ANDRÉ CAREL — Procesul de autoritate, în RFP, 1/2002, pp.

21-40 1

Revue Française de Psychanalyse, 1/2002, Familles d’aujourd’hui, pp. 21-40

Revista poate fi citită integral aici: http://www.cairn.info/revue-francaise-de-psychanalyse-2002-1-page-5.htm

Procesul de autoritate

ANDRÉ CAREL

Rezumat — Autoritatea, obișnuit considerată, de

la Freud, ca un dat în sine, este explorată de autor
ca un proces, chiar ca un ansamblu de procese, în
interiorul unui grup–familie înscris în cultură.
Procesul de autoritate articulează Supraeul–
Idealul Eului parental cu cel al copilului, prin
intermediul unui act de autoritate. Proba lui „nu”,
care mobilizează întreaga pulsionalitate,
surmontată împreună constituie un moment
fecund, în forma zisă „autoritate de bună
calitate”, în opoziţie cu formele disfuncţionale
ale autorităţii. Umorul, de asemenea, ca joc între
Eu şi Supraeu, şi chiar în cadrul Supraeului,
contribuie la internalizarea unui Supraeu
impersonalizat.
Cuvinte cheie — Autoritate. Supraeu. Ideal al
Eului. Generaţional. Umor. Travaliul negativului.

Criza autorităţii, componentă a crizei culturii, traversează întregul secol al XX-lea, însoţindu-i
evoluţia, ne spune Hannah Arendt1. „Simptomul cel mai semnificativ al crizei, şi cel care indică
profunzimea şi seriozitatea ei, este faptul că a pătruns în sferele pre-politice, precum educaţia şi învăţătura
copiilor, unde autoritatea, în sensul cel mai larg, a fost întotdeauna acceptată ca o necesitate naturală,
cerință manifestă legată atât de dependenţa copilului, cât şi de o necesitate politică: continuitatea unei
civilizaţii constituite, ce nu poate fi asigurată decât dacă noii veniţi prin naştere sunt introduşi într-o lume
prestabilită în care ei se nasc ca străini.”
Această criză exprimă descalificarea valorii autorităţii. Ea se traduce prin disfuncţia autorităţii.
În activitatea noastră clinică, suntem martorii privilegiaţi ai aceste crize. Suntem solicitaţi
neîncetat, chemaţi să explorăm, să reamenajăm autoritatea în suferinţă, disfuncţiile autorităţii ca sursă de
suferinţe psihice atât pentru copil, cât şi pentru părinţi. Această problematică, clasică în timpul
adolescenţei, s-a extins la prima copilărie, la perioada lui „nu”: „Are 18 luni şi ne comandă” sau, deja din

1
Hannah Arendt, 1954, pp. 121-122.
ANDRÉ CAREL — Procesul de autoritate, în RFP, 1/2002, pp. 21-40 2

primul an, în cursul căruia, în unele familii, bebeluşul nu mai găseşte în relaţia cu părinţii săi autoritatea
necesară reglării activităţilor biologice şi psihice.
Va fi existând, oare, criza autorităţii şi în cură, în diversele dispozitive terapeutice, privind
individul, grupul, familia, instituţia – şi aceasta în pofida numeroaselor lucrări consacrate cadrului şi
regulilor, în pofida lucrărilor, mult mai rare, consacrate puterii 1? Psihanaliza are, oare,ca metodă de
investigare, de tratament şi ca teorie partea sa adusă la această criză a autorităţii? S-ar putea susţine
această ipoteză, pornind de la următoarea constatare: cuvântul „autoritate”, deşi ajunge lesne sub pana
autorilor analişti, nu ajunge (dacă nu niciodată, oricum, foarte rar) la rangul de concept, nici la cel de
formaţiune psihică căreia s-ar cuveni, conform metodei analitice, să i se discearnă elementele care o
compun.
S. Freud subscrie simţului comun atunci când susţine existenţa unei „nevoi de autoritate” la copil,
cel puţin pentru copilul obişnuit, fiindcă el îl dispensează, oarecum, pe copilul genial de această
necesitate: „În timp ce la cea mai mare parte a celorlalţi copii – astăzi, ca şi în vremurile originare – nevoia
de a găsi un sprijin pe lângă o autoritate oarecare este atât de imperioasă încât, dacă această autoritate
este ameninţată, lumea începe să se clatine pentru el, numai Leonardo se poate lipsi de acest sprijin; nu
ar fi putut să o facă, dacă nu ar fi învăţat, în primii ani ai vieţii sale, să renunţe la tată.” 2
S. Freud va reveni totuşi câţiva ani mai târziu asupra unei asemenea afirmaţii cam grandioase şi
va arăta că revendicarea statutului de „fiinţă excepţională” în numele unor suferinţe îndurate poate
conduce, nu la creativitate, ci la psihopatie – o revendicare pe care fiecare se crede întemeiat să o
susţină, ca Richard al III-lea al lui Shakespeare, în virtutea rănilor narcisice ce i-a fost dat să le suporte:
„Pot pretinde să fiu o excepţie, să trec peste scrupulele de care alţii se lasă împiedicaţi. Îmi este permis să
comit eu însumi nedreptatea, căci nedreptatea a fost comisă împotriva mea.”3. Astfel, fiecare dintre noi
este un mic Richard al III-lea în germene, fiecare este pus în mişcare [travaillé], în raportul său cu
autoritatea şi cu exigenţele ei, de ceea ce s-ar putea numi „complexul lui Richard al III-lea”.
Or, ce e adevărat pentru subiect este şi pentru grup şi pentru popor. Dorinţa de a se elibera de
exigenţele autorităţii este pe măsura nevoii lor de autoritate. Această nevoie de autoritate pe care o simt
masele4, adică comunitatea de cetăţeni, este constant afirmată de Freud până la “omul Moise”: “Ştim că
există în massa umană puternica nevoie a unei autorităţi care să poată fi admirată, în faţa căreia te înclini,
de care eşti dominat şi chiar, eventual, maltratat.”5.
Astfel, nevoia de autoritate este recunoscută, afirmată, dar o asemenea nevoie este constant
gândită sub semnul ambivalenţei. Autoritatea pare într-adevăr necesară creşterii psihice, ea este un
aliment indispensabil. Ea participă la autoconservarea eului, iar acceptarea ei poate chiar să suscite o
mişcare narcisică de mândrie. Totuşi, după Freud, autoritatea ameninţă încă de la origine narcisismul
copilului, impunându-i o anumită renunţare pulsională, în numele convieţuirii [vivre ensemble], al
apartenenţei la grupul familial, la socius, în numele continuităţii generaţionale, în numele valorilor
civilizaţiei. O asemenea autoritate, a tatălui, în principal, pentru Freud, dar de fapt orice autoritate
parentală, conţine în mod structural potenţialitatea unei derive abuzive, ce alienează subiectul şi ale cărei
efecte se perpetuează prin supraeu, „memorial al slăbiciunii şi al dependenţei” 6 eului faţă de obiectele
parentale.

1
Pouvoir, 1973, Nouvelle Revue de psychanalyse, nr. 8, Gallimard.
2
S. Freud, 1910, p. 148.
3
S. Freud, 1916, p. 19.
4
S. Freud, 1921, p. 16, 18, 67.
5
S. Freud, 1939, p. 207.
6
S. Freud, 1932, p. 291.
ANDRÉ CAREL — Procesul de autoritate, în RFP, 1/2002, pp. 21-40 3

Limba păstrează urma acestei ambivalenţe faţă de autoritate. A spune despre o persoană sau un
regim politic că este autoritar(ă) înseamnă deja să marchezi excesul şi ameninţarea. Dacă ţinem să
recunoaştem că el sau ea exercită o autoritate necesară, este preferabil să fie calificată drept „înaltă
autoritate”, adică apare o tendinţă de a o sacraliza, pentru a-i întemeia pertinenţa şi legitimitatea. O
asemenea deosebire de valoare între a exercita autoritatea şi a fi autoritar nu este lipsită de pertinenţă.
Fiindcă exerciţiul autorităţii – vom mai vorbi despre asta –, presupune ajustări, acordaje care dau cont de
fluctuaţia procesuală activă în cadrul intersubiectivităţii, de sensibilitatea la condiţiile ecosistemului psihic
în care se desfăşoară şi, deci, de vulnerabilitatea sa. Prin contrast, a fi autoritar indică o anume fixitate, o
stare de fapt identitară proprie agentului autorităţii, fie el individ, grup sau guvern, o stare de fapt
susceptibilă de derivă spre abuz de putere şi spre violenţă, de vreme ce în această situaţie autoritatea se
prezintă ca intangibilă, incontestabilă.
Totuşi, oricare ar fi valoarea şi calitatea pe care le atribuim autorităţii, se dovedeşte că
investigarea acestei formaţiuni psihice este împiedicată probabil de un tabu. Corpusul teoretic pe care l-ar
putea constitui conceptul de autoritate este lăsat ca atare, neexplorat, îmbrăţişat sau respins în bloc,
adică, de fapt, sacralizat.
S. Freud însuşi, în studiile sale relative la psihologia colectivă şi la supraeu, abordează
autoritatea ca pe un dat în sine, un fapt natural. Cunoaştem axa tezei sale: copilul se identifică cu tatăl, cu
părinţii, internalizează autoritatea lor şi o transformă în instanaţă, supraeu şi ideal al eului. Desigur, Freud
îşi va complexifica apoi poziţia: „Supraeul copilului nu se edifică, la drept vorbind, după modelul părinţilor,
ci după cel al supraeului parental.”1. El deschide astfel, fără s-o trateze, problematica răspunsului părinţilor
în raport cu copilul, pe cea a ofertei supraeului lor [surmoïque], preponderent inconştientă, şi, prin urmare,
problematica intersubiectivităţii şi a generaţionalului în transmiterea/transformarea supraeului, purtător al
tradiţiei familiale. Totuşi, el nu interoghează, nu deconstruieşete actul de autoritate, această cale, această
mijlocire obligatorie între două supraeuri.
Acest mutism al teoriei la S. Freud şi la cea mai mare parte din postfreudieni este prin el însuşi o
invitaţie la explorarea corpusului autorităţii, îndeosebi în lumina a lucrului cu familia şi în grup, având ca
sprijin în fundal studiul aprofundat efectuat de J.-L. Donnet (1995) asupra conceptului de supraeu, legat de
cel de autoritate, legat într-atât încât s-ar putea vorbi despre un cuplu conceptual, autoritate↔supraeu.
În ciuda tabuului, să deschidem aşadar acest şantier cu întrebarea: Ce este autoritatea?

1. CE ESTE AUTORITATEA?

Reflecţiile noastre preliminare ne conduc la constatarea că autoritatea nu se poate lăsa închisă

într-o definiţie strâmtă. Autoritatea nu este nici o stare, nici o poziţie, ci un proces, un ansamblu de
procese. Procesul de autoritate se defineşte ca fiind un mod de funcţionare mentală rezultând din şi
producător de numeroase operaţiuni inter- şi intrapsihice, centrate pe transmiterea–transformarea
supraeului şi idealului eului, operaţie generatoare de creştere şi/sau de suferinţă psihică în triada tată–
mamă–copil, în sânul grupului familial actual şi generaţional, contextualizat de o comunitate socio–
culturală de apartenenţă. Este deci necesar să ne poziţionăm examenul clinic şi teoretic în funcţie de mai
mulţi poli [vertex].
Pol intrapsihic pe latura părinţilor: Cum efectuează agentul autorităţii, părintele sau substitutul
său, operaţia mentală care produce actul de autoritate, a cărui pragmatică se desfăşoară pe tot spectrul
comunicării: scriere, vorbire, mimico–gestualitate, privire etc.? Ce vine să conflictualizeze această operaţie
şi revelează astfel axele sale organizatoare, planurile sale de clivaj?
1
S. Freud, 1933, p. 150.
ANDRÉ CAREL — Procesul de autoritate, în RFP, 1/2002, pp. 21-40 4

Pol intrapsihic pe latura copilului: Cum metabolizează autoritatea cel ce s-ar putea numi
„răbdătorul autorităţii” [le „patient d’autorité”]: rezistenţă, internalizare, apropriere subiectivă în supraeu şi
ideal al eului?
Pol interpsihic: Cum se constituie procesul de autoritate, ca formaţiune psihică „bifaţă” (după
expresia lui R. Kaës), aparţinând lumii interne şi realităţii interpsihice, din întâlnirea, din confruntarea între
două psihicuri, plasate într-un raport disimetric, producând acel moment de consimţire pe care morala îl
numeşte ascultare /supunere [obéissance]? Vom vedea că, în această calitate, procesul de autoritate
poate fi considerat ca un operator tranziţional între sine însuşi, celălalt şi grupul celorlalţi, în serviciul
creşterii psihice a subiectului, a „măririi” [augmentation] sale („autoritate” derivă de la latinul augere: a mări
şi auctor : autor, creator, fondator, părinte, stăpân, sfătuitor; inițiator).
A face, în acest fel, ipoteza unei înrudiri structurale între joc şi autoritate poate părea nepotrivit
din perspectiva reflecţiilor freudiene, care pun accentul în primul rând pe abuzul de autoritate. Dar noi
susţinem ideea după care procesul de autoritate se poate concepe şi ca o formă de joc, cu regulile şi
limitele sale (spaţiale, temporale şi morale) în interiorul cărora, în graniţa cărora psihicul creşte, subiectul
îşi dezvoltă capacitatea de a trăi împreună în grupul familial, apoi social.
Dar de îndată ce am stabilit aceste câteva repere privind reprezentările-scop ale procesului de
autoritate, orientat spre creşterea psihică şi viaţa în comun, trebuie să luăm din nou în considerare raportul
dintre procesul de autoritate şi conflictualitate. Întrucât, deşi autoritatea vizează la modul ideal să genereze
soluţii de compromis pornind de la conflicte, actul de autoritate nu are cum să nu producă, la rândul său,
conflict. Şi tocmai de acest aspect ţine precaritatea, vulnerabilitatea unui proces al cărui rezultat este
întotdeauna aleatoriu şi a cărui pertineneţă trebuie mereu reîntemeiată. În pofida acestui fapt, permanenţa
raporturilor dintre autoritate, conflictualitate şi căutarea de soluţii de compromis în vederea
consimţământului este cea care garantează eficienţa psihică a procesului, reluînd neîncetat lucrul asupra
derivelor inevitabile ale autorităţii în sensul excesului, al insuficienţei, al paradoxalităţii generatoare de
suferinţă psihică.
Se conturează, astfel, o împărţire a formelor clinice ale autorităţii, o bipartiţie, reductivă faţă de
diversitatea clinică, dar utilă pentru a-i circumscrie miza, acţiunea. Într-un grup de situaţii clinice,
autoritatea pe care o vom numi disfuncţională, fie ea prin exces, fie prin lipsă sau chiar paradoxală. În
celălalt grup, autoritatea pe care o numim de bună calitate/bun aliaj [de bon aloi], ca omagiu acestui
termen din franceza veche, aloyer, care înseamnă a alia, a realiza un aliaj. O autoritate de bună calitate
fiind în acest caz o autoritate constituită din şi constitutivă pentru cele mai bune aliaje posibile între
elementele ce făuresc psihicul.
În realitatea clinică, avem de-a face, bineînţeles, cu numeroase forme de autoritate care se
distribuie între cele două grupe astfel schematizate.
Această întrebare: „Ce este autoritatea?” este cea care dă chiar titlul celebrului text al Hannei
Arendt (1954), text de gândire politică ce a constituit suportul reflecţiilor de faţă. Nu e surprinzător să
găsim suportul în filosofia politicului, cea care ne face să înţelegem în ce fel psihicul subiectului găseşte
sprijin şi se modelează după grup şi, dincolo de el, în comunitatea socială, viaţa în comun.
H. Arendt se dedică unui exerciţiu pe care psihanalistul îl recunoaşte drept apropiat de al său:
pentru a încerca să înţeleagă criza autorităţii, ea investighează istoria autorităţii, în aspectul ei de
exercitare şi cel de concept, pentru a extrage din această istorie fundamentele autorităţii, demers pe cre îl
vom întreprinde mai târziu şi noi, pentru a iniţia reflecţia metapsihologică asupra fundametelor autorităţii.
Dar, prelabil acestui examen critic al istoriei fundamentelor autorităţii, Arendt recurge la un alt
exerciţiu la fel de preţios: cel al diferenţierii cuvintelor şi, deci, a conceptelor, precum şi a realităţilor la care
acestea referă. Distincţie din punct de vedere politic şi filosofic, între guvernele democratice, autoritare,
ANDRÉ CAREL — Procesul de autoritate, în RFP, 1/2002, pp. 21-40 5

tiranice şi totalitare, într-o ordine crescătoare a violenţei. Distincţie care E. Enriquez (1969) o adaugă pe
cea a „statului total” ca formă extremă a totalitarismului, stat total care, în numele unui „unic sacru” [sacré
unique] care este statul, instaurează puterea (auto)distructivităţii. Apoi, la H. Arendt, distincţia între
autoritate, putere şi violenţă – contrar multor gânditori care amestecau aceste trei categorii. „Deoarece
autoritatea cere întotdeauna ascultare/supunere, este luată adesea drept o formă de violenţă. Totuşi,
autoritatea exclude întrebuinţarea unor mijloace exterioare de coerciţie; acolo unde este folosită forţa,
autoritatea propriu-zisă a eşuat.”1. Ea adaugă, chiar, o altă distincţie, între autoritate şi persuasiune,
termen pe care îl putem apropia de influenţă şi de seducţie. Fiindcă, spune ea, autoritatea presupune o
ierarhie, adică, în limbajul nostru, o disimetrie legată de diferenţa dintre generaţii. Ea formulează astfel:
„Dacă trebuie într-adevăr să definim autoritatea, atunci asta trebuie făcut opunând-o în acelaşi timp
constrângerii prin forţă şi persuasiunii prin argumentare.” 2. Vom vedea cum aceste afirmaţii intră în
rezonanţă cu ceea ce noi am reperat în clinică drept două forme de autoritate disfuncţională: autoritatea
care uzează şi abuzează de violenţă şi autoritatea care, autorecuzându-se, va uza şi abuza de seducţie cu
potenţialitate incestuală3.
Mai mult încă, Hannah Arendt încearcă prin asemenea diferenţieri să fundamenteze demersul
epistemologic cu privire la autoritate. Fiindcă a amalgama autoritate, violenţă şi putere înseamnă deja a te
împiedica să gândeşti, înseamnă a invalida dinainte fundamentele sale procesuale şi valoarea sa etică. La
fel, a confunda toate guvernele ca şi toate formele clinice de autoritate, înseamnă a-ţi interzice a priori, sub
pretextul unor forme extreme de abuz, să studiezi formele organizatoare ale acestei autorităţi, înseamnă
să participi la criza acesteia. Autoritatea obişnuită, nu mai mult decât supraeul, nu este „pură cultură a
pulsiunii de moarte”, afară de situaţiile dominate de ceea ce P. C. Racamier numeşte „omnipotenţa
deşartă” [omnipotence inanitaire].
Într-o psihopatologie mai cotidiană şi temperată, cunoaştem toţi argumentaţia desfăşurată de
adolescentul care contestă autoritatea, încercând să convingă pe agentul acesteia, părintele sau
substitutul lui, că orice autoritate este o formă de violenţă şi un abuz de putere ce s-ar opune creşterii lui.
Dacă adultul se lasă năpădit de culpabilitate la perspectiva de a fi realmente prea violent atunci când pune
limite adolescentului, atunci, ceea ce poate fi considerat ca un joc, jocul acordajului autorităţii, îşi pierde
calitatea de proces tranziţional, iar autoritatea tinde spre disfuncţie prin insuficienţă şi prin exces,
alternativ. Abuzul de autoritate se hrăneşte atât din exilul [lipsa] ei cât şi din excesul ei. Presimţim că
atingem aici ceea cea am putea numi „problematica economică a autorităţii”, într-atât este de dificil pentru
aceasta să-şi găsească homeostazia, regimul temperat, dată fiind reţeaua de mişcări psihice contradictorii
în interiorul căreia operează ea.
La un nivel fenomenologic, este important de precizat că autoritatea urmăreşte obective
diferenţiate. Ea proscrie, interzice: este ceea ce ne vine mai întâi în minte şi reprezintă funcţia sa cea mai
evidentă: ea impune renunţarea pulsională spunând „nu”! Un „nu” ce merită să-i investigăm semiologia
enunţării. Da la „nu” tranşant şi descalifiant, până la „nu” ferm şi sigur, trecând prin „nu, dar”, „nu, da”, „nu
dacă”, „nu, te implor” [non par pitié], „nu, scumpul meu” etc. În ce fel este acest „nu” martor pentru

1
H. Arendt, ibid., p. 123.
2
Op. cit.
3
în fr., incestuelle. Termenul „incestual” (fr., incestuel) – diferit de „incestuos” – a fost introdus de
psihanalistul francez Paul-Claude Racamier (L’Inceste et l’Incestuel, 1995) pentru a desemna un mod patologic
de relaţie părinte-copil, şi interacţiunile comportamentale ce decurg de aici, fără a implica îndeplinirea actului
incestuos ca atare. Racamier postulează o relaţie de seducţie narcisică reciprocă originară – normală şi necesară
–, care apare odată cu naşterea copilului, urmând să descrească şi să se transforme pe măsură ce copilul accede
progresiv la autonomie. Această relaţie se poate patologiza, atunci când nevoia părintelui vizează menţinerea
uniunii narcisice primare. Copilul este investit ca „obiect incestual”, răspunzând nevoii narcisice avide a
părintelui. Relaţia de acest fel blochează accesul la organizarea oedipiană. (n.tr.)
ANDRÉ CAREL — Procesul de autoritate, în RFP, 1/2002, pp. 21-40 6

inconştientul subiectului care îl proferează: omnipotenţă, ostilitate, culpabilitate, seducţie, chiar

incestualitate… Dar şi, fireşte, în forma sa optimală, în ce fel „nu” este martor al iubirii şi ocrotirii, inclusiv
atunci când este enunţat printr-un „nu, am spus, gata!”. Autoritatea se internalizează, în acest caz, şi se va
muta în supraeu puţin câte puţin, după o evoluţie niciodată desăvârşită.
Dar, în aceeaşi măsură în care proscrie, autoritatea prescrie: acte, valori, obiective: „Acum dormi,
îţi faci lecţiile, îţi iubeşti aproapele, citeşti Freud…”, de la injoncţiunile severe sau tandre ale vieţii cotidiene,
până la comandamentele sacre ale Tablelor legii, trecând prin idealurile narcisice alienante.
Face parte din funcţia autorităţii faptul de a autoriza, de a spune „da” în cunoştinţă de cauză: „Te
poţi juca, te poţi asocia liber…”, cu excepţia cazului când, în schimb, ea intră în derivă, autorizând ceea ce
este interzis. Vom vedea că în realitatea psihică, acest „da”, această autorizare, este corelatul lui „nu”, al
interdicţiei. Investirea limitelor dechide un câmp de experienţă, un spaţiu de libertate, o potenţialitate.
În sfârşit, nu am putea uita că autoritatea poate să dea dovadă de umor, ca şi supraeul, şi să ţină
copilului „un discurs plin de solicitudine consolatoare” 1. Acel umor, vom mai vorbi despre el, care permite,
în cazul cel mai bun, să fie metabolizate contradicţiile şi, prin urmare, violenţa inerentă procesului de
autoritate.

2. AUTORITATEA DISFUNCŢIONALĂ

Se poate spune că în cultura noastră autoritatea abuzivă în forma sa sistematică, ideologizată nu

mai ocupă avanscena clinică. Catastrofele generate de statele totalitare, cât şi ravagiile modelelor
educative de tip schreberian au discreditat pentru multă vreme excesul de autoritate. Fără îndoială că
tocmai asemenea excese au contribuit la confuzia dintre autoritate, putere şi violenţă. De fapt, o
asemenea formă de autoritate dă din nou interdicţiei caracter pulsional [repulsionnalise l’interdit] sau, mai
degrabă, ea transformă secvenţa autoritate–ascultare [obbéissance] într-un exerciţiu de coexcitaţie
sadomasochistă cu potenţialitate incestuală. Corelativ, ea uzează de seducţie narcisică şi de înstăpânire
[emprise]. Ea impune identificări alienante şi suspendarea capacităţilor de judecată. Este acea „ucidere a
sufletului” preşedintelui Schreber. Asemenea excese au descalificat autoritatea, aruncată odată cu apa din
copaie, şi au promovat căutarea unor forme educative ce vizează ideologic non-violenţa.
Prin jocul forţelor reacţionale, al contra-investirilor, al inversărilor identificatorii, pe care le vedem
având loc de la o generaţie la alta, se instalează atunci o altă formă de autoritate disfuncţională, cea prin
lipsă, prin insuficienţă, care a cucerit amplu toate sferele societăţii. Autoritate permisivă, tolerantă,
comprehensivă, explicativă… s-ar putea multiplica adjectivele ce califică această tendinţă [mouvance] pe
care fiecare o cunoaşte bine. Anumite elemente merită să fie subliniate.
Agentul autorităţii, părintele, este cuprins (chiar înainte, am putea spune, ca copilul să fi furnizat
răspunsul său) de sentimentul conştient sau inconştient de vinovăţie, când apare necesitatea de a exercita
autoritatea, reprezentată atunci ca o formă de violenţă şi de răutate. Ne putem gândi că subiectul-părinte,
nemaiputând să se sprijine pe formaţiunile culturale ce legitimează autoritatea educativă, lasă în latenţă,
ba chiar descalifică supraeul său protector şi vede activându-se, oarecum, supraeul său sever, „în forţă”,
spune Freud. Din acest motiv, părintele aplică, prin contrainvestire, o formă manifestă de autoritate, un act
de autoritate care, deşi se afirmă zgomotos ca find legitim, conţine o auto-dezaprobare excesivă a forţei
morale de care are nevoie. Rezultă astfel forma paradoxală de supraeu, cu mesaj dublu. Fiindcă în acele
„nu, dacă”, „nu, dar”, „nu, da”… se află întreaga mică muzică a vinovăţiei şi ambivalenţei parentale pe care
psihicul infantil, graţie unui „aparat de interpretat” culpabilitatea părintească, aparat de foarte bună factură,
1
S. Freud, 1927, p. 328, p. 140.
ANDRÉ CAREL — Procesul de autoritate, în RFP, 1/2002, pp. 21-40 7

o va asculta cu multă atenţie. Copilul, încurajat de lectura acestui mesaj dublu, se sustrage atunci de la
exigenţele autorităţii părinteşti şi încearcă să le impună pe ale sale, mai mult sau mai puţin fericit pentru el,
fiindcă, imediat după triumf, el este cotropit de culpabilitatea de a fi inversat astfel ordinea generaţională.
[Ca şi cum “ordinea generaţională” este “un dat în sine”, natural, înscris ca atare în psihismul copilului…
Or, tocmai această ordine generaţională este de construit, de elaborat psihic, pornind de la “ordinea
biologică” (şi care o mai fi ea) – dată de neputinţa copilului, care are nevoie de sprijinul dat de o forţă
previzibilă, adică regulată din exterior, din afara fiinţei lui, de la …altul].
Inversiunea generaţională este al doilea element constitutiv al acestei autorităţi disfuncţionale prin
lipsă. Ea se instalează deseori încă de la sfârşitul primului an, chir în afara oricărei psihopatologii familiale
vădite. Exclamaţia: “Are 18 luni şi el e cel care comandă” vehiculează un amestec de plângere, de furie şi
de mândrie. Resturile încă active în psihicul parental de omnipotenţă infantilă rănită şi de recuzare a
atorităţii s-au instalat prin proiecţie în psihicul copilului, care, din copil rege devine copil tiran. Părintele,
vinovat la ideea de a fi violent, fiind autoritar (exemplu: acel părinte care face să intervină în casă un domn
rău, vărul sau deghizat, având un băţ, pentru a figura autoritatea ameninţătoare, în timp ce el însuşi este
numai blândeţe manifestă pentru copilul său de trei ani), dezinvesteşte limitele organizatoare ale psihicului
şi lasă copilul să desfăşoare o formă violentă de afirmare de sine. Copilul personifică atunci în real, pentru
părinte, autoritatea bunicilor [grand-parentale] pe care acesta din urmă crede că ar fi recuzat-o.
Asemenea modalităţi de legătură generaţională sunt însoţite cel mai adesea de o accentuare a
mişcărilor de seducţie a părintelui faţă de copil, fie ea şi numai prin inflaţia de explicaţie a actului de
autoritate, în numele înţelegerii pe care copilul trebuie să o aibă despre motivele acestui act. A minima,
asta face parte din ceea ce noi numim jocul de acordaj al autorităţii. Însă ea poate fi una dintre formele
“confuziei de limbi”. Persuasiunea, influenţarea, seducţia pentru a convinge copilul să asculte [obéir] îşi
depăşeşte scopul, inteligibilitatea autorităţii, şi devine o nivelare a diferenţelor între adulţi şi copii şi una
dintre formele seducţiei ademenitoare [séductrice], nemaifiind doar una fermecătoare [séduisante]. Copilul
uzează şi abuzează de acest dispozitiv astfel erotizat, de unde un nou ciclu de culpabilitate şi de derivă a
organizării oedipiene familiale. Se deduce de aici, a contrario, importanţa, pentru instaurarea unei autorităţi
de bună calitate, a unui minimum [de] imperativ categoric: “Nu, am spus, gata”, care semnifică investirea
limitelor necesare creşterii psihice, cu referinţă implicită la valorile colective.
Nu vom trata aici forme paradoxale ale autorităţii disfuncţionale. Ele sunt, totuşi, foarte frecvente,
în acele familii aflate în suferinţă mai mult sau mai puţin intensă, în care alternează, în funcţie de perioadă,
ba chiar de la un moment la altul sau chiar în aceeaşi mişcare, abuzul autoritar şi laisser-faire, injoncţiunea
la supunere şi demisia. La care vin deseori să se amestece sau să facă aluzie la ea, diverse forme de
seducţie, chiar de “şantaj” sau, invers, ameninţări, mai ales de abandon. Asemenea forme incoerente de
punere în act a autorităţii descalifică valoarea subiecţilor implicaţi şi valoarea autorităţii însăşi. Patologia
somatică sau psihică a unui copil sporeşte riscul unei asemenea derive a procesului e autoritate.
De la nevoia de autoritate, am ajuns la autoritatea disfuncţională, pentru a aborda acum
problematica autorităţii “de bună calitate”, cea care creşte psihicul şi contribuie la legătura intersubiectivă,
la viaţa în comun. Vom explora elementele de compunere, nepierzînd din vedere că atoritatea este un
proces, un ansamblu procesual multideterminat, o formaţiune psihică multifaţă, ce se mişcă pe o linie
creastă periculoasă. O drum cu atât mai nesigur cu cât este supus funcţionării inconştiente cel puţin a
celor doi părinţi, a căror întâlnire este disimetrică, ierarhizată.
Procesul de autoritate în forma sa optimală purcede din acestă diferenţă generaţională şi
culturală şi va genera diferenţiere, înscriind totodată subiectul în legătura socială. Autoritatea este actul de
mediere între sine-însuşi şi celălalt, între grup şi socius. Procesul de autoritate va tinde aşadar să se
sprijine pe şi să promoveze valorile, religioase sau laice (cf. drepturilor omului), contractele constituţionale,
ANDRÉ CAREL — Procesul de autoritate, în RFP, 1/2002, pp. 21-40 8

legile şi reglementările care organizează sociusul. Or, noi ştim că multiple mişcări contradictorii
destabilizează şi reorganizează tot acest ansamblu. Din ce provine şi se compune autoritatea, cum se
originează ea, se legitimează şi se întemeiază: metapsihologia poate, oare, să aducă câteva lumini
acestor întrebări şi să ne ajute să conturăm mai bine diferenţele între autoritatea de bună calitate şi
autoritatea disfuncţională?

3. IUBIREA, PULSIONALITATEA: PROBA LUI “NU” SURMONTATĂ ÎMPREUNĂ

De partea copilului
S. Freud, care nu a renunţat niciodată la o privire critică asupra autorităţii, afirmă: “Credulitatea
iubirii devine o sursă importantă, dacă nu sursa originară a autorităţii.”1. Această judecată, emisă în
treacăt, în legătură cu supraestimarea obiectului în relaţia de iubire, subliniază din capul locului excesul de
credinţă, credulitatea ce participă [préside] la instaurarea autorităţii. Atunci când iubirea, fie ea amoroasă
sau familială sau chiar colectivă, după cum va preciza Freud mai târziu (1921), guvernează legătura,
autoritatea unuia asupra celuilalt sporeşte datorită mai cu seamă supraestimării narcisice de care primul,
cel mai mare, beneficiază. Despre acest exces am vorbit deja şi acum vom lua în considerare iubirea şi
pulsionalitatea obişnuită, aflată în lucru în procesul de autoritate între părinte şi copil. Un copil, pe care ni-l
vom imagina în vârstă de 18 luni – 3 ani şi o relaţie pe care o presupunem desfăşurându-se într-un regim
temperat, în funcţie de o ambivalenţă suficient de bună, în care domină iubirea, stima, tandreţea şi
competenţa. Copilul, pe care l-am numit “îndurătorul autorităţii”, [patient d’autorité] s-ar afla atunci în cele
mai bune condiţii posibile pentru a trata, metaboliza actul de autoritate, care spune mai întâi nu, interzice o
împlinire a doriţei şi impune o anumită renunţare pulsională şi, deci, o frustrare, o neplăcere copilului.
Acesta, copilul, graţie acestei prevalenţe a iubirii–tandreţe, a stimei reciproce din relaţie (lien), va
putea risca să spună “nu” la “nu”. El va declina acest “nu” în multiple forme şi va juca pe toată gama
sentimentelor: amuzament, farmec, sfidare, furie, mânie etc. Oricum ar fi, copilul angajează cu ocazia
actului de autoritate, un conflict de putere între el şi părinte, întrucât la cererea acestuia el opune mai întâi
un refuz, adică propria sa cerere, înainte de a accepta, mai târziu, injoncţiunea autoritară. Problema,
complexă, este aceea de a înţelege în ce fel scapă copilul unei simple supuneri pasive, atunci când el
sfârşeşte prin a asculta [obéir]. De a înţelege în ce fel tranformă el, cel puţin a minima, acest act de
autoritate părintească, non self [soi], într-o formă de self [soi] ce va deveni puţin câte puţin [parte – n. t.]
din supraeu.
Pentru a face asta, copilul se identifică cu părintele care spune nu, părinte iubit şi detestat în
acelaşi timp, în acel moment. El se identifică cu agresorul, precizează D. Lagache (1973), urmându-i pe
Anna Freud şi R. Spitz (1965). Copilul, printr-o inversare pasiv/activ, devine la rândul său “agresor” care
spune nu, pentru a-şi afirma propria putere [putinţă? n.t.] narcisică. Dar este o agresivitate care, chiar
intensă fiind, este aliată cu iubire, fiincă atunci copilul vrea să fie şi să facă la fel ca acel părinte care îl
iubeşte – pe el, copil – în pofida faptului că îl agresează. În acel moment, aşadar, există un amestec de
identificare şi de investire ambivalentă [ambivalentiel]. Fapt de mare importanţă, această minimă ostilitate
permite subiectului copil să se diferenţieze de obiect, în momentul în care se identifică cu el.
Această probă interpsihică a lui “nu” permite aşadar punerea în lucru a mai multor aliaje:
activitate/pasivitate, iubire/ură, identificare/investire, sine-însuşi/celălalt. Acest ansamblu legări/dezlegări,
din momentul întâlnirii intersubiective de autoritate, se va instala în psihic şi va genera diferenţierea topică
eu/supraeu. Raportul eu/supraeu tinde să devină homomorf, asemenea şi ne asemenea, raportului
copil/părinte, odată ce copilul a putut internaliaza autoritatea. Un asemenea raport eu/supraeu, temperat
1
S. Freud, 1905.
ANDRÉ CAREL — Procesul de autoritate, în RFP, 1/2002, pp. 21-40 9

de însuşi faptul aliajelor experimentate în legătura externă, face ca ura activată de interdicţie să nu devină
legătură internă prea sadomasochistă. Supraeul încadrează şi ocroteşte eul. În compensaţie [retour], eul
se poate bizui pe, face apel la supraeu: o autoreglare psihică se instaurează. Corelativ, trebuie adăugat,
idealul eului este, şi el, suficient temperat, fiindcă zguduirea narcisică suscitată de prescrierea unei valori
venită de la altul nu a devenit rană narcisică, ci referinţă internă.
Astfel, copilul preaia asupra sa renunţarea temporară la împlinirea dorinţei anterior interzisă de
părinte. Dar el păstrează în interiorul său în raportul dintre eu şi supraeu, o formă de pulsionalitate, iubire
şi ură, devenită relativ inhibată în privinţa scopului, ceva mai sublimată. El dezinvesteşte parţial părintele
extern, devenit obiect intern. El îl “uită”, îl refuză [dénie] în[tr-o mişcare de] negare. Supraeul tinde să se
impersonalizeze; să devină instanţă, parte din sine [soi], iar nu “corp străin intern”.
Acceptarea autorităţii, a cărei derulare procesuală am schematizat-o, generează atunci un
sentiment de mândrie, de autonomie, de creştere narcisică la copil, dar şi la părinte, la capătul acestei
probe a lui “nu” depăşită împreună. Ni se pare, aşadar, că proba lui “nu” se află în centrul internalizării şi a
transformării autorităţii în supraeu. Copilul considera mai întâi autoritatea ca pe o expresie a arbitrarului
plăcerii părinteşti, opusă plăcerii lui de copil şi alienant pentru eu. Autoritatea de bună calitate devenind
supraeu, iar aceasta întotdeauna în economia temperată în care ne situăm, încearcă să-l conducă pe copil
înspre o plăcere bună pentru eul său şi pentru creştere.

De partea părintelui
Trebuie acum să schimbăm polul [vertex], pentru a încerca să înţelegem ce se întâmplă de
partea părintelui cu iubirea şi pulsionalitatea în procesul de autoritate, în momentul probei lui “nu” depăşită
împreună.
Când alege să spună nu copilului, pentru motive pe care le lăsăm deoparte pentru moment,
părintele nu se mulţumeşte să proscrie, să pună o limită acţiunii copilului. Nu-ul nu trebuie aşadar
considerat numai în sensul unui răspuns al obiectului-părinte către copilul-subiect. Enunţând “nu”-ul,
părintele realizează ceea ce s-ar putea numi o ofertă ce ţine de supraeu [surmoïque]. Acest lucru este cu
atât mai evident cu cât ne gândim că, totodată, actul de autoritate în forma sa completă va prescrie şi
autoriza. În această situaţie proscrierea apare într-adevăr ca o limită care încadrează şi conţine
îndeplinirea unei dorinţe, mai târziu şi în alt fel, dincolo de renunţarea pulsională actuală. Această ofertă
parentală ce ţine de supraeu se traduce, se externalizează prin actul de autoritate (scriere, vorbire, gest,
mimică, privire…). Complexitatea provine din aceea că forma manifestă a acestui act este determinată în
mare parte de ceea ce este latent, travaliul inconştient al supraeului parental şi, mai general, de întregul
joc al instanţelor psihice parentale. În forma sa optimală, oferta superegotică exprimă acea competenţă
parentală pe care o numim fermitate, adică acea calitate psihicăce permite iubirii tandre părinteşti să se
confrunte cu copilul, să facă dovada unei severităţi, a unei forţa şi unei convingeri morale fac să treacă
mesajul.
Or, am arătat deja că psihicul copilului dispune de foarte timpuriu de un aparat de interpretat
culpabilitatea altuia. Pornind de la indicii perceptive (în special tonul vocii, privirea) ce infiltrează enunţul
autoritar, copilul ia cunoştinţă, preconştient, de sentimentul inconştient de culpabilitate parentală. Actul de
autoritate este aşadar afectat de acest sentiment ce traduce raportul forţelor intrapsihice parentale
existente. Mai mult încă, în acest efect retroactiv constituit de orice act de autoritate, se actualizează de
fiecare dată o parte din istoria subiectului-părinte şi a grupului său generaţional.
De pildă, se întâmplă frecvent, în situaţie clinică, să avem de perlaborat următoarea
problematică: dacă reuşeşte să perceapă acest sentiment inconştient de culpabilitate, părintele va
recunoaşte că el se teme într-adevăr ca actul său de autoritate, fermitatea sa, să nu fie cumva resimţită de
ANDRÉ CAREL — Procesul de autoritate, în RFP, 1/2002, pp. 21-40 10

copil – de fapt, de el însuşi – ca o răutate, o agresiune, un act de ostilitate contrară idealului de iubire
presupus a îndruma educaţia. Se poate, într-adevăr, ca ambivalenţa parentală să fie dominată de ostilitate
şi ca sadismul, scenariul sadomasochist să organizeze actul de autoritate. Este vorba despre întregul
ansamblu al forelor de autoritate abuzivă. Dar noi ne interesăm aici mai degrabă de felul în care o
asemenea fantasmă sadomasochistă izbuteşte [vient], nu să exalteze autoritatea ce devine în
autoritarism, ci să inhibe, să contrainvestească fermitatea, adică acea violenţă minimală inerentă
exerciţului autorităţii, în folosul unei tandreţi şi a unei solicitudini excesive. Atunci părintele renunţă la
componenta agresivă a pulsionalităţii angajate în actul de autoritate şi enunţă acele “nu-da”, adevărate
micromesaje paradoxale. Sau chiar, caz frecvent acum, părintele explicitează la nesfârşit motivele actului
său, fără a îndrăzni să pronunţe acel “nu, am spus, gata!”. Astfel, un asemenea enunţ nu este considerat
un imperativ categpric, ce vehiculeaă valorile colective care vectorizează acel moment al educaţiei, ci ca
o violenţă nedreaptă emanând din arbitrariul agentului autorităţii.
O conjunctură clinică activează această serie procesuală. Am întâlnit-o deja vorbind despre
complexul lui “Richard al III-lea”. În forma sa extremă, subiectul, estimând că a venit pe lume
“nedesăvârşit” [inachevé], scoate de aici argumentul pentru sfidarea oricărei autorităţi şi impune celorlalţi
omnipotenţa sa, ura, perversiunea sa narcisică, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul pe care
consideră că l-ar fi suferit. Forma banală a acestui complex este frecventă. Copilul a fost expus
încercărilor existenţei şi dezvoltă o atitudine tiranică. Dar aceasta nu se poate institui [s’établir], nu poate
dura fără acţiunea complementară a unui părinte sau a amândorura. Aceştia atribuie inconştient
nefericirea petrecută efectului ostilităţii lor inconştiente, minimă totuşi. Supraeul lor a interpretat, de
exemplu, un gând de tipul “ah, dacă nu s-ar fi născut!” ca realizarea unei dorinţe de distrugere. De aceea,
orice act de autoritate este presupus a repeta prejudiciul real şi/sau pretins şi produce o culpabilitate
inconştientă şi, prin urmare, un indiciu pentru abţinerea de la autoritate. Copilul interpretează această
abţinere ca pe un bandon din partea părintelui. De fapt, în spatele solicitudinii excesive există un abandon,
cel puţin relativ, din partea supraeului părintelui. Lăsat în voia elanului său de afirmare narcisică, copilul
desfăşoară, fără limita adecvată, dorinţa sa de cucerire. El cere, îşi impune autoritatea cu asentimentul
părinţilor, care văd aici o dovadă reînnoită a vitalităţii ameninţate altădată. Copilul percepe astfel că părinţii
săi se lasă bruftuluiţi, fără să ofere omnipotenţei sale vreun indiciu de limitare [secours]. Copilul se simte
vinovat de succesele agresivităţii lui, în pofida afecţiunii reciproce. El se pune în [stare de] eşec, multiplică
prostiile pentru a obţine în sfârşit pedeapsa care marchează limita. Recunoaştem aici elementele
secvenţei studiat de Freud1 în legătură cu fiinţele excepţionale şi dezvoltată de noi în legătură cu clinica
cotidiană.
Autoritatea părintească sfârşeşte totuşi prin a se exprima, dar făcând-o în disperare de cauză şi
într-o formă deseori stângace, execedată, epuizată, încă mai vinovată. Ea tinde astfel să creeze un raport
supraeu parental–supraeu infantil de tip sadomasochist. Fiindcă tot acest ansamblu procesual nu are cum
să nu genereze erotizare, prin coexcitaţie.
Această secvenţă este frecventă, pentru că: “Ne credem toţi îndreptăţiţi să avem necaz pe natură
şi pe destin pentru un prejudiciu congenital şi infantil; pretindem toţi o despăgubire pentru atingeri timpurii
ale narcisismului nostru şi ale amorului nostru propriu.” 2. O putem lua, aşadar, ca fiind constitutivă, drept
fond minimal al triadei supraeu parental/autoritate/supraeu infantil. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât actul
de autoritate nu are niciodată cum să nu fie considerat de copil, este valabil cu deosebire la adolescenţă,
drept o piedică pentru libertatea sa, pentru afirmarea sa de sine şi, deci, drept un prejudiciu după multe
altele.

1
S. Freud, 1916
2
S. Freud, 1916, p. 19.
ANDRÉ CAREL — Procesul de autoritate, în RFP, 1/2002, pp. 21-40 11

Astfel, autoritatea parentală se află într-o poziţie paradoxală: necesară pentru educaţia copilului,
ea reactivează mişcările pulsionale pe care ea are drept funcţie să le regleze. Vom vedea în ce fel această
paradoxalitate a autorităţii reuşeşte să se metabolizeze, să se deschidă, graţie proceselor tranziţionale.
Dar trebuie să mai indicăm o pistă de reflecţie viitoare. Am eludat până acum această chestiune,
vorbind despre “părinte” fără a arăta în ce fel joacă diferenţa dintre sexe în această problemă. Până cu
puţin timp în urmă, legea se conforma prejudecăţii după care autoritatea era paternă. Codul civil din 1804
definise puterea părintească asupra copilului şi de abia în 1970 legea a organizat principiul “autorităţii
părinteşti asupra copilului”. Dar egalitatea în drepturi şi îndatoriri între tată şi mamă nu înseamnă identitate
de rol patern şi matern. Observăm aici că dezbaterea privitoare la exerciţiul autorităţii legat de
diferenţierea între tată şi mamă, una clasică în lucrările despre educaţie, se deplasează. Cum modelează
cele două funcţii, paternă şi maternă, altfel spus cum modelează biparentalitatea, corelativă dar diferită de
bisexualitate, procesul de autoritate în fiecare dintre cei doi părinţi?
Copilul este abil, se ştie, în a se folosi de aceste diferenţe pentru a se sustrage exigenţelor
autorităţii. El este abil în a se mettre en coin între cei doi părinţi pentru a-i separa şi pentru a juca după
placul său partiţia oedipiană. Exerciţiul autorităţii este astfel o ocazie, privilegiată şi mereu reînnoită, de a
remanifesta în real poziţiile şi rolurile imagourilor scenei primitive.
Grupul familial găseşte, deci, în autoritate, în proba lui “nu” ce formează nucleul ei, un moment
fecund în care se metabolizează, în efecte retroactive succesive, scena primitivă şi organizarea oedipiană.
În acest sens, se poate afirma că procesul de autoritate este un organizator al aparatului psihic familial şi
că el se află în lucru, sub forme specifice, încă de la instaurarea legăturii tată–mamă–bebeluş.

4. AUTORITATE ŞI PROCES TRANZIŢIONAL: JOCUL DE ACORDAJ AL AUTORITĂŢII

Cum să desfaci/dejoci [ouvrir] paradoxalitatea structurală a autorităţii? Această întrebare este

luminată de o reflecţie prealabilă. Părintele, în pofida reperelor de care dispune pentru a-şi exercita
autoritarea şi despre care vom mai vorbi curând, trebuie să accepte să dedice unui travaliu delicat de
acordaj, pentru a-şi ajusta actul la eul acelui copil anume, de o anume vârstă, în anume împrejurări. De
partea sa, copilul are nevoie să dispună de timp pentru a-şi apropria subiectiv autoritatea, pentru a derula
proba lui “nu”. A sări peste acest interval, această amânare între actul de autoritate şi ascultare
[obéissance], înseamnă a întâmpina riscul ca dominaţiei unuia, părintele, s-ăi răspundă pasivitatea
rezistentă sau supusă a celuilalt, copilul.
Acest interval, ce formează limita temporală între sine-însuşi şi celălalt, lucrează pentru
tranziţionalizarea autorităţii. Este timpul pentru jocul de acordaj al autorităţii, timpul convertirii [mise en] în
proces ludic a constrângerilor exercitate de autoritate. Dar o asemenea dimensiune ludică a probei lui “nu”
în viaţa cotidiană nu se întâmplă de la sine. Vom vedea că ea presupune ca părintele să dea dovadă de
umor faţă de rezistenţele copilului, ca şi faţă de propriile sale rezistenţe sau rigididăţi în exercitarea
autorităţii.
În cura individuală, grupală, familială, jocul psihodramatic permite ca această problematică să fie
lucrată, atunci când sunt puse la joacă [se fait jeu avec] regulile jocului. Ne gândim, de pildă, la copilul
care, în joc, experimentează îndelung omnipotenţa, nu doar prin tematica fantasmelor pe care le
desfăşoară, ci şi prin faptul că se instituie în conducător de joc, făcând şi desfăcând regulile după nevoia
sa [à sa convenanace] şi supunând pesonajul jucat de terapeut autorităţii şi dorinţelor sale. Până în ziua în
care acesta, perosnajul jucat de terapeut, face să intre în rolul său faptul de a spune nu, de a-şi rezerva
[ménager] un interval pentru a se supune, de a face manifeste propriile vederi, fără ca totuşi să vrea să
distrugă un asemenea tiran, personajul în parte jucat, în parte pus în act de copil. El îşi crează atunci un
ANDRÉ CAREL — Procesul de autoritate, în RFP, 1/2002, pp. 21-40 12

spaţiu–timp de emergenţă a conflictului între sine şi celălalt, de căutare de soluţii pentru coexistenţa dintre
sine şi celălalt. Copilul face, în şi prin joc, experienţa [faptului că] regulile reglează. Ele nu mai impietează
prin violenţă, nu mai abandonează prin inconsistenţa lor, nu mai înnebunesc prin incoerenţa lor, contrar
celor cărora selful [soi] le păstrase urmele mnezice (de exemplu, în momentele de dizarmonii interactive
dominate de disritmie în îngrijire şi în legătura timpurie).
După ce va fi creat şi distrus de nenumărate ori, în joc şi la limita [bordure] jocului, nu fără
debordările obişnuite, regulile şi agentul autorităţii, copilul reinvesteşte limitele în “găsit–creat–distrus”.
Atunci, limita reprezintă [fait] legare–dezlegare, devine barieră de contact. Întâlnirea între unul şi celălat
este mai puţin ameninţată de confuzie identitară. Separarea între unul şi celălalt este mai puţin ameninţată
de distructivitate. Puţin câte puţin este dezminţit enunţul fantasmatic după care ar fi incestual [incestuel] să
te ataşezi şi ucigaş să te detaşezi1.
Astfel, autoritatea are nevoie să fie metabolizată prin joc, de fiecare dată când ea a fost
disfuncţională în viaţă. Dar, în plus, se dovedeşte [il nous apparaît] că autoritatea de bună calitate,
alcătuită din aliaje bune, funcţionează la rândul său ca un proces tranziţional. Autoritatea cu care ne
identificăm este, atunci, în acelaşi timp, self şi non self, este marcator al diferenţelor între sine-însuşi şi
celălalt şi, corelativ, ea contribuie la investirea narcisică a micilor diferenţe 2. Dimpotrivă, năruirea autorităţii
familiale şi sociale în situaţiile de catastrofă, antrenează eşecul [faillite] limitelor şi, deci, al topicii. În
această conjunctură subiectul şi grupul său se simt ameninţaţi de confuzia identitară. Micile diferenţe între
sine-însuşi şi celălalt, între grupul său şi grupul celorlalţi sunt atunci suprainvestite, pentru a încerca
restaurarea, într-un mod defensiv, chiar într-un mod ucigaş, identitatea de sine. Catastrofa este într-adevăr
interpretată de subiect ca o trădare, un abandon din partea puterilor tutelare ale destinului, autoritatea lor
devenind nulă şi neavenită. Supraeul protector şi idealul eului temperat sunt înlăturate de această vijelie şi
lasă câmp liber formelor extremiste, supraantieu [surantimoi] şi ideal grandios sau nihilist.
Procesul de autoritate nu mai poate atunci să se restaureze prin simpla dinamică a întâlnirilor,
aici şi acum, nici prin procesul tranziţional 3.el trebuie să facă apel la alte surse. Trebuie să se recalifice,
relegitimeze prin alte fundamente, în poziţie meta: generaţionalul, lumea ideilor, ameninţarea pedepsei.
Fundamente deja prezente, tăcute de obicei, dar a căror eficienţă a fost neutralizată de criză. Fundamente
revelate de criză, în aceeaşi măsură în care sunt ele însele în criză, pentru studiul cărora vom continua,
într-o altă lucrare4, să ne sprijinim pe reflecţiile Hannei Arendt.

5. UMOR ŞI AUTORITATE

Cu toate acestea, fiecare dintre fundamentele autorităţii, strămoşii şi generaţionalul, lumea ideilor
şi cultura, ameninţarea pedepsei şi justiţia pot aluneca spre forme excesive, abuzive pentru subiect.
Tirania strămoşului devenit idol, exigenţa idealului devenit constrângere ideologică, violenţa sancţiunii
devenită forţă samavolnică a unei pseudo-legi. Abuz care, am văzut, generează transformarea în
contrariul său: dezangrenare, nihilism etic,

1
A. Carel, 1997, p. 101.
2
G. Diatkine (2000), în raportul său “Surmoi culturel” [Supraeu cultural], de care am luat cunoştinţă după
elaborarea acestui text, aduce o altă lumină asupra acestei probleme a narcisismului micilor diferenţe.
3
Procesul tranziţional este, de fapt, abolit într-o asemenea „conjuctură catastrofică”, fiind abolite limitele, şi
tocmai absenţa lui făcând imposibil jocul „relaţiei de autoritate temperată”, „în acordaj”. Restaurarea
procesului tranziţional împreună cu (re-)instituirea limitelor conduc la reluarea procesului de autoritate (într-un
prim moment, probabil, în forme destul de regresate, în care redevine imperios necesar intervalul dintre actul
de autoritate şi cel de ascultare. N. t.)
4
În curs de apariţie în Groupal, 10 (2001).
ANDRÉ CAREL — Procesul de autoritate, în RFP, 1/2002, pp. 21-40 13

De fapt, autoritatea şi conflictualitatea întreţin, am spus deja, raporturi de reciprocitate 1: se

hrănesc una pe alta. Autoritatea are drept reprezentare–scop să atenueze conflictualitatea proprie vieţii în
comun, făcându-l pe fiecare să accepte o oarecare renunţare pulsională. În acest sens, autoritatea este
inerentă travaliului culturii. Conflictul are nevoie de autoritate pentru a intra în defervescenţă. Dar,
corelativ, autoritatea este sursă de conflictualitate, în măsura în care fundamentele ei, întotdeauna
relative, nu reuşesc să stingă protestul mereu pe cale de a renaşte faţă de actul de autoritate. Departe de
a regla pulsionalitatea, iată că în aceste condiţii autoritatea exacerbează şi provoacă conflictul.
Am vrea oare, în aceste condiţii, să încercăm să definim o autoritate bună, care s-ar dovedi
imediat la fel de recuzabilă ca şi mitul puterii bune?
De unde, inversarea teoretică ce apare în filosofia politică, atunci când aceasta se interoghează
cu privire la societatea democratică. Autoritatea nu îşi află eficienţa numai în fundamentele sale, ea
emerge, deopotrivă, spune P. Ricoeur (1989) urmând-o pe H. Arendt, din „dezbaterea de opinii”; ea este
rezultanta conflictualităţii inerente vieţii în comun, cu condiţia ca un contract colectiv, Constituţia, să fi fixat
regulile jocului social. Autoritatea emerge din conflictul îngrădit [cadré], ea produce astfel consimţământul
subiecţilor; în diversitatea [pluralité] umană. Un consimţământ întotdeauna precar şi care se cere
reconstruit. Autoritatea, după P. Ricoeur, se originează aşadar în trecut, dar temeliile ei, fundamentele ei,
întotdeauna relative, sunt uitate. Noi am spune, sunt supuse travaliului negativului. Datorită acestui fapt,
întemeierea autorităţii trebuie repetată de fiecare dată când contractul este pus la încercare, în operaţia ce
merge de la conflict la consimţire. Autoritatea se reîntemeiază în efectele ulterioare [après-coups]
succesive ale existenţei. Proba lui „nu” depăşită împreună este momentul procesual privilegiat al acestei
întemeieri, în après-coups, a autorităţii, în viaţa cotidiană.
Umorul joacă un rol esenţial în această aventură a autorităţii zisă de bună calitate, de bun aliaj.
Ipoteza noastră este aceea că, în conflict, umorul ar fi, într-adevăr, un fel de catalizator pentru emergenţa
consimţământului. Un catalizator care introduce jocul şi, deci, o plăcere specifică, acolo unde confruntarea
polilor contradictorii generează mai întâi neplăcere. Fiindcă umorul este el însuşi o formă de joc. Joc între
Eu şi Supraeu, spune Freud (1927), ca altădată între copil şi părinte. Joc în interiorul Supraeului, adăugăm
noi2. Pentru că Supraeul oscilează între două forme: una, Supraeul protector post-oedipian de latenţă
[latentiel], moştenitor al autorităţii bi-parentale plină de solicitudine, aliaj de fermitate şi tandreţe; cealaltă,
Supraeul sever şi crud, „în forţă” [sur fort], spune Freud, „spra-anti-eu” [surantimoi], spune P.-C. Racamier,
formă superegotică ce alienează şi ademeneşte Eul. Autoritatea, precum Supraeul, oscilează între aceste
două forme.
Umorul împărtăşit ar fi un fel de regulator al acestei oscilaţii. El ar contribui la reducerea clivajelor
Supraeului şi ale autorităţii, clivaje mereu pe cale de a renaşte în individ [soi], în familie, instituţie. Mai
precis, atunci când umorul părintelui este deja prezent în acest joc intern al Supraeului său, copilul poate,
în proba lui „nu”, să se identifice cu jocul umorului şi să-şi regleze propria oscilaţie. Umorul transmis ar
facilita transformarea formelor extremiste ale cuplului procesual autoritate/Supraeu în forme temperate.
Umorul, ca joc intra- şi inter-psihic, ar contribui, nu la rezolvare, ci la a face să avanseze puţin
problematica economică a autorităţii, introducând un principiu de co-reglare intersubiectivă, ce devine apoi
auto-reglare internă.
Efectele unei asemenea avansări rezidă în ceea ce Freud a numit impersonalizarea Supraeului.
Supraeul, pentru a deveni instanţă reglatoare internă a psihicului, pentru a nu fi mai mult un corp străin
intern, non sine [non soi], deşi provine din internalizarea autorităţii altuia, Supraeul trebuie să se
impersonalizeze, să „uite” persoanele din care îşi trage obârşia. Mai general, el trebuie să-şi uite temeliile

1
În orig., commensalité = faptul de a fi tovarăşi la aceeaşi masă, comesean (n. tr.)
2
A. Carel, 1993, pp. 79-80, pp. 55-57.
ANDRÉ CAREL — Procesul de autoritate, în RFP, 1/2002, pp. 21-40 14

exogene. „Uită cele moştenite, înainte de a le dobândi”, am putea spune, parafrazându-l pe Freud. E
vorba aici unul din aspectele travaliului negativului, în ansamblul procesual: Supraeu parental şi
generaţional/autoritate/Supraeu infantil.
Această uitare a temeliilor poate fi o uitare fondatoare, atunci când funcţionează mai mult ca o
uitare care păstrează, conservă, prin mecanismul negării, decât ca uitare care şterge, prin mecanismul
refuzului [déni]. În primul caz, autoritatea externă, personalizată, tinde să devină Supraeu intern,
impersonalizat. Este, în fond, acelaşi principiu ce prezidează mişcarea de internalizare a calităţilor psihice
bi-parentale, devenind cadru intern al bebeluşului, în momentul desfăşurării intersubiectivităţii. Halucinare
negativă a mamei devenită cadru intern al bebeluşului, spune A. Green. Astfel, valoarea autorităţii nu
aşteaptă numărul anilor. Ea operează în [interiorul] legăturii pe care o structurează în registrul oedipian.
Supraeul „uită” autoritatea părinţilor de la care emană. Părinţii „uită” fundamentele autorităţii pe
care o exercită. Un asemenea travaliu al negativului este fondator, în sensul în care, deopotrivă, el îşi
conservă, „uită” şi transformă originile. În această perspectivă, autoritatea de bună calitate nu este cumva
agent şi produs al travaliului de doliu originar, din care emerge Eul, în „găsit–distrus–creat”?
André Carel
16, boulevard des Belges
69006, Lyon

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

Arendt H. (1954), Qu’est-ce que l’autorité?, in La crise de la culture, “Gallimard/Folio”:

Carel A. (1993), Le jeu, le ręve et le soin, Gruppo, 9, Éditions Apsyégées.
— (1997), L’après-coup générationnel, in Le Générationnel. Approche en thérapie
familiale psychanallytique, Dunod.
— (1998), La parentalité et l’infantile, Groupal, 4, Éditions du Collège de psychanalyse
groupale et familiale.
Diatkine G. (2000), Surmoi culturel, Revue française de psychanalyse, 5, p. 1520-1588.
Donnet J.-L. (1995), Surmoi, I. Le concept freudien et la règle fondamentale, Monographies de
la RFP.
Enriquez E. (1989), Les figures du maître, Arcantères.
Freud S. (1905), Trois essais sur la théorie sexuelle, Gallimerd.
— (1910), Un souvenir d’enfance de Léonard de Vinci, OCP, PUF.
— (1912), Totem et tabou, OCP, PUF.
— (1916), Quelques types de caractères dégagés par le travail psychanalytique, OCP, PUF.
— (1921), Psychologie des masses et analyse du moi, OCP, PUF.
— (1923), “Le moi et le ça”, OCP, PUF.
— (1927), L’avenir d’une illusion, OCP, PUF.
— (1927), L’humour, Gallimard.
— (1930), Le malaise dans la culture, OCP, PUF
ANDRÉ CAREL — Procesul de autoritate, în RFP, 1/2002, pp. 21-40 15

— (1933), La décomposition de la personnalité psychique, OCP, PUF

— (1939), L’homme Moďse et la religion monothéiste, Gallimard.
Lagache D. (1973), Pouvoir et personne, NRP, n° 8, Pouvoirs.
Ricoeur P. (19889), Puvoir et violence, in Lectures 1, Le Seuil/Essais, “Points”.
Spitz R. (1965), De la naissance à la parole. La première année de vie, PUF, 1968.