“Hronicul şi cântecul vârstelor” 

este o autobiografie romanţată a

scriitorului Lucian Blaga. Cartea reprezintă primul volum dintr-un proiect autobiografic
mai larg, rămas nefinalizat, ce urmărea să acopere întreg destinul scriitorului. Un fel de
continuare poate fi considerat totuşi romanul autobiografic “Luntrea lui Caron” .
“Hronicul şi cântecul vârstelor”  nu a văzut lumina tiparului decât după moartea lui
Blaga, din cauza cenzurii aplicate de regimul stalinist întregii opere a „filosofului
reacţionar”.
Hronicul şi cântecul vârstelor  îşi propune să reconstituie sensul unei vieţi. El este
aşadar o autobiografie ce se înscrie în genul memoriilor.

Propria copilărie constituie pentru Lucian Blaga o „zonă mai ceţoasă şi mai adâncă”.
Reale, în marea lor majoritate, întâmplările din “Hronicul şi cântecul vârstelor”  nu pot
fi totuşi considerate ca prezentate obiectiv, deoarece ele au fost trecute prin filtrul
realităţii interioare a naratorului.

Hronicul şi cântecul vârstelor  acoperă prima parte a vieţii lui Blaga, de la primele

amintiri până la vârsta de 24 de ani, în toamna lui 1919. Acesta este „pragul
autobiografic” care separă perioada formaţiei de perioada creaţiei mature. Asupra
acestei perioade confuze, de căutări de sine, scriitorul îşi propune să se întoarcă ca un
cercetător matur
Cele patru vârste acoperite de amintiri sunt copilăria timpurie, copilăria, adolescenţa şi
tinereţea.
Copilăria timpurie, ce coincide în mare cu primii patru ani de viaţă, stă sub semnul unei
tăceri fabuloase, ridicate de scriitor la rangul de mit personal. În spatele semnificaţiei
poetice se pare însă că se află un traumatism infantil. Ştim din amintirile lui Blaga însuşi
că naşterea sa trebuia să suplinească un gol: moartea tragică a surorii sale imediat mai
mari, Lelia. Proiecţiile părinţilor, care vedeau în micul Lucian un substitut al fetiţei
dispărute, i-au provocat băiatului o criză de identitate. Identificat unei fiinţe moarte,
Lucian taceca un mort. Împiedicat de aşteptările părinţilor să se manifeste în numele
propriei personalităţi, el rămâne scufundat într-o stare de indeterminare a eului, de lipsă
a contururilor propriei individualităţi. Confuzia durează până în preajma vârstei de patru
ani, când, începând brusc să vorbească, Lucian are impresia că se naşte pentru a doua
oară.
Centrul lumii, Lancrămul, satul natal este văzut ca un spaţiu „ce se prelungea prin
geografia sa de-a dreptul în mitologie şi în metafizică”. Oamenii, făpturile, obiectele,
formele de relief sunt încărcate de o „sarcină magică”.
Râul Sebeş este vegheat de căpcăunul de la Râpile Roşii, în bolboaca de la Moară
locuiesc monştri, acvatici care „îşi cereau jertfa aproape în fiecare vară”, în iezerul de la
Şurianu se află un „cuib de balaur”, casa lui Vasile este invadată în plină zi de un
întuneric demonic, cucul poate să oprească creşterea copiilor, un cărăbuş este o epifanie
a diavolului, un sătean se transformă în vârcolac şi seacă izvoarele, câinele turbat lasă în
muşcătură nişte „căţei mici” care infectează magic, cerul îl însoţeşte pe copilul care
merge cu ochii în sus, mama are puteri de vrăjitoare care conjură elementele.
dezvoltate în trilogii.

A treia vârstă reflectată în Hronic... este cea a adolescenţei. Odată cu pubertatea şi cu

plecarea lui Lucian din Lancrăm la şcolile de la Sebeş şi Braşov, orizontul său se
modifică radical. Imaginea satului alveolar este înlocuită de imaginea unui univers
deschis infinit, opoziţie care va fi mai târziu tematizată în distincţia între cultura
„minoră”, rurală, şi cultura „majoră”, citadină. Studiind materii exacte, învăţând
germana, începând să citească cărţi de popularizare a ştiinţei şi de filosofie, Lucian îşi
formează o cu totul altă imagine despre lume, ce refulează viziunea magică infantilă.
Aceste două „modele cosmologice adoptive” aflate m concurenţă stau sub semnul a
două figuri tutelare, ce domină Hronicul..., mama şi tatăl.

În timp ce Ana Blaga este „o fiinţă primară, Eine Urmutter”, care îl racordează pe micul
Lucian la un univers de superstiţii arhaice, Isidor Blaga este un preot raţionalist, cu
lecturi filosofice şi aplecări voltairiene, care îi induce băiatul spiritul ironiei şi
lucidităţii. Adolescenţa lui Blaga urmează tiparul raţionalismului socratic patern, care
dizlocă percepţia magică ce i-a dominat copilăria. Dar materialul magic va reveni
exploziv la suprafaţă în cea de-a patra vârstă surprinsă în Hronic..., cea a tinereţii din
anii de facultate petrecuţi în ţară şi la Viena. Evenimentul care declanşează această
reemergenţă este criza prin care trece relaţia dintre tânărul Lucian şi iubita sa, Cornelia
Brediceanu, din cauza opoziţiei familiei fetei.

Simţindu-se respins, neacceptat prin el însuşi, Blaga retrăieşte la nivel visceral situaţia

traumatică din prima copilărie, când, la fel, nu fusese primit în numele propriei
individualităţi. Izolându-se într-un sat de munte, tânărul se retrage în sine şi regresează
la starea de tăcere originară. Modelul comportamental patern, racordat la societate şi la
ordinea lucidă, face din nou loc modelului infantil, în care omul intră în contact cu
reţeaua de energii mana ale universului. În adâncul suferinţei sale, Lucian are impresia
că aude cântece de sirenă, care îi readuc în suflet bucuria magică a copilăriei. El începe
să transcrie în poezii aceste scânteieri miraculoase, începuturile creaţiei sale intrând
astfel sub modelul mitic al poeziei inspirate de muze sau de daimoni ai propriilor abise
interioare.

Poemele luminii şi Pietre pentru templul meu sunt hrănite din aceste viziuni extatice, ce
îşi găsesc în poetica expresionistă vieneză nu atât un inspirator, cât un suport teoretic.
Blaga învaţă astfel să redeschidă canalele de comunicare cu fondul magic adânc
îngropat în el însuşi. Întreaga sa creaţie ulterioară va fi o modalitate de valorificare
poetică, de distribuire dramatică şi de raţionalizare filosofică a fantasmelor de origine
infantilă. Hronicul şi cântecul vârstelor rămâne un document tulburător al biografiei
interioare prin care Blaga s-a creat pe sine însuşi ca om al logosului.