Hotărârea CJUE în cauza C-81/19, Banca Transilvania

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene („CJUE” sau „Curtea”) a pronunţat joi, 9 iulie 2020, hotărârea în
cauza C-81/19, Banca Transilvania - cerere de decizie preliminară adresată în temeiul articolului 267
TFUE, de Curtea de Apel Cluj („instanța de trimitere”), cu privire la interpretarea Directivei 93/13/CEE
privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii („Directiva 93/13”).
Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între, pe de o parte, NG și OH și, pe de altă parte,
SC Banca Transilvania SA („Banca Transilvania”), referitor la caracterul pretins abuziv al unei clauze a
contractului de credit de refinanțare încheiat între aceste părți în monedă străină.

Situaţia de fapt și întrebările adresate CJUE

NG și OH au încheiat, la 31 martie 2006, un contract de credit de consum cu SC Volksbank România SA,

devenită ulterior Banca Transilvania, prin care aceasta din urmă le-a împrumutat suma de 90 000 de lei
românești, aproximativ 18 930 de euro.
La 15 octombrie 2008, aceleași părți au încheiat un contract de credit în franci elvețieni (CHF), destinat
refinanțării contractului inițial („contractul de refinanțare”). Acesta din urmă avea ca obiect suma de 65
000 CHF (circa 42 139 de euro), și anume aproximativ 159 126 RON la cursul de schimb dintre aceste
monede la data semnării respectivului contract.
Secțiunea 4 punctul 1 din condițiile generale ale contractului de refinanțare prevedea că orice plată
efectuată în baza acestuia trebuia să se facă în moneda creditului.
Fluctuațiile cursului de schimb CHF/RON între luna octombrie 2008 și luna aprilie 2017 au avut ca efect
majorarea cu 117 760 RON (aproximativ 24 772 de euro) a sumei împrumutate de NG și OH.
La 23 martie 2017, NG și OH au introdus o acțiune la Tribunalul Specializat Cluj prin care solicitau să se
constate, printre altele, caracterul abuziv al secțiunii 4 punctul 1 din condițiile generale ale contractului de
refinanțare. NG și OH susțineau de asemenea că Banca Transilvania nu își îndeplinise obligația de
informare, întrucât nu îi avertizase, cu ocazia negocierii și a încheierii acestui contract, cu privire la riscul
pe care îl implica conversia contractului inițial într-o monedă străină, mai ales cu privire la efectele unei
devalorizări a monedei românești în raport cu cea străină. În plus, clauza privind rambursarea în monedă
străină ar crea un dezechilibru în defavoarea împrumutaților, întrucât aceștia erau singurii care trebuiau să
suporte riscul de schimb valutar. Prin urmare, NG și OH au solicitat Tribunalului Specializat Cluj
înghețarea cursului de schimb CHF/RON la valoarea de la data încheierii contractului de refinanțare,
precum și restituirea sumelor plătite pe baza unui curs de schimb mai puțin favorabil.
Instanța a admis în parte acțiunea formulată de NG și OH. Aceștia, pe de o parte, și Banca Transilvania,
pe de altă parte, au declarat apel împotriva hotărârii în fața instanței de trimitere.

Instanța de trimitere a adresat CJUE trei întrebări preliminare care au urmărit să stabilească:
- dacă articolul l alineatul 2 din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul în care nu se opune ca o
clauză contractuală care preia o normă supletivă de la care părțile puteau deroga, dar în concret nu au
derogat pentru că nu a existat nicio negociere asupra ei, așa cum este în cazul concret analizat clauza
care impune restituirea creditului în aceeași monedă străină în care creditul a fost acordat, să fie
analizată din perspectiva caracterului abuziv;
- dacă în contextul în care, la acordarea creditului în monedă străină, consumatorului nu i-au fost
prezentate calcule/predicții cu privire la impactul economic pe care o eventuală fluctuație a cursului de
schimb îl va avea cu privire la obligațiile totale de plată din contract, se poate susține cu temei că o
astfel de clauză, de preluare în întregime a riscului valutar de către consumator (în temeiul principiului
nominalismului), este clară și inteligibilă și că profesionistul/banca și- a îndeplinit cu bună-credință
obligația de informare a cocontractantului său, în condițiile în care gradul maxim de îndatorare al
consumatorilor impus de către Banca Națională a României a fost calculat prin raportare la cursul de
schimb de la data acordării creditului;
- dacă Directiva 93/13 și jurisprudența dezvoltată în baza ei, precum și principiul efectivității se opun ca,
subsecvent constatării caracterului abuziv al unei clauze privind suportarea riscului valutar, contractul
să continue nemodificat și care ar fi modificarea posibilă pentru înlăturarea clauzei abuzive și
respectarea principiului efectivității.
Hotărârea CJUE

1. Cu privire la prima întrebare preliminară, Curtea a amintit că, potrivit articolului 1 alineatul (2) din
Directiva 93/13, sunt excluse din domeniul de aplicare al directivei clauzele care reflectă actele cu putere
de lege sau normele administrative obligatorii.
Această excludere este de strictă interpretare, iar aplicarea sa presupune îndeplinirea a două condiții, și
anume, pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă
administrativă, iar pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie.
Expresia „acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii”, care figurează la articolul 1
alineatul (2) din Directiva 93/13, se referă și la normele care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile
contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.
Curtea a statuat în mod repetat că această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13 este
justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un
echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte.
Curtea a stabilit că îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă
dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de
alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa
unui acord diferit între părți în această privință.
Curtea a reținut că, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv
este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură
supletivă și care intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13.
Instanța de trimitere a arătat cu toate acestea că, în versiunea sa în limba română, textul articolului 1
alineatul (2) din Directiva 93/13 utilizează expresia „normă obligatorie” acolo unde versiunea în limba
franceză utilizează noțiunea „disposition impérative” („dispoziție imperativă”). Spre deosebire de
termenul „imperativ”, care ar exclude dispozițiile cu caracter supletiv, termenul „obligatoriu” ar include
astfel de dispoziții. Prin urmare, ar trebui să se determine care versiune lingvistică este corectă, având în
vedere finalitatea și obiectivele acestei directive.
Potrivit jurisprudenței Curții, formularea utilizată în una dintre versiunile lingvistice ale unei dispoziții
din dreptul Uniunii nu poate să fie singurul temei pentru interpretarea acestei dispoziții și nu trebuie să i
se atribuie acesteia un caracter prioritar în raport cu celelalte versiuni lingvistice. Dispozițiile dreptului
UE trebuie să fie interpretate și aplicate în mod uniform, în lumina versiunilor stabilite în toate limbile
Uniunii. În caz de divergență între diferitele versiuni lingvistice ale unui text de drept al Uniunii,
dispoziția în cauză trebuie interpretată în raport cu economia generală și cu finalitatea reglementării din
care face parte.
În această privință, pe de o parte, potrivit Curții, împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziție de
drept național supletivă este lipsită de relevanță în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză
contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă din domeniul de aplicare al acestei directive.
Pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1
alineatul (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra
excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alineatul (1) din
Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării
caracterului abuziv al unei clauze, care nu poate interveni în cazul în care clauza nu intră în domeniul său
de aplicare.
Prin urmare, Curtea a statuat că articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 privind clauzele abuzive
în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care
nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se
aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul
de aplicare al acestei directive.
2. Cu privire la cea de-a doua și la cea de-a treia întrebare, întrucât clauza contractuală în discuție în
litigiul principal nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, Curtea a decis că nu este necesar să
răspundă.

Hotărârea CJUE oferă o interpretare a dreptului UE diferită de cea propusă de avocatul general Juliane
Kokott în concluziile sale în cauză. Potrivit acestora articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE
trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care constituie expresia unui principiu general
consacrat de lege este supusă dispozițiilor acestei directive în cazul în care legiuitorul național nu a
intenționat, prin crearea dispoziției legale respective, să stabilească un echilibru între ansamblul
drepturilor și obligațiilor părților la tipul de contract în cauză. Verificarea acestui aspect este de
competența instanței naționale.