ROMÂNIA

MINISTERUL EDUCAŢEI, CERCETĂRII SI INOVĂRII

FACULTATEA DE TEOLOGIE

PREDESTINAŢIA ÎN
VECHIUL TESTAMENT

1
 CUPRINS

Introducere………………………….…………………………………………………...2
1. Literatura Istorică………………………………….…………………………………4
1.1 Istoria Patriarhilor……………………..………………………….…………...4
1.2 Istoria primară………………………………..………...…………….………..5

2. Literatura de înţelepciune…………………………………………………………….8
2.1 Cartea Proverbele………………………..………………...………….……….8
2.2 Cartea Eclesiastul……………………..……………………………….……....9

3. Literatura profetică……………………………………………………..….....……..11
3.1 Alegerea lui Israel………………….……………..…...……………………..11
3.2 Planul lui Dumnezeu pentru Istoria Lumii…………………….……….….....11

Concluzie…………………………………………………………..…………….………13

Bibliografie…………………………………………………………………….………..15

2
 INTRODUCERE

Termenul de predestinaţie sau mai exact sensul acestui cuvânt nu a fost inventat de
John Calvin, Martin Luther, nici de Augustin episcopul de Hipona şi nici măcar de
Sfântul Apostol Paul, ci el este adânc înrădăcinat în veşnicia trecută în Sfânta Treime.
Dumnezeu din veşnicii a poruncit, prin sfatul înţelept şi sfânt al voii Sale, de bună voie şi
neschimbător, tot ceea ce are loc. Şi cu toate acestea, datorită acestui lucru Dumnezeu nu
este autorul păcatului şi nici nu violează voinţa creaturilor şi nici nu este îndepărtată
permisiunea sau întâmplarea cauzelor secundare, ci mai degrabă stabilite. Cu toate că
Dumnezeu cunoaşte tot ce are să aibă loc în orice condiţii posibile, totuşi El nu a hotărât
nimic din cauza a cea ce a văzut mai dinainte în viitor sau ca fiind ceva care se va
întâmpla datorită acelor condiţii.1
Centrul planului etern lui Dumnezeu este glorificarea Sa, astfel că El a orânduit toate
lucrurile spre slava şi gloria Sa, chiar şi lucrarea de mântuire este tot spre gloria Sa şi
hotărâtă în planul etern când în conciliul Sfintei Treimi când Dumnezeu Tatăl a făcut
alegerea spre mântuire, Dumnezeu Fiul şi-a luat răspunderea să săvârşească şi Dumnezeu
Duhul Sfânt să o aplice. Astfel acest plan etern şi măreţ a lui Dumnezeu a început să fie
pus în acţiune prin lucrarea creaţiei şi continuă şi astăzi să fie împlinit în acord total cu
hotărârea suverană şi neschimbabilă a Dumnezeului Triunic.2 Deci, ca urmare teologia
predestinării nu o găsim doar în Noul Testament ci şi în Vechiul Testament de la cea din
tăi carte şi până la ultima, predestinaţia făcând parte din planul măreţ, etern şi
neschimbabil a lui Dumnezeu.
Pentru a putea cuprinde mai bine vastul întreg al Vechiului Testament lucrarea de faţă îl
va împărţi în următoarele secţiuni: 1. Literatura Istorică, 2. Literatura de Înţelepciune, 3.
Literatura Profetică.

1
The Westminster Confession of Faith III / i-ii, http://www.reformed.org/documents/wcf_with_proofs/,
2 februarie 2010.
2
Robert L. Reymond, A New Systematic Theology of The Christian Faith (Nashville: Thomas Nelson,
1998), 344- 345.

3
 1. LITERATURA ISTORICĂ

1.1. ISTORIA PATRIARHILOR

Povestea patriarhilor este lupta unei familii să supravieţuiască şi să crească, iar această
familie este familia lui Avraam. Dinamica istoriei este tensiunea dintre lupta pentru
supravieţuire şi promisiunea divină că ei vor trăi şi se vor înmulţi. Istoria luptei pentru
supravieţuire parcă se desfăşoară foarte rapid: foametea în tara Canaan (Gen 12:10), Sara,
soţia prin care promisiunea trebuia să se împlinească este luată de Faraonul Egiptului în
haremul său (12:11-20), Lot nepotul lui Avraam şi singurul său moştenitor, pleacă şi
părăseşte familia (cap 13), Sara este sterilă (cap 16), din cauză minciuni Sara din nou este
luată de lângă Avraam dar de data aceasta de Abimelec împăratul Gedarului (cap 20),
Ismael, fiul lui Avraam cu egipteanca Agar este tăiat afară din familie (cap 21), Isac
singurul şi preaiubitul său fiu, fiul al promisiuni, trebuie adus ca jertfă înaintea Domnului
(cap 22), Rebeca este sterilă (25:21), Isac şi Rebeca sunt alungaţi din Gedar (cap 26),
Esau complotează să îl ucidă pe Iacov (27:42), Rahela este sterilă (30:1), şi în final
foametea îl conduce pe Iacov şi familia sa afară din ţara promisă în Egipt.
Aici predestinarea ia forma promisiuni. Dumnezeu are un plan pe termen lung cu
familia lui Avraam, pe care El singur îl va aduce la îndeplinire aşa cum a spus în Geneza
12:1-3.3 Iar aceasta cu siguranţă este predestinaţie, iar forma concretă a acesteia este
promisiunea descendenţilor, a unei ţări, a unei binecuvântări cereşti şi a binecuvântări
neamurilor în familia sa. Aceasta este predestinarea, care nu fixează atenţia lui Avraam
pe decretele neschimbabile ale lui Dumnezeu din veşnicia trecută, ci în viitor în care
destinul său vă fi împlinit progresiv. Predestinarea lui Dumnezeu nu este luată ca o
posesie a lui Avraam şi a descendenţilor săi pe care aceştia să se bazeze, mai apoi
plecându-se pe o ureche, ci a un anunţ a ceea ce Dumnezeu va face cu familia

3
Gerhard von Rad, Genesis (London: SCM Press, 1972), 166.

4
patriarhilor. Iar Avraam nu a răspuns predestinării fiind doar mulţumitor că toate lucrurile
cu privire la el şi urmaşii lui sau hotărât cu mult timp în urmă în conciliul Sfintei Treimi,
ci cu credinţă în Dumnezeu, că El va împlini tot cea ce îi promisese conform cu măreţul
Său plan.
Se ridică întrebarea despre rolul predestinării în vieţile patriarhilor, s-ar putea spune că
din moment ce promisiunea precede tot ce se întâmplă, nu poate exista o criză reală care
să pună promisiunea în pericol în afară de intenţiile exterioare ale providenţei pe care
protagoniştii poveşti le văd ca inevitabile. Însă, istoria se focalizează nu pe predestinarea
promisiunii, ci din contră pe hazardul cu care se confruntă împlinirea promisiunii ca şi pe
promisiunea însăşi. Tensiunea dintre promisiune şi realitatea vieţii este ceea ce arată mai
glorios puterea şi gloria lui Dumnezeu. Dar până şi evenimentele externe care atacă
împlinirea promisiunii îşi are locul bine stabilit în providenţa lui Dumnezeu. De exemplu
Iosif, deşi robia în Egipt, care la o primă privire ar putea fi văzută ca o piedică a împlinirii
promisiunii, pentru faptul ca Iosif a fost tăiat din familie prin complotul fraţilor săi, a fost
la fel de destinată de Dumnezeu precum promisiunea însăşi şi ocupă un loc important în
planul măreţ a lui Dumnezeu, şi probabil acelaşi lucru se poate spune cu adevărat destul
de alte întâmplări dramatice din viaţa patriarhilor.4
Indiferent dacă este adevărat sau nu că Dumnezeu a planificat totul în avans, toate
poveştile patriarhilor arată, promisiunea confruntă cu pericole, dar care se deplasează
spre împlinirea acesteia cu toate acestea. Acesta este ceea ce Geneza 12-50 spune prin
predestinaţie, orchestrarea minunată a evenimentelor în istorie de către Dumnezeu.

1.2. ISTORIA PRIMARĂ

Istoria primară spre deosebire faţă de istoria patriarhilor este o istorie fără promisiune.
Acesta de fapt este o istorie în care predestinarea se observă prin însuşi absenţa ei. Aici
nu putem vorbi exceptând câteva cazuri de forma sau rolul pe care ideea predestinări o
are.
Cursul istoriei primare este în mare măsură creat de iniţiativa omului, acţiunile lui
Dumnezeu fiind doar ca răspuns pozitiv sau răspuns negativ la deciziile oamenilor.
Adam, spre exemplu, a decis să devină independent faţă de Dumnezeu, determinând
4
R. C. Sproul, Mâna Invizibilă a lui Dumnezeu (Arad: Multimedia, 2009), 40-46.

5
pentru el însuşi ce este bine şi ce este rău, iar răspunsul lui Dumnezeu de a-l scoate afară
din grădină şi a-l face independent la propriu.
În cazul lui Cain care a pângărit pământul cultivat cu sângele vărsat, Dumnezeu
răspunde prin a-l blestema pe Cain şi a-l alunga de pe pământul pe care-l cultiva şi
blestemul consta în a-l a fi pribeag întreaga lui viaţă, iar pământul nu-i va mai da roade.
Iar când răutatea s-a răspândit în mod drastic pe faţa pământului şi astfel pământul s-a
umplut de silnicie, Dumnezeu a răspuns prin a-i părea rău că creat pe om pe pământ şi
distrugerea creaturilor Sale care de acum erau din cale afară de rele (6:11). Şi totuşi când
Adam şi Eva îşi văd goliciunea lor în faţa lui Dumnezeu şi îşi confecţionează haine
improvizate, Dumnezeu răspunde şi le confecţionează haine potrivite pentru ei. De
asemenea, când Cain strigă către Dumnezeu că pedeapsa sa e prea mare, să fie alungat
din prezenţa oamenilor şi a lui Dumnezeu, Dumnezeu răspunde chiar criminalului şi îi dă
un semn ca să-l protejeze înaintea semenilor săi.
Să presupunem că toate aceste căderi l-au luat pe Dumnezeu prin surprindere sau că
toate aceste decizii umane sunt doar decizii umane cu care Dumnezeu de acum trebuie să
se descurce în cel mai bun mod dacă sau întâmplat, ar fi fără îndoială contrar cu spiritul
Vechiului Testament.5 Dar în toată această istorie primară există şi unele elemente
secundare ale predestinări. În primul rând, povestea creaţiei din Geneza 1 îl vede în mod
clar pe Dumnezeu creând totul cu un scop. Soarele este creat să stăpânească ziua cu
lumina sa binecuvântată, astfel să distingem ziua de noapte. Omenirea este creată pentru
a fi coroana creaţiei conducând peste aceasta cu mandat divin. Toate fiinţele sunt create
după soiul lor, deci ceea ce sunt şi ceea ce pot fi este determinat de ordinea creaţiei.
Dumnezeu nu a creat fără rost sau fără formă o lume a haosului, ci o lume a frumoasă şi
ordonată unde orice are un destin: să fie ceea ce Dumnezeu l-a făcut să fie. În sensul
acesta predestinarea este un aspect al doctrinei creaţiei, ca predestinaţia spre mântuire sau
osândă, ci ca o afirmaţie a scopurilor lui Dumnezeu în creaţie.
În al doilea rând, găsim ideea predestinării în alegerea lui Noe şi familia sa, să fie
salvaţi de potop. În istoria lui Noe ca şi în alte istorisiri din istoria primară, este rostită
judecata împotriva păcatului uman, dar imediat intervine Harul şi atenuează pedeapsa.
Dar povestea lui Noe, spre deosebire de alte naraţiuni precedente în acest act de Har a lui

5
Gerhard von Rad, Wisdom in Israel (London: SCM Press, 1972), 128-133.

6
Dumnezeu faţă de umanitatea păcătoasă nu se extinde asupra tuturor celor ce au păcătuit,
ci numai unei familii alese, în a căror mântuire rasa umană va fi păstrată cu viaţă.
Dar se ridică întrebarea de ce l-a ales Dumnezeu chiar pe Noe să supravieţuiască. Dar
cu siguranţă nu este pentru că Noe este singurul om neprihănit de pe pământ, căruia
Dumnezeu cel neprihănit să poată să îi răspundă cu salvare. Pentru că favorul lui
Dumnezeu a venit pentru Noe, înainte de a se spune ceva despre neprihănirea lui Noe.6
Aici predestinarea ia forma alegerii nemeritate.

6
W.M. Clark, The Righteousness of Noah (f.p.: Brill, 1971), 261-80.

7
 2. LITERATURA DE ÎNŢELEPCIUNE

2.1. CARTEA PROVERBELE

Inima teologiei cărţii Proverbele că binele sau răul sunt răsplata sau pedeapsa cuvenită
de la Dumnezeu (Prov 12:14). Cartea Proverbelor spune că destinul omului este
determinat de comportamentul său, predestinarea luând forma de auto-determinare umană
în teologia Proverbelor. Nu Dumnezeu este cel care decide dacă cineva se află în numărul
celor neprihăniţi, drepţi sau răi, ci propriile acţiuni determină aceasta. Cartea Proverbelor
este foarte bogată conţinând nu doar proverbe predictive, ci şi proverbe descriptive
despre ce este răutatea, nebunie, înţelepciune, leneş, generozitate, înşelăciune, astfel în
cât cititorii să se poată recunoaşte printre rânduri şi să îşi cunoască viitorul.7
Predestinarea din Proverbe nu este contradictorie sau incompatibilă cu predestinarea
aşa cum am văzut-o în Geneza. Dar în Proverbe accentul este diferit. Proverbe nu neagă
promisiunea lui Avraam şi urmaşilor săi, dar nici nu găseşte necesar să o amintească.
Când este vorba despre cum să-şi trăiască oameni viaţa, Proverbe spune, predestinarea nu
este punctul central, ci cum oameni îşi croiesc viitorul. Dar Proverbe nici nu pretinde a fi
întreaga Scriptură, şi ar fi o greşeală să privim la teologia proverbelor ca singura teologie
validă.
Dar rolul predestinării în teologia Proverbelor se poate înţelege mai bine dacă privim
cu atenţie la felul în care Dumnezeu este relaţionat la acest sistem de fapte şi răsplată. În
primul rând, este clar că Dumnezeu este cel care aduce răsplata sau pedeapsa. Dar se
poate observa că activitatea lui Dumnezeu în acest sens, nu este întotdeauna explicită în
Proverbe. Mai frecvent se pare că bunul sau răul aduce răsplata în mod automat.8 Dar
totuşi, aceasta nu neagă că Dumnezeu este cel ce face aceasta, dar accentul nu cade pe
aceasta. În al doilea rând, şi cel mai important, relaţia lui Dumnezeu cu destinul uman,
7
Similarly William McKane, Proverbs (London: SCM Press, 1970), 497.
8
Thus R.B.Y. Scott, Proverbs, Ecclesiastes (Garden City: Doubleday, 1965), 104.

8
este că El creează cărarea vieţii, care este înţelepciune şi oameni sunt chemaţi să urmeze
această cale. Dacă omul este neprihănit, în teologia Proverbelor, sau dacă este înţelept, nu
este pentru că ar fi moştenit ceva bun în ei, ci pentru că ei au fost capabili să înveţe
înţelepciunea care este un dar de la Dumnezeu. Deci a creşte în neprihănire şi
înţelepciune este o chestiune de efort şi disciplină. Înţelepciunea este privită în Proverbe
ca o creaţie a lui Dumnezeu, astfel este imposibil pentru cei înţelepţi să privească
înţelepciunea ca pe o realizare a lor. Oamenii îşi pregătesc propriul destin, dacă destinul
lor este viaţa, ei trebuie să mulţumească lui Dumnezeu, şi nu lor înşişi, dacă ei sunt
hărăziţi pierzării, ei îşi pot mulţumi doar lor.9

2.2. CARTEA ECLESIASTUL

Eclesiastul este cu siguranţă primul exponent Vechi Testamentar al predestinării.

Viaţa, pentru Eclesiastul, în esenţă, vine de la Dumnezeu şi este un dar de la Acesta.
Totul în viaţă se întâmplă după rânduirea lui Dumnezeu, astfel totul are un timp şi o
vreme, după cum spune în cele mai celebre versuri ale sale:
- Naşterea îşi are vremea ei, şi moartea îşi are vremea ei.
- Săditul îşi are vremea lui, şi smulgerea celor sădite îşi are vremea ei.
- Uciderea îşi are vremea ei, şi tămăduirea îşi are vremea ei.
Aceasta nu înseamnă că este un timp potrivit pentru fiecare activitate umană, pe care
oamenii trebuie să-l recunoască şi să-l acţioneze conform lui. Acesta nu este o percepţie
etică, ci o declaraţie globală despre natura existenţei umane, experienţele neplăcute ale
vieţii nu apar după voinţa omului, ci atunci când le este timpul.
Deci ideea Eclesiastului despre predestinare: în primul rând putem observa că
Eclesiastul nu se gândeşte la vreo diferenţă în destinul etern al omului după moarte.
Pentru el buni şi răi deopotrivă se întâlnesc cu destinul lor final, moartea. Dacă există
orice continuare dincolo de moarte, Eclesiastul nu de bazează pe ea, el doar întreabă
simplu: „Cine ştie dacă suflarea omului se suie în sus, şi dacă suflarea dobitocului se
pogoară în jos în pământ?”(Ecl. 3:21). Orizontul lui se opreşte la finalul vieţii umane.
În al doilea rând, Eclesiastul nu se gândeşte la o predestinare a faptelor bune sau rele.
El crede că există o diferenţă între cei buni şi cei răi şi că oamenii ar trebui să fie
9
Gerhard von Rad, Wisdom in Israel (London: SCM Press, 1972), 263-264.

9
neprihăniţi, temători de Dumnezeu şi să păzească poruncile Lui. El nu susţine că cei
neprihăniţi şi cei nelegiuiţi sunt aşa din pricina predestinării.10
În al treilea rând el ne spune că este ceva predestinat pentru fiecare dintre noi, şi
anume moartea. Moartea este incontestabil în mâna lui Dumnezeu, „moartea îşi are
vremea ei”(3:2), iar aceasta este rânduită de Dumnezeu pentru a pune capăt zilelor date
de Dumnezeu sub soare omului. Atunci duhul se întoarce la Dumnezeu care l-a dat şi
ţărâna se întoarce în ţărână. Eclesiastul nu vede moartea ca pe o pedeapsă sau o tragedie,
ci doar ca pe o ordine a creaţiei. Oameni sunt muritori, Dumnezeu i-a făcut aşa, vremea
în care aceştia trebuie să moară, de asemenea asta ţine de lucrarea Lui. Dumnezeu este
suveran, aşa că El a hotărât să ne naştem într-o anumită vreme şi El hotărăşte să murim
într-o anumită vreme.
În al patrulea rând, libertatea suverană a lui Dumnezeu asupra morţii, devine pentru
Eclesiastul exemplul libertăţii totale a lui Dumnezeu asupra întregi realităţi (Eclesiastul
3:14). Aici el nu vorbeşte despre iniţiativa lui Dumnezeu în creaţie, ci despre activităţile
multiple pe care le desfăşoară pe pământ.11 Eclesiastul mărturiseşte puternic despre
predestinare, proclamând suveranitatea şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Dar înţelepciunea
lui Dumnezeu este de neînţeles pentru fiii oamenilor, de aceea aceştia nu pot să înţeleagă
planurile ascunse ale lui Dumnezeu şi nu pot înţelege în totalitate scopurile lui
Dumnezeu. Dar pentru că noi nu îl putem înţelege întru totul pe Dumnezeu, nu înseamnă
că acesta nu îşi manifestă atributele şi puterea, iar planurile Lui nu există.12

10
Thus R.B.Y. Scott, Proverbs, Ecclesiastes (Garden City: Doubleday, 1965), 220.
11
W. Zimmerli, The Place and Limit of the Wisdom in the Framework of the Old Testament Theology,
(Scottish Journal of Theology 17[1964]), 158.
12
George A.F. Knight, A Christian Theology of the Old Testament (London: SCM Press, 1959), cap 15.

10
 3. LITERATURA PROFETICĂ

3.1. ALEGEREA LUI ISRAEL

Prima formă de predestinare este faptul că poporul Israel a fost ales de Dumnezeu să
fie poporul Său. Aceasta este o predestinare pentru că nu este doar un act al harului spre
mântuire, ci un act care stabileşte viitorul Israelului şi un act ce spune ce înseamnă să fi
Israel. Această alegere pentru profeţi nu este un act etern, ci unul istoric. Alegerea lui
Israel a avut loc la ieşirea din Egipt (Ezechiel 20:5-6). Atunci poporul a fost „ales” sau
„format” conform Isaia 43:20-21 sau „chemat” după cum spune Osea 11:1 şi „cunoscut”
Amos 3:1-2. Toţi aceşti termeni aparţin vocabularului alegeri, pentru că toate se referă la
acţiunea divină de constituire a Israelului. Iar natura acestei alegeri este exprimată de
multe imagini ale Israelului în literatura profetică. Israelul este via sădită şi îngrijită de
Dumnezeu (Isaia 5:1-7), Mireasa lui Dumnezeu, pe care şi-a luat-o din Egipt (Ieremia
31:32) şi multe altele.13 Mesajul profeţilor este cel mai adesea de pocăinţă şi anunţare a
pedepsei lui Dumnezeu pentru încălcarea fragrantă a legii de către Israel. Alegerea în
aceste mesaje are rolul de a arăta contrastul dintre harul lui Dumnezeu şi păcătoşenia
Israelului.

3.2. PLANUL LUI DUMNEZEU PENTRU ISTORIA LUMII

O altă formă majoră de predestinare în profeţii este ideea că evenimentele istoriei

umane sunt planificate de Dumnezeu.14 Poate cel mai bun exemplu este Isaia 14:24-27,
unde Dumnezeu vorbeşte despre hotărârile Sale pentru istoria umanităţi. Şi pe lângă
acesta mai sunt multe alte exemple atât în Isaia cât şi în ceilalţi profeţi, dar mai ales toate
profeţiile lor sunt revelaţii ale planului lui Dumnezeu pentru istoria poporului Israel şi a
13
Robert L. Reymond, A New Systematic Theology of The Christian Faith (Nashville: Thomas Nelson,
1998), 358-364.
14
Georg Fohrer, History of Israelite Religion (London: SPCK, 1973), 275.

11
întregi lumii. Dar nu se poate demonstra că profeţii credeau într-un singur plan fix a lui
Dumnezeu ce se întinde de la începutul până la sfârşitul lumii. Atunci când se refereau la
planul lui Dumnezeu se refereau la scopul pe care Dumnezeu îl are în acţiunile Sale, iar
pe cuprinsul cărţilor profetice întâlnim mai multe planuri ale lui Dumnezeu. Prin aceste
planuri Dumnezeu îşi duce la îndeplinire scopurile Sale în istorie.15

15
R.E. Clements, God's Chosen People (London: SCM Press, 1968), 45-49.

12
 CONCLUZII

Teologia predestinării nu se găseşte doar pe paginile Noului Testament sau doar în

cărţile de teologie Reformată şi Lutherană, ea se află pe cuprinsul întregii Scripturi.
Teologia Predestinării există din eternul trecut când Sfânta Treime hotăra în Ea însăşi
istoria universului de la creaţie şi până la marea judecată de apoi, continuând cu veşnicia
întreagă. Dumnezeu a avut un plan, slăvirea şi glorificarea numelui Său şi întreaga istorie
umană este impregnată de acest plan, ea fiind condusă cu braţ puternic de Dumnezeu şi
grăbindu-se să îndeplinească scopurile lui Dumnezeu.
Dar revelaţia pentru oameni a fost progresivă şi chiar azi când ea e încheiată şi strânsă
laolaltă în Sfânta Scriptură, ea este de neînţeles pentru mintea umană îngustă. La fel este
şi cu teologia predestinării, ea a existat înainte de creaţie când Dumnezeu hotăra ce şi
cum să creeze, astfel că o putem găsi de pe primele pagini ale Bibliei. Dar pentru că
revelaţia a fost progresivă, oameni nu au putut s-o înţeleagă de la început în mod corect,
ci doar atât cât le-a fost revelat la momentul respectiv din istorie. Astfel că, Avraam, deşi
nu înţelegea întru totul teologia predestinării, el ştia că Dumnezeu are un plan mare cu
familia sa şi l-a crezut pe Domnul pe cuvânt şi a păşit înainte prin credinţă. Iosif pentru că
credea şi el în împlinirea făgăduinţei a lăsat prin testament ca oasele lui să fie scoase din
Egipt, atunci când Domnul Dumnezeu va duce poporul Său în ţara promisă. Teologia
predestinării se poate vedea şi în viaţa lui Noe. Dumnezeu s-a îndurat de Noe înainte ca
să mărturisească despre el că era neprihănit.
Pe urmă cartea Proverbelor ne vorbeşte despre Dumnezeul care este în spatele istoriei
şi răsplăteşte binele sau răul. Un Dumnezeu care a creat cărarea vieţii şi îi invită pe
oameni să o urmeze. Iar Eclesiastul ne vorbeşte despre Dumnezeu care a rânduit toate
lucrurile la vremea lor, naşterea îşi are vremea ei şi moartea îşi are vremea ei. Dumnezeu
este cel care dă viaţa şi cel care o ia înapoi. Când ajungem în literatura profetică
predestinarea este şi mai evidentă, profeţii sunt plini de planuri ale lui Dumnezeu pentru

13
poporul Său şi pentru întreaga lume, iar când punem cap la cap aceste planuri putem
înţelege o frântură din întregul plan măreţ al lui Dumnezeu pentru istoria umanităţi.
Şi totuşi lucrarea de faţă a reuşit doar să survoleze pe deasupra subiectul predestinării
în Vechiul Testament, din cauza dimensiunii lucrării, mai sunt multe de spus despre
predestinare în viaţa Vechiului Testament, cartea Psalmilor vorbeşte mult despre
predestinare, cartea lui Iov asemenea şi multe altele din Vechiul Testament pe care
lucrarea de faţă nu le-a tratat. Dar se poate concluziona cât se poate de clar că
predestinarea există şi pe paginile Vechiului Testament, dar întotdeauna însoţită şi de
responsabilitatea umană, chiar dacă în mintea noastră limitată nu le putem împăca pe
acestea, ele îşi găsesc locul sigur şi precis în planul lui Dumnezeu.

14
 BIBLIOGRAFIE

Clark, W.M. The Righteousness of Noah. F.p.: Brill, 1971.

Clements, R.E. God's Chosen People. London: SCM Press, 1968.

Fohrer, Georg. History of Israelite Religion. London: SPCK, 1973.

Knight, George A.F. A Christian Theology of the Old Testament. London: SCM Press,
1959.

McKane, Similarly William. Proverbs. London: SCM Press, 1970.

Reymond, Robert L. A New Systematic Theology of The Christian Faith. Nashville:

Thomas Nelson, 1998.

Sproul R. C. Mâna Invizibilă a lui Dumnezeu. Arad: Multimedia, 2009.

The Westminster Confession of Faith III / i-ii,

http://www.reformed.org/documents/wcf_with_proofs/, 2 februarie 2010.

Thus, R.B.Y. Scott. Proverbs, Ecclesiastes. Doubleday: Garden City, 1965.

15
Von Rad, Gerhard. Genesis. London: SCM Press, 1972.

Zimmerli, W. ”The Place and Limit of the Wisdom in the Framework of the Old
Testament Theology”. Scottish Journal of Theology. 17 (1964).

16