GLUCIDELE (NOMENCLATURĂ, STRUCTURĂ, METABOLISM)

Info,
cuprins

  Glucidele reprezintă un grup deosebit de important de compuşi bio, universal

răspândiţi în natură , în lipsa cărora viaţa pe Terra nu ar putea exista.

Nomenclatură

   În legătură cu acest important grup de substanţe, s-au încercat mai multe
denumiri, niciuna dintre ele nefiind pe deplin satisfăcătoare.
  • Denumirea de "glucide" provine de la grecescul "glichis sau glikis", iar cea de
zaharide, de la latinescul "saccharum" şi de la grecescul "sakkarom", toate
însemnând "dulce". Se ştie însă, că nu toate glucidele sunt dulci (celuloza,
amidonul, etc.) şi, pe de altă parte, că există compuşi care deşi sunt dulci, nu sunt
glucide (zaharina, glicerolul, glicocolul, etc.). Cu toate aceste inconveniente,
termenul GLUCIDE s-a adoptat ca denumire oficială.
  • Denumirea de "hidraţi de carbon" sau aceia sinonimă de "carbohidraţi"  a fost
dată de Carl Schmidt (vezi Wikipedia în engleză) în 1844, fiind cea mai veche
formulare pentru aceşti compuşi.  Această denumire pleca de la constarea că, în
general, între atomii de de hidrogen şi ci de oxigen există un raport de 2 la 1, ca la
apă (H2O). Se credea  că structura acestor compuşi se poate exprima sub forma;
Cn(H2O)m , deci că provin din combinarea carbonului cu apa - un anumit număr de
atomi de carbon sunt hidrataţi (legaţi de molecule de apă).  În realitate, din punct de
vedere structural, glucidele sunt compuşi multifuncţionali de tip polihidroxicarbonilic
(conţin grupări funcţionale hidroxid şi carbonil), iar atomii de carbon nu se leagă cu
apa. Chiar dacă se păstrează formula  Cn(H2O)m la modul abstract, aceasta este
incorectă, deoarece există o serie de alţi compuşi care îndeplinesc acest criteriu
(acidul acetic - C2(H2O)2, acidul lactic - C3(H2O)3, aldehida formică - CH2O2 etc.) şi
care nu sunt glucide. Se poate afirma deci, că nomenclatura nu corespunde 
realităţii şi nu este nici ştiinţifică (Neamţu 1997).
  În 1927, Comisia Internaţională pentru Reforma Nomenclaturii Chimice, a înlocuit
denumirea de "hidraţi de carbon" cu acela de "glucide". Cu toate acestea,
schimbarea nu a fost preluată niciodată de literatura de specialitate anglo-saxonă
(E. Rădulescu, 2004).
  • Pentru desemnarea glucidelor, se mai folosesc şi termenii de oze şi ozide.

Structura glucidelor

  Glucidele sunt substanţe formate din una sau mai multe molecule. După numărul
de molecule care intră în structura unei glucide, există:
  - monoglucide numite şi oze (carbohidraţi formaţi dintr-o singură moleculă),
  - oligoglucide (hidraţi de carbon care au în structura lor mai multe resturi (2-6) de
monoglucide)
  - poliglucide (zaharide cu structură ramificată care pot conţine zeci, sute sau mii de
resturi monoglucidice).
  Oligoglucidele şi poliglucidele sunt structuri condensate care mai poartă denumirea
de ozide.

Digestia şi metabolismul glucidelor

  În organismul omului, glucidele sunt substanţe cu rol energetic. Ele furnizează
organismului cele mai multe şi mai accesibile calorii. Digestia
şi metabolismul acestor substanţe au ca produşii finali dioxidul de carbon şi apa.

  • Digestia şi absorbţia glucidelor

  Doar carbohidraţii cu masă moleculară mică (monoglucidele, unele diglucide) pot

traversa pereţii intestinali pentru a ajunge în sânge. Oligoglucidele şi poliglucidele
trebuie să sufere, anterior absorbţiei intestinale, degradări prin care să se scindeze
până la monoglucide.
  Principala poliglucidă prezentă în alimente; amidonul, începe să se descompună
încă din cavitatea bucală, sub acţiunea enzimei ptialina, care este un ferment alcalin
din salivă (amilază salivară). Astfel, ptialina este amestecată cu alimentele şi începe
transformarea amidonului şi a dextrinelor în maltoză. Scindarea moleculelor se
continuă în stomac, unde acidul clorhidric suprimă activitatea ptialinei şi înlocuieşte
degradarea enzimatică, cu o hidroliză acidă. Procesul de degradare continuă, cu un
mai mare randament, într-un mediu alcalin, în duoden şi în intestinul subţire, sub
acţiunea amilazei pancreatice, şi a celei intestinale, astfel încât, se ajunge în final
laglucoză, monoglucidă care traversează uşor pereţii intestinali.
 Digestia şi absorbţia glucidelor

  Metabolismul energetic al omului este "planificat" să se desfăşoare cu prioritate pe

baza glucidelor. Dacă în organism se introduc cantităţi mari de lipide şi de
carbohidraţi, în maxim 24 de ore va avea loc arderea aproape completă a glucidelor,
în timp ce lipidele vor rămâne în bună parte neoxidate. Lipidele neoxidate se depun,
împreună cu cele derivate din metabolismul altor substanţe, în ţesutul adipos, pe
termen lung. Dacă în organism ajung cantităţi mai mici de glucide, şi acestea de
provenienţă naturală, fără absorbţie rapidă, metabolismul nu va avea destule
resurse energetice, şi va arde combustibilul de depozit, adică grăsimile, desigur în
condiţiile unei alimentaţii sărace în lipide. Mai mult, o cantitate moderată de glucide
cu absorbţie lentă, va iniţia procesul de arderea a grăsimilor, dacă aportul caloric
alimentar nu este mai mare decât energia consumată de corp.
  Principalul donor de energie celulară este glucoza. Aceasta ajunge la ţesuturi fiind
purtată prin fluxul sanguin. În funcţie de provenienţă, ţesuturile folosesc 3 feluri de
glucoză:
  - glucoza exogenă (rezultată din hrană),
  - glucoza endogenă (rezultată din oxidarea glicogenului),
  - neoglucoza (glucoza provenită din neosinteze, deci din substanţe neglucidice).

  • Metabolismul glucozei

  Arderea glucozei în celule are loc sub influenţa insulinei. Metabolismul glucidelor
poate urma o cale aerobă (în prezenţa îndestulătoare a oxigenului) sau una
anaerobă (în lisa oxigenului).
  Catabolismul anaerob al glucozei poartă denumirea de glicoliză anaerobă. Prin
glicoliza anaerobă, fenomen ce are loc mai ales la nivelul ficatului şi a muşchilor
scheletici, glucoza se transformă în acid lactic, în urma trecerii succesive prin 10
reacţii chimice catalizate enzimatic. În ultima reacţie, care este reversibilă, acidul
piruvic trece în acid lactic. Acidul lactic nu se mai degradează mai departe, dar
poate reveni în acid piruvic, oxidându-se mai departe pe cale aerobă. Acidul lactic
rezultat din glicoliza anaerobă este responsabil de instalarea febrei musculare,
fenomen cauzat de creşterea acidităţii musculare. Metabolismul anaerob al
glucidelor are loc în condiţii de efort fizic solicitant, ca o consecinţă a faptului că
necesarul de oxigen gazos de care au nevoie celulele nu poate fi satisfăcut (nevoile
de oxigen ale ţesuturilor depăşesc capacitatea de respiraţie tisulară). Glicoliza
anaerobă furnizează o cantitate mare de energie, însă cu un randament scăzut, un
fel de "forţă fără rezistenţă".
  Pe cale aerobă, glicoliza are un randament energetic mult superior. În prezenţa
oxigenului, glucoza trece printr-o serie de reacţii catalizate enzimatic până la acid
piruvic. Acidul piruvic, trece mai departe în acetil coenzima A (sub influenţa piruvat
dehidrogenazei), care intră în ciclul lui Krebs, oxidându-se până la CO2 şi H2O.
  Insulina favorizează fixarea glucozei în ţesuturi, stimulează glicoliza şi activează
complexul enzimatic piruvat dehidrogenaza. În acelaşi timp, insulina inhibă arderea
grăsimilor (E. Rădulescu, 2004). Glucagonul, hormon antagonist insulinei şi secretat
de celulele α din insulele lui Langerhans pe lângă faptul că inhibă insulina, mai
favorizează glucogeneza hepatică, crescând pe cele 2 căi glicemia. Creşterea
glicogenezei hepatice prin glucagon este favorizată de consumul de proteine, mai
ales la persoanele care suferă de diabet de tip 2 (la diabetici consumul de proteine
determină o secreţie dublă de glucagon faţă de persoanele sănătoase) [E.
Marsaudon].

    Din glucoză, dar pe altă cale metabolică (ciclul pentozofosfaţilor), organismul îşi
procură monoglucidele (pentozele) necesare scheletului materialului genetic (ADN şi
ARN).
  Vezi şi catabolismul glucozei.

  • Metabolismul fructozei

  Fructoza este o monoglucidă prezentă în mod natural, în cantităţi mari,

în fructele dulci şi în miere. De asemenea, fructoza concentrată (nenaturală) se
foloseşte des în alimentaţie (fructoză cristalizată ca atare, zahăr
invertit artificial, miere artificială, răcoritoare, îngheţată, etc.)
  Faţă de glucoză, fructoza urmează o altă cale metabolică, independentă de
insulină. Astfel, la nivelul ficatului, sub acţiunea enzimei fructochinaza, substanţa se
fosforilează degradându-se treptat cu eliberare de energie.
  Până nu demult, datorită unei absorbţii mai lente şi ca o consecinţă a faptului că nu
necesită prezenţa insulinei, se considera că fructoza este cea mai sănătoasă
glucidă. Timpul însă, a dovedit că lucrurile nu stau chiar aşa.
  În natură, fructoza se află de cele mai multe ori alăturată glucozei, mai ales în
fructe, amândouă glucidele aflându-se în concentraţii relativ scăzute. Însă, datorită
gustului foarte dulce, fructoza a început să se extragă selectiv, astfel încât se
întâlneşte adăugată într-o mulţime de alimente (cereale pentru micul dejun,
răcoritoare, gumă de mestecat, prăjituri, bomboane, gemuri, produse pentru
diabetici, etc.). Această fructoză concentrată nu este deloc sănătoasă.
  Un studiu amplu publicat în SUA în anul 2002, arată că fructoza concentrată, care
abundă într-o serie largă de alimente la care a fost adăugată,
creşte trigliceridelesanguine, măreşte tensiunea arterială, produce rezistenţă la
insulină şi intoleranţă la glucoză, favorizează formarea de ţesut adipos mai mult
decât glucoza (E. Rădulescu, 2004).