În 1975, Suedia a adoptat în mod oficial multiculturalismul ca politică de stat guvernată de trei

principii: egalitate în nivelul de trai al grupurilor minoritare în raport cu restul populaţiei; libertatea
de alegere între identitatea culturală proprie şi cea suedeză; „parteneriat” – în relaţiile de
muncă, multiculturalismul trebuie înţeles astfel încât să fie util productivităţii muncii. În ultimii ani,
sub presiunea efectelor negative ale unei imigraţii masive din punct de vedere numeric, în raport cu
capacitatea populaţiei deasimilare, înregistrate într-o perioadă scurtă de timp, opinia publică
suedeză a reacţionat similar celei din Olanda sau Belgia, crescând şansele de accedere la putere a
partidelor populiste.

Modelul multicultural al politicilor faţă de minorităţi, dezvoltat la începutul anilor 1980, a fost
supus dezbaterii la sfârşitul anilor 1990 şi a determinat în multe țări europene schimbarea
legislaţiei, prin introducerea obligaţiei noilor veniţi de a învăţa limba şi normele sociale ale țării
respective.

În Germania conceptul de „Leitkultur”, introdus din 1998, asociat cu o viziune monoculturală de

sociologul germano-arab Bassam Tibi şi considerat drept o formă de multiculturalism, a generat
dezbateri ample la nivel naţional în Germania, începând din 2000. Militanţii şi purtătorii de cuvânt
ai partidelor de opoziţie au utilizat multiculturalismul pentru a avertiza opinia publică de
faptul că imigranţii au venit pentru a rămâne, iar Germania a devenit de facto o ţară de
imigraţie şi o societate multiculturală. Ca lider al Opoziţiei de la Berlin, Angela Merkel a
avertizat încă din 2004 că multiculturalismul „eşuează”, criticând, în acelaşi timp, tentativele
autorităţilor germane de a promova acest concept. Potrivit cancelarului german, multiculturalismul
nu înseamnă integrare, întrucât comunităţile etnice vor trăi mai degrabă unele lângă altele, nu
împreună. Ideea neviabilităţii conceptului pentru societatea germană a fost reluată, Angela
Merkel afirmând că încercările de a construi o societate multiculturală în Germania au eşuat
complet, aşa-numitul concept Multikulti nu a funcţionat, iar imigranţii trebuie să depună mai
multe eforturi pentru a se integra, inclusiv să înveţe limba germană.

Marea Britanie a avut o politică mai liberală faţă de minorităţile etno-religioase, cu precădere faţă
de cea musulmană,însă după atentatele teroriste de la Londra (2005), politicile multiculturaliste au
fost abandonate treptat, iar accelerarea procesului de disoluţie a acestui concept a fost
determinată de accederea la putere a exponenţilor dreptei.

Similar Marii Britanii, societatea spaniolă s-a radicalizat ulterior atentatelor de la Madrid (2004),
„furia populară” canalizându-se împotriva comunităţii islamice.

Franța a refuzat explicit să adopte orice politică a „modelului multicultural” de încorporare a

imigranţilor ca „grup” sau „comunitate”, căutând să fundamenteze politicile de integrare pe
versiunea republicană a asimilării noilor veniţi în societatea franceză drept „cetăţeni individuali”.
În schimb, societatea franceză a fost descrisă ca fiind „multirasială”, „multiculturală”, „pluralistă”,
„pluri-culturală”, atribute ce şi-au găsit legitimitatea în:discursuri politice care au elogiat dreptul la
a fi diferit.

În Italia, la nivelul societăţii civile, pe fondul controverselor legate de acceptarea străinilor, volumul
lui Giovanni Sartori, „Ce facem cu străinii? Pluralism vs. multiculturalism” (2007), a pus în
opoziţie pluralismul – ca bază a toleranţei indispensabile într-o societate cosmopolită – şi
multiculturalismul – ca ideologie ce îşi propune să protejeze şi să încurajeze diferenţa culturală.
Pentru Sartori, multiculturalismul reprezintă marele vinovat pentru eşecul de integrare a
imigraţiei islamice din Europa.