Tema 8.

DREPTUL MĂRII

Noţiunea, principiile şi izvoarele dreptului mării

Dreptul maritim, în sens larg, reprezintă ansamblul de norme juridice cu privire la navigaţia
pe mare. Ţinând cont de faptul că marea nu prezintă interes doar pentru navigaţie, ci şi pentru
exploatarea resurselor naturale ale solului şi subsolului, am putea lărgi definiţia enunţând că
dreptul maritim reprezintă un ansamblu de norme juridice privitoare la diverse raporturi legate de
navigaţia maritimă şi de utilizarea şi exploatarea resurselor sale. Din dreptul mării fac parte nu
doar reglementările de drept internaţional, ci şi unele norme de drept intern al statelor cu privire la
drepturile lor exercitate în anumite zone maritime, cum ar fi zona contiguă, zona economică
exclusivă sau platoul continental.
Codificarea oficială a dreptului mării s-a făcut în cadrul unor conferinţe internaţionale.
Prima conferinţă cu privire la dreptul mării este Conferinţa de la Geneva din 1958, care adoptă 4
Convenţii internaţionale de codificare a dreptului mării ce sunt în vigoare şi astăzi. Acestea sunt:
Convenţia privind marea teritorială şi zona contiguă; Convenţia privind platoul continental,
Convenţia privind marea liberă, Convenţia cu privire la pescuit şi protejarea resurselor vii ale
mării.
Convenţia din 1982, de la Montego Bay, apare ca o necesitate, deoarece regimul juridic al
mărilor stabilit la Geneva în 1958 era tot mai contestat (Conferinţa nu reuşeşte să adopte o regulă
unitară şi universal valabilă cu privire la lăţimea mării teritoriale a statelor).
Convenţia din 1982 reglementează vechile instituţii ale dreptului mării, dar instituie şi
spaţii maritime noi, reglementând şi noile aspecte ale activităţii statelor în acest domeniu:
a) zona economică exclusivă a mării;
b) zona internaţională a spaţiilor submarine;
c) cercetarea ştiinţifică marină;
d) regimul apelor statelor arhipelag;
e) protecţia mediului marin;
f) reglementarea paşnică şi instituţionalizată a diferendelor cu privire la aplicarea şi interpretarea
convenţiei etc.
 Spaţii maritime supuse jurisdicţiei naţionale
Apele maritime supuse jurisdicţiei naţionale se împart in două mari categorii:
1. ape maritime interioare,
2. marea teritorială.
Marea teritorială. Dacă e vorba de o localizare geografică, marea teritorială este zona
maritimă adiacentă apelor interioare sau eventual apelor arhipelagice, asupra căreia se extinde
suveranitatea statului. Din punct de vedere juridic, marea teritorială este acea parte din apele mării
sau oceanului, cuprinsă între linia sa de bază şi linia exterioară, care se află sub jurisdicţia statului
riveran.
Pasajul inofensiv este trecerea navelor străine prin marea teritorială a unui stat, respectând
condiţiile cerute de Convenţia din 1982. Potrivit art.18 prin „trecere” se înţelege faptul de a naviga
în marea teritorială în scopul:
1. de a o traversa fără a intra în apele interioare ori a face escală într-o radă sau o instalaţie
portuară situată în afara apelor interioare sau
2. de a intra în apele interioare sau de a le părăsi, sau de a face escală într-o asemenea radă sau
instalaţie portuară sau de a o părăsi.
Această trecere trebuie să fie continuă şi rapidă, cu excepţia a trei situaţii expres autorizate:
1. dacă oprirea şi ancorarea constituie incidente obişnuite ale navigaţiei,
2. dacă ele se impun ca urmare a unui caz de forţă majoră sau de avarie,
3. dacă se recurge la ele în scopul acordării ajutorului persoanelor, navelor sau aeronavelor aflate
în pericol sau avariere.
Apele maritime interioare. Acestea sunt suprafeţe acvatice maritime sau oceanice situate
între ţărmul unui stat şi linia de bază de la care se măsoară lăţimea mării teritoriale. Astfel ele
constituie apele golfurilor, radelor, apele portuare, apele arhipelagice. Cu referire la apele
interioare, articolul 8 din Convenţia din 1982 prevede că în cazul în care traseul liniei de bază
drepte are ca rezultat includerea în apele interioare a unor spaţii acvatice care nu erau mai înainte
considerate ca atare, asupra lor se va aplica dreptul de trecere inofensivă.
 Spaţii maritime cu regim mixt.
Spaţiile maritime cu regim mixt sunt teritorii acvatice care beneficiază de un dublu regim
juridic. Suntem în prezenţa fie a unui teritoriu liber în care statele riverane adiacente au anumite
drepturi suverane exclusive în raport cu alte state, cum ar fi zona contiguă, zona economică
exclusivă sau platoul continental, fie a unui teritoriu de stat cu un puternic grad de
internaţionalizare, de exemplu strâmtorile şi canalele internaţionale. Regimul juridic al unor astfel
de spaţii maritime este reglementat în egală măsură de dreptul naţional al statului riveran şi de
dreptul internaţional maritim.
Zona contiguă. Ideea de zonă contiguă datează odată cu Hovering laws stabilite în Anglia
în sec. 18 şi care permiteau, făcând excepţie de la libertatea mării libere, navelor acestei ţări de a
exercita un control vamal asupra navelor străine ce traversau apele teritoriale engleze. Cutuma a
luat ceva timp pentru a sancţiona acest precedent. Acest proces a fost reanimat de liquor treaties,
încheiate de Statele Unite ale Americii pentru a facilita implementarea prohibiţiei alcoolului între
anii 1919-1933, şi de doctrină.
Potrivit Convenţiei din 1982, statul riveran poate exercita în zona sa contiguă patru tipuri
de control: vamal, fiscal, sanitar, asupra imigrării. În acest scop statul riveran este în dreptul în
această zonă de a lua măsuri pentru:
1. a preveni încălcările legilor şi reglementărilor sale vamale, fiscale, sanitare sau de imigrare pe
teritoriul său sau în marea sa teritorială,
2. a reprima încălcările acestor legi şi reglementări comise pe teritoriul său sau în marea sa
teritorială.
Zona economică exclusivă este o instituţie cu un regim mixt deoarece, pe de o parte, statul
riveran nu-şi exercită suveranitatea asupra ei, iar, pe de altă parte, statului riveran dispune de unele
drepturi exclusive în această zonă. Noţiunea este consacrată în a cincea parte a Convenţiei din
1982, potrivit căreia ea este o zonă situată dincolo de marea teritorială şi adiacentă ei, supusă unui
regim juridic special stabilit de Convenţie. În zona sa economică exclusivă statul riveran dispune
de drepturi suverane şi exclusive cu privire la exploatarea şi explorarea, conservarea şi gestionarea
resurselor naturale, biologice sau nebiologice, ale fundului mării, ale subsolului acestuia şi ale
apelor de deasupra, precum şi la celelalte activităţi de explorare şi exploatare a zonei în scopuri
economice, cum ar fi producerea de energie cu ajutorul apei, curenţilor şi vântului.
 În vederea exercitării drepturilor sale exclusive economice în zonă, statul riveran dispune
de o largă competenţă legislativă cu privire la:
 eliberarea de permise pescarilor sau pentru vasele şi uneltele de pescuit, inclusiv plata de taxe
şi orice alte compensaţii,
 determinarea speciilor ale căror pescuit este autorizat şi stabilirea de cote, fie pentru stocurile
sau grupurile de stocuri deosebite sau pentru capturile pe fiecare navă pentru o anumită
perioadă de timp, fie pentru capturile cetăţenilor unui stat în timpul unei perioade date,
 reglementarea campaniilor şi zonelor de pescuit, a tipului, mărimii şi numărului
instrumentelor, ca şi a tipului, mărimii şi numărul navelor de pescuit care pot fi utilizate,
 stabilirea vârstei şi mărimii peştilor şi a altor specii care pot fi pescuite,
 obligaţia de a executa, cu autorizarea şi controlul statului riveran, programe de cercetare
determinate în domeniul pescuitului şi reglementarea efectuării acestor cercetări, inclusiv
luarea de eşantioane din capturi,
 plasarea, de către statul riveran, de observatori sau stagiari la bordul vaselor respective,
 descărcarea tuturor capturilor sau a unei părţi din capturile acestor nave în porturile statului
riveran ş.a.
În exercitarea drepturilor şi obligaţiilor sale, statul riveran trebuie să ţină cont de drepturile
şi obligaţiile celorlalte state în zona sa economică exclusivă. Reieşind din faptul, că din punct de
vedere juridic zona economică exclusivă totuşi este un teritoriu liber, toate statele, potrivit
articolului 58, fie că sunt sau nu riverane, se bucură de:
1. libertatea de navigaţie,
2. libertatea de survol,
3. libertatea de a pune cabluri şi conducte şi conducte submarine,
4. libertatea de a folosi marea in alte scopuri licite pe plan internaţional, legate de exercitarea
acestor libertăţi.
Platoul continental. Drepturile statului riveran asupra platoului continental nu aduc
atingere regimului juridic al apelor de asupra, care se supun regimului juridic fie al zonei
economice exclusive, fie al mării libere, în dependenţă de configuraţia geografică a platoului
continental şi tehnica de delimitare utilizată de statul riveran. Din aceasta rezultă că statul riveran
are următoarele obligaţii faţă de alte state:
1. să nu aducă atingere navigaţiei sau altor drepturi şi libertăţi recunoscute altor state şi nici să
limiteze în mod nejustificat exercitarea acestora,
2. să nu împiedice amplasarea cablurilor şi conductelor submarine străine pe platoul său
continental,
3. să nu împiedice întreţinerea unor asemenea cabluri sau conducte.
Strâmtorile internaţionale. Din punct de vedere geografic, strâmtoarea internaţională este
definită ca o porţiune de mare strânsă între două spaţii terestre care pune în comunicare două alte
mări. Din punct de vedere juridic, strâmtorile nu sunt luate în consideraţie de dreptul internaţional
decât dacă ele servesc navigaţiei internaţionale. Astfel articolul 37 din Convenţia din 1982 fixează
două criterii cumulative pe care se fundamentează definiţia:
1. strâmtoarea pune în comunicare o zonă maritimă unde navigaţia este liberă – mare liberă sau
zona economică exclusivă şi o altă zonă având acelaşi caracter,
2. strâmtoarea trebuie să servească navigaţiei internaţionale.
Convenţia stabileşte două moduri distincte de trecere prin strâmtorile internaţionale:
1. dreptul de trecere în tranzit
2. pasajul inofensiv.
Canalele internaţionale. Ca şi strâmtorile internaţionale, canalele sunt căi de comunicaţie
maritimă şi internaţională care leagă două mări libere. Ele mai sunt denumite canale interoceanice.
Dacă strâmtoarea este calea naturală, atunci canalul este o cale artificială săpată pe teritoriul unui
stat. Deoarece el este săpat în întregime pe spaţiul terestru al acestui stat, canalul este supus
suveranităţii sale teritoriale exclusive. Asupra canalului nu se aplică automat norma cutumiară de
libertate a comunicărilor internaţionale. Internaţionalizarea lui depinde numai de consimţământul
statului pe teritoriul căruia a fost construit, care trebuie exprimat printr-o convenţie specială,
încheiată cu alte state interesate. De aceea regimul juridic de navigaţie prin canalele internaţionale
nu este reglementat de Convenţia asupra dreptului mării din 1982. În prezent, se bucură de statutul
juridic de canal internaţional, fiind reglementate prin convenţii speciale, trei canale internaţionale:
de Suez, Panama şi Kiel.
 Spaţii maritime nesupuse jurisdicţiei naţionale
Spaţiile maritime nesupuse jurisdicţiei naţionale sunt teritoriile acvatice şi implicit solul şi
subsolul lor, numite res communis de care toţi se pot bucura fără a le apropria, fiind deci spaţii cu
regim internaţional, reglementate exclusiv de dreptul internaţional. Din această categorii de spaţii
fac parte marea liberă şi zona internaţională a teritoriilor submarine.
Marea liberă este spaţiul maritim situat dincolo de marea teritorială a statelor riverane
nesupus suveranităţii lor. Este de precizat că articolul 86 din Convenţia din 1982 nu defineşte
marea liberă, el se referă doar la sfera de aplicare a Părţii a VII, precizând că dispoziţiile acestei
părţi se aplică tuturor părţilor mării care nu sunt cuprinse nici în zona economică exclusivă, în
marea teritorială sau în apele interioare ale unui stat, nici în apele arhipelagice ale unui stat
arhipelag. Potrivit convenţiei, instituţia mării libere este privită ca un regim aplicabil unei zone
maritime situată dincolo de zona economică exclusivă şi nu ca un concept de delimitare geografică,
deoarece din punct de vedere juridic marea liberă se situează dincolo de marea teritorială, unde de
fapt devine operabil principiul libertăţii de navigaţie – elementul caracteristic naturii juridice a
mării libere.
Regimul juridic al mării libere este guvernat de trei principii importante ale dreptului
internaţional maritim, codificate în Convenţia din 1982: principul libertăţii mării, principiul
folosirii mării în scopuri paşnice, principiul neapropriaţiunii mării libere.
Zona internaţională a spaţiilor submarine. Zona internaţională a teritoriilor submarine
este o instituţie nouă a dreptului mării, care a apărut ca urmare a dezvoltării mijloacelor de
explorare şi exploatare a marilor adâncimi subacvatice. De teritoriile submarine, aflate dincolo de
jurisdicţia naţională a statelor, s-a preocupat Adunarea Generală a ONU, care a adoptat la 17
decembrie 1970 Declaraţia asupra principiilor privind fundul mărilor şi oceanelor şi subsolul lor,
dincolo de limitele jurisdicţiei naţionale.
Pentru prima dată această zonă a fost codificată prin Convenţia de la Montego Bay din
1982, care la articolul 1 o defineşte ca fiind fundurile mărilor şi oceanelor şi subsolul lor dincolo
de limitele jurisdicţiei naţionale.