Capitol 3

Capitolul 3.
Metode statistice utilizate la măsurarea riscului de creditare
CAPITOLUL 3. METODE STATISTICE UTILIZATE LA MĂSURAREA

RISCULUI DE CREDITARE
3.1. Concepte şi componente ale riscului de creditare
3.1.1. Componentele riscului de creditare
i. Riscul incapacităţii de plată
Riscul incapacităţii de plată este definit prin probabilitatea de intrare în incapacitate de

plată a unei contrapartide (client, bancă, etc.), de-a lungul unui anumit orizont de timp.
Analiza riscului de creditare se realizează asupra a două componente fundamentale:
cantitatea riscului de creditare şi
calitatea riscului de creditare.
Primul element reprezintă soldul creditului acordat la un moment dat unui debitor, respectiv
suma de bani pe care o are de restituit debitorul la un moment dat, din valoarea totală a creditului
acordat.
Calitatea riscului de creditare este reprezentată pe de-o parte, din posibilitatea ca debitorul să
intre în incapacitate de plată şi, pe de altă parte, de garanţiile depuse de debitor cu scopul de a
reduce riscul de creditare în eventualitatea intrării acestuia în incapacitate de plată, situaţie în
care pierderile potenţiale ale băncii se reduc proporţional cu recuperările reprezentate de aceste
garanţii. În consecinţă, garanţiile bancare micşorează riscul de creditare şi reflectă capacitatea de
negociere a băncii cu clientul, calitatea şi/sau renumele clientului, caracteristici care rezultă din
activităţile desfăşurate de client.
Incapacitatea de plată reprezintă un eveniment incert şi, în cele mai multe cazuri, expunerea
băncii în momentul apariţiei incapacităţii de plată nu este cunoscută de la început, deoarece
există puţine cazuri în care schemele de restituire a împrumuturilor se stabilesc contractual. În
aceste condiţii, pierderile cauzate de intrarea în incapacitatea de plată a unui debitor sunt dificil
de prognozat în prealabil.
La ora actuală există numeroase definiţii ale incapacităţii de plată:
neplata obligaţiilor contractuale;
nerespectarea acordurilor şi înţelegerilor convenite;
intrarea în procedură legală de faliment;
incapacitate de plată economică, etc.
În literatura de specialitate şi în general în practica financiar-bancară internaţională, un

debitor este declarat în incapacitate de plată atunci când neplata obligaţiilor ce rezultă din
acordarea creditelor a depăşit perioada minimă stabilită prin contract care, în cele mai multe
cazuri, este fixată la trei luni de zile.
Nerespectarea acordurilor convenite – reprezintă o incapacitate de plată de natură
“tehnică”, care poate duce la intrarea în stare de faliment a debitorului, în special în situaţia în
62
Capitolul 3. Metode statistice utilizate la măsurarea riscului de creditare
care prin convenţia încheiată cu creditorul se stabileşte o schemă strictă de plată iar debitorul, în
lipsa unor
garanţii, nu poate supravieţui plăţilor stabilite.
Incapacitatea de plată economică apare în situaţia în care valoarea economică a activelor unui
agent economic scade sub nivelul datoriilor contractate. Valoarea economică a unui activ
reprezintă valoarea aşteptată a tuturor fluxurilor de numerar discontată în prezent. Această
valoare se schimbă în mod constant în funcţie de condiţiile pieţei. Dacă valoarea de piaţa a
activelor scade sub nivelul pasivelor atunci toate valorile fluxurilor de numerar viitoare nu pot
acoperi datoriile acumulate.
Definirea incapacităţii de plată este importantă atunci când se estimează posibilităţile de
intrare în incapacitate de plată a unui debitor, care se obţin din înregistrările istorice privind
ratele de intrare în incapacitate de plată a agenţilor economic. Agenţiile de rating consideră că un
debitor poate fi considerat în incapacitate de plată atunci când plăţile contractate nu se realizează
în termen de trei luni din momentul stabilit contractual pentru efectuarea plăţilor respective.
Probabilitatea de a intra în incapacitate de plată a unui debitor poate fi măsurată direct
utilizându-se serii de date statistice istorice privind apariţia incapacităţii de plată. Aceste date pot
fi stocate fie ca surse interne în bancă, sau obţinute de la agenţiile de rating ori autorităţi centrale.
Pe baza acestor date statistice se poate calcula rata incapacităţii de plată pentru o perioadă dată
de timp pe un eşantion de debitori. Această rată poate servi ca o aproximare a probabilităţii de
intrare în incapacitate de plată. Datele privind frecvenţele incapacităţii de plată sunt disponibile
strucurat pe ramuri industriale sau clase de rating.
Evenimentele care generează intrarea în incapacitate de plată, nu determină neapărat pierderi
imediate, dar cresc probabilitatea de apariţie a formei finale a incapacităţii de plată care este
falimentul.
Riscul incapacităţii de plată depinde de calitatea clientului care solicită creditul (debitorul),
calitate care la rândul ei depinde de numeroşi factori: imagine pe piaţă, mărimea companiei,
factorii competiţionali, calitatea managementului şi a acţionariatului, etc.
ii. Riscul de expunere
Riscul de expunere este definit prin incertitudinea rezultată din suma riscurilor generate de
activităţile de creditare.
Atunci când contractele de creditare se realizează după convenţii stricte, riscul de expunere
se diminuează sau poate fi nul. În această situaţie, amortizarea creditului se realizează după o
schemă bine stabilită, situaţie în care soldul datoriei de recuperat este cunoscut dinainte; cu
excepţia cazurilor plăţilor anticipate. Practic, pentru asemenea linii de credit nu există risc de
expunere sau, mai exact spus, el poate fi neglijat. Exemple de astfel linii de credite sunt: creditele
pentru cumpărarea de bunuri cu plata în rate unde sumele împrumutate se restituie cu dobândă în
tranşe egale sau titlurile de stat şi obligaţiunile care sunt hârtii de valoare cu dobândă fixă prin
63
care debitorul plăteşte creditorului la intervale regulate sume de bani lor, în final, întreaga sumă
plus dobânda.
Aceste situaţii nu se întâlnesc la toate activităţile de creditare. Există anumite produse care
ofera beneficiarului posibilitatea ca odată deschisă linia de credit, acesta să poată retrage bani
oricând doreşte şi în orice volum, bineînţeles în limita sumei contractate prin credit, în funcţie de
nevoile sale de finanţare. Exemple de astfel de produse sunt: creditul comercial care poate fi
acordat atât de bancă cât şi de un comerciant sau producător clienţilor săi, în urma stabilirii
anumitor condiţii de vânzare, şi permite plata la un anumit termen, după ce în prealabil a avut loc
transferul efectiv de bunuri; scrisoarea de credit care reprezintă un document emis de bancă în
numele unui client prin care este garantată plata cecurilor emise de acesta către părţile de la care
acesta a cumpărat bunurile; cambiile care reprezintă bilete la ordin utilizate pentru finanţarea
tranzacţiilor de comerţ exterior. Produsele enumerate anterior conferă clienţilor dreptul de a
dispune de sumele din linia de credit în orice moment şi în limitele convenite contractual. Din
acest motiv, la un anumit moment, este destul de dificil de estimat gradul de expunere al
creditorului faţă de debitor. Finanţarea proiectelor implică, de asemenea, o mare incertitudine în
ceea ce priveşte schemele de rambursare.
În general, la nivel contabil toate elementele situate în afara bilanţului generează risc de
creditare. Există însă şi situaţii în care riscul de expunere nu apare. De exemplu, atunci când
garanţiile pentru împrumut sunt date de o a treia contrapartidă care, în situaţia în care debitorul
nu respectă schemele de rambursare trebuie să continue plăţile.
Riscul de expunere poate rezulta şi din tranzacţiile cu instrumente derivative, situaţie în care
sursa incertitudinii nu o reprezintă evoluţia capacităţii de plată a contrapartidei, ci mişcările
pieţei. În acest caz, valoarea portofoliului de derivative depinde în permanenţă de aceste mişcări,
iar măsurarea riscului se realizează prin metodologii specifice, utilizându-se indicatorii de risc
reprezentaţi prin indentităţile (2.20), (2.21), (2.22), (2.23), din capitolul 2 al lucrării.
iii. Riscul de recuperare
În situaţia intrării în incapacitate de plată a unui debitor rata de recuperare a sumelor acordate
nu poate fi prognozată de la bun început, ea depinzând de numeroşi factori:
forma incapacităţii de plată;
tipul garanţiilor;
contextul în care a apărut incapacitatea de plată.
Referitor la primul factor, trebuie menţionat că în practica financiar-bancară internaţională,

intrarea în incapacitatea de plată nu presupune că debitorul nu va mai restituii niciodată datoria
contractată; asupra lui vor avea loc diferite acţiuni începând de la renegociere, până la
procedurile legale de executare silită pentru recuperarea datoriilor.
Aceste proceduri diferă de la stat la stat. De exemplu, în ţara noastră Parlamentul a adoptat în
anul 1995 “Legea privind procedura reorganizării şi lichidării persoanelor juridice”, în care se
specifică că, în cazul băncilor, “procedura de faliment se aplică acelei bănci devenite insolvabilă,
64
atunci când aceasta nu a onorat integral creanţele certe, lichide şi exigibile, pe o perioadă de cel
puţin 30 de zile, sau când valoarea obligaţiilor băncii depăşeşte valoarea activului său.”
Falimentul este declarat de către un tribunal care se sesizează în urma unei cereri introduse de
către banca debitoare, de către creditori ai acesteia, sau de către Banca Naţională a României.
Procedura se declanşează, de regulă, după ce BNR constată că măsurile de supraveghere specială
nu au putut conduce la inevitarea insolvabilităţii. Organele de conducere şi cenzorii băncii în
faliment pot răspunde, după caz, civil sau penal, dacă au contibuit la falimentul acesteia.
Stabilirea clară, prin lege, a condiţiilor şi consecinţelor care decurg în urma intrării în
incapacitate de plată a unui debitor (forma de lichidare, de reorganizare, managementul şi
controlul incapacităţii de plată, drepturile creditorilor, etc.) este esenţială în activitatea de
măsurare a riscului de creditare şi în evaluarea debitorilor de către agenţiile de rating.
Cu toate că există diferenţe, uneori semnificative, între state privind aplicarea procedurilor
legale de recuperare a datoriilor, în practică pot fi întâlnite două situaţii extreme:
Situaţia ce mai favorabilă – recuperarea datoriilor se realizează integral dar cu întârziere
până la terminarea procedurilor legale;

Situaţia ce mai defavorabilă – nu există nici o recuperare deoarece debitorul a fost vândut
sau lichidat şi nu mai există fonduri disponibile pentru plata datorilor.

În ceea ce priveşte tipul garanţiilor, acesta poate genera la rândul lui alte două categorii de
riscuri: riscul colateral şi riscul garanţiilor unei terţe părţi.
Riscul colateral este rezultatul utilizării unor garanţii colaterale care pot minimiza riscul de
creditare, în situaţia în care acestea sunt uşor accesibile şi pot fi vândute la valori semnificative.
Acestea reprezintă o cale de a elimina riscul de creditare. Există mai multe tipuri de garanţii:
numerar, active financiare, alte tipuri de active (clădiri, echipamente, etc.). Valoarea garanţiilor
depinde de natura şi condiţiile pieţei. De obicei, activele fixe (tangibile) au o valoare redusă de
vânzare, în timp ce, valorile sub formă de numerar sunt foarte sigure şi uşor accesibile. În situaţia
în care se utilizează garanţii colaterale, riscul devine dublu. În primul rând există incertitudine
privind: abilitatea de a avea acces la aceste garanţii, de a dispune de ele sau costurile pe care le
implică vânzarea acestora, etc. În al doilea rând, există incertitudine în ceea ce priveşte valoarea
lor, care depinde de piaţa secundară şi de natura garanţiei colaterale, care poate fi uşor sau greu
de vândut. În situaţia numerarului riscul colateral are valoare zero.
În consecinţă, utilizarea garanţiilor colaterale pentru reducerea riscului de creditare
transformă riscul de creditare în risc de recuperare plus risc al valorii activelor utilizate drept
garanţie.
Riscul garanţiilor unei terţe părţi presupune asumarea garanţiilor pentru obţinerea creditării
de o a treia parte. De exemplu, în cazul unei companii cu mai multe filiale, compania mamă
poate prelua angajamentele de plată ale unei filiale în situaţia în care aceasta din urmă intră în
incapacitate de plată.
Când garanţia este asumată de o terţă parte, riscul de creditare al debitorului este transferat
celui care-şi asumă garanţia. Acest lucru nu reprezintă un simplu transfer al riscului, mai ales în
situaţia în care atât debitorul cât şi terţa parte intră în incapacitate de plată. Garanţiile din partea
65
unei terţe părţi transformă riscul unui debitor în risc de incapacitate de plată atât al debitorului
cât şi celui care garantează pentru acesta.
3.1.2. Principalele sisteme de rating utilizate în analiza riscului de creditare
Suma totală a riscurilor de creditare trebuie să fie însoţită de informaţii privind calitatea
acestor riscuri. Astfel, se obţine o imagine completă asupra riscurilor pe care le generează
activitatea de creditare. Calitatea riscului trebuie să acopere atât probabilităţile de intrare în
incapacitate de plată cât şi gradul de recuperare a sumelor în această situaţie.
Prin calitatea riscului se înţelege acea “secvenţă a pierderilor” care depinde fie de
probabilitatea intrării în incapacitate de plată, fie de rata de recuperare în eventualitatea intrării în
incapacitate de plată a unui debitor. În mod uzual, aspectele prvind calitatea riscului sunt
analizate cu ajutorul sistemelor de rating asociate debitorilor.
Majoritatea instituţiilor bancare dispun de propriul sistem de evaluare şi clasificare a
clienţilor, care asociază fiecărui debitor un anumit rating (scor) în conformitate cu capacitatea
acestora de a avea acces la un credit. În general, ratingurile utilizate în sistemul bancar sunt
acordate şi pentru facilităţile pe care le oferă debitorul în schimbul obţinerii creditului, sub forma
garanţiilor bancare. Pe baza unor astfel de garanţii clientul poate obţine credite în regim
preferenţial, colateral, sau poate negocia anumite clauze sau convenţii contractuale. Această
abordare permite băncilor să realizeze o separare a incapacităţii de plată de rata de recuperare a
datoriilor, rată care depinde de fiecare facilitate oferită de client.
Pe lângă propriul sistem de evaluare, băncile mai au la dispoziţie şi sistemele de evaluare
care aparţin agenţiilor de rating. În marea majoritate a cazurilor, agenţiile de rating măsoară
calitatea riscului pentru datoria contractată şi nu situaţia financiară a debitorului. Motivul este
acela că debitorii pot avea datorii cu grade diferite de risc iar investitorii sunt mai interesaţi de
riscul datoriilor contractate de un debior şi mai puţin de situaţia financiară a acestuia.
Ratingurile reprezintă scoruri (ranguri) care cuantifică riscul datorat pierderilor în
eventualitatea intrării în incapacitate de plată a unui debitor şi gradul de recuperare a acestor
pierderi.
Majoritatea sistemelor de rating conţin între şase şi zece ranguri diferite care sunt suficiente
pentru a realiza o clasificare în funcţie de clasele de risc.
În prezent, piaţa mondială este dominată de trei mari agenţii de rating:
Standard & Poor’s Ratings Group;
Moody’s Investors Sevice;
Fitch-IBCA.
Aceste agenţii evaluează pe baza ratingurilor (scorurilor), riscul de creditare asociat datoriilor
sub forma titlurilor / obligaţiunilor emise de debitori şi care sunt tranzacţionate pe piaţa
internaţională.
66
i. Sistemul Agenţiei Standard & Poor’s
Agenţia Standard & Poor’s grupează debitorii pe clase de risc care reflectă capacitatea şi
voinţa acestora de a-şi îndeplini obligaţiile financiare contractate. Pe baza unor indicatori de
performanţă se acordă fiecărui debitor un scor cuprins între 1 (cel mai bun risc) şi 5 (cel mai slab
risc), scor care este transformat ulterior în clase de risc. Standard & Poors utilizează şapte clase
de risc pe termen scurt şi zece clase de risc pe termen lung. Tabelul 6 prezintă relaţia dintre
clasele de risc pe termen lung şi cele pe termen scurt.
Semnificaţia claselor de risc pe termen lung este următoarea:
Clasa AAA – capacitate deosebit de mare de respectare a angajamentelor financiare;
Clasa AA – capacitate foarte mare de îndeplinire a obligaţiilor financiare;
Clasa A – capacitate mare de îndeplinire a obligaţiilor financiare;
Clasa BBB – capacitate de îndeplinire a obligaţiilor financiare este bună, dar există un
anumit grad de sensibilitate la condiţii economice nefavorabile;

Clasa BB – vulnerabilitate mică pe termen scurt dar un gard de sensibilitate la condiţii
economice mai mare comparativ cu clasa BBB;

Clasa B – în prezent există capacitatea de onorare a angajamentelor financiare, dar viitorul
este incert;
Clasa CCC – vulnerabilitate ridicată şi depinde de condiţiile economice, de afaceri şi
financiare favorabile pentru ca debitorul să-şi respecte angajamentele;

Clasa CC – debitorul este foarte vulnerabil în prezent;
Clasa C – au fost anunţate dificultăţi în plata datoriilor dar nu au fost încetate plăţile;
Clasa D – intrarea în incapacitate de plată.
Tabelul 6. Clasele de risc Standard & Poor’s
TERMEN LUNG TERMEN SCURT

AAA – A+ A – 1+
A+ - A- A–1
A – BBB A–2
BBB – BBB- A–3
BB+ - BB- B
B+ - C C
D D
Sursa: Standard & Poor’s Ratings Handbook, 1996
Clasele de risc pot primi semnul plus sau minus, care indică poziţia în cadrul clasei,
superioară, respectiv inferioară. Investiţiile care se realizează pentru acele datorii ale debitorilor
care au ratinguri cuprinse între AAA şi BBB au caracter investiţional, în timp ce celelalte clase
au caracter speculativ. Această diferenţiere se reflectă în randamentele titlurilor emise şi în
nivelul ratelor dobânzilor la care pot fi contractate creditele de către debitorii respectivi.
67
ii. Sistemul Agenţiei Moody’s
Agenţia Moody’s utilizează un sistem simplu de evaluare şi clasificare plus un sistem mai
detaliat. Sistemul simplificat include 9 clase de rating, în timp ce sistemul detaliat utilizează 19
clase de ratinguri.
Sistemul simplificat al Agenţiei Moody’s estimează următoarele categorii de riscuri asociate
datoriilor:
Clasa Aaa – datorie “ fără riscuri” carcterizată prin dobânzi stabile şi recuperare sigură a
capitalului;
Clasa Aa – datorie de calitate ridicată, în care fluctuaţia dobânzilor este mai ridicată decât
la clasa Aaa;
Clasa A – datorie de calitate medie/ridicată iar anumite evenimente din prezent sugerează
posibile dicultăţi pe termen lung;

Clasa Baa – datorie de calitate medie, care are elemente speculative. Securitatea
capitalului şi a dobănzii este adecvată în prezent, dar există posibilitatea apariţiei de dificultăţi,
atât pe termen scurt cât şi pe termen lung;
Clasa Ba - datorie cu caracter speculativ, a cărei evoluţie viitoare nu este sigură.
Recuperarea investiţiei şi a dobânzilor este nesigură, atât în condiţiile unor evoluţii pozitive cât şi
în condiţiile unor evoluţii negative a debitorilor;
Clasa B – datorii pentru care există o mare nesiguranţă privind respectarea clauzelor
contractuale pe termen lung;

Clasa Caa – datorii cu risc ridicat în care emitenţii fie au încetat plăţile fie nu prezintă
încredere cu privire la posibilitatea de a restituii datoria contractată;

Clasa Ca – datorii cu grad speculativ ridicat în care emitenţii sunt fie în încetare de plăţi,
fie au alte probleme majore;

Clasa C – datorie cu cel mai înalt risc în care emitenţii nu îndeplinesc nici un standard
investiţional.
Clasele de risc de la Aaa până la Baa au caracter investiţional iar clasele de la Ba la C sunt
speculative. Fiecare clasa este divizată prin adaugarea numerelor 1,2 şi 3, obţinându-se sistemul
detaliat de rating. Evaluările pe termen scurt utilizate de Agenţia Moody’s utilizează următoarele
clase de risc:
Prime 1 – debitor cu capacitate de plată foarte mare;
Prime 2 - debitor cu capacitate de plată puternică;
Prime 3 - debitor cu capacitate de plată acceptabilă;
Not prime - debitor cu capacitate redusă de plată.
Figura 7 prezintă relaţia dintre clasele de risc pe termen scurt şi cele pe termen lung pentru
Agenţia Moody’s.
68
Figura 7. Clasele de risc Moody’s
Aaa Ba1
Ba2
Aa1 Ba3
Aa2
Aa3 B1
Prime1 B2 Not prime
A1 B3
A2
A3 Caa
Prime2 Ca
Baa1 C
Baa2 Prime3
Baa3
Sursa: Moody’s Investors Sevice, 1992
iii. Sistemul Agenţiei Fitch-IBCA
Agenţia Fitch-IBCA a fost înfiinţată în anul 1997, prin fuziunea agenţie britanice IBCA cu
agenţia americană Fitch Investor Service.
Clasele de risc utilizate de această agenţie au următoarea semnificaţie:
Clasa AAA – datorie caracterizată prin cel mai mic risc, modificările defavorabile în
mediul economic, politic şi de afaceri având efecte neglijabile asupra capacităţii de plată a
debitorului;
Clasa AA – datorie pentru care riscul este foarte mic dar, schimbările defavorabile ale
situaţiei economice sau de afaceri pot conduce la creşterea acestuia;

Clasa A – datorie cu risc mic, capacitatea de plată este puternică, dar riscul poate creşte
datorită schimbărilor bruşte ale mediului de afaceri;

Clasa BBB – datorie pentru care riscul investiţiei este mic în prezent, dar probabilitatea
unor schimbări nefavorabile la nivelul riscului este mai ridicată comparativ cu clasele
precedente;
Clasa BB – datorie pentru care există posibilitatea creşterii riscului investiţional,
capacitatea de rambursare a datoriei este vulnerabilă la modificările nefavorabile ale condiţiilor

de afaceri, economice sau financiare;
Clasa B – datorie caracterizată prin risc investiţional în care rabursarea nu mai este
asigurată în condiţiile unor schimbări de mediu nefavorabile;

Clasa CCC – datorie pentru care în prezent există posibilitatea intrării în incapacitate de
plată iar rambursarea depinde de existenţa unor condiţii economice şi financiare favorabile;
Clasa CC – datorie cu un puternic caracter speculativ şi un risc ridicat al încetării de
plăţi;
Clasa C – datorie ai căror emitenţi au încetat deja plăţile – intrare în incapacitate de plată.
Clasele de la AAA la BBB sunt investiţionale iar restul sunt speculative.

69
Pe termen scurt clasificarea cuprinde următoarele cinci categorii:

Clasa A1 – datorie cu cea mai bună capacitate de rambursare, iar dacă situaţia este
favorabilă se adaugă semnul + ;

Clasa A2 – datorie cu capacitate de plată satisfăcătoare, dar sensibilă la modificările
adverse ale condiţiilor de afaceri economice şi/sau financiare;

Clasa A3 – datorie cu capacitate de plată bună, dar mai vulnerabilă comparativ cu clasa
A2;
Clasa B – datorie a căror onorare depinde de modificările favorabile / nefavorabile ale
mediului economic, politic şi financiar;

Clasa C – datorie pentru care există un risc mare de neplată sau au fost încetate plăţile.
Figura 8 prezintă corelaţia dintre clasele de risc pe termen scurt şi cele pe termen lung pentru
Agenţia Fitch-IBCA.
În Anexa 4 sunt prezentate în paralel clasele de risc utilizate de principalele agenţii de rating:
Moody’s, Standard & Poor’s, Fitch-IBCA.
Figura 8. Corelaţia dintre clasele de risc pe termen scurt şi cele pe termen lung
pentru Agenţia Fitch-IBCA
Termen lung Termen lung

AAA
AA+
AA A1+
AA-
A+
A A1
A- A2
BBB+
BBB A3
BBB-
BB+
BB B
BB-
B+
B
B-
CCC+
CCC C
CCC-
CC
C
70
În general, metodologia aplicată de aceste agenţii cât şi performanţele şi indicatorii după care
se stabilesc criteriile pentru încadrarea într-o anumită clasă de risc a unui debitor nu sunt
publicate decât la nivel formal iar evaluările au un grad ridicat de subiectivism deoarece depind
exclusiv de aprecierile specialiştilor în analize de risc de care dispune agenţia.
Sistemul de rating aplicat debitorilor individuali este diferit de la o agenţie la alta, unele
preferă un sistem detaliat cu reguli clare de aplicare a criteriilor de analiză iar altele sunt
concentrate mai mult pe judecăţi în a aprecia calitatea riscului.
Pentru a fi relevant, sistemul de rating presupune realizarea anumitor eforturi din partea
agenţilor economici supuşi evaluării. Pentru firmele de mari dimensiuni criteriul analizei de risc
presupune: profitabilitate, creşterea cifrei de afaceri, imaginea industriei în care activează,
avantaj competitiv, un management şi o calitate a acţionariatului în conformitatea cu standardele
impuse.
Clasificarea pe baza ratingurilor poate fi aplicată la fel de bine şi în industria financiar-
bancară însă, sistemul diferă semnificativ de cel al marilor companii deoarece, această activitate
este controlată şi reglementată prin politicile aplicate de băncile centrale, politici care diferă de
la o ţară la alta, dar care reprezintă un factor important pentru activitatea acestor instituţii, în
special pentru cele care operează la nivel internaţional.
Sistemul de rating serveşte ca instrument pentru politica de creditare a băncilor.Pentru
obţinerea unui credit sau pentru a delega o autoritate ca ofiţer de credit pot fi cerute anumite
ratinguri minime din partea solicitanţilor. De asemenea, pe baza ratingurilor investitorii poat
iniţia intrarea sau evitarea unei tranzacţii cu titluri de valoare sau obligaţiuni.
3.2. Analiza de bonitate a agenţilor economici
3.2.1. Introducere
Indiferent de natura acestor activităţilor desfăşurate de agenţii economic, sau de forma pe

care o îmbracă creditarea, finanţarea agenţilor economici de către o instituţie bancară presupune
realizarea în prealabil de analize privind activităţile desfăşurate,.
Din perspectiva activităţii de creditare, contrapartidele unei instituţii bancare reprezintă
persoane fizice şi/sau juridice care solicită finanţare. În funcţie de natura contrapartidelor şi
nevoile de finanţare solicitate, se poate realiza următoarea clasificare a activităţilor de creditare
desfăşurate de o bancă:
Finanţare sub formă de credite acordate persoanelor fizice – presupune creditarea
directă pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii, creditarea prin sistemul de carduri, etc.;
Finanţarea sub formă de credite acordate persoanelor juridice (societăţi comerciale,
regii autonome, etc.) – pentru achiziţionarea de utilaje, materii prime, materiale, a activităţilor de
export/import, pentru dezvoltarea unor proiecte, etc.;
Finanţarea sub formă de plasamente de depozite pe piaţa interbancară la alte bănci – cu
scopul de a reduce deficitele de lichiditate temporară ale acestora;
71
Finanţarea sub forma achiziţionării de titluri emise de instituţiile centrale sau locale ale
statului – care au scopul de a reduce deficitelor bugetare la nivel local şi/sau central sau pentru a
dezvolta proiecte de anvergură pe termen lung;
Finanţarea sub forma achiziţionării de obligaţiuni emise de corporaţiile multinaţionale –
care au drept scop dezvoltarea unor proiecte de mare anvergură.

Analiza riscului de creditare se realizează separat în funcţie de natura fiecărui debitor care
solicită finanţare şi scopul finanţării.
În general, în funcţie de natura celui care solicită finanţare, orice instituţie bancară îşi
stabileşte anumite ratinguri interne de clasificare, încadrând fiecare solicitant într-o anumită clasă
în funcţie de numărul de puncte pe care îl obţine acesta în urma analizei riscului de creditare.
Procedurile de alocarea a punctelor şi încadrarea în clasele de rating diferă de la o bancă la alta şi
în general sunt informaţii inaccesibile, fiind încadrate în categoria secretului bancar. Însă, în
majoritatea cazurilor raţionamentele care stau la baza construirii unor astfel de sisteme de rating
sunt asemănătoare:
În funcţie de natura solicitantului de finanţare se stabilesc criteriile pe care acesta trebuie
să le îndeplinească pentru a obţine finanţare;

Se realizează o ierarhizare a acestor criterii în funcţie de importanţa pe care o acordă
creditorul;
Pe baza criterilor prestabilite, şi în funcţie de importanţa acestora se alocă un număr de
puncte;
Numărul total de puncte acordat solicitantului de credite îl încadrează pe acesta într-o
anumită clasă de rating;

În funcţie clasa de rating se aprobă/respinge cererea de creditare, şi se stabileşte suma
maximă/minimă care va fi acordată solicitanului.

Pe lângă sistemul propriu de rating, băncile au la dispoziţie analizele de rating efectuate de
agenţiile de specialitate, care clasifică în special natura datoriilor contractate de debitorii de mari
dimensiuni (ţări, corporaţii multinaţionale) sub forma emisiunilor de titluri sau obligaţiuni
tranzacţionate pe piaţa financiară internaţională. Acest aspect al activităţii de creditare este tratat
pe larg în sub-capitolul 3.3 al lucrării.
3.2.2. Analiza riscului de bonitate pe categorii de agenţi economici
i. Analiza riscului de bonitate pentru persoane fizice
Analiza riscului de bonitate pentru persoanele fizice se realizează după metodologii care în
general nu implică utilizarea de tehnici şi pocedee statistice.
Riscul de creditare pentru persoanele fizice se măsoară prin scoruri acordate acestora în
funcţie de criterii clare şi bine definite. Modul de alocare a punctelor se realizează în funcţie de
importanţa acordată fiecărui criteriu. Criteriile de alocare a scoringurilor pot fi clasificate astfel:
72
Criterii de natură calitativă:

Vârsta;
Vechimea totală în muncă;
Starea civilă;
Ocupaţia;
Studii;
Locuinţa, etc.
Criterii de natură cantitativă:
Venitul obţinut din activitatea principală;
Venituri obţinute din alte activităţi;
Venituri ale soţului/soţiei (dacă este cazul);
Numărul de persoane aflate în întreţinere;
Obligaţiile de plată lunare, etc.
Pentru fiecare solicitant se compară datele preluate din cererea de finanţare cu criteriile
respective şi se acordă punctajul corespunzător fiecărui criteriu. Determinarea rezultatului final
se face prin însumarea punctelor acordate criteriilor respective.
ii. Analiza riscului de bonitate pentru societăţile comerciale
Ca şi în cazul creditării persoanelor fizice, analiza riscului de bonitate la nivelul unei firmei
presupune utilizarea unor metodologii cu ajutorul cărora firma este încadrată într-o anumită clasă
de risc în funcţie de scorul total obţinut din însumarea scorurilor acordate fiecărui criteriu
prestabilit.
La rândul lor, criteriile în funcţie de care se acordă scorurile respective sunt de natură
calitativă şi cantitativă.
Criteriile de natură calitativă se referă la:
Activităţile comerciale desfăşurate la nivelul firmei:
segmentele de piaţă pe care acţionează firma şi oportunităţile de dezvoltare în viitor;
calitatea şi fidelitatea clienţilor;
fluxurile de numerar obţinute în urma activităţilor comerciale desfăşurate, etc.
Calitatea actului managerial al firmei:
capacitatea managerială demonstrată în timp;
experienţa managementului;
nivelul de implicare şi dedicare;
nivelu cunoştinţelor;
claritatea şi clarviziunea.
Acţionariatul firmei:
nivelul de concentrare sau dispersie al acţiunilor şi implicaţiile la nivel decizional;
natura acţionaritului (majoritar de stat, particular, al salariaţilor, etc.)
73
Criteriile de natură cantitativă, se referă la activitatea desfăşurată de societate, aceasta fiind

reflectată în elementele de natură financiară cuprinse în bilanţul contabil sau contul de profit şi
pierderi ceea ce oferă posibilitatea cuantificării performanţelor, a situaţiilor financiare şi
realizarea de analize statistice riguroase pentru situaţia financiar-patrimonială a firmei.
Analiza statistică a situaţiei financiar-patrimoniale a firmei este utilizată în activitatea de
creditare pentru a putea caracteriza starea societăţii la un moment dat, a prognoza şi previziona
evoluţia şi traiectoria viitoare a acesteia şi a putea evalua capacitatea şi gradul de recuperare a
sumelor acordate sub formă de credite, în situaţia în care societatea intră în incapacitate de plată,
prin evaluarea calităţii garanţiilor pe care le depune aceasta, şi identificarea nevoilor reale de
finanţare pentru care este solicitat creditul respectiv.
În momentul solicitării de credite, un agent economic se poate găsi în una din următoarele
situaţii:
Societatea se află în declin şi are nevoie de lichidităţi imediate pentru a încerca o
revenire;
Societatea are o stare stabilă dar are nevoie de credite din diverse motive cum ar fi de
exemplu lipsa unor lichidităţi imediate datorate unor creanţe;

Societatea se află în plină expansiune şi are nevoie de lichidităţi pentru a pune în aplicare
planurile legate de dezvoltarea în viitor.

Gradul de detaliere a analizei statistice a firmei diferă de la o instituţie bancară la alta în
funcţie de activitatea principală desfăşurată de bancă (comercială sau de investiţii) şi de la un
agent economic la altul în funcţie de profilul activităţii agentului, mărimea, importanţa şi
garanţiile pe care le oferă.
Indiferent de natura activităţii desfăşurate de solicitantul de credit, analiza statistică a situaţiei
financiar-contabile se realizează pe patru direcţii principale:
Evaluarea patrimoniului societăţii în urma căreia se obţin informaţii privind valoarea
economică a societăţii şi valoarea cotată pe piaţa bursieră, analiza diagnostic asupra activităţii
desfăşurate de societate, eficienţa cu care sunt utilizate activele;
Analiza surselor de finanţare a patrimoniului care oferă informaţii privind capacitatea
societăţii de a-şi acoperii datoriile pe termen mediu şi lung şi nivelul de îndatorare a societăţii;
Analiza lichidităţii generale a societăţii;
Profitabilitatea societăţii care stabileşte cât de atractivă este societatea pe piaţa bursieră
şi care este capacitatea acesteia de a atrage investitori.

Activitatea de evaluare a societăţii se realizează asupra activelor fixe, circulante şi
elementelor intangibile ale societăţii (respectiv imobilizările necorporale cum sunt: cheltuielile
de cercetare, concesiuni, brevete, etc.).
Valoarea economică a unei societăţi se stabileşte cu o anumită aproximaţie şi este limitată în
timp, fiind o mărime pur teoretică şi convenţională deoarece, pe de-o parte, este rezultanta unor
aprecieri subiective datorate gradului de independenţă a evaluatorilor în raport cu părţile
interesate şi, pe de altă parte, ea rezultă din cobinarea diferitelor metode de evaluare în urma
cărora rezultă valori diferite ale patrimoniului.
74
Odată stabilită valoare economică a patrimoniului unei societăţi, în urma tranzacţionării

acesteia la bursă, această valoare este transformată în preţ, care este rezultatul confruntării
directe între cererea şi oferta de acţiuni. Preţul este în cele mai multe cazuri diferit de valoarea
economică a societăţii şi reflectă de fapt “valoarea reală” a acesteia. În consecinţă, valoarea
economică a unei societăţi reprezintă punctul de plecare în efectuarea negocierilor pe piaţa
bursieră, în timp ce, valoarea reală, reflectată prin preţul acţiunilor, rezultă în urma tranzacţiilor
la bursă. Aceste tranzacţii sunt influenţate de factori care sunt dificil de cuantificat şi anticipat la
început: interesul investitorilor pentru societatea respectivă, volumul capitalurilor tranzacţionate
pe piaţă, psihologia actorilor ce acţionează pe piaţă, etc..
În literatura de specialitate, există numeroase metode de evaluare a patrimoniului a unei
societăţi, însă, din punct de vedere al unei societăţi bancare, cea mai la îndemână este metoda
bazată pe valoarea patrimonială a societăţii. În acest caz, evaluarea se realizează pe baza datelor
cuprinse în bilanţul contabil şi a reevaluărilor făcute de specialişti. Indicatorii necesari pentru
evaluarea unei societăţi sunt:
Activul net evidenţiat (patrimoniul net contabil) – reflectă valoarea contabilă a
patrimoniului:
ANE = AI + AC − D (3.1)
unde: ANE - activul net evidenţiat;

AI - active imobilizate;
AC - active circulante;
D - datorii totale.
Activul net actualizat (valoare intrinsecă) – reprezintă patrimoniul net la valorile

actualizate:
ANA = AIA + ACA − DA (3.2)
unde: ANA - activul net actualizat;

AIA -active imobilizate actualizate;
DA - datorii totale actualizate.
Activul net corectat – reprezintă corecţiile care apar în bilanţul economic faţă de bilanţul
contabil:
ANC = ANA ± C (3.3)
unde: ANC - activul net corectat;

ANA - activul net actualizat;
75
C -factorul de corecţie.
Valoarea substanţială a patrimoniului – reprezintă valoarea activului brut

(bunuri+creanţe) reevaluat
Valoarea substanţială brută:
VSB = Vm + N c − E r (3.4)
unde: VSB - valoarea brută substanţială;

Vm - valoarea bunurilor materiale şi activelor date în locaţie;
N c - suprafeţe sau terenuri arendate;
E r - bunuri uzate şi producţia neterminată sau sistată.
Valoarea substanţială netă:
VSN = (Vm + N c ) − ( E v + Dt ) (3.5)
unde: VSN - valoarea sustanţială netă;

Dt - volumul total al datoriilor (pe termen scurt, mediu şi lung);
Analiza elementelor patrimoniale, se realizează pe baza ratelor de structură calculate ca

raport între un post al activului/pasivului (sau o grupă de posturi) şi totalul activului/pasivului
cuprinse în bilanţul contabil.
Analiza elementelor patrimoniale oferă informaţii privind activitatea desfăşurată de societate,
mai exact care este starea societăţii prin prisma activităţii desfăşurate de aceasta, şi posibilitatea
de a stabili un diagnostic economic prin identificarea punctelor forte şi slabe înregistrate în
activitatea desfăşurată. Pe baza acestor informaţii creditorul descoperă starea reală în care se
găseşte solicitantul finanţării: declin, stabilă, sau creştere.
Analiza satistică a elementelor patrimoniale se realizează pe două direcţii:
Analiza statică a elementelor patrimoniale (separat activ/pasiv) care se realizează cu
ajutorul ratelor de structură;

Analiza dinamică a elementelor patrimoiale care se realizează cu ajutorul indicilor de
dinamică.
În analiza statică a elementelor de activ principalii indicatori de analiză sunt:
Rata activelor imobilizate, care măsoară gradul în care este investit capitalul în societatea
respectivă:
AI AI
RAI = sau RAI( AC) = (valoare medie) (3.6)
AT AC
76
Rata activelor circulante:
AC
RAC = (3.7)
AT
Rata stocurilor:
S
RS = (3.8)
AT
unde: AT – active totale;

AC – active circulante;
S – stocul mediu de materii prime, materiale, obiecte de inventar, etc.
Aprecierea evoluţiei în dinamică a stocurilor se realizează pe baza indicelui de dinamică a

stocurilor Is şi se admite ca relaţie minimă de echilibru structural inegalitatea:
AC1 S
I AC = > IS = 1
AC 0 S0
Creşterea stocurilor demonstrează o creştere a volumului de activitate. Încetinirea rotaţiei

stocurilor reflectă reducerea capacităţii de transformare în lichidităţi, cu consecinţe asupra
solvabilităţii întreprinderii.
Rata creanţelor comerciale:
S cc
Rcc = (3.9)
AT
unde: Scc – soldul mediu al creanţelor comerciale;

AT – active totale (valoare medie).
Indicatorul este legat direct de relaţiile care se formează între întreprindere în calitate de
furnizor şi clienţii debitori ai acesteia.
Studiul în dinamică a ratei creanţelor se realizează pe baza indicelui de dinamică a
creanţelor care reflectă capacitatea societăţii de a încasa creanţele datorate de clienţii debitori ai
acesteia pe o periodă de timp:
Rcc1
Ic = (3.10)
Rcc0
77
Analiza statică a elementelor de pasiv se realizează pe baza indicatorilor de structură ai

pasivului şi are ca rezultat identificarea surselor de finanţare a societăţii. Pe baza elementelor din
bilanţul contabil se pot reprezenta sintetic sursele financiare utilizate pentru acoperirea
mijloacelor patrimoniale, respectiv capitalurile aflate la dispoziţia trezoreriei.
Figura 9. Structura simplificată a capitalurilor unei firme
Capitalul total aflat la dispoziţia societăţii
Capital permanent Credite de trezorerie
Capitaluri proprii şi asimilate Capital împrumutat pe termen Credite, datorii şi obligaţii pe

pe termen scurt mediu şi lung termen lung
Indicatorii de structură a elementelor de pasiv reflectă independenţa financiară a

întreprinderii:
Rata stabilităţii financiare:
C perm
Rsf = (3.11)
Pt
unde: C perm - capitalul permanent, reprezintă capitalul de care întreprinderea dispune în

mod stabil (pe o perioadă de cel puţin un an);
Rata autonomiei financiare globale:
Cp
Rafg = (3.12)
Pt
unde: C p - capitalul propriu.
Literatura de specialitate recomandă ca satisfăcătoare pentru echilibru financiar al unei

întreprinderi o valoare Rafg ≥ 1 / 3 ;
78
Rata autonomiei financiare la termen se calculează după doi indicatori:
Cp
Raft = (3.13)
C perm
Se apreciază că o valoare Raft ≥ 0.5 reflectă o autonomie financiară ridicată, deoarece

capitalul propriu reprezintă cel puţin jumătate din capitalul permanent;
Cp
Raft = (3.14)
Dtm + Dtl
Se apreciază că o valoare Raft ≥ 1 reflectă un grad ridicat de independenţă deoarece capitalul

propriu este mai mare sau egal cu totalul datoriilor pe termen mediu şi lung.
Rata de îndatorare globală:
Dt
Rig = (3.15)
Pt
Cu cât acest indicator este mai apropiat de zero, cu atât creşte autonomia financiară a
întreprinderii.
Rata de îndatorare la termen:
Dtm + Dtl D + Dtl

Rit = sau Rit = tm (3.16)
C perm Cp
Se apreciază că societatea este saturată cu datorii atunci când acest indicator are valori
apropiate de unu.
Analiza lichidităţii generale a societăţii, se realizează cu ajutorul a trei indicatori sintetici:
Lichiditatea patrimonială:
EAD
Lp = (3.17)
EAP
unde: EAD - reprezintă elementele de activ disponibile (bani, materiale, produse finite,
etc.);
EAP - reprezintă elementele de pasiv exigibile (credite pe termen scurt, ratele
79
de rambursat în anul curent la creditele contractate pe termen mediu şi

lung, obligaţii).
Din punct de vedere al creditorului prezintă importanţă descompunerea acestui indicator în
doi indicatori care reflectă perioada de timp în care societatea îşi poate achita datoriile.
Lichiditatea totală care exprimă capacitatea unei societăţi de a-şi acoperii obligaţiile de
plată pe termen scurt (pasivele curente) cu ajutorul activelor curente (disponibilităţi, acţiuni etc.)
care pot fi transformate pe termen scurt (30, 90 de zile dar niciodată mai mult de 365 de zile) în
lichiditate:
Ac − Sn − Ci (l )
Lt = (3.18)
Pc
unde: Ac - activele curente (circulante),

S n - stocuri neexploatate (inutilizabile sau fără posibilităţi de exploatare) – comenzi
suspendate, contracte reziliate, coantracte în litigiu, etc.,
Pc - pasive curente care reprezintă obligaţiile de plată pe termen scurt (credite pe
termen scurt şi tranşele aferente creditelor pe termen mediu şi lung scadente în
cursul anului, dobânzi, datorii, împrumuturi, salarii, etc.);
Lichiditate imediată care reflectă posibilitatea clientului de a-şi achita imediat datoriile,
creditele şi împrumuturile pe termen scurt:
Ac − S − C i (l )
Li = (3.19)
Pc
unde: S - volumul total al stocurilor la un momentdat.
Solvabilitatea patrimonială:
K pr
Sp = (3.20)
K pr + C r B
unde: K pr − capitalul propriu al întreprinderii;

C r B - credite bancare contractate de întreprindere;
80
Rata autonomiei financiare:
K pr
K str = (3.21)
K str
unde: K str - capitalul străin din întreprindere.
Cu cât nivelul acestui indicator este mai ridicat cu atât autonomia financiară a întreprinderii
este mai mare.
Analiza rentabilităţii unei societăţi se realizează cu ajutorul a doi indicatori sintetici:
Rentabilitatea în funcţie de cifra de afaceri, care exprimă capacitatea unei societăţi, în
funcţie de condiţiile concrete de producţie, tehnologie, organizare şi management, de a obţine

profit la un anumit volum al vânzărilor (cifră de afaceri). Indicatorul mai este cunoscut sub
denumirile: marja de profit obţinută din vânzări, rata de rentabilitate comercială, rata marjei
nete de rentabilitate, etc.:
PN
Rca = (3.22)
CA
unde: PN -reprezintă profitul net obţinut;

CA - cifra de afaceri.
Dacă pentru clienţii care activează în aceleaşi domenii de activitate, obţinem rate diferite a
rentabilităţilor, pentru cunoaşterea poziţiei pe care o ocupă o societate în branşa în care
activează, putem utiliza pentru comparaţie indicatorul mediu de rentabilitate obţinut la nivelul
domeniului, dacă acesta este cunoscut;
Rata de acoperire a costurilor cu venituri care exprimă măsura în care veniturile medii
lunare acoperă cheltuielile medii lunare:
Vml
Achv = (3.23)
Chml
Pe baza mărimii acestor indicatori şi a intervalelor de variaţie sau nivelelor limită prevăzute
pentru fiecare, se realizează cuantificarea performaţelor financiare ale unei societăţi şi, ulterior,
prin însumarea punctajelor obţinute, societatea este încadrată într-o clasă de rating.
81
3.3. Măsurarea riscului de creditarea pentru un portofoliu de titluri în funcţie

de ratingurile asociate debitorilor
3.3.1. Introducere
Pe lângă activitatea de creditare directă, societăţile financiar-bancare desfăşoară şi alt gen de

creditare, concretizată în achiziţionarea de pe piaţa primară sau secundară de titluri sau
obligaţiuni emise de entităţi publice sau private. Aceste entităţi, reprezintă în general instituţii ale
statului (centrale sau locale) sau companii multinaţionale de mari dimensiuni, motiv pentru care
analizele de rating la acest nivel sunt realizate de firme specializate care, asemenea băncilor,
încadrează respectivii creditori în anumite clase de rating. Datorită imparţialităţii pe care o au
firmele de rating, rezultatele analizelor efectuate de acestea oferă o imagine mult mai obiectivă şi
unitară privind solvabilitatea debitorilor.
Pentru a putea obţine o imagine sintetică referitoare la randamentul/riscul generat de aceste
instrumente, ele pot fi clasificate după mai multe crietrii:
Un prim criteriu de clasificare se referă la natura debitorului, în raport cu care avem:
Bilete de trezorerie (Treasury Bills) şi bonduri - care sunt emise de guvernul unui stat în
valuta naţională a acelui stat sau într-o valută străină (de obicei dolari sau euro);
Obligaţiuni – care sunt emise de autorităţile locale ale unui stat, regii autonome,
companii multinaţionale publice sau private în valuta ţării de rezidenţă sau într-o valută străină;
Al doile criteriu, în raport cu durata de viaţă a instrumentelor:
Instrumente cu durata de viaţă sub un an – în general aceste instrumente sunt cu
discount, ceea ce presupune că creditorul plăteşte o sumă la achiziţionarea lor, iar la scadenţă,
încasează o sumă mai mare compusă din suma investită şi randamentul instrumentului;
Instrumente cu durata de viaţă mai mare de un an de zile – în general aceste instrumente
sunt cu cupon, ceea ce presupune că creditorul, la o anumită perioadă de timp (3 luni, 6 luni, 1
an), încasează o sumă de bani proporţională cu randamentul instrumentului iar, la scadenţă,
încasează întreaga sumă investită plus cuponul aferent perioadei respective.
Al treile criteriu, în raport cu riscul generat de instrumentele financiare avem:
Instrumente fără risc (cu risc zero sau free-risk) – sunt instrumente emise de guvernul
unui stat în valuta naţională a acelui stat. Sunt considerate instrumente fără risc deoarece se
presupune că un stat nu poate intra în incapacitate de plată în propria valută, pentru că în orice
moment el poate emite monedă cu care să-şi achite datoria contractată. De regulă, în practica
financiară internaţională, randamentele acestor instrumente sunt considerate nivele de referinţă
pentru alţi debitori, atunci când aceştia emit titluri pentru finanţare în valuta respectivă;
Instrumente cu risc – sunt instrumente emise de guvernul unui stat în altă valută decât cea
naţională (de obicei sunt emise în valutele ţărilor dezvoltate – dolari sau euro), de autorităţile
locale sau de companii multinaţionale, regii autonome, etc. Instrumentele cuprinse în această
categorie sunt supuse analizei de rating (risc) de agenţiile de specialitate, iar randamentele la care
sunt emise sunt strâns legate de clasa de rating în care au fost încadrate, respectiv cu cât clasa de
rating este mai slabă cu atât randamentul titlului este mai ridicat şi vice-versa.
82
Începând cu a doua parte a anilor ’90, riscul de creditare a cunoscut o schimbare profundă ca
urmare a diversificării şi multiplicării categoriilor de credit. Astfel, a fost necesar ca abordarea
riscului de creditare la nivelul portofoliului de titluri deţinut de o societate bancară, să se
realizeze prin dezvoltarea unor tehnici sofisticate de analiză, bazate pe metode statistice, cu
ajutorul cărora să se poată măsura pierderile potenţiale ale portofoliului de titluri în raport cu
ratingurile asociate acestora, ratinguri publicate de agenţiile de specialitate care activează la nivel
internaţional.
3.3.2. Concepte utilizate la măsurarea riscului de creditare prin analiza de rating
i. Obiectivele şi etapele măsurării riscului de creditare pentru un portofoliu de titluri prin

analiza de rating
Analiza riscului de creditare pentru un portofoliu de titluri trebuie să ofere răspuns la

întrebarea: cât de mare este pierderea potenţială pentru acel portofoliu de titluri, de-a lungul
unui orizont de timp (de obicei un an de zile), pierdere datorată modificărilor intervenite în
calitatea creditelor contractate de debitorii care au emis titlurile ce intră în componenţa
portofoliului sau intrării în incapacitate de plată a debitorilor respectivi ?
Pentru îndeplinirea acestui obiectiv, analiza riscului de creditare presupune parcurgerea
următoarelor etape:
Identificarea claselor de rating în care sunt încadrate titlurile care alcătuiesc portofoliul,
la începutul perioadei de analiză;

Identificarea claselor de rating în care vor fi încadrate titlurile la sfârşitul perioadei de
analiză;
Calcularea ratei de recuperare a investiţiei pentru fiecare titlu, în situaţia în care
debitorul intră în incapacitate de plată;

Reevaluarea portofoliului de titluri, pe baza ratelor dobânzilor la termen, pentru fiecare
clasă de rating, de-a lungul orizontului de prognoză;

Identificarea formei distribuţiei pe care o poate lua valorea portofoliului;
Calcularea pierderilor potenţiale în funcţie de volatilităţile care apar ca urmare a
modificării calităţii creditului, de-a lungul orizontului de prognoză.
ii. Concepte fundamentale utilizate la măsurarea riscului de creditare pentru un

portofoliu de titluri prin analiza de rating
Principalele agenţii de rating care activează pe plan internaţional, evaluează pe baza

ratingurilor (scorurilor), riscul de creditare asociat datorilor reprezentate de titlurile/obligaţiunile
tranzacţionate pe piaţa financiară.
Pe lângă ratingurile asociate debitorilor respectivi, anumite agenţii pun la dispoziţia
investitorilor şi date referitoare la ratele anuale de intrare în incapacitate de plată şi ratele medii
83
cumulative de intrare în incapacitate de plată, pentru un orizont de timp, şi pe fiecare clasă de

rating.
Rata anuală de intrare în incapacitate de plată, se calculează anual, ca raport între numărul de
firme care au intrat în incapacitate de plată în decursul unui an şi numărul total de firme supuse
analizei, pe fiecare clasă de rating. Tabelul 7 prezintă ratele anuale de intrare în incapacitate de
plată a unui debitor pe clase de rating, publicate de Agenţia Standard&Poor’s pentru anul 1996
(pentru scala simplificată cu 7 clase).
Tabelul 7. Ratele incapacităţii de plată pe un an de zile în funcţie de clasele de rating
Rata anuală de intrare în

Clasa de rating
Incapacitate de plată
AAA 0%
AA 0%
A 0,06%
BBB 0,18%
BB 1,06%
B 5,20%
CCC 19,79%
Sursa: Standard&Poor’s CreditWeek (15 Aprilie 1996)
Interpretarea datelor este următoarea: este de aşteptat ca în decursul unui an de zile, nici un
debitor încadrat în clasele AAA şi AA să nu intre în incapacitate de plată în timp ce 5,20% dintre
debitorii încadraţi în clasa B au şanse să intre în incapacitate de plată în decursul acelui an de
zile.
De asemenea, se constată că există o anumită corelaţie între clasele de rating şi ratele
incapacităţii de plată respectiv, rata incapacităţii de plată are valori foarte apropiate de zero sau
chiar zero în cazul de faţă, pentru debitorii cu riscul de cea mai bună calitate (AAA, AA), şi
depăşeşte nivelul de 5,0% pentru cel mai mic nivel al ratei de rating (B).
Pentru debitorii încadraţi la “investitori” rata intrării în incapacitate de plată are valori sub
0,1%, iar pentru cei încadraţi la “speculaţii” are valori cuprinse între 0,2% şi 8,0% pe an.
De asemenea, se observă că între ratele incapacităţii de plată şi clasele de rating nu există o
relaţie direct proporţională. Creşterea ratei incapacităţii de plată are o formă exponenţială în
funcţie de scăderea ratingului. Astfel, dacă ratingul unui debitor se îmbunătăţeşte cu un grad,
atunci variaţia ratei incapacităţii de plată va scade cu aproximativ 4,0% pentru ultimele clase de
rating şi cu numai 0,06% pentru primele clase (Figura 10). Aceste observaţii au implicaţii
importante deoarece, pe baza ratingurilor, băncile îşi calculează costurile pentru creditele pe care
le acordă.
Ratele medii cumulative de intrare în incapacitate de plată se calculează pe un orizont istoric
de timp prin însumarea separat pe fiecare clasă de rating a ratelor anuale de intrare în
incapacitate de plată. Tabelul 8 prezintă ratele medii cumulative de intrare în incapacitate de
84
plată pe un orizont istoric de 15 ani de zile, pe fiecare clasă de rating (pentru scala simplificată
de 7 clase), publicate de Agenţia Standard&Poor’s.
Figura 10. Ratele anuale de intrare în incapacitate de plată pe clase de rating
Rata incapacitatii de plata (%) 25
20
15
10
0
Aaa Aa A Baa Ba B CCC
Rating
Tabelul 8. Ratele medii cumulative de intrare în incapacitate de plată pentru un orizont de

15 ani pe fiecare clasă de rating
Anul
Rating
1 2 3 4 5 … 10 … 15
AAA 0,00 0,00 0,07 0,15 0,24 … 1,40 … 1,40
AA 0,00 0,02 0,12 0,25 0,43 … 1,29 … 1,48
A 0,06 0,16 0,27 0,44 0,67 … 2,17 … 3,00
BBB 0,18 0,44 0,72 1,27 1,78 … 4,34 … 4,70
BB 1,06 3,48 6,12 8,68 10,97 … 17,73 … 19,91
B 5,20 11,00 15,95 19,40 21,88 … 29,02 … 30,65
CCC 19,79 26,92 31,63 35,97 40,15 … 45,10 … 45,10
Sursa: Standard&Poor’s CreditWeek (15 Aprilie 1996)
Dacă se analizează datele din Tabelele 7 şi 8, se observă că, ratele de intrare în incapacitate
de plată pe fiecare clasă de rating cresc odată cu trecerea timpului, deoarece, cresc şansele ca
debitorii să intre în incapacitate de plată. De exemplu, dacă într-un an de zile este de aşteptat ca
0,18% din debitorii încadraţi în clasa BBB să intre în incapacitate de plată, atunci în doi ani de
zile este de aşteptat ca 0,44% din investitorii încadraţi în aceeaşi clasă să intre în incapacitate de
plată, 4,34% în 10 ani de zile, şi, respectiv, 4,70% în 15 ani de zile.
De asemenea, în Tabelul 8 se observă că odată cu creşterea orizontului de timp, incapacitatea
de plată cumulată pe clasele de rating, nu este proporţională. Astfel, pentru debitorii încadraţi în
clasele de rating superioare şi care au rate reduse de intrare în incapacitate de plată, creşterea
85
proporţională este mai mare deoarece aceştia se confruntă cu o deteriorare a riscului în timp ce,
debitorii cu risc mare îşi îmbunătăţesc riscul deoarece supravieţuiesc trecerii timpului.
În literatura de specialitate, ratele intrării în incapacitate de plată sunt tratate ca probabilităţi
de intrare în incapacitate de plată, şi cu ajutorul lor se estimează pierderile potenţiale pentru un
portofoliu, respectiv riscul de creditare. Formalizarea matematică a acestui concept poate fi
reprezentată prin relaţia:
POD : Compania → [0,1]
unde: POD – reprezintă frecvenţa relativă a numărului de companii care au intrat în

incapacitate de plata, de-a lungul unui orizont de timp, şi se calculează ca raport între
numarul de companii dintr-o anumită clasă de rating care au intrat în incapacitate de plată,
de-a lungul unei perioade de timp, şi numărul total de companii supuse analizei încadrate
în clasa de rating respectivă.
Un alt concept utilizat la măsurarea riscului de creditare pentru un portofoliu se referă

probabilităţile de migrare a calităţii creditului de-a lungul unui orizont de timp (de regulă un an
de zile). Aceste probabilităţi sunt furnizate de Agenţia Standard&Poor’s şi se calculează în
funcţie de ratele medii cumulative de intrare în incapacitate de plată a unui debitor.
Probabilităţile arată modul în care se modifică calitatea creditului ca rezultat al migrării
ratingului datoriei debitorului dintr-o clasă în alta. Dacă ratingul se îmbunătăţeşte, atunci riscul
datoriei debitorului se reduce, şi vice-versa.
Reprezentarea modificării calităţilor creditului se realizează cu ajutorul matricei de tranziţie
a ratingurilor care conţine probabilităţile de migrare a calităţii creditului. Tabelul 9 prezintă
matricea de tranziţie a ratingurilor, de-a lungul unui orizont de un an de zile, calculate pe baza
ratelor anuale de intrare în incapacitate de plată publicate de Standard&Poor’s în anul 2002 .
Tabelul 9. Matricea de tranziţie a ratingurilor pe un orizont de un an de zile
Clasa de rating la Clasa de rating după un an de zile (%)

începutul
perioadei AAA AA A BBB BB B CCC Incap.
AAA 96,01 3,34 0,22 0,29 0,00 0,07 0,07 0,00

AA 1,35 93,42 4,48 0,15 0,30 0,00 0,30 0,00
A 1,07 1,78 94,67 1,66 0,24 0,00 0,59 0,00
BBB 0,00 0,62 1,65 92,80 2,47 0,82 1,44 0,21
BB 0,00 0,00 0,00 3,49 86,05 4,07 4,07 2,33
B 0,00 0,00 0,00 0,00 3,85 84,62 7,70 3,85
CCC 0,00 0,00 0,00 0,00 0,00 0,00 50,00 50,00
Sursa: www.standardandpoors.com
86
Interpretarea datelor conţinute în cadrul matricei este urmatoarea: de-a lungul unui orizont de
timp de un an de zile, este de aşteptat ca, în fiecare an, 1.35% din debitorii care la începutul
anului au avut un rating AA, să fie încadraţi în clasa AAA la sfărşitul aceluiaşi an. Urmând acest
raţionament pentru debitorii încadraţi într-o anumită clasă de risc poate fi construită “harta
stărilor posibile” în care se găseşte un debitor după un an de zile (Figura 11).
Figura 11. Harta stărilor posibile în care se poate găsi un debitor încadrat în clasa AA după
un an de zile
Debitor încadrat în clasa AA
1,35% AAA
93,42% AA
4,48% A
0,15% BBB
AA 0,30% BB
0,00% B
0,30% CCC
0,00% Incap.
100%
Un alt concept utilizat la măsurarea riscului de creditare pentru un portofoliu de titluri este
volatilitatea ratelor incapacităţii de plată, care este măsurată cu abaterea medie pătratică a
acestor rate. Volatilitatea ratelor incapacităţii de plată, cuantifică instabilitatea în timp a ratelor
incapacităţii de plată. Aşa cum se observă din Tabelul 7, incapacitatea de plată nu este stabilă în
timp. Ea scade odată cu îmbunătăţirea clasei de risc unde, nivelul mic al ratei incapacităţii este
apropiat de zero ceea ce limitează variaţia ei. Atunci când volatilitatea este ridicată, variaţia
potenţială a incapacităţii de plată în jurul mediei este ridicată, iar pierderile neaşteptate sunt mai
mari în raport cu situaţia în care volatilitatea este scăzută.
Singurele agenţii de rating care oferă informaţii semnificative din punct de vedere statistic
sunt Standard&Poor’s şi Moody’s. Practic, numai utilizând datele furnizate de cele două agenţii
se poate realiza o analiză statistică cu ajutorul căreia se măsoară pierderile potenţiale datorate
riscului de creditare pentru un portofoliu de titluri.
Un alt concept utilizat la analiza riscului de creditare pentru un portofoliu de titluri se referă
la rata de recuperare a investiţiei în situaţia în care debitorul a intrat în incapacitate de plată.
Aceste rate sunt publicate de cele două agenţii de rating, pe baza datelor istorice, însă, pot fi
întâlnite şi în rapoartele altor firme specializate în analiza de risc. Tabelul 10 prezintă ratele de
recuperare a investiţiilor pe clase de rating publicate de Agenţia Moody’s Investors Services şi
firma Carty/Liberman.
87
Tabelul 10. Ratele de recuperare a investiţiei pe clase de rating (% din valoarea nominală)
Clasa de rating Medie (%) Deviaţia Standard (%)

AAA – AA 53,80 26,86
A – BBB 51,31 25,45
BB - B 38,52 23,81
CCC 32,74 20,18
Incapacitate de plată 17,09 10,90
Sursa: Carty&Lieberman - Moody’s Investors Service
Utilizând datele din Tabelul 10 se poate calcula pierderea potenţială a unei investiţii într-un
titlu în raport cu clasele de rating. De exemplu, dacă se presupune că se investesc 100$ într-un
titlu pentru care ratingul datoriei este A, în caz de incapacitate de plată a debitorului, investitorul
va putea recupera 51,31% din valoarea investiţiei, respectiv 51,31$.
Un alt concept utilizat în cadrul analizei este coeficientul de corelaţie a valorii activelor.
Aceşti coeficienţi de corelaţie există şi sunt extrem de importanţi, deoarece fiecare debitor este
influenţat de aceeaşi factori macroeconomici, iar corelaţia variază în funcţie de starea relativă a
economiei sau ciclul economic în care se găseşte aceasta. De exemplu, dacă economia
înregistrează un ritm redus de creştere sau este în recesiune, atunci numărul debitorilor care intră
în incapacitate de plată creşte, iar majoritatea activelor îşi diminuează calitatea şi valoarea. În
consecinţă, coeficientul de corelaţie între calitatea creditului creşte. În sens contrar, atunci când
economia se află în plin avânt, numărul firmelor care intră în incapacitate de plată se reduce, iar
coeficientul de corelaţie scade.
Coeficientul de corelaţie are o valoare mai mare pentru firmele care activează în acelaşi
domeniu de activitate sau în aceeaşi regiune geografică, comparativ cu firmele care activează în
sectoare diferite. De exemplu, dacă doi debitori au ratinguri diferite, dar activează în acelaşi
domeniu de activitate (să presupunem bancar), coeficientul de corelaţie dintre randamentele
activelor celor doi va fi diferit de coeficientul de corelaţie dintre doi debitori care au ratinguri
similare cu primii, dar activează în domenii de activitate diferite (să presupunem bancar şi
industria chimică).
În practică, s-a dovedit că efectul corelaţiei este foarte important pentru un portofoliul de
titluri, deoarece portofoliu este foarte senzitiv la modificarea coeficientului de corelaţie. Astfel,
distribuţia de probabilităţi obţinută prin simpla înmulţire a probabilităţilor de tranziţie între doi
debitori nu reflectă situaţia reală a modificării ratingului, deoarece nu ia în calcul efectul
corelaţiei care apare între aceste modificări şi, în consecinţă, această metodă nu poate fi folosită
cu succes, mai ales atunci când vrem să analizăm efectul diversificării portofoliului şi avem un
portofoliu alcătuit dintr-un număr mare de titluri.
Coeficienţii de corelaţie între randamentele activelor firmelor sunt calculaţi de firme
specializate de analiză şi, în general, metodologiile de calcul sunt păstrate secret de firmele
respective.
88
O metodă uzuală, şi practică în acelaşi timp, pentru determinarea acestor coeficienţi, constă
în aproximarea lor cu valoarea coeficienţilor de corelaţie dintre preţurile acţiunilor cotate la
bursă, pentru firmele respective. Această metodă este cel mai simplu de implementat în special
pe o piaţă pe care nu există alte surse de informare, aşa cum este şi cazul ţării noastre.
Majoritatea metodologiilor dezvoltate de firmele specializate pentru calcularea acestor
coeficienţi, sunt mai complexe şi presupun utilizarea unor indicatori statistici care măsoară
evoluţia valorii şi randamentul activelor la nivelul unei ţari sau grup de ţări, atât global, cât şi
defalcat pe fiecare sector industrial.
Studiile realizate pe această temă în ţările dezvoltate şi industrializate, au arătat că, valoarea
unor astfel de coeficienţi variază între 20%-35%. Astfel, în urma unui studiu realizat în anul
2002 de Jose A. Lopez de la Departamentul de Studii Economice din cadrul Federal Reserve
Bank of San Francisco au rezultat următoarele valori pentru coeficienţii de corelaţie între
activele firmelor din regiunile economice cele mai dezvoltate.
Tabelul 11. Coeficienţii de corelaţie între randamentul activelor firmelor, grupate pe

principalele regiuni economice
Zona economică Coeficient de corelaţie

Global 11,25%
Statele Unite 16,25%
Japonia 26,25%
Zona Euro 13,75%
Sursa: Jose A. Lopez, “The Empirical relationship between average Asset correlation, Firm Probability of Default and Asset Size”, June 17, 2002,
pag.35
În acelaşi timp, pentru pentru anul 2002, Comitetul de Bază pentru Supravegherea Sectorului
Bancar (the Basle Committee on Banking Supervision), a recomandat băncilor să utilizeze în
analizele propriilor portofolii de tilturi, o valoare a coeficientului de corelaţie între activele
firmelor, de 20%, indiferent de zona economică sau sectorul industrial din care provin debitorii.
Această valoare a rezultat în urma realizării mai multor studii prin sondaj asupra unor firme
situate în regiuni diferite şi care desfăşoară activităţi diferite.
Un alt concept utilizat la analiza riscului de creditare pentru un portofoliu de titluri se referă
la ratele dobănzilor la termen care sunt disponibile pe fiecare clasă de rating, şi care măsoară
randamentul viitor al unui activ pe diferite scadenţe (3 luni, 6 luni, 1 an de zile, etc.), pentru un
anumit orizont de timp (1 an, 2 ani, etc.) considerat. Tabelul 12 prezintă ratele dobânzilor pe un
an de zile, pe fiecare clasă de rating, pentru un orizont de 4 ani de zile , publicate de J.P. Morgan.
89
Tabelul 12. Ratele dobânzilor la termen pe un an de zile pe fiecare clasă de rating (%)
Clasă de rating Anul 1 Anul 2 Anul 3 Anul 4

AAA 3.60 4.17 4.73 5.12
AA 3.65 4.22 4.78 5.17
A 3.72 4.32 4.93 5.32
BBB 4.10 4.67 5.25 5.63
BB 5.55 6.02 6.78 7.27
B 6.05 7.02 8.03 8.52
CCC 15.05 15.02 14.03 13.52
Sursa: CreditMetrics, J.P. Morgan
3.3.3. Simulări empirice. Metode statistice de măsurarea a pierderilor potenţiale

pentru un portofoliu de titluri în raport cu clasele de rating
i. Scopul simulării
Scopul acestei simulări este calcularea şi prognozarea pierderile potenţiale pentru un

portofoliu de titluri, în funcţie de ratingul asociat acestora, utilizând metode specifice analizei
statistice.
Simularea s-a realizat pentru trei situaţii: pentru un portofoliu alcătuit dintr-un singur titlu,
pentru un portofoliu alcătuit din două titluri şi pentru un portofoliu alcătuit din N titluri.
Trebuie menţionat că acest model de analiză nu poate fi aplicat decât pentru acele subiecte
economice care activează în ţările cu economie de piaţă unde există firme de specialitate care
pun la dispoziţia investitorilor informaţii imparţiale şi obiective privind evaluarea şi evoluţia
activităţilor economice desfăşurate de aceste firme.
Deocamdată, în ţara noastră asemenea informaţii nu există decât parţial, în sensul că există
puţini subiecţi economici pentru care marile firme realizează analize de rating. În ceea ce
priveşte evoluţia valorii societăţilor la bursă, nivelul redus al capitalizării şi numărul mic de
societăţi cotate nu oferă o bază solidă pentru calcularea unor parametrii statistici (medii,
dispersii, coeficienţi de corelaţie) utilizaţi pentru acest gen de analiză.
ii. Elemente de statistică matematică şi teoria probabilităţilor utilizate în cadrul analizei
În cadrul simulării, s-a pornit de la ipoteza că modificarea valorii portofoliilor de titluri, sau
randamentul acestora, urmează o distribuţie normală de-a lungul orizontului de prognoză.
De asemenea, s-a presupus că modificarea valorii activului unei firme urmează o distribuţie
normală normată de medie zero şi dispersie unitară.
Distribuţia normală este o distribuţie fundamentală în teoria probabilităţilor, fiind cel mai des
întâlnită în analizele din domeniile economic, tehnic, social, etc. Această distribuţie a apărut în
teoria erorilor de măsurare şi a fost introdusă de Gauss şi Laplace.
90
Se spune că o variabilă aleatoare X urmează o distribuţie normală de parametrii μ şi σ ,

dacă densitatea sa de repartiţie este dată de relaţia:
2
1 ⎛ x −μ ⎞
1 − ⎜ ⎟
2⎝ σ ⎠
f(x)= e , x ∈ R , μ ∈ R , σ > 0. (3.24)
σ 2π
Graficul funcţiei f se numeşte curba lui Gauss şi are forma prezentată în Figura 12.
Figura 12. Graficul distribuţiei normale (curba lui Gauss)
1
σ 2π
0 μ x
Pentru a determina funcţia de repartiţie a distribuţiei normale se utilizează funcţia integrală a

lui Laplace, definită prin relaţia:
z 1 2
1 − t
Φ( z ) =
2π ∫
0
e 2 dt , z∈R (3.25)
Funcţia lui Laplace este tabelată. Cu ajutorul funcţiei lui Laplace putem calcula
probabilitatea ca variabila aleatoare X , să ia valori într-un anumit interval (a , b ) :
⎛b−μ⎞ ⎛a −μ⎞
P( a < X < b ) = F ( b ) − F ( a ) = Φ⎜ ⎟ − Φ⎜ ⎟ (3.26)
⎝ σ ⎠ ⎝ σ ⎠
unde: F ( X ) este funcţia de repartiţie a lui X .
91
Pentru μ = 0 şi σ = 1 , se obţine o formă particulară a distribuţiei normale şi anume distribuţia

normală normată. Densitatea de repartiţie a unei variabile aleatoare X care urmează o
1 2
1 − x
distribuţie normală normată este: f ( x ) = e 2 , x ∈ R , iar funcţia de repartiţie a lui X este
2π
1
F( x ) = + Φ( x ) .
2
Estimarea unui parametru prin intervale de încredere. Se presupune că un parametru θ , al

repartiţiei teoretice f ( x , θ ) trebuie estimat printr-un interval de încredere. Atunci există două
funcţii de selecţie θ inf . şi θ sup . astfel încât inegalitatea θ inf < θ < θ sup să fie acoperită cu o
probabilitate 1 − α conform relaţiei:
P( θ inf < θ < θ sup ) = 1 − α (3.27)
Pornind de la această definiţie, se poate determina intervalul de încredere pentru parametrii

distribuţiei normale.
Măsurarea riscului de creditare se realizează estimând un interval de încredere pentru
valoarea medie a portofoliului. În consecinţă, în cadrul acestui capitol va fi prezentată numai
formula determinării intervalului de încredere a mediei, atunci când dispersia este cunoscută, în
ipoteza că distribuţia randamentului portofoliului este normală.
Dacă X este o variabilă aleatoare care urmeză o distribuţie normală de medie μ şi dispersie
σ cunoscute, atunci intervalul de încredere al mediei este dat de relaţia:
X − zα ⋅ σ < μ < X + zα ⋅ σ (3.28)
unde: z α este valoarea tabelară a funcţiei Laplace, corespunzătoare probabilităţii α , care este
cunoscută sub denumirea probabilitate confidenţială sau coeficient de încredere.
Determinarea intervalului de încredere pentru un parametru statistic prin introducerea

coeficienţilor care măsoară abaterile prin asimetrie/oblicitate şi abaterile prin
aplatizare/boltire.
În urma analizelor efectuate asupra evoluţiei randamentelor portofoliilor de titluri, a rezultat
că forma distribuţiei acestor randamente nu este întotdeauna normală. În aceste condiţii, forma
distribuţiei poate prezenta următoarele tipuri de abateri:
Abateri prin asimetrie sau oblicitate;
Abateri prin aplatizare sau boltire.
92
Una din metodele de măsurare a celor două tipuri de abateri constă în utilizarea unor
coeficienţi calculaţi pe baza momentelor centrate. Pentru început, se calculează cele patru
momente centrate:
Momentul centrat de ordinul 1 (media):
μ1 =
∑x (3.29)
n
Momentul centrat de ordinul 2 (dispersia):
∑( x − μ )
2
μ2 = (3.30)
n
Momentul centrat de ordinul 3:
∑( x − μ )
3
μ3 = (3.31)
n
Momentul centrat de ordinul 4;
∑(x − μ )
4
μ4 = (3.32)
n
Pe baza acestor momente se calculează coeficienţii:
μ3
γ1 = (Coeficientul de asimetrie) şi (3.33)
σ3
μ4
γ2 = − 3 (Coeficientul lui Kurtosis) (3.34)
σ4
Interpretarea statistică a celor doi coeficienţi este următoarea:

Dacă distribuţia este perfect normală ⇒ γ 1 = γ 2 = 0 ;
Dacă distribuţia este asimetrică, valoarea coeficientului γ 1 măsoară mărimea şi direcţia

asimetriei. Cu cât valoarea lui este mai mare în modul, cu atât asimetria este mai mare şi vice-
versa. În plus, dacă γ 1 < 0 ⇒ asimetrie de dreapta şi dacă γ 2 > 0 ⇒ o asimetrie de stânga;
Dacă distribuţia prezintă abateri prin aplatizare sau boltire (cunoscute şi sub denumirea
de exces), măsurarea acestora se realizează cu ajutorul coeficientului lui Kurtosis. În acest caz
avem situaţiile:
γ2=0 ⇒ avem boltirea/aplatizarea corespunzătoare repartiţiei normale;
93
γ2>0 ⇒ graficul repartiţiei este mai ascuţit spre vârf comparativ cu graficul distribuţiei
normale şi se spune că repartiţia este leptocurtică;
γ2<0 ⇒ curba repartiţiei empirice este mai turtită decât cea normală şi spunem că
repartiţia este platicurtică.

În situaţia în care variabila aleatoare X este discretă, momentul de ordinul p al acestei este
dat de relaţia: M p ( X ) = ∑ p i xip , unde xi sunt valorile pe care le poate lua variabila aleatoare cu
i∈I
probabilităţile de apariţie p i ( i ∈ I ) .
Determinarea unui interval de încredere pentru un paramentru statistic, introducând pe lângă
medie şi dispersie şi coeficenţii de asimetrie şi exces, se realizează aplicând Teoria generalizată
de estimare a funcţiilor. Această teorie a fost aprofundată şi descrisă pe larg de prof. V.P.
Godman în lucrarea “Estimating Functions” publicată în anul 1991 la Editura Oxford University
Press.
Teoria poreşte de la momentele centrate de orinul unu şi doi, pe baza cărora se construiesc
funcţiile de estimare:
h1 = x − μ (3.35)
şi, respectiv:
h2 = ( x − μ ) 2 − σ 2 (3.36)
În continuare prin procedura de ortogonalizare a lui Doob se obţine funcţia ortogonală pentru
h1 :
h3 = ( x − μ ) 2 − σ 2 − γ 1 σ( x − μ ) (3.37)
Pentru funcţiile de estimare h1 şi h3 se construieşte o combinaţie liniară optimă de forma:
l μ = α ⋅ h1 + β ⋅ h2 (3.38)
S-a demonstrat că valorile optime ale coeficienţilor α şi β sunt date de relaţiile:
1 ˆ= γ 1σ l̂ μ
α
ˆ =− şi β , iar raportul , urmează o
σ2 4
σ ( γ2 + 2 − γ 12 ) σ 2 ( l̂ μ )
distribuţie normală. În aceste condiţii cu un coeficient de încredere ( 1 − α ) , intervalul de
estimaţie al lui l̂ μ , este dat de relaţia:
94
− z α ⋅ σ 2 ( l̂ μ ) < l̂ μ < z α ⋅ σ 2 ( l̂ μ ) (3.39)
Pornind de la relaţia (3,39), şi înlocuind valorile corespunzătoare, se pot determina limitele

superioară şi inferioară pentru media variabilei aleatoare X :
θ inf < μ < θ sup , (3.40)
unde:
γ2 + 2 ⎛ γ2 + 2 ⎞
2 ⎡z (γ 2 + 2 )(γ 2 + 2 − γ 12 ) ⎤
+ ⎜⎜ ⎟⎟ + 4 ⋅ ⎢ α + 1⎥
γ1 ⎝ γ1 ⎠ ⎢ γ1 ⎥
⎣ ⎦
θ sup = μ + σ, (3.41)
2
γ2 + 2 ⎛ γ2 + 2 ⎞
2 ⎡z (γ 2 + 2 )(γ 2 + 2 − γ 12 ) ⎤
− ⎜⎜ ⎟⎟ + 4 ⋅ ⎢ α + 1⎥
γ1 ⎝ γ1 ⎠ ⎢ γ1 ⎥
⎣ ⎦
θ inf = μ + σ. (3.42)
2
Dacă distribuţia este perfect normală, ⇒ relaţia: γ 1 = γ 2 = 0 şi funcţia optimă de estimat

devine:
x−μ
l̂ μ = − (3.43)
σ
Distribuţia bidimensională normală. În cadrul simulării, distribuţia bidimensională normală a

fost utilizată atunci când s-a măsurat riscul de creditare pentru un portofoliu alcătuit din două
titluri, sau pentru un portofoliu alcătuit din mai multe titluri, grupând perechi de câte două titluri.
Spunem că o variabilă aleatoare bidimensională Z = ( X ,Y ) are o distribuţie normală de
parametrii μ 1 , μ 2 , σ 1 , σ 2 şi coeficient de corelaţie ρ , dacă densitatea sa de repartiţie este:
1 ⎡ ⎛ x −μ ⎞ 2 ( x −μ1 )⋅( y −μ 2 ) ⎛⎜ y −μ 2 ⎞
2⎤
− ⋅ ⎢ ⎜⎜ 1 ⎟
− 2ρ ⋅ +⎜ ⎟ ⎥
1 2( 1−ρ ) ⎢ ⎝ σ1 ⎟⎠
2 σ1σ 2 ⎝ σ2
⎟
⎠ ⎥
f ( x , y ,ρ ) = ⋅e ⎣ ⎦
(3.44)
2 πσ 1 σ 2 ⋅ 1 − ρ 2
unde: μ 1 ,μ 2 ∈ R , σ 1 > 0 , σ 2 > 0 , ρ ∈ [− 1,1] şi ( x , y ) ∈ R 2 .
Metoda percentilelor. Percentilele sau decilele sunt utilizate ca metodă alternativă la metoda
abaterii medii pătratice atunci când se măsuară riscul de creditare pentru un portofoliu de titluri.
95
Percentilele sunt acele valori care împart o serie în 100 de părţi egale, ceea ce înseamnă că
seria respectivă va avea 99 de percentile. De obicei, percentilele se determină grafic.
Dacă avem o serie ai cărei termeni urmează o distribuţie normală N ( μ , σ ) atunci valoarea
primei percentile (1%) este dată de relaţia: ( μ − z α σ ) . Deoarece probabilitatea P = 1 − α = 1 100
⇒ α = 1 − 0 ,01 = 0 ,99 şi z 0 ,99 = 2 ,33 . În consecinţă valoarea primei percentile pentru o variabilă
aleatoare care urmează o distribuţie normală este: ( μ − 2 ,33σ ) .
iii. Datele utilizate în cadrul simulării
În cadrul simulării au fost utilizate următoarele date:

Sistemul de rating utilizat de agenţia Standard & Poor’s (este vorba de sistemul
simplificat cu 7 clase);
Matricile de tranziţie a rating-urilor utilizate de agenţia Standard & Poor’s (Tabelul 9);
Ratele de recuperare a investiţiilor utilizate de firma Carty/Liberman-Moody’s Investors
Services (Tabelul 10);

Valoarea oeficientului de corelaţie între activele firmelor recomandat de Basel
Committee on Banking Supervision;

Ratele dobânzilor la termen pe clase de rating publicate de J.P. Morgan (Tabelul 12).
Referitor la acurateţea şi veridicitatea acestor date, s-a pornit de la ipoteza că, din moment ce
firmele care le publică sunt de reputaţie internaţională iar majoritatea investitorilor iau deciziile
de investiţie în funcţie de informaţiile publicate de aceste firme, verdicitatea lor nu poate fi
contestată.
De asemenea, categoriile de date enumerate anterior sunt accesibile publicului, şi pot fi
obţinute fie contra cost, în special datele mai recente, fie gratuit de pe site-urile sau publicaţiile
companiilor respective. Din acest motiv, unele date utilizate în cadrul acestei simulări se opresc
în jurul anului 1996, însă altele au fost actualizate la nivelul anului 2002. Acest lucru nu trebuie
să constituie un obstacol în aplicarea metodelor statistice de analiză a portofoliului de titluri,
deoarece, scopul final al simulării este de a prezenta modul cum modelele statistice pot fi
aplicate la măsuarea riscului de creditare pentru un portofoliu de titluri.
iv. Etapele simulării
Realizarea simulării presupune parcurgerea etapelor:

Stabilirea sistemului de rating utilizat la evaluarea titlurilor. În cadrul simulării s-a
utilizat sistemul de rating al agenţiei Standard and Poor’s;

Identificarea matricei de tranziţie a ratingurilor utilizate. În cadrul simulării s-a utilizat
matricea de tranziţie publicată de agenţia Standard and Poor’s în anul 2002 şi prezentată în
Tabelul 9;
96
Stabilirea orizontului de prognoză. Orizontul de progonoză pentru care s-a realizat

analiza, a fost stabilit fictiv, la un an de zile. În practică, se poate alege şi un orizont mai mare de
un an de zile, însă, datorită faptului că agenţiile de rating actualizează datele anual iar ratele
dobânzilor la termen se modifică în cursul unui an, în mod uzual, în practica financiară
internaţională pentru măsurarea riscului de creditare, ca orizont de progonoză se utilizează un an
de zile;
Identificarea ratelor dobânzilor la termen. Pentru simulare sau utilizat ratele dobânzilor
la termen publicate de J.P. Morgan şi care sunt prezentate în Tabelul 12;

Stabilirea valorii titlurilor pe fiecare clasă de rating;
Identificarea distribuţiei de probabilităţi pentru valoarea portofoliului;
Măsurarea pierderilor potenţiale cu ajutorul parametrilor statistici specifici.
v. Cazul portofoliului cu un singur titlu
Se presupune că un portofoliu este alcătuit dintr-un singur titlu care după sistemul de rating
S&P este încadrat în clasa BBB. Titlul are o valoare nominală de 100$ şi oferă un
cupon/dobândă de 5,5% annual, cu o perioadă de maturitate de 5 ani.
Măsurarea pierderilor/câştigurilor potenţiale pentru un portofoliu de titluri constă în a stabilii
care sunt valorile posibile pe care le poate lua portofoliu la sfârţitul orizontului de timp, în cazul
de faţă un an de zile, în funcţie de evoluţia ratingurilor pe care le pot lua titlurile din portofoliu.
Pornind de la ratingul iniţial al titlului, stările posibile prin care poate trece aceasta de-a
lungul orizontului de prognoză sunt:
Creanţa debitorului rămâne la ratingul BBB;
Creanţa debitorului trece la ratingurile AAA, AA şi A sau scade la ratingurile BB, B şi
CCC;
Debitorul intră în incapacitate de plată.
Fiecare stare în care se găseşte ratingul debitorului are probabilităţi diferite de apariţie care
se stabilesc în funcţie de evoluţia istorică a ratingurilor, iar aceste informaţii sunt conţinute în
matricile de tranziţie publicate de agenţiile de rating. Analizând linia clasei de rating BBB din
matricea de tranziţie prezentată în Tabelul 9, rezultă că, pentru un titlu a cărui creanţă, la
începutul orizontului de analiză, debitorul are un rating BBB, probabilităţile ca ratingul să
migreze în una din cele şapte stări, sau să intre în incapacitate de plată după un an de zile, pot fi
reprezentate sub forma Tabelului 13.
Analizând datele din Tabelul 13, este de aşteptat, cu o probabilitate de 92,80% ca la sfârşitul
unui an de zile ratingul debitorului să rămână BBB, cu o probabilitate de 1,65% este de aşteptat
ca ratingul să crească la A şi cu o probabilitate de 0,21% este de aşteptat ca debitorul să intre în
incapacitate de plată, etc.
Până în acest moment, au fost stabilite stările posibile pentru ratingul debitorului la sfârşitul
anului şi probabilităţile de apariţie a fiecărei stări.
97
Tabelul 13. Ratingul debitorului după un an de zile (rating iniţial BBB)
Ratingul debitorului după un Probabilităţi de tranziţie (%)

an de zile
AAA 0,00
AA 0,62
A 1,65
BBB 92,80
BB 2,47
B 0,82
CCC 1,44
Incapacitate de plată 0,21
În continuare, s-a calculat care este valoarea titlului pentru fiecare scenariu posibil de
modificarea a ratingului, repectiv care este valoarea titlului dacă la sfârşitul anului ratingul
debitorului creşte la A, scade la BB şi aşa mai departe.
Valoarea unui titlu este rezultatul însumării tuturor fluxurilor de numerar viitoare pe care le
are acel titlu, discontate cu ratele la termen corespunzătoare perioadelor şi claselor de rating
respective. Aşa cum se observă din Tabelul 12, valoarea ratelor la termen este diferită în funcţie
de clasa de rating.
Formula generalizată pentru a calcula valoarea unui titlu care plăteşte un cupon anual sau
preţul titlului, este dată de relaţia:
n −1
Cupon n Cupon n + Pr incipal
Vj = ∑ (1 + r )
i =1
i
+
(1 + r j ) n
(3.45)
j
unde: j - clasa de rating;

V j - valoarea titlului din clasa j (sau preţul titlului);
r j - rata dobânzii corespunzătoare clasei de rating j şi perioadei i ;
i = 1, n - durata de viaţă a titlului.
În cazul acestei simulări, instrumentul având o maturitate de 5 ani, o valoare nominală de

100$ şi plătind o dobândă de 5,5% annual, va rezulta că la sfârşitul fiecărui an, pentru un titlu
cumpărat, investitorul primeşte un cupon de 5,5$ iar la maturitate 100$ + 5,5$. Valoarea titlului
se obţine discountând aceste cinci fluxuri de numerar: cele patru cupoane plus suma investită
plus cuponul la maturitate, cu ratele dobânzilor la termen pe fiecare clasă de rating din Tabelul
12. De exemplu, dacă ratingul titlului creşte de la clasa BBB la clasa A valoarea titlului este:
5,5 5,5 5,5 100 + 5,5

V A = 5,5 + + + + = 101,32$
(1 + 3,72%) (1 + 4,32%) 2
(1 + 4,93%) 3
(1 + 5,32%) 4
98
În mod similar, se calculează toate valorile pe care le poate lua titlul pentru fiecare clasă de
rating şi se obţin datelele din Tabelul 14.
Tabelul 14. Valorile posibile ale titlului în raport cu ratingul debitorului după un an de zile
(rating iniţial BBB)
Rating Cupon Valoarea totală

(%)
AAA 5,50 102,16
AA 5,50 101,95
A 5,50 101,32
BBB 5,50 100,00
BB 5,50 93,52
B 5,50 88,98
CCC 5,50 72,92
Incapacitate de plată – 51,13
Analizând rezultatele prezentate în Tabelul 14, se observă că valoarea titlului creşte odată cu
creşterea ratingului debitorului şi vice-versa. De asemenea, în situaţia intrării în incapacitate de
plată a debitorului, valoarea totală pe care investitorul o poate recupera este de 51,13%, respectiv
51,13$ pentru un titlu cu valoare nominală de 100$.
Dacă acestor date li se asociază probabilităţile de tranziţie a ratingurilor, atunci se obţin
valorile posibile ale tiltlului după un an de zile şi probabilităţile de apariţie a acestor valori.
Rezultatele sunt prezentate în Tabelul 15.
şi probabilităţile de apariţie a acestor valori
Probabilitate de apariţie a stării

Rating Valoare ($)
(%)
AAA 102,16 0,00
AA 101,95 0,62
A 101,32 1,65
BBB 100,00 92,80
BB 93,52 2,47
B 88,98 0,82
CCC 72,92 1,44
99
Odată stabilite valorile posibile ale portofoliului, următoarea etapă constă în identificarea
formei distribuţiei pe care o pot lua modificările acestor valori, care reprezintă distribuţia
randamentelor portofoliului.
Dacă în cazul riscului de piaţă distribuţia randamentelor poate fi destul de bine aproximată
printr-o distribuţie normală sau gaussiană, în cazul riscului de creditare distribuţia randamentelor
este foarte ascuţită, iar la bază, frecvenţa valorilor este mai ridicată. În consecinţă, ea are
caracteristici leptokurtice şi dacă riscul de creditare se măsoară prin medie şi dispersie, atunci
pentru estimarea intervalului trebuie introduşi şi alţi parametri statistici, respectiv abaterile prin
aplatizare şi asimetrie.
Cu toate aceste neajunsuri, în majoritatea lucrărilor de specialitate, pentru măsurarea riscului
de creditare se porneşte de la ipoteza că distribuţia valorii portofoliului este normală.
În acest exemplu, dacă se construieşte distribuţia modificării valorilor portofoliului ΔV pe un
orizont de un an de zile (Tabelul 16), se obţine curba prezentată în Figura 13.
Pentru distribuţia obţinută au fost calculaţi coeficienţii: γ 1 şi γ 2 utilizând relaţiile (3.33) şi
(3.34) şi s-au obţinut valorile:
γ 1 = −7 ,20 < 0 ⇒ distribuţia are o asimetrie de dreapta comparativ cu distribuţia normală;
γ 2 = 59 ,42 > 3 ⇒ distribuţia este leptocurtică comparativ cu distribuţia normală.
Tabelul 16. Distribuţia modificărilor valorilor titlului în decursul unui an de zile
Probabilitate de Modificarea valorilor

Rating Valoare ($)
apariţie a stării (%) portofoliului ( ΔV )
AAA 0,00 102,16 2,16
AA 0,62 101,95 1,95
A 1,65 101,32 1,32
BBB 92,80 100,00 0,00
BB 2,47 93,52 -6,48
B 0,82 88,98 -11,02
CCC 1,44 72,92 -27,09
Incapacitate de plată 0,21 51,13 -48,87
Ultima etapă constă în măsurarea riscului de creditare şi se poate realiza prin 2 metode:
Măsurarea riscului de creditare cu abaterea medie pătratică (deviaţia standard);
Măsurarea riscului de creditare cu ajutorul percentilelor.
Măsurarea riscului de creditare cu abaterea medie pătratică (deviaţia standard). Deviaţia

standard este o măsură a dispersiei valorilor portofoliului în jurul unei valori medii a acestuia. Cu
cât deviaţia standard este mai mare cu atât dispersia în jurul mediei este mai mare şi deci riscul
portofoliului este mai mare.
100
Figura 13. Curba distribuţiei de probabilităţi pentru modificarea valorii portofoliului într-
un an de zile. Portofoliu alcătuit dintr-un singur titlu cu ratingul iniţial BBB
110
90
70
Probabilitati (%)
50
30
10
-10
-55 -45 -35 -25 -15 -5 5 15
Valoarea portofoliului
Pentru un portofoliu alcătuit din N titluri, se utilizează formula mediei ponderate, care este
dată de relaţia:
M = p1 ⋅ V1 + p 2 ⋅ V2 + ... + p N ⋅ V N (3.46)
unde: p1 - probabilitatea să se producă starea 1

V1 - valoarea portofoliului în starea 1.
Pentru a calcula deviaţia standard pentru un portofoliu alcătuit din N titluri se foloseşte
formula dispersiei ponderate care este dată de relaţia:
σ 2 = p1 ⋅ ( V1 − M ) 2 + p 2 ⋅ ( V2 − M ) 2 + ... + p N ⋅ ( V N − M ) 2 (3.47)
Cu ajutorul relaţiilor (3.46) şi (3.47), se calculează valorile mediei şi dispersiei la nivelul

întregului portofoliului folosind datele din Tabelele 10 şi 11. Rezultatele au fost sintetizate în
Tabelul 17.
101
Tabelul 17. Media şi dispersia portofoliului alcătuit dintr-un singur titlu având ratingul
iniţial BBB
Rating la pi Vi p i ⋅ Vi Vi − M ( Vi − M ) 2
sfarsitul unui an
AAA 0,00 102,16 0,00 2,86 0,0000
AA 0,62 101,95 0,63 2,64 0,0433
A 1,65 101,32 1,67 2,01 0,0669
BBB 92,80 100,00 92,80 0,70 0,4541
BB 2,47 93,52 2,31 -5,79 0,8267
B 0,82 88,98 0,73 -10,32 0,8738
CCC 1,44 72,92 1,05 -26,39 10,0275
D 0,21 51,13 0,11 -48,17 4,8735
M= 99,30$ σ2 = 17,17
σ= 4,14$
În concluzie, este de aşteptat ca în decursul unui an de zile, valoarea medie a portofoliului să

varieze cu o probabilitate de 99% în intervalul:
M − 2.33 × σ ≤ V ≤ M + 2.33 × σ ⇔ (3.48)
89 ,65$ ≤ V ≤ 108 ,95$
Dacă pentru determinarea intervalului de încredere introducem coeficientul de asimetrie şi

coeficientul lui Kurtosis, utilizând relaţiile (3.40), (3.41), (3.42), obţinem pentru valoarea medie
a portofoliului intervalul de variaţie:
62 ,26$ ≤ V ≤ 101,02$
Măsurarea riscului de creditare cu ajutorul percentilei. Pe lângă abaterea medie pătratică o

altă măsură a riscului de creditare este valoarea portofoliului corespunzătoare unui anumit nivel
al percentilei.
De exemplu, dacă se presupune că trebuie determinat nivelul primei percentile (1%) pentru
un portofoliu, valoarea portofoliului corespunzătoare acestui nivel reprezintă nivelul sub care
este de aşteptat ca această valoare să scadă cu o probabilitate de 1% în decursul unui an de zile.
În practică, se pot utiliza diverse valori pentru nivelul percentilei (1%, 5%, 10%, etc.).
Metoda percentilei poate fi utilizată cu uşurinţă pentru portofoliile de mari dimensiuni care
pot lua valori foarte diferite. În cazul portofoliului prezentat în această simulare, calcularea
nivelului corespunzător unei percentile se realizează utilizând datele din Tabelul 16.
102
Pentru a calcula valoarea portofoliului corespunzătoare primei percentile (1%), se porneşte

de la probabilitatea ca debitorul care a emis titlul să intre în incapacitate de plată şi urcând spre
ratingul cel mai bun AAA, se adună valorile probabilităţilor corespunzătoare, până când suma
cumulată a acestor valori depăşeşte 1%. Procedând astfel se obţin iteraţiile:
Probabilitatea de intrare în incapacitate de plată: 0 ,21% < 1% ;
Dacă se trece la starea CCC şi se adună probabilităţile: 0.21% + 1,44% = 1,65% > 1% ; ⇒
valoarea corespunzătoare primei percentile este 72,92$, care corespunde stării B.

Această valoare este cu 26,38$ mai mică decât media portofoliului. În consecinţă, este de
aşteptat ca de-a lungul unui an de zile, în 99% din cazuri, pierderea portofoliului să nu
depăşească 72,92$.
vi. Cazul portofoliului alcătuit din două titluri
În acest caz, se porneşte de la un portofoliu alcătuit din două titluri: titlul din exemplul
anterior pentru care creanţa contractată de debitor are ratingul iniţial BBB şi, un al doilea titlu
pentru care creanţa contractată de debitor are ratingul iniţial A.
Caracteristicile primului titlu rămân valabile şi pentru acest exemplu. Pentru cel de-al doilea
titlu, cu ratingul A, se presupune că are o valoare nominală de 100$, o maturitate de 5 ani de zile
şi plăteşte un cupon/dobândă anual de 5%.
Pornind de la probabilităţile modificărilor posibile ale ratingului din matricea de tranziţie
prezentată în Tabelul 9, se pot determina probabilităţile asociate ratingului debitorului după un
an de zile (Tabelul 18).
De asemenea, rămâne valabilă formula de calcul a valorii titlului din exemplul precedent
(3.45), iar rezultatele obţinute sunt prezentate în Tabelul 19.
Tabelul 18. Ratingul debitorului după un an de zile
Ratingul debitorului după Probabilităţi de tranziţie (%)

Un an de zile
AAA 1,07
AA 1,78
A 94,67
BBB 1,66
BB 0,24
B 0,00
CCC 0,59
Incapacitate de plată 0,00
103
(rating iniţial A)
Rating Cupon(%) Valoarea totală($)

AAA 5.00 99,90
AA 5.00 99,68
A 5.00 99,06
BBB 5.00 97,76
BB 5.00 91,34
B 5.00 86,85
CCC 5.00 71,01
Incapacitate de plată – 51,13
Tabelul 20. Valorile posibile ale titlului cu rating iniţial A şi probabilităţile de modificare a
ratingurilor după un an de zile
Rating Valoare ($) Probabilitate (%)

AAA 99,90 1,07
AA 99,68 1,78
A 99,06 94,67
BBB 97,76 1,66
BB 91,34 0,24
B 86,85 0,00
CCC 71,01 0,59
Pentru a determina valorile posibile ale portofoliului alcătuit din cele două titluri se combină
toate valorile posibile pentru fiecare titlu, utilizând datele cuprinse în Tabelele 15 şi 20.
Deoarece după fiecare an de zile un singur titlu poate lua opt valori posibile ca urmare a
modificării ratingurilor ⇒ că din combinaţia celor două titluri, portofoliul poate lua în total 8 x 8
= 64 valori posibile (Tabelul 21).
Analizând rezultatele din Tabelul 21, se observă că, valoarea portofoliului poate varia între
102,26$, situaţie în care cei doi debitori intră în incapacitate de plată şi 202,06$, situaţie în care
debitorii sunt încadraţi la nivelul maxim al ratingului AAA.
Etapa următoare constă în obţinerea distribuţiei valorilor posibile ale portofoliului, respectiv
determinarea probabilităţilor condiţionate corespunzătoare apariţiei acestor valori, în fiecare din
cele 64 de stări posibile.
În final se obţin 64 de probabilităţi condiţionate care sunt asociate valorilor posibile ale
portofoliului.
104
Tabelul 21. Valorile posibile ale portofoliului de titluri în raport cu ratingurile asociate
creanţei debitorilor după un an de zile
Debitor 1 Debitor 2 (Rating initial A)

(Rating initial
AAA AA A BBB BB B CCC Incap.
BBB)
Valoare
99,90 99,68 99,06 97,76 91,34 86,85 71,01 51.13
totala($)
AAA 102,16 202.06 201.85 201.22 199.92 193.50 189.01 173.17 153.29
AA 101,95 201.84 201.63 201.01 199.71 193.29 188.80 172.95 153.08
A 101,32 201.21 201.00 200.38 199.08 192.66 188.17 172.32 152.45
BBB 100,00 199.90 199.69 199.06 197.76 191.35 186.85 171.01 151.13
BB 93,52 193.42 193.20 192.58 191.28 184.86 180.37 164.52 144.65
B 88,98 188.88 188.67 188.04 186.74 180.32 175.83 159.99 140.11
CCC 72,92 172.81 172.60 171.98 170.68 164.26 159.76 143.92 124.05
Incap 51,13 151.03 150.81 150.19 148.89 142.47 137.98 122.14 102.26
În funcţie de aceste probabilităţi se calculează volatilitatea întregului portofoliu sau valoarea

percentilei pentru nivelul de încredere ales.
În cazul portofoliului alcătuit din două titluri, calcularea celor 64 de probabilităţi condiţionate
presupune utilizarea a două categorii de informaţii:
probabilităţile privind modificările posibile ale ratingurilor pentru fiecare debitor
individual;
coeficientul de corelaţie dintre randamentele activelor celor doi debitori.
Probabilităţile condiţionate sunt acele probabilităţi care condiţionează apariţia unui

eveniment de apariţia altui eveniment. Cu ajutorul probabilităţilor condiţionate, se poate construi
o distribuţie de probabilităţi condiţionate, care arată probabilitatea cu care două sau mai multe
variabile pot lua simultan anumite valori.
Problema determinării probabilităţilor condiţionate pentru un portofoliu alcătuit din două
titluri se poate rezolva pornind de la 2 ipoteze:
Ipoteza 1- se presupune că între randamentele activelor nu există corelaţie. În această
situaţie determinarea probabilităţilor condiţionate se realizează prin simpla înmulţire a

probabilităţilor asociate ratingului fiecărui debitor. De exemplu, dacă se presupune că cele 2
titluri îşi păstrează aceeaşi clasă de rating după un an de zile, atunci probabilitatea condiţionată
ca titlul cu ratingul BBB să rămână în aceeaşi clasă în condiţiile în care titlul cu ratingul A
rămâne de asemenea în aceeaşi clasă este dată de relaţia:
87
142,854
%
3 = 92
142,804
%
3 + 94
142,674
%
3
Pr obabilitat e conditionata Pr obabilitate ca Pr obabilitat e ca
ca ambele titluri sa ramana ratingul sa ramana ratingul sa ramana
in aceeasi clasa de rating BBB A
105
Procedând în mod similar pentru restul de 63 de combinaţii, se obţine distribuţia de

probabilităţi condiţionate (Tabelul 22).
Tabelul 22. Probabilităţile condiţionate pentru portofoliul alcătuit din titlurile cu ratingul
iniţial BBB şi A. Coeficientul de corelaţie între randamentul activelor este zero.
Debitor 1 (Rating Debitor 2 (Rating initial A)

initial BBB) AAA AA A BBB BB B CCC Inc
Probabilităţi
1,07% 1,78% 94,67% 1,66% 0,24% 0,00% 0,59% 0,00%
individuale
AAA 0,00% 0,00% 0,00% 0,00% 0,00% 0,00% 0,00% 0,00% 0,00%
AA 0,62% 0,01% 0,01% 0,59% 0,01% 0,00% 0,00% 0,00% 0,00%
A 1,65% 0,02% 0,03% 1,56% 0,03% 0,00% 0,00% 0,01% 0,00%
BBB 92,80% 0,99% 1,65% 87,85% 1,54% 0,22% 0,00% 0,55% 0,00%
BB 2,47% 0,03% 0,04% 2,34% 0,04% 0,01% 0,00% 0,01% 0,00%
B 0,82% 0,01% 0,01% 0,78% 0,01% 0,00% 0,00% 0,00% 0,00%
CCC 1,44% 0,02% 0,03% 1,36% 0,02% 0,00% 0,00% 0,01% 0,00%
Inc 0,21% 0,00% 0,00% 0,20% 0,00% 0,00% 0,00% 0,00% 0,00%
Ipoteza 2 – se presupune că între randamentele activelor debitorilor există corelaţie şi de

aici rezultă că între modificarea calităţii creditului pentru cei doi debitori există corelaţie.
Determinarea distribuţiei de probabilităţi condiţionate, prin utilizarea coeficientul de corelaţie
între calitatea creditului, este posibil de aplicat numai pentru firmele ale căror active sunt
tranzacţionate pe o piaţă bursieră liberă, iar preţul de tranzacţionare este stabilit prin cerere şi
ofertă. Metoda porneşte de la ipoteza că valoarea activelor unei firme este dată de preţul
acţiunilor pe piaţa bursieră şi variază în funcţie de evoluţia acestor preţuri.
Modelul descris în continuare a fost elaborat pentru prima dată de Robert Merton în anul
1974 şi îşi propune să prognozeze evoluţia valorii activelor unei firme. Ulterior modelul fost
îmbunătăţit prin stabilirea unei relaţii de corespondenţă între evoluţia ratingului pentru creanţele
contractate de firmă şi valoarea activelor firmei.
Conform modelului iniţial al lui Merton, evoluţia în viitor a valorii activelor unei firme Vt
este aleatoare şi urmează o distribuţie normală de probabilităţi. Modelul presupune că firma are o
structură foarte simplificată a capitalului, care este finanţat doar prin acţiuni S t şi un titlu Bt cu
maturitatea T şi valoare nominală F . Valoarea curentă a firmei este Vt . Structura simplificată a
capitalului este reprezentată prin schema din Figura 14.
Se presupune că, atunci când valoarea activului este mai mică decât o valoare promisă de
restituire a datoriei ( F ) , firma a intrat în incapacitate de plată. Figura 15 prezintă distribuţia
activului firmei la momentul T şi probabilitatea de intrare în incapacitate de plată.
106
Figura 14. Structura simplificată a capitalului unei firme
Activ Pasiv
Activ riscant ( Vt ) Datorie Bt ( F )
Acţiuni ( S t )
Vt Vt
Figura 15. Evoluţia valorii activului firmei

Timpul
F V0 VT
Incapacitate de Valoarea activului
plată firmei
Extinderea modelului lui Merton presupune completarea cu ratingurile posibile pe care le

poate lua datoria debitorului. Pentru a realiza acest lucru, se porneşte de la incapacitatea de plată
a debitorului şi se înregistrează modificarea ratingului acestuia în funcţie de valoarea activelor
firmei. Figura 16 prezintă graficul distribuţiei evoluţiei ratei randamentului activelor în funcţie
de valoarea activelor în diferite momente de timp. Se presupune că rata randamentelor activelor
pe un an de zile urmează o distribuţie normală normată de medie zero şi dispersie unu şi există o
serie de nivele pentru valoarea activelor firmei care determină ratingul acesteia la sfârşitul
orizontului de prognoză.
107
Figura 16. Evoluţia valorii activului firmei şi nivelele corespunzătoare ale ratingurilor
(rating iniţial BBB)
Timpul
CCC B BB BBB A AA AAA
Incapacitate de
plată Valoarea activului
firmei
De exemplu, se presupune că se cunoaşte valoarea iniţială a unei firme care a contractat o

creanţă cu un rating iniţial BBB. Utilizând probabilităţile de modificare a ratingurilor se pot
stabili valorile pe care le au activele firmei în momentul modificării ratingurilor. Se notează cu
R - randamentul activelor firmei sau modificarea procentuală a activelor, care se presupune că
urmează o distribuţie normală de medie μ şi devianţă σ . În acest caz, devianţa σ măsoară
volatilitatea randamentului activului unei firme şi nu a valorii portofoliului de titluri ca în
simularea anterioară. În practică, deoarece μ are o valoare foarte mică, se presupune că este
neglijabil şi i se atribuie valoarea zero.
În continuare, se notează punctele de început ale valorii randamentelor activelor: Z Inc , Z CCC ,
Z BBB etc. şi se construiesc relaţiile de corespondenţă între aceste valori şi evoluţia valorii
activului firmei.
Dacă:
- R ≤ Z Inc - debitorul se află în incapacitate de plată;
- Z Inc ≤ R ≤ Z CCC - debitorul a fost descalificat la ratingul CCC;
- Z CCC ≤ R ≤ Z B - debitorul a fost descalificat la ratingul B şi, procedând în mod
similar, se obţine nivelul activelor corespunzătoare claselor de rating respective.
108
Presupunând că randamentul activelor este normal distribuit, se poate determina valoarea

activului firmei corespunzătoare probabilităţilor de apariţie a ratingului respectiv. De exemplu,
probabilitatea de intrare în incapacitate de plată este dată de relaţia:
Z Inc − μ
P( Inc ) = P( R ≤ Z Inc ) = Φ( ) = Φ( Z Inc ) (3.48)
σ
deoarece s-a presupus că μ = 0 şi σ = 1 . Φ - reprezintă funcţia integrală a lui Laplace cu

ajutorul căreia se determină funcţia de repartiţie a distribuţiei normale. Funcţia Φ este tabelată.
Pentru a determina valoarea activului se utilizează funcţia inversă a lui Φ . De exemplu, dacă se
consideră că debitorul care a emis titlul cu ratingul iniţial BBB a intrat în incapacitate de plată,
atunci avem relaţiile:
Φ (Z Inc / σ ) = 0 ,21 % ⇒ Z Inc = Φ − 1 (0 ,21 % ) ⋅ σ = − 2 ,87 ⋅ σ = − 2 ,87
Procedând în mod similar, se obţin valorile firmei cu rating iniţial BBB, corespunzătoare
pentru toate ratingurile posibile. Rezultatele sunt prezentate în Tabelul 23.
Tabelul 23. Valorile posibile ale activelor firmei cu rating iniţial BBB corespunzătoare
ratingurilor posibile la sfârşitul orizontului de prognoză
Rating Probabilitate(%) Valoarea activului corespunzătoare Valoare($)

probabilităţii
AAA 0,00 1 − Φ( Z AA ) 4,09
AA 0,62 Φ( Z AA ) − Φ( Z A ) 4,09
A 1,65 Φ( Z A ) − Φ( Z BBB ) 3,24
BBB 92,80 Φ ( Z BBB ) − Φ ( Z BB ) 2,84
BB 2,47 Φ( Z BB ) − Φ( Z B ) -1,65
B 0,82 Φ( Z B ) − Φ( Z CCC ) -1,97
CCC 1,44 Φ( Z CCC ) − Φ( Z Inc ) -2,13
Inc 0,21 Φ( Z Inc ) -2,87
În continuare, dacă se consideră cel de-al doilea debitor cu ratingul iniţial A, pentru care
avem randamentul activului R’, deviaţia standard σ’ şi valorile iniţiale ale randamentelor Z’Inc,
Z’CCC etc. şi utilizând aceleaşi raţionamente ca în cazul debitorului cu rating iniţial BBB, se obţin
valorile posibile ale firmei care are ratingul iniţial A la sfârşitul orizontului de prognoză (Tabelul
24).
Până în acest moment, a fost obţinută evoluţia valorii activelor fiecărui debitor în parte, în
raport cu ratingul asociat acelor valori.
109
Tabelul 24. Valorile posibile ale activelor firmei cu rating iniţial A corespunzătoare
ratingurilor posibile la sfârşitul orizontului de prognoză
Rating Probabilitate(%) Valoarea activului Valoare($)

corespunzătoare probabilităţii
AAA 1,07 1 − Φ( Z 'AA ) 4,09
AA 1,78 Φ( Z 'AA ) − Φ( Z 'A ) 2,30
A 94,67 Φ ( Z 'A ) − Φ ( Z 'BBB ) 1,90
BBB 1,66 Φ( Z 'BBB ) − Φ( Z 'BB ) -1,96
BB 0,24 Φ( Z 'BB ) − Φ( Z 'B ) -3,15
B 0,00 Φ( Z 'B ) − Φ( Z CCC
'
) -3,24
CCC 0,59 '
Φ( Z CCC ) − Φ( Z 'Inc . ) -3,25
Inc 0,00 Φ( Z 'Inc ) -4,09
În continuare, trebuie obţinută evoluţia corelată a ratingurilor creanţelor celor 2 debitori,

pentru care s-a presupus că randamentele activelor sunt corelate şi normal distribuite, cu un
coeficient de corelaţie ρ care este cunoscut.
Practic, trebuie construită matricea care descrie distribuţia probabilităţilor condiţionate pentru
portofoliul alcătuit din cele două titluri.
În acest sens, se presupune că cele două variabile urmează o distribuţie bidimensională
normală normată care poate fi descrisă prin densitatea de repartiţie reprezentată sub forma
identităţii (3.44). Pentru acest caz, x şi y reprezintă randamentele r şi r , , iar μ = 0 şi σ = 1 ,
situaţie în care relaţia (3.44) devine:
1
⋅ ⎡ r 2 − 2 ρ⋅r ⋅r ' + r ' ⎤⎥
2
−
' 1 2( 1−ρ 2 ) ⎣⎢ ⎦
f ( r , r ,ρ ) = ⋅e (3.49)
2π ⋅ 1 − ρ 2
iar probabilităţile condiţionate sunt obţinute cu ajutorul relaţiei:
Z BB Z ' A
∫ ∫ f ( r , r' ,ρ )( dr
'
P( Z BB < R < Z BBB / Z' BBB < R' < Z' A ) = )( dr ) (3.50)
Z B Z ' BBB
relaţie care reprezintă probabilitatea condiţionată ca ratingurile debitorilor care au emis cele două
titlurilor să rămînă la acelaşi nivel la sfârşitul orizontului de prognoză, BBB şi respectiv A.
Utilizând datele din Tabelele 22 şi 23 şi presupunând că valoarea coeficientului de corelaţie
este ρ = 0.20 rezultă că probabiltatea condiţionată ca ambele titluri să rămână la acelaşi rating
este dată de relaţia:
110
2 ,84 1 ,90
P( −1,65 < R < 2 ,84 / − 1,96 < R ' < 1,90 ) = ∫ ∫ f ( r , r' ,ρ )dr' dr = 0 ,8917
−1 ,65 −1 ,96
Procedând în mod similar şi pentru restul de 63 de combinaţii, se obţin probabilităţile

condiţionate care sunt prezentate în Tabelul 25.
Tabelul 25. Probabilităţile condiţionate pentru debitorii cu ratingul iniţial BBB şi respectiv
A. Coeficientul de corelaţie între randamentul activelor este 0,20.
Debitor 1 (Rating Debitor 2 (Rating initial A)

initial BBB) AAA AA A BBB BB B CCC Inc
Probabilităţi
1.08% 1.78% 94.53% 1.65% 0.23% 0.00% 0.60% 0.00%
individuale
AAA 0.00% 0.00% 0.00% 0.00% 0.00% 0.00% 0.00% 0.00% 0.00%
AA 0.63% 0.18% 0.10% 0.05% 0.20% 0.10% 0.00% 0.00% 0.00%
A 1.52% 0.01% 0.02% 0.86% 0.07% 0.00% 0.00% 0.56% 0.00%
BBB 92.80% 0.79% 1.65% 89.17% 1.14% 0.01% 0.00% 0.04% 0.00%
BB 2.46% 0.10% 0.01% 2.12% 0.12% 0.11% 0.00% 0.00% 0.00%
B 0.83% 0.00% 0.00% 0.79% 0.03% 0.01% 0.00% 0.00% 0.00%
CCC 1.43% 0.00% 0.00% 1.34% 0.09% 0.00% 0.00% 0.00% 0.00%
Inc 0.20% 0.00% 0.00% 0.20% 0.00% 0.00% 0.00% 0.00% 0.00%
Totalul pentru fiecare debitor trebuie să fie egal cu probabilităţile de tranziţie individuale ale
fiecărui debitor.
Pentru această distribuţie au fost calculaţi coeficienţii γ 1 şi γ 2 şi s-au obţinut rezultatele:
γ 1 = −6 ,03 < 0 ⇒ distribuţia are o asimetrie de dreapta comparativ cu distribuţia normală;
γ 2 = 39 ,93 > 3 ⇒ distribuţia este leptocurtică comparativ cu distribuţia normală.
Măsurarea riscului de creditare cu abaterea medie pătratică (deviaţia standard)

Datele din Tabelul 24 sunt suficiente pentru a obţine deviaţia standard şi media pentru
portofoliu care conţine cele două titluri. Pentru a calcula cei doi parametri statistici se utilizează
formulele:
Media:
M = p1 ⋅ V1 + p 2 ⋅ V2 + ... + p64 ⋅ V64 = 197 ,94$ ;
Deviaţia standard:
σ 2 = p1 ⋅ ( V1 − M ) 2 + p 2 ⋅ ( V2 − M ) 2 + ... + p64 ⋅ ( V64 − M ) 2 = 20 ,71 $ . ⇒

111
σ = 4 ,55 $
Figura 17. Curba distribuţiei de probabilităţi pentru modificarea valorii portofoliului

alcătuit din două titluri cu ratingurile iniţiale BBB şi A de-a lungul unui an de
zile
1.1
0.9
0.7
Probabilitati (%)
0.5
0.3
0.1
-0.1
-110 -90 -70 -50 -30 -10 10
Valoarea portofoliului
Intervalul de încredere pentru media portofoliului, cu o probabilitatea de 99% în cele 2

ipoteze:
Fără coeficientul de asimetrie şi coeficientul lui Kurtosis:
187 ,34$ ≤ V ≤ 208 ,54$
Prin introducerea coeficientului de asimetrie şi a coeficientului lui Kurtosis:
162 ,29$ ≤ V ≤ 201,95$

Măsurarea riscului de creditare cu ajutorul percentilei
Utilizând acelaşi algoritm ca în cazul portofoliului cu un singur titlu obţinem nivelul primei
percentile: 171,98$, valoarea care este mai mică decât valoarea medie a portofoliului : 197,91-
112
171,98 = 25,93$ , dar este mai mare de valoarea 4,55$ estimată cu ajutorul abaterii medii
pătratice.
În concluzie, cele două metode oferă valori diferite şi trebuie interpretate diferit. Valoarea
percentilei poate fi utilizat intuitiv deoarece arată care este probabilitatea ca valoarea
portofoliului să scadă sub acest nivel. Pe de altă parte, este mult mai rapidă utilizarea deviaţiei
standard. În cazul măsurării riscului de creditare, cele două rezultate trebuie utilizate în funcţie
de obiectivele care se urmăresc prin această măsurarea.
vii. Generalizare. Cazul portofoliului alcătuit din N titluri
În acest caz, se porneşte de la un portofoliu alcătuit din N titluri şi se notează cu: V1 ,V2 , ...V N ,
valorile fiecărui titlu la sfârşitul orizontului de prognoză.
Pentru fiecare titlu se calculează valorile medii: μ 1 , μ 2 ,...,μ N şi varianţele:
σ 2 ( V1 ), σ 2 ( V2 ),..., σ 2 ( V N ) , utilizând formulele de calcul date de identităţile (3.46) şi (3.47).
Valoarea totală şi media portofoliului la sfârşitul orizontului de prognoză este obţinută prin
simpla adunare a valorilor individuale:
V P = V1 + V2 + ... + V N (3.51)
şi respectiv:
μ P = μ 1 + μ 2 + ...μ N (3.52)
Pentru măsurarea riscului de creditare, se calculează abaterea medie pătratică pentru întregul
portofoliu ( σ P ) utilizându-se relaţia:
N N −1 N
σP = ∑
i =1
σ 2 ( Vi ) + 2 ⋅ ∑ ∑ COV ( V ,V
i =1 j = i + 1
i j ) (3.53)
În practică, pentru a evita efectuarea de calcule laborioase, pentru calcularea covarianţei se

construiesc perechi de portofolii alcătuite din două titluri şi pentru fiecare portofoliu se
N ⋅( N − 1)
calculează varianţa utilizând identitatea (3.47). Practic, în final se obţin perechi de
2
N ⋅( N − 1)
portofolii şi − 1 varianţe.
2
Pentru fiecare portofoliu se poate obţine o formulă alternativă a varianţei:
σ 2 ( Vi + V j ) = σ 2 ( Vi ) + 2 ⋅ COV ( Vi ,V j ) + σ 2 ( V j ) (3.54)
113
Utilizând această relaţie, se poate scrie formula varianţei pentru întreg portofoliu cu ajutorul
varianţei sub-portofoliilor alcătuite din cele două perechi de titluri:
N −1 N N
σ 2P = ∑∑
i =1 j = i + 1
σ 2 ( Vi + V j ) − ( N − 2 ) ⋅ ∑σ
i =1
2
( Vi ) (3.55)
În acest mod se obţine o relaţie prin care abaterea medie pătratică a portofoliului depinde
numai de varianţa portofoliilor construite ca perechi de câte două titluri ceea ce uşurează cu mult
calculele prin reducerea numărului de parametri implicaţi.
viii. Concluzii şi comentarii
În acest capitol au fost prezentate instrumentele statistice utilizate la măsurarea pierderilor

potenţiale, sau a riscului de creditare, pentru un portofoliu de titluri.
În acelaşi timp, au fost descrise problemele pe care le ridică abordarea metodelor statistice la
măsurarea riscului de creditare. Modul în care sunt rezolvate aceste probleme şi soluţiile adoptate
de analiştii de risc se reflectă în acurateţea rezultatelor obţinute.
Una din problemele pe care le ridică metodele statistice o reprezintă forma distribuţiei pe
care o vor avea randamentele portofoliului de-a lungul orizontului de prognoză. Deşi majoritatea
lucrărilor de specialitate recomandă utilizarea distribuţiei normale, studiile realizate au arătat că
această distribuţie nu este întotdeauna normală. În general ea are caracteristici leptocurtice şi are
o asimetrie de dreapta comparativ cu distribuţia normală. Din acest motiv pentru estimarea
intervalului de încredere al riscului de creditare, pe lângă parametrii mediei şi dispersiei trebuie
introduşi şi coeficienţii de asimetrie şi exces, în acest fel obţinându-se un interval de variaţie mai
exact pentru parametrii estimaţi.
Pe lângă abaterea medie pătratică a portofoliului, un alt instrument de măsurare a riscului de
creditare sunt percentilele sau decilele. Cele două instrumente statistice trebuie utilizate în
funcţie de scopul şi obiectivele care au fost urmărite prin măsurarea riscului de creditare.
În practica financiară internaţională, percentila este utilizată ca măsură a riscului de creditare
în cazul portofoliilor strategice ale băncilor, din componenţa cărora fac parte titluri cu caracter
“investiţional”, deoarece percentila măsoară nivelul de la care valoarea portofoliului va scădea
cu o anumită probabilitate dată. Astfel, percentila este un indicator care reflectă nivelul
capitalului pe care o bancă trebuie să-l aloce pentru a-şi acoperi eventualele pierderil datorate
variaţiei valorilor portofoliului de titluri.
Pe de altă parte, abaterea medie pătratică este utilizată ca măsură a riscului de creditare
pentru portofoliile de titluri care au caracter “speculativ”, deoarece ea reflectă variaţia
portofoliului în jurul valorii sale medii şi, în funcţie de mărimea acestei variaţii, se pot lua decizii
de vânzare a anumitor titluri din portofoliu sau de cumpărare de noi titluri (diversificarea
portofoliului).
114
Scopul final al rezultatelor obţinute prin aplicarea instrumentelor statistice de analiză, este de
a îmbunătăţi procesul decizional pentru administratorii portofoliilor de active al băncii. Astfel,
valorile parametrilor statistici calculaţi au un caracter orientativ în cadrul procesului decizional
şi, împreună cu experienţa managerială a administratorilor portofoliilor de titluri, trebuie să
contribuie la optimizarea procesului managerial.
115

Capitol 3

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Capitol 3

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Capitolul 3.

Metode statistice utilizate la măsurarea riscului de creditare

CAPITOLUL 3. METODE STATISTICE UTILIZATE LA MĂSURAREA

3.1. Concepte şi componente ale riscului de creditare

3.1.1. Componentele riscului de creditare

i. Riscul incapacităţii de plată

Riscul incapacităţii de plată este definit prin probabilitatea de intrare în incapacitate de

 calitatea riscului de creditare.

 nerespectarea acordurilor şi înţelegerilor convenite;

 intrarea în procedură legală de faliment;

 incapacitate de plată economică, etc.

În literatura de specialitate şi în general în practica financiar-bancară internaţională, un

ii. Riscul de expunere

iii. Riscul de recuperare

 contextul în care a apărut incapacitatea de plată.

Referitor la primul factor, trebuie menţionat că în practica financiar-bancară internaţională,

până la terminarea procedurilor legale;

sau lichidat şi nu mai există fonduri disponibile pentru plata datorilor.

3.1.2. Principalele sisteme de rating utilizate în analiza riscului de creditare

 Moody’s Investors Sevice;

i. Sistemul Agenţiei Standard & Poor’s

 Clasa AA – capacitate foarte mare de îndeplinire a obligaţiilor financiare;

 Clasa A – capacitate mare de îndeplinire a obligaţiilor financiare;

anumit grad de sensibilitate la condiţii economice nefavorabile;

economice mai mare comparativ cu clasa BBB;

financiare favorabile pentru ca debitorul să-şi respecte angajamentele;

 Clasa D – intrarea în incapacitate de plată.

Tabelul 6. Clasele de risc Standard & Poor’s

TERMEN LUNG TERMEN SCURT

ii. Sistemul Agenţiei Moody’s

posibile dicultăţi pe termen lung;

contractuale pe termen lung;

încredere cu privire la posibilitatea de a restituii datoria contractată;

fie au alte probleme majore;

Figura 7. Clasele de risc Moody’s

iii. Sistemul Agenţiei Fitch-IBCA

situaţiei economice sau de afaceri pot conduce la creşterea acestuia;

datorită schimbărilor bruşte ale mediului de afaceri;

capacitatea de rambursare a datoriei este vulnerabilă la modificările nefavorabile ale condiţiilor

asigurată în condiţiile unor schimbări de mediu nefavorabile;

Clasele de la AAA la BBB sunt investiţionale iar restul sunt speculative.

Pe termen scurt clasificarea cuprinde următoarele cinci categorii:

favorabilă se adaugă semnul + ;

adverse ale condiţiilor de afaceri economice şi/sau financiare;

mediului economic, politic şi financiar;

Termen lung Termen lung

3.2. Analiza de bonitate a agenţilor economici

Indiferent de natura acestor activităţilor desfăşurate de agenţii economic, sau de forma pe

scopul de a reduce deficitele de lichiditate temporară ale acestora;

care au drept scop dezvoltarea unor proiecte de mare anvergură.

să le îndeplinească pentru a obţine finanţare;

anumită clasă de rating;

maximă/minimă care va fi acordată solicitanului.

3.2.2. Analiza riscului de bonitate pe categorii de agenţi economici

i. Analiza riscului de bonitate pentru persoane fizice

 Criterii de natură calitativă:

 Vechimea totală în muncă;

 Criterii de natură cantitativă:

 Venitul obţinut din activitatea principală;

 Venituri obţinute din alte activităţi;

 Venituri ale soţului/soţiei (dacă este cazul);

 Numărul de persoane aflate în întreţinere;

 Obligaţiile de plată lunare, etc.

calitatea riscului de creditare.

nerespectarea acordurilor şi înţelegerilor convenite;

intrarea în procedură legală de faliment;

incapacitate de plată economică, etc.

contextul în care a apărut incapacitatea de plată.

Moody’s Investors Sevice;

Clasa AA – capacitate foarte mare de îndeplinire a obligaţiilor financiare;

Clasa A – capacitate mare de îndeplinire a obligaţiilor financiare;

Clasa D – intrarea în incapacitate de plată.

Criterii de natură calitativă:

Vechimea totală în muncă;

Criterii de natură cantitativă:

Venitul obţinut din activitatea principală;

Venituri obţinute din alte activităţi;

Venituri ale soţului/soţiei (dacă este cazul);

Numărul de persoane aflate în întreţinere;

Obligaţiile de plată lunare, etc.

segmentele de piaţă pe care acţionează firma şi oportunităţile de dezvoltare în viitor;

calitatea şi fidelitatea clienţilor;

fluxurile de numerar obţinute în urma activităţilor comerciale desfăşurate, etc.

Calitatea actului managerial al firmei:

capacitatea managerială demonstrată în timp;

nivelul de implicare şi dedicare;

nivelul de concentrare sau dispersie al acţiunilor şi implicaţiile la nivel decizional;

natura acţionaritului (majoritar de stat, particular, al salariaţilor, etc.)

Activul net actualizat (valoare intrinsecă) – reprezintă patrimoniul net la valorile

Valoarea substanţială a patrimoniului – reprezintă valoarea activului brut

Valoarea substanţială netă:

Rata activelor circulante:

Rata autonomiei financiare globale:

Rata autonomiei financiare la termen se calculează după doi indicatori:

Rata de îndatorare globală:

Rata de îndatorare la termen:

Rata autonomiei financiare:

Calcularea pierderilor potenţiale în funcţie de volatilităţile care apar ca urmare a