Curs Tot

Unitatea de învăţare 1 CONCEPTE FUNDAMENTALE ALE MODELĂRII MACROECONOMICE
Unitatea de învăţare 1
CONCEPTE FUNDAMENTALE ALE MODELĂRII MACROECONOMICE
CUPRINS
1.1. Structura mecanismului macroeconomic

1.1.1 Elemente şi conexiuni
1.2. Instrumentele analizei macroeconomice
1.2.1. Modele şi date
1.2.2. Organizarea datelor
1.3. Contabilitatea venitului naţional
1.2.1 Fluxul circular al veniturilor şi cheltuielilor.
Cazul unei economii închise
1.2.2. Fluxul circular al veniturilor şi cheltuielilor.
Cazul unei economii deschise
1.2.3. Metode de măsurare a fluxurilor
1.2.4. Rezumat al relaţiilor macroeconomice
Probleme
Anexa 1.1. Metode de calcul ale indicatorilor sintetici
Bibliografie Unitatea de învăţare 1
OBIECTIVELE UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE 1.
 Cunoaşterea conceptelor macroeconomice de bază, a relaţiilor existente între diferite variabile

macroeconomice;
 Cunoaşterea instrumentelor de analiză macroeconomică;
 Cunoaşterea sistemului contabilităţii naţionale şi a modului de calcul a indicatorilor
macroeconomici.
1
1.1. Structura mecanismului macroeconomic
Teoria microeconomică studiază deciziile agenţilor economici (persoane sau firme) precum
şi interacţiunile acestor decizii pe diverse pieţe. Scopul teoriei microeconomice este acela de a
explica modul de formare a preţurilor pe diverse pieţe precum şi determinarea cantităţilor de bunuri
şi servicii schimbate. De asemenea, teoria microeconomică studiază efectele reglementărilor
adoptate de puterea publică (de exemplu guvernul) asupra preţurilor şi cantităţilor din bunurile şi
serviciile individuale schimbate pe diverse pieţe.
Teoria macroeconomică studiază economia naţională ca un întreg şi conexiunile sale cu
economia mondială, precum şi modul în care se formează şi evoluează agregatele macroeconomice.
Scopul teoriei macroeconomice este acela de a explica preţurile medii precum şi venitul total,
producţia totală şi utilizarea globală a forţei de muncă etc. De asemenea, teoria macroeconomică
mai studiază efectele pe care le au acţiunile de reglementare ale puterii publice (impozite, cheltuieli
publice, deficitul bugetului public) asupra veniturilor totale şi ansamblului locurilor de muncă.
Atât microeconomia cât şi macroeconomia sunt componente ale teoriei economice unitare,
delimitarea lor rezultând din nevoia de aprofundare a unor „subiecte omogene”. Este evident că nu
se poate efectua o analiză economică consistentă a comportamentului agenţilor economici în afara
sistemului economic naţional. Performanţele economiei naţionale ca întreg nu sunt independente de
cele ale componentelor sale, dar nici nu se măsoară prin suma acestora. Nu întâmplător literatura de
specialitate a acordat un spaţiu larg dezbaterilor pe tema „fundamentelor microeconomice ale
macroeconomiei1” care, în esenţă, încerca să descrie şi să explice dinamica economiei naţionale pe
baza comportamentului agenţilor economici individuali sau parţial grupaţi. Modelele de creştere
economică şi cele ale echilibrului general au ca principal obiect identificarea mecanismelor de
transmisie şi agregare a deciziei de la nivelul agenţilor economici către structurile macroeconomice.
Elemente şi conexiuni
Decidenţii
Decidenţii sunt reprezentaţi de agenţii economici. În figura 1.1 se pot identifica trei tipuri de
decidenţi:
1. gospodăriile
2. firmele
3. guvernul (autoritatea publică, administraţia publică).
O gospodărie este reprezentată de orice grup de persoane care locuiesc împreună şi iau
decizii ca un tot unitar.
Fiecare individ din economie poate fi privit ca o gospodărie. Totuşi, unele gospodării sunt
formate dintr-o singură persoană, altele constau în familii sau grupuri de indivizi fără legături de
rudenie (cum ar fi doi sau trei studenţi ce împart un apartament). Fiecare gospodărie are necesităţi
nelimitate dar şi resurse limitate.
O firmă este o organizaţie care utilizează resurse şi pentru a produce bunuri şi servicii. Toţi
producătorii sunt firme, indiferent de dimensiune sau de tipul producţiei. De exemplu, fermierii,
băncile, companiile de asigurări, producătorii de maşini etc. sunt firme.
1
Artus, Patrick, Deleau, Michel – Modelisation Macroeconomique, Ed. Economice, Serie: Ecole Nationale de
Statistique et de l’Administration Economique et Centre d’Etudes des Programmes Economiques, 1986, p. 36-46, 74-
75, 100-194, 170-173
von Hayek F.A. – The Microfoundation of Macroeconomic Analysis, în „laureaţii Nobel în Economie”, Discursuri de
recepţie, Vol. 1, Acedemia Română,, Centrul Ropmân de Economie Comparată şi Consensuală, Ed. Expert, Bucureşti,
2001, p. 335
2
Administraţia publică (guvernul) este o organizaţie ce stabileşte legi şi reguli, impune un

mecanism de respectare a acestora, stabileşte impozite şi taxe pentru gospodării şi firme, produce
bunuri publice şi servicii ca de exemplu apărarea naţională, sănătate publică, transport sau educaţie.
Prin modificarea legilor, regulilor, a impozitelor şi cheltuielilor, puterea publică căuta să
influenţeze alegerile (deciziile) firmelor şi gospodăriilor.
Pieţele
Este acceptabil să considerăm că piaţa reprezintă orice modalitate prin care vânzătorii şi
cumpărătorii iau contact, schimbă informaţii şi fac afaceri împreună. Un exemplu îl reprezintă piaţa
pe care petrolul este vândut şi cumpărat, piaţa mondială a petrolului. Piaţa este dată de reţeaua de
producători de petrol, utilizatori şi intermediari ce cumpără şi vând pe piaţa mondială a petrolului.
În cele mai multe cazuri decidenţii nu se întâlnesc fizic, ei iau legătura prin telefon, fax sau
computere.
În figura 1.1, se identifică două tipuri de pieţe: piaţa bunurilor şi piaţa factorilor de
producţie. Pe piaţa bunurilor se schimbă servicii şi bunuri, iar pe piaţa factorilor se cumpără şi se
vând factori de producţie.
Factorii de producţie reprezintă resursele productive ale economiei. Ei se clasifică în patru
tipuri:
1. munca (forţa de muncă)

2. pământ
3. capital
4. abilităţi antreprenoriale (manageriale).
Munca reprezintă timpul şi efortul pe care oamenii îl alocă pentru producţia de bunuri şi
servicii; ea este răsplătită prin salarii.
Pământul reprezintă totalitatea resurselor naturale utilizate pentru producerea de bunuri şi

servicii. Acest factor de producţie nu se rezumă doar la terenurile folosite în agricultură; el
înseamnă totalitatea resurselor naturale oferite de planetă. Preţul acestui factor de producţie este
renta.
În teoria economică, capitalul2 reprezintă totalitatea echipamentelor, clădirilor, utilajelor şi
altor bunuri fabricate ce sunt utilizate în producţia de bunuri şi servicii. Preţul capitalului este
dobânda.
Abilităţile antreprenoriale (manageriale) sunt un tip special de resursă umană prin care se
organizează ceilalţi trei factori de producţie, se iau deciziile de afaceri, se fac inovaţii, se asumă
riscul afacerilor. Acest factor de producţie este recompensat prin profit.
Gospodăriile şi firmele decid asupra tranzacţiilor ce se efectuează pe piaţa bunurilor şi
respectiv piaţa factorilor aşa cum se arată în fig.1.1. Gospodăriile decid cât din muncă, pământ şi
capital vor vinde sau închiria pe piaţa factorilor. Ele vor primi venituri sub formă de salarii, rente,
capital sau profit. De asemenea, gospodăriile decid cum vor cheltui veniturile pentru bunuri şi
servicii produse de firme. Firmele decid ce cantităţi de factori de producţie vor cumpăra, cum le vor
2
În ceea ce priveşte capitalul, s-au consemnat mai multe definiţii:
a) Adam Smith definea capitalul ca fiind acea parte a stocului din care se aşteaptă venit;
b) În cadrul contabilităţii naţionale capitalul este diferenţa dintre valoarea totală a activelor şi datorii;
c) În management, capitalul fix reprezintă suma investită în fabrici şi echipamente, iar capitalul circulant este suma cu
care valoarea activelor curente (împrumuturi, sume de primit, cash etc.) depăşeşte datoriile pe termen scurt;
d) În teoria economică, capitalul reprezintă toate bunurile tangibile produse de oameni şi care pot fi utilizate pentru
fabricarea altor bunuri, inclusiv serviciile care au valoare socială.
3
utiliza în producţie, ce bunuri şi servicii vor produce şi în ce cantităţi. Rezultatul producţiei este
vândut pe piaţa bunurilor.
Fluxurile rezultate în urma acestor decizii sunt reprezentate în fig.1.1. Liniile punctate
reprezintă fluxurile de factori de producţie dintre gospodării şi firme, respectiv fluxurile de bunuri şi
servicii dintre firme şi gospodării. Liniile continue reprezintă fluxuri de direcţii opuse care vor
indica plăţile efectuate în schimbul factorilor de producţie, a bunurilor şi serviciilor.
Procesul alegerii (deciziei) publice este dat de regulile şi reglementările impuse de
administraţia publică, taxele şi impozitele stabilite precum şi bunurile şi serviciile utilizate. În
fig.1.1 este reprezentată de asemenea decizia puterii publice.
Coordonarea deciziilor. Probabil cel mai izbitor fapt ce reiese din deciziile luate de
gospodării, firme şi administraţia publică este acela că, în mod uzual, acestea sunt conflictuale.
Apare problema de punere în concordanţă a deciziilor luate de gospodării, firme şi administraţia
publică (guvern), deoarece gospodăriile pot oferi un tip de muncă iar firmele să ceară alt tip,
respectiv firmele pot oferi anumite bunuri şi servicii iar gospodăriile să ceară altele.
Rolul coordonării acestor decizii este asumat de pieţe. Pieţele coordonează deciziile
individuale prin procesul de ajustare (modificare) a preţurilor. Deciziile de producţie şi consum, de
vânzare şi cumpărare sunt ajustate în mod continuu şi echilibrate prin intermediul modificării
preţurilor.
Uneori preţurile sunt fixe (rigide). De exemplu, administraţia publică poate impune
plafonarea rentelor sau un salariu minim, ceea ce nu va fi în concordanţă cu planurile vânzătorilor şi
cumpărătorilor. În aceste condiţii va acţiona un alt mecanism. O posibilitate este aceea în care
clienţii aşteaptă la coadă şi vor fi serviţi după principiul primul venit – primul servit. O altă
posibilitate este ca stocurile firmelor şi gospodăriilor să funcţioneze ca o supapă de siguranţă.
Astfel, dacă preţul fixat este prea scăzut, firmele vor vinde mai mult decât ar dori şi dimensiunea
stocului se va diminua. Dacă preţurile fixate sunt prea mari, atunci firmele vor vinde mai puţin
decât ar dori, iar stocurile vor creşte.
Totuşi, modificarea stocurilor şi cozile reprezintă doar soluţii temporare şi nu sunt în
concordanţă cu planurile de vânzare şi cumpărare, deci sunt necesare ajustări ale preţurilor.
De asemenea, pe piaţă se stabileşte ce bunuri şi servicii vor fi produse.
În final, deciziile de coordonare ale pieţei determină cine consumă bunurile şi serviciile
produse. Astfel talentul, îndemânarea şi resursele rare vor fi evaluate la preţuri ridicate, iar
proprietarii lor vor primi o parte mai mare din outputul economiei. Pentru resurse, îndemânare şi
talent obişnuit se va primi un preţ scăzut, iar proprietarii acestora vor primi o parte mai mică din
output.
Piaţa reprezintă una dintre alternativele mecanismelor de coordonare a deciziilor. Cealaltă

alternativă este aceea a mecanismului de comandă.
Un mecanism de comandă este o metodă de a determina ce, cât şi unde vor fi produse
bunurile şi serviciile precum şi cine le va consuma prin utilizarea unei structuri organizaţionale
ierarhice, în care oamenii vor respecta instrucţiunile primite.
O economie în care acţionează mecanismele de coordonare prin intermediul pieţei se

numeşte economie de piaţă. În economia reală însă există şi coexistă ambele mecanisme de
coordonare a activităţii economice. O economie în care funcţionează atât mecanismele de
coordonare de piaţă cât şi cele de comandă se numeşte economie mixtă.
Economia Statelor Unite ale Americii, de exemplu, utilizează pe scară largă mecanismele
pieţei pentru coordonarea deciziilor gospodăriilor şi firmelor, însă nu sunt excluse şi mecanismele
de comandă. Cu alte cuvinte economia americană este o economie mixtă.
4
Politica economică. Politica economică se defineşte prin acţiunile administraţiei publice

(guvernului) şi ale instituţiilor ce pot îmbunătăţi performanţele economiei.
În formularea politicii economice economiştii deţin două roluri. În primul rând ei încearcă să
determine consecinţele politicilor alternative. De exemplu, economiştii care acţionează în domeniul
reformei sistemului de producţie trebuie să previzioneze evoluţia costurilor, a beneficiilor şi a
eficienţei diferitelor modalităţi de finanţare şi organizare a sistemului. În al doilea rând economiştii
evaluează politicile alternative (pe o scală de la rău la bine). Pentru a face aceasta trebuie stabilite
obiectivele politicii economice.
Analiza politicilor economice din perspectiva obiectivelor, atâta timp cât este clară şi
deschisă, poate contribui în mod obiectiv la dezvoltarea teoriilor economice. De-a lungul anilor, ca
răspuns la acţiunile societăţilor în care viaţa politică determină viaţa economică, economiştii au
dezvoltat criterii de interpretare a măsurilor sociale şi politice pe o scală de la bine la rău.
S-au dovedit esenţiale patru obiective ale politicilor economice:
- eficienţă;
- echitate;
- creştere economică;
- stabilitate.
În condiţiile în care s-a realizat eficienţa economică costurile de producţie sunt cât mai
scăzute posibil iar consumatorii sunt cât mai satisfăcuţi de combinaţia de bunuri şi servicii produse
şi consumate. Eficienţa economică generală implică trei condiţii distincte şi anume: eficienţa
producţiei, eficienţa consumului şi eficienţa schimbului.
O producţie eficientă se realizează în condiţiile în care fiecare firmă îşi desfăşoară
activitatea cu costurile cele mai mici posibile. Aceste costuri includ atât costurile interne specifice
firmei, cât şi costurile externe, impuse de mediul în care activează firma. Un consum eficient este
realizat atunci când fiecare gospodărie este maxim posibil satisfăcută de cumpărarea şi consumul
bunurilor şi serviciilor de pe piaţă. Un schimb eficient este atins în condiţiile în care fiecare este
specializat într-o activitate ce-i permite să obţină beneficiul economic maximum posibil. În
condiţiile atingerii eficienţei economice nu este posibilă îmbunătăţirea situaţiei unei persoane fără
ca altcineva să îşi diminueze satisfacţia iniţială.
Echitatea reprezintă corectitudinea economică sau justiţia economică. O economie eficientă
nu este în mod necesar şi echitabilă, deoarece se poate ajunge ca o minoritate să obţină venituri
foarte mari în timp ce marea majoritate a populaţiei obţine venituri foarte mici. Dacă economiştii s-
au pus de acord în ceea ce priveşte o definiţie unanim acceptată a eficienţei economice, în ceea ce
priveşte noţiunea de echitate, încă nu s-a ajuns la un numitor comun. Echitatea rămâne însă o
noţiune despre care oamenii au păreri diferite.
Creşterea economică este dată de sporirea veniturilor şi producţiei pe persoană. Ea rezultă
din aplicarea de inovaţii tehnologice, din acumularea unor mari cantităţi de echipamente productive
şi de creşterea standardelor educaţionale.
Societăţile sărace se pot transforma în societăţi bogate ca rezultat al creşterii economice.
Totuşi, şi creşterea economică are un cost, cost ce rezultă din utilizarea excesivă a resurselor
naturale sau a distrugerii mediului ambiant. Totuşi, acestea nu sunt urmări inevitabile ale creşterii
economice, ci există şi posibilitatea protejării resurselor şi a mediului.
Creşterea economică poate fi impulsionată sau descurajată prin intermediul măsurilor de
politică economică adoptate de către administraţia publică. De exemplu, reducerea taxelor ce
privesc cercetarea şi dezvoltarea pot stimula creşterea, în timp ce creşterea taxelor în ceea ce
priveşte conservarea resurselor o poate întârzia. În analiza politicilor economice economiştii trebuie
să pună în evidenţă atât modul în care se poate atinge rata dorită a creşterii economice cât şi efectele
pe care le au aceste politici asupra ansamblului vieţii economice şi sociale.
Stabilitatea economică este dată de absenţa fluctuaţiilor din cadrul ratei de creştere
economică, a nivelului şomajului şi a preţurilor. În cea mai mare parte teoria macroeconomică s-a
dezvoltat pentru a explica aceste probleme şi mulţi economişti s-au specializat în determinarea
politicilor economice care „calmează” economiile instabile.
5
1.2 Instrumentele analizei macroeconomice
1.2.1 Modele şi date
Rolul acestui paragraf este acela de a prezenta principalele instrumente cu care se poate
lucra în domeniul analizei economice, respectiv a teoriei economice pozitive.
Teoria economică pozitivă oferă metode şi instrumente prin care se analizează modul în care
a evoluat economia în trecut şi se previzionează cum va evolua aceasta în viitor. De exemplu, se
caută să se explice orientarea consumului de la automobile de dimensiuni mari, cu un consum mare
de combustibili, către automobile cu un consum redus de carburanţi şi de dimensiuni mai mici,
datorită creşterii preţurilor combustibililor.
Teoria economică normativă oferă judecăţi de valoare asupra fenomenelor şi proceselor
economice. Astfel, una din întrebările la care se caută răspuns prin intermediul teoriei economice
normative este următoarea: “Este necesar ca societatea să păstreze un petrol scump şi rar prin
creşterea taxelor pentru utilizarea acestuia, fapt ce va influenţa cererea de automobile?”
Analiza economică utilizează ca punct de plecare date şi modele economice.
Prin noţiunea de model vom înţelege un mod de reprezentare a realităţii în care se

efectuează o serie de ipoteze simplificatoare despre fenomenele şi procesele reale studiate şi cu
ajutorul căruia se descrie modul în care se înţelege fenomenul sau procesul respectiv.
Această reprezentare simplificată a realităţii – modelul – trebuie să surprindă însă

elementele esenţiale ale fenomenului sau procesului analizat, pe de o parte, iar pe de altă parte, să
nu fie prea complicat, astfel încât să permită o analiză coerentă şi eficientă.
Datele ce vor fi introduse în modele permit, pe de o parte, cuantificarea proceselor şi

fenomenelor studiate, iar pe de altă parte, sunt utile în procesul testării modelelor elaborate. Din
mulţimea datelor înregistrate este necesară extragerea şi determinarea datelor relevante pentru
descrierea fenomenului şi includerea în modele doar a acestora, renunţându-se la cele
nesemnificative.
Modele economice
Un model trebuie să aibă următoarele caracteristici:
a) consistenţă logică: relaţiile dintre elementele modelului trebuie să surprindă aspectele

esenţiale, fiind logice şi determinante în explicarea comportamentului sistemului real.
b) validitate: va indica modul în care modelul surprinde realitatea. Un model care nu
surprinde realitatea în mod corespunzător nu poate fi folosit în analize.
c) simplitate: în cazul în care trebuie să se decidă între două modele care descriu realitatea
în mod asemănător, criteriul după care se va alege unul dintre modele pentru analize este
simplitatea acestuia.
Analiza unei probleme presupune parcurgerea a trei etape:
1. observarea fenomenului;
2. elaborarea modelului;
3. testarea modelului şi efectuarea prognozelor.
Obţinerea unui model valid pentru realităţile economice, mai ales pentru cele
macroeconomice, nu este o sarcină uşoară. Aceasta datorită faptului că oamenii nu se comportă
întotdeauna raţional, urmărind doar profitul, maximizarea utilităţii sau reducerea costurilor.
6
Comportamentul uman nu poate fi redus la legi ştiinţifice, ci doar la tendinţe şi direcţii de acţiune.
Acestea se pot însă manifesta în raport cu o multitudine de factori ce pot ţine de structura internă a
omului, de atitudinea sa socială de civilizaţie sau de prejudecăţi.
Pentru a verifica validitatea modelelor elaborate este necesară utilizarea datelor economice,
precum şi evidenţierea celor mai importante influenţe.
O altă problemă ce trebuie rezolvată este aceea a culegerii datelor. În unele ştiinţe, cum este
fizica sau chimia, se pot efectua experimente pentru verificarea ipotezelor (aceste ştiinţe sunt ştiinţe
experimentale). Economia nu este o ştiinţă experimentală, deoarece fenomenele economice nu pot fi
separate din context, din viaţa reală, pentru a se analiza separat reacţiile la diverşi stimuli. În acest
context este posibil să urmărim şi să înregistrăm variaţia variabilelor economice implicate în model
fără a interveni în mod decisiv în evoluţia acestora sau să păstrăm constante anumite variabile.
Date economice
Surse de date
Pentru a obţine şi utiliza date, economiştii apelează la două surse fundamentale de date.
Prima dintre acestea este sursa ”primară”, respectiv direct agenţii economici: firme sau gospodării.
În cazul firmelor datele provin din situaţia contabilă, respectiv din bilanţul contabil anual, balanţa
contabilă, precum şi din alte sisteme de înregistrare la nivelul firmei (mişcarea stocurilor de
exemplu). În cazul gospodăriilor datele provin din anchete şi sondaje întreprinse de cercetători, şi
constau în răspunsurile directe date de acestea cu privire la comportamentul uzual: achiziţii de
bunuri şi servicii, economisire, utilizarea timpului liber etc. A doua sursă de date este cea a
organizaţiilor specializate, private sau publice, interne sau internaţionale. În România principala
organizaţie care colectează date cu privire la situaţia economică este Institutul Naţional pentru
Statistică. Alte organizaţii de la care se pot obţine date sunt: Banca Naţională a României, Institutul
de cercetări pentru Calitatea Vieţii, institute private de sondaj (IRSOP, IMAS, etc.), băncile
comerciale, bănci de date computerizate ş.a.
Printre organismele internaţionale ce oferă date cu privire la situaţia economică găsim
Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială, OECD, FAO, Organizaţia Naţiunilor Unite,
agenţiile de rating (Moody’s, Standard and Poor, ş.a.) etc.
1.2.2 Organizarea datelor
1. Tabele de date
Cea mai întâlnită formă de prezentare a datelor este cea tabelară. Un tabel de date trebuie să
conţină, în mod necesar, următoarele elemente:
a) titlul tabelului – în care se specifică datele ce sunt conţinute în acesta;

b) informaţii specifice: unităţi de măsură, unităţi temporale, unităţi de evaluare, locul în care s-
a făcut înregistrarea precum şi momentul în care s-a efectuat;
c) conţinutul efectiv al tabelului – cu informaţiile specifice cerute;
d) sursa de date, respectiv instituţia care a furnizat datele respective şi publicaţia în care o face
(eventual pagina la care pot fi regăsite).
De exemplu să presupunem că ne interesează evoluţia Produsului Intern Brut în statele din

Europa centrală şi de est în anii de tranziţie către economia de piaţă. Aceste date pot fi regăsite,
printre altele, în raportul Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare: “Transition Report
2000” (vezi tabelul 1.1):
7
Tabelul 1.1
Evoluţia Produsului Intern Brut real în ţările din Europa Centrală şi de Est
(procente, variaţie anuală)
An Ţara
F.R.Y.
Macedoni
Albania Bulgaria Croatia Cehia Ungaria a Polonia România Slovacia Slovenia
1990 -10,0 -9,1 -7,5 -1,2 -3,5 -7,5 -11,6 -5,6 -0,4 -7,5
1991 -28,0 -11,7 -17,0 -11,5 -11,9 -17,0 -7,0 -12,9 -15,9 -8,9
1992 -7,2 -7,3 -11,7 -3,3 -3,1 -21,1 2,6 -8,8 -6,7 -5,5
1993 9,6 -1,5 -0,9 0,6 -0,6 -9,4 3,8 1,5 -3,7 2,8
1994 9,4 1,8 0,6 2,7 2,9 -2,7 5,2 3,9 4,6 5,3
1995 8,9 2,1 1,7 5,9 1,5 -1,6 7,0 6,9 6,8 4,1
1996 9,1 -10,9 4,3 4,1 1,3 0,9 6,1 3,9 7,0 3,2
1997 -7,0 -7,4 6,3 1,2 4,0 1,5 6,9 -6,6 5,7 3,7
1998 8,0 3,5 2,5 -2,2 4,9 2,9 4,8 -5,4 4,4 3,9
1999 7,3 2,0 -0,3 -0,2 4,2 2,7 4,1 -3,2 1,9 3,8
Sursa: Transition Report 2000, European Bank for Reconstruction and Development, 2000, pag. 65
2. Serii de timp
O serie de timp reprezintă nivelul unei variabile la diverse momente de timp. Informaţiile
pot fi prezentate sub formă de tabel sau sub formă grafică. De exemplu, dacă pentru România
extragem din Tabelul 1.1 evoluţia PIB şi o reprezentăm grafic vom obţine figura 1.2.
Evolutia PIB in Romania in perioada 1990-1999
10.0
Variatie anuala a
PIB (procente)
5.0
0.0
-5.0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
-10.0
-15.0
-20.0
Ani Legenda: Romania
Figura 1.2
Un grafic trebuie să conţină următoarele elemente:
a) titlul graficului – care va descrie datele prezentate;

b) axele gradate, în care pe axa OX vom regăsi timpul, exprimat în unităţi de măsură
corespunzătoare, iar pe axa OY variabila ce va fi măsurată;
c) unităţile de măsură, unităţi de evaluare şi momentul evaluării;
d) reprezentarea efectivă a datelor (sub formă de histogramå de exemplu);
e) sursa de date, respectiv instituţia care a furnizat datele şi publicaţia din care provin;
f) legenda graficului – care va conţine alte informaţii considerate a fi necesare.
Observaţie. Reprezentarea datelor sub formă grafică este în multe situaţii foarte sugestivă şi
eficientă. Totuşi, cu ajutorul acestora se pot manipula unele prezentări. De exemplu, prin
8
modificarea scalei cu care se măsoară variabila considerată amplitudinea variaţiilor va apare mai
redusă în intensitate sau mai mare, în raport cu scala folosită.
De exemplu, dacă în cazul anterior, pe scala axei OY se va mări unitatea de măsură, acelaşi
grafic reprezentat în figura 1.3 este:
Evolutia PIB in Romania in perioada 1990-

1999
15,0
a PIB (procente)
Variatie anuala
10,0
5,0
0,0
-5,0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
-10,0
-15,0
Ani
Figura 1.3.
3. Date încrucişate
Seriile de timp descriu evoluţia în dinamică a unui anumit proces sau fenomen economic. În
statică însă apar situaţii în care este necesar să se pună în evidenţă legăturile care există între diverse
fenomene economice. Pentru aceasta se utilizează tabele de date încrucişate. Datele încrucişate
evidenţiază, pentru un anumit moment, modul în care o anumită variabilă economică este corelată
cu anumite grupuri de indivizi sau cu o altă variabilă economică.
De exemplu, în tabelul 1.2 este prezentată dependenţa dintre ratele de ocupare (nivelul populaţiei
ocupate) şi grupe de vârstă în anul 1998 în România.
Tabelul 1.2.
Ratele de ocupare pe grupe de vârste şi medii în anul 1998
Ratele de ocupare (%)
Grupe de vârstă
Urban Rural Total
15-24 ani 26,1 52,1 39,9
25-34 ani 76,8 79 79,5
35-49 ani 80,6 83,5 83,2
50-64 ani 37,6 75,3 57
65 ani si peste 4,9 54,1 32,5
Sursa datelor: Anuarul statistic al României 1999, pe baza datelor din AMIGO 1998
4. Indici
În analizele efectuate este necesar ca în multe situaţii să se pună în evidenţă evoluţia unei
anumite variabile în timp. Această evoluţie poate fi descrisă prin intermediul indicilor.
Un indice este un număr real, pozitiv, care indică evoluţia unei variabile faţă de o valoare de
bază dată. Acesta se calculează ca raport între valoarea variabilei în perioada curentă şi valoarea
aceleiaşi variabile în perioada de bază (sau de referinţă).
9
Perioada de bază considerată poate fi atât fixă cât şi variabilă. În cazul în care aceasta este
fixă, atunci avem indici cu bază fixă, iar dacă este variabilă (perioada de bază o constituie perioada
anterioară celei curente), atunci avem indici cu bază în lanţ.
Observaţie. Indicele poate fi exprimat şi procentual. În acest caz numărul rezultat din
raportarea valorilor indicatorului în perioadele curentă şi respectiv de referinţă se înmulţeşte cu 100.
Exemplul 1. În tabelul 1.3 este prezentată dinamica populaţiei ocupate în perioada 1993-
1998 în România:
Tabelul 1.3.
Dinamica populaţiei ocupate în România
(la sfârşitul anului)
An 1993 1994 1995 1996 1997 1998
Nr. Persoane (mii) 10062 10011 9493 9379 9023 8813
Indice cu bază fixă (%) 100 99,49 94,34 93,21 89,67 87,58
Indice cu bază în lanţ (%) 100 99,49 94,829 98,79 96,20 97,67
Indici agregaţi
In unele situaţii este necesară evidenţierea evoluţiei unui sector (agregat), în condiţiile în
care sunt cunoscute variaţiile părţilor componente. În acest caz se construiesc indicii agregaţi,
pornind de la indicii individuali şi de la ponderile pe care le au părţile componente.
Relaţia de calcul este:
n
I   ik  g k
k 1
cu:
I – indicele agregat;
ik – indicele individual al componentei k;
gk – ponderea (greutatea specifică) a componentei k în total în perioada de bază;
n – numărul total de componente.
Exemplul 2. Vom considera nivelul şi structura şomerilor în România în anii 1996 şi 1997,
descrisă în tabelul 1.4.
Tabelul 1.4.
Efectivul şi structura şomerilor pe grupe de vârstă
în România în anii 1996-1997
Grupe de vârstă Numărul şomerilor Structura numărului Indici individuali
(persoane) de şomeri (%) (gi) (%)
1996 1997 1996 ik
15-24 ani 382548 328129 48,32 85,77
25-34 ani 196066 181040 24,8 92,33
35-49 ani 177838 165686 22,5 93,16
50-64 ani 33170 30590 4,34 92,22
65 de ani şi peste 1247 1032 0,15 82,75
TOTAL 790869 706477 100 89,32
Sursa datelor: AMIGO 1996,1997
Atunci indicele general se mai poate calcula astfel:
I  0 ,8577  0 ,4832  0,9233  0 ,248  0 ,9316  0 ,225  0 ,9222  0 ,0434  0 ,8275  0 ,0015
I  0 ,8932
10
Indicele preţurilor de consum

Unul dintre cei mai cunoscuţi şi utilizaţi indici din economie este indicele preţurilor de
consum (IPC). Acest indice se calculează lunar şi reprezintă un indice agregat al preţurilor bunurilor
şi serviciilor achiziţionate de către gospodării. Evoluţia acestuia este descrisă atât pe componente
individuale (cheltuieli pentru lapte, carne, pâine, chirii, transport etc.), la nivel de agregare mediu,
pe categorii de bunuri şi servicii (pentru bunuri alimentare, bunuri nealimentare şi servicii) precum
şi la nivel total, agregat. IPC este cel mai cunoscut indicator care măsoară variaţiile în costul vieţii.
În multe situaţii, variaţia anuală a IPC este echivalată cu nivelul inflaţiei.
Calculul indicelui preţurilor de consum se efectuează în două etape. În prima etapă se
calculează evoluţia preţului pentru fiecare categorie de bun sau serviciu inclusă în cadrul coşului de
consum. În a doua etapă se calculează indicele preţurilor de consum pe baza ponderilor pe care le au
diverse produse şi categorii de produse în coşul de referinţă, precum şi pe baza indicilor individuali
(după metodologia descrisă anterior).
Variabile nominale şi variabile reale

În ultimii 10 ani salariul mediu a crescut în România de la 2200 lei în 1990 la 2.200.000 lei
în anul 2000. La prima vedere am fi tentaţi să spunem că în ultimii 10 ani veniturile medii au
crescut în România de 1000 de ori. Este adevărat, dar aceste cifre nu arată şi nivelul bunurilor şi
serviciilor ce pot fi achiziţionate cu aceşti bani. Pentru a face diferenţa dintre veniturile încasate şi
ceea ce se poate achiziţiona cu aceste venituri vom defini venitul nominal şi venitul real.
Venitul nominal este suma obţinută de o persoană la un moment dat, în preţurile perioadei
curente.
Venitul real este dat de cantitatea de bunuri şi servicii ce poate fi achiziţionată cu venitul
nominal; cu alte cuvinte va fi determinat pe baza venitului nominal şi a modificărilor survenite în
preţurile bunurilor de consum.
În multe situaţii suntem interesaţi de variaţia unor diferiţi indicatori şi atunci pentru a analiza
aceasta vom utiliza variabilele considerate fie în preţurile perioadei curente fie în preţurile perioadei
de bază. De exemplu: în cazul salariului mediu, chiar dacă acesta a crescut în termeni nominali de
1000 de ori, în termeni reali acesta s-a redus la jumătate faţă de cel din 1990, datorită creşterii mai
rapide a preţurilor decât a veniturilor.
În cadrul analizelor economice nu doar venitul este analizat în expresie reală şi în expresie
nominală, ci şi toate celelalte variabile cu exprimare valorică, monetară.
Relaţia de bază între o mărime nominală şi o mărime reală este:
A
a
p
unde:
a este mărimea reală considerată;
A este mărimea nominală considerată (exprimată în preţurile perioadei curente);
p este nivelul preţurilor (în cadrul analizelor în dinamică este indicele preţurilor – în diverse
forme ).
De exemplu, Produsul Intern Brut al României a cunoscut o creştere permanentă în expresie
nominală după 1990, în timp ce în expresie reală a cunoscut fluctuaţii, respectiv atât scăderi cât şi
creşteri (vezi tabelul 1.5).
Tabelul 1.5.
Evoluţia Produsului Intern Brut în România în perioada 1993-1998
Indicator An
1993 1994 1995 1996 1997 1998
Produs Intern Brut
(mld. lei, preţuri curente) 20035,7 49773,2 72135,5 108919,6 252925,7 368260,7
Indicele P. I. B . real
(%, preţuri comparabile 80,6 83,8 89,8 93,4 87,7 83,0
1990)
11
Măsurarea dinamicii variabilelor economice

Pentru măsurarea variaţiei variabilelor economice discrete se utilizează următorii indicatori:
Indicatori relativi
A A
(1) Indicele: I A  1 (sau exprimat procentual: I A  1  100 ), cu A1 nivelul
A0 A0
indicatorului în perioada curentă, A0 nivelul în perioada de bază, iar IA este indicele
variabilei analizate în perioada curentă faţă de perioada de bază).
A A  A0  A
(2) Ritmul: rA  1  1  1  sau rA  I A  1
A0 A0 A0
A 
(respectiv rA   1  1  100 sau rA  I A  100 pentru exprimarea procentuală).
 A0 
A A
(3) Indicele mediu de creştere: I A  n n (sau I A  n n  100 în formă procentuală),
A0 A0
cu An nivelul variabilei în perioada n; A0 nivelul variabilei în perioada de bază, iar n
– numărul de perioade din intervalul analizat).
A
(4) Ritmul mediu de creştere: r A  I A  1  n n  1
A0
Indicatori absoluţi
(1) Modificarea absolută:  A  A1  A0 ; arată cu câte unităţi s-a modificat nivelul
curent al variabilei A faţă de perioada de bază.
A  A0
(2) Variaţia medie:  A  n ; unde n reprezintă numărul de perioade studiate;
n
An nivelul variabilei în perioada n, A0 este nivelul variabilei în perioada de bază.
1.3 Principii ale sistemului contabilităţii naţionale
1.3.1. Fluxul circular al veniturilor şi cheltuielilor. Cazul unei economii închise
Sistemul Conturilor Naţionale s-a dezvoltat ca un cadru conceptual şi evaluează indicatorii

de bază cu care operează macroeconomia: nivelul producţiei/ output, venit şi cheltuieli. În cadrul
acestui sistem se estimează: Produsul Intern Brut3 (PIB), Produsul Naţional Brut4 (PNB) şi celelalte
agregate macroeconomice.
Pentru a înţelege aceste concepte este util să studiem fluxul circular al veniturilor dintre
gospodării şi firme, pentru o economie cu cei doi decidenţi de bază din figura 1.4.
GOSPODĂRII
oferta de bunuri şi Cererea (cheltuieli)

servicii pentru bunuri şi servicii cheltuieli pentru
salarii, rente,
ofertă de factori dobânzi,profituri (plata
de producţie
FIRME
Figura 1.4
3
GDP – Gross Domestic Product (engl);
4
GNP – Gross National Product (engl);
12
Gospodăriile vând, iar firmele cumpără muncă, pământ, capital şi abilităţi antreprenoriale.
Pentru aceşti factori, firmele plătesc gospodăriilor salarii pentru muncă, dobânzi pentru utilizarea
capitalului, rente pentru utilizarea pământului şi profituri pentru abilităţile antreprenoriale. Firmele
vor reţine o parte din profit – cea care nu este distribuită gospodăriilor, şi de asemenea o parte din
venitul gospodăriilor. Venitul total obţinut de gospodării, ca plată pentru serviciile oferite reprezintă
venitul agregat (Y).
Firmele vor vinde, iar gospodăriile vor cumpăra şi consuma bunuri şi servicii de pe piaţa
bunurilor şi serviciilor. Cheltuielile totale efectuate de către gospodării pentru aceste bunuri şi
servicii reprezintă cheltuielile (personale) de consum (sau Consumul - C).
De asemenea, firmele cumpără şi vând echipamente de tip capital (productive) pe piaţa
bunurilor. O parte a acestor echipamente nu se vor vinde şi vor fi adăugate stocurilor deja existente.
Atunci când o firmă adaugă outputul nevândut la stocuri, putem aprecia că firma îşi cumpără
propriile produse. Achiziţionarea unei noi fabrici, unui echipament nou, clădiri şi creşterea
stocurilor reprezintă investiţii (I).
Venitul Y poate fi consumat sau economisit (acumulat). Acumulările (economisirea - S)
reprezintă partea din venit ce rămâne după efectuarea cheltuielilor de consum. Firmele îşi finanţează
investiţiile împrumutând economiile gospodăriilor (de pe piaţa financiară).
Cei care cumpără producţia (agregată) vor plăti o sumă egală cu cheltuielile agregate, iar
vânzătorii producţiei agregate vor plăti o sumă egală cu venitul agregat. Cum cheltuielile agregate
sunt egale cu veniturile agregate putem evalua producţia agregată (totală) prin două metode ce vor
conduce la acelaşi rezultat. Astfel, producţia agregată (PIB) este egală (ca valoare) cu cheltuielile
totale şi respectiv cu veniturile totale.
Fluxul circular al veniturilor şi cheltuielilor reprezintă fundamentul determinării produsului
intern brut şi cheia înţelegerii modului în care fluxurile investiţionale se concretizează în creşterea
stocului de capital.
Dacă vom privi această variantă simplificată a economiei (în care s-au omis sectorul
guvernamental şi cel exterior) şi fără a ţine cont de deprecierea capitalului, taxele indirecte şi
transferurile firmelor, atunci venitul total şi PIB sunt echivalente cu venitul agregat sau outputul
agregat.
Prima relaţie este cea dintre outputul produs şi cel vândut:
Y=C+I (1.1)
Următorul pas este acela de a stabili o relaţie între economisire, consum şi PIB. Gospodăriile
vor încasa venitul agregat Y ; o parte a acestuia va fi alocată consumului (C), iar o altă parte va fi
economisită (S), deci avem:
Y=C+S (1.2)
Din relaţiile (1.1) şi (1.2) rezultă:
C+I=Y=C+S (1.3)
Partea stângă a relaţiei (1.3) conţine componentele cererii, iar partea dreaptă arată alocarea
venitului. Această relaţie evidenţiază faptul că outputul produs este egal cu outputul vândut.
Valoarea outputului produs este egală cu venitul total încasat, iar venitul încasat va fi la rândul său
cheltuit pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii, sau economisit.
Din (1.3) rezultă:
I=Y–C=S (1.4)
13
Această identitate indică faptul că într-o economie simplă valoarea investiţiilor este egală cu
valoarea acumulărilor (economisirii).
Preţurile pieţei şi costul factorilor. Prin însumarea tuturor cheltuielilor finale pentru bunuri
şi servicii se obţine produsul intern evaluat la preţurile pieţei. O altă modalitate de evaluare a
bunurilor şi serviciilor este costul factorilor, care constă în însumarea costului tuturor factorilor de
producţie utilizaţi pentru obţinerea acestor bunuri şi servicii.
Pentru economia simplificată, cum nu există administraţia publică (guvern) şi prin urmare
nici impozite sau subvenţii, valoarea bunurilor şi serviciilor evaluate la preţurile pieţei respectiv la
costul factorilor este aceeaşi.
1.3.2. Fluxul circular al veniturilor şi cheltuielilor. Cazul unei economii deschise
Un model macroeconomic mai complet este format din patru sectoare: gospodării, firme,
administraţia publică şi restul lumii (sectorul extern). Vom considera de asemenea trei pieţe
agregate: piaţa factorilor, piaţa bunurilor şi serviciilor, respectiv piaţa financiar/monetară (vezi
figura 1.5).
S
Acumularea
gospodăriilor
NT
Gospodării Guvern
C
G Împrumuturi publice
Y
Pieţele Pieţele Pieţele

factorilor bunurilor financiare
I N
X
I
Împrumutur
Y C
i externe
NX
Firme G Restul
lumii
Figura 1.5
Împrumuturile
În fluxul circular al veniturilor şi cheltuielilor, gospodăriile încasează veniturile (Y) de la

firme şi efectuează cheltuieli de consum (C); firmele cheltuiesc pentru investiţii (I), guvernul
achiziţionează bunuri şi servicii (G); iar restul lumii primeşte exportul net (NX). Evident,
venitul agregat este egal cu cheltuielile agregate.
14
Gospodăriile economisesc (S) din venit şi plătesc taxe nete (NT); aceste componente
părăsesc fluxul circular. Firmele împrumută pentru a finanţa investiţiile lor, iar guvernul şi
restul lumii iau bani cu împrumut pentru a-şi finanţa deficitele sau dau bani cu împrumut din
excedente.
În figura 1.5 nu reiese faptul că firmele plătesc la rândul lor impozite şi pot primi subvenţii.
Această situaţie poate fi interpretată astfel: taxele nete plătite de către firme vor fi plătite de
gospodăriile ce deţin acele firme. De exemplu, impozitul pe profitul firmei poate fi văzut ca o
diminuare a venitului primit de gospodăriile ce sunt proprietarele firmei, ceea ce este
echivalent cu faptul că gospodăria primeşte tot profitul firmei şi apoi îşi plăteşte impozitele.
Administraţia publică (guvernul) cumpără bunuri şi servicii de la firme precum şi diverse

resurse, iar acestea se numesc cheltuieli publice (sau achiziţii guvernamentale G). Veniturile publice
provin din impozite şi taxe directe (Td) ce se impun asupra veniturilor (salarii, rente, dobânzi,
profituri) şi din taxe indirecte (Te) impuse asupra bunurilor şi serviciilor.
Administraţia publică utilizează impozitele şi taxele totale pentru a plăti cheltuielile proprii
(G) şi pentru transferuri (GTR).
TA = Td + Te (1.5)
Transferurile reprezintă sume de bani transmise de către administraţia publică gospodăriilor

şi firmelor ca ajutoare sociale, alocaţii de şomaj, subvenţii etc.
Transferurile nu se includ în venitul naţional sau în PIB, deoarece nu corespund unei valori
adăugate sau unui output net. Taxele (TA) şi transferurile (TR) (TR = GTR + BTR, unde GTR
reprezintă transferurile administraţiei publice iar BTR reprezintă transferurile firmelor5), reprezintă
doar o redistribuire a veniturilor între plătitorii de taxe şi cei care primesc ajutoarele şi subvenţiile.
În schimb cheltuielile publice pentru bunuri şi servicii (G) creează output net şi prin urmare va
conduce la o creştere a producţiei firmelor ce oferă aceste bunuri şi servicii, respectiv o creştere a
consumului gospodăriilor care primesc veniturile corespunzătoare. Prin urmare, cheltuielile G vor fi
incluse în PIB.
Produsul naţional poate fi evaluat atât la preţurile pieţei (incluzând impozitele indirect pe
bunuri şi servicii), cât şi la preţurile de producţie (costul factorilor sau la preţurile primite de
producători după plata taxelor indirecte).
Produsul intern brut exprimat la preţurile pieţei măsoară produsul intern inclusiv taxele
indirecte pentru bunuri şi servicii. Produsul intern brut exprimat în costul factorilor măsoară
produsul intern exclusiv taxele indirecte pe bunuri şi servicii.
Măsurând C, I şi G la preţurile pieţei vom obţine valoarea adăugată sau outputul net al
economiei închise astfel:
PIB la preţurile pieţei: PIBp = C + I + G (1.6)
PIB la costul factorilor PIBcf = C + I + G – Te + Sv6 (1.7)
Partea dreaptă a ecuaţiei (1.7) reprezintă PIB măsurat prin însumarea cheltuielilor pentru
bunuri şi servicii finale, respectiv o măsură a outputului net, fiecare exprimată la costul factorilor.
Partea stângă reprezintă PIB măsurat ca sumă a veniturilor; el este exprimat la costul factorilor,
deoarece prin plata factorilor şi a profiturilor, firmele plătesc gospodăriilor exact valoarea
outputului net măsurată la preţurile pieţei, fără taxele indirecte.
Deci outputul, cheltuielile şi venitul ca măsuri ale PIB la costul factorilor sunt egale.
Rolul administraţiei publice (a guvernului) în fluxul circular este descris în figura 1.6.
5
Pentru simplificarea notaţiilor, în continuare vom ţine cont doar de GTR, iar prin transferurile TR vom înţelege doar
GTR.
6
Sv reprezintă subvenţiile pentru exploatare sau producţie
15
I PIBpp
C+I+G
C
G Te
C+I+G-Te
S
Gospodării Putere publică Firme
TR- Td
PIBcf + TR - Td
Ycf
YD
Observaţii:
Te nu conţine subvenţiile pentru bunuri şi servicii;
BTR nu este inclus în acest flux.
Figura 1.6.
Veniturile gospodăriilor exprimate la costul factorilor sunt suplimentate de transferuri

(GTR) şi diminuate prin taxele directe (Td) şi astfel vom obţine venitul disponibil (YD). Acest
indicator agregat arată venitul pe care gospodăriile îl pot cheltui sau economisi7:
YD = PIBcf +GTR – Td (1.8)
Cum YD = C + S, atunci S = YD – C, şi de aici: PIBcf = C + S – TR + Td (1.9)
Din (1.7) şi (1.9) obţinem:
C + S – TR + Td = PIBcf = C + I + G – Te +Sv (1.10)
De aici rezultă alte două relaţii importante:
S + Td + Te = I + G + TR (1.10a)
S – I = G + TR – TA (1.10b)
Partea stângă a relaţiei (1.10a) evidenţiază componentele care părăsesc fluxul circular al
plăţilor, în timp ce partea dreaptă conţine componentele care intră în fluxul circular. Totalul ieşirilor
trebuie să fie egale cu totalul intrărilor pentru a avea o înregistrare corectă în conturile naţionale.
7
Relaţia ce exprimă venitul disponibil plecând de la PIB evaluat la preţurile pieţei este: YD = PIBp + TR – TA.
16
Relaţia (1.10b) arată faptul că reţinerile nete din fluxul circular (S – I), respectiv surplusul
financiar al sectorului privat, trebuie să fie exact acoperite de intrările nete din sectorul public (G +
TR – TA) (sau deficitul bugetar).
Sectorul privat (ca întreg) va înregistra un surplus doar dacă guvernul înregistrează un
deficit şi reciproc.
Dacă analizăm figura 1.3 vom observa că indicatorii agregaţi Td, Te şi GTR pot fi sintetizaţi
prin taxele nete (NT), cu NT = TA – GTR. Atunci când cheltuielile publice depăşesc taxele nete
(G  NT) guvernul înregistrează un deficit bugetar, deficit care va fi finanţat din împrumuturi de pe
piaţa financiară.
Sectorul extern face legătura dintre economia naţională şi restul lumii.

Firmele exportă bunuri şi servicii către restul lumii, dar şi importă bunuri şi servicii din
exterior. Dacă din valoarea exporturilor X vom scădea valoarea importurilor (IM) se obţine exportul
net (NX).
Dacă exporturile nete sunt pozitive (X  IM), atunci fie restul lumii împrumută de la
economia internă, fie vor vinde active cumpărate anterior de pe pieţele financiare.
Dacă exporturile nete sunt negative (X  IM) atunci economia internă fie va împrumuta de la
restul lumii, fie va vinde active străine achiziţionate anterior.
Importurile reprezintă o „scurgere” de bani din fluxul circular, iar exporturile reprezintă
intrări („injecţii”) de bani în fluxul circular.
În acest moment putem oferi o definiţie completă a produsului intern brut pentru o economie
deschisă.
Produsul Intern Brut măsoară outputul produs de către factorii de producţie interni
indiferent de proprietarii acelor factori. PIB reprezintă valoarea tuturor bunurilor şi serviciilor
finale produse în ţară într-o perioadă dată.
Aşa cum am mai arătat, veniturile totale (agregate) primite de gospodării sunt egale cu
cheltuielile totale (finale)(C + I + G + Nx), şi de asemenea egale cu sumele cheltuite pentru consum
(C) plus economisirea (S), plus sumele ce reprezintă taxele nete (NT), cu alte cuvinte, PIB la
preţurile pieţei este:
C + I + G + Nx = PIBp = C + S + NT (1.11)
NT = TA – GTR (1.11’)
Din (1.11) se pot deduce alte două ecuaţii (similar cu relaţiile (1.10a) şi (1.10b)):
S + TA + IM = I + G + GTR + X (1.11a)
S–I = G + GTR – TA + Nx (1.11b)
Interpretarea acestor relaţii este similară cu cele anterioare, dar pentru o economie deschisă.
Rearanjând termenii ecuaţiei (1.11a) obţinem:
I = S + (NT – G) + (IM – X) (1.12)
Această relaţie ne permite să identificăm indicatori agregaţi importanţi ce vor explica

mecanismul financiar al investiţiilor:
 economiile private (ale gospodăriilor): S = (Y – NT) – C;

 surplusul bugetar al puterii publice: BS = (NT – G);
17
 economiile la nivelul naţional: NS = S + (NT – G) = Y – C – G;

 împrumuturi de la restul lumii: - Nx = (IM – X).
Se poate observa că termenul (Y – NT) reprezintă venitul personal disponibil agregat (YD).
Dacă I  NS atunci investitorii interni trebuie să împrumute de la restul lumii o sumă egală cu
I – NS = IM – X.
În figura 1.7 este reprezentată semnificaţia relaţiei macroeconomice (1.11):

NX TA TA
I
Y S
G YD
C
C
TR TR
Figura 1.7.
Legăturile dintre PIB şi PNB, PNB şi VN (Venitul Naţional). Produsul naţional brut
(PNB) măsoară venitul total obţinut de cetăţenii unei ţări, indiferent de ţara în care ei îşi alocă
factorii de producţie. PNB este de asemenea valoarea bunurilor şi serviciilor finale produse prin
intermediul factorilor de producţie în proprietatea gospodăriilor şi firmelor naţionale.
Produsul Intern Brut şi Produsul Naţional Brut sunt diferite deoarece, pe de o parte, firmele
şi cetăţenii străini produc o parte a outputului din interiorul ţării, iar profiturile şi dobânzile sunt
returnate către restul lumii, iar pe de altă parte, unii agenţi economici naţionali deţin resurse
productive în alte ţări iar profiturile şi dobânzile revin proprietarilor interni. Diferenţa dintre sumele
primite din exterior şi plăţile făcute către exterior reprezintă venitul net din străinătate (sectorul
extern) deci:
PNB = PIB + venitul net din străinătate
Capital şi Investiţii. Capitalul este o noţiune macroeconomică fundamentală prin

dimensiune şi rol.
În această secţiune prin capital vom înţelege fabricile, echipamentele, clădirile, stocurile de
materiale şi semifabricate utilizate în producerea altor bunuri şi servicii. Stocul de capital este
influenţat de două fluxuri de bază: investiţiile şi deprecierea.
Investiţiile nete se concretizează în achiziţionarea a noi bunuri de capital de către firme.
Deprecierea reprezintă scăderea valorii stocului de capital datorată uzurii fizice şi morale şi
se mai poate numi consumul capitalului. Suma totală cheltuită pentru creşterea stocului de capital şi
a înlocuirii capitalului depreciat se numeşte investiţie brută.
Investiţia netă este dată doar de creşterea stocului de capital, deci investiţia netă este egală
cu investiţia brută minus deprecierea. Vom avea:
PNB - deprecierea (consumul de capital) = Produsul Naţional Net (PNN)

PIB – deprecierea capitalului = Produsul Intern Net (PIN)
Avuţie şi Economisire (Acumulare). Avuţia (naţională) reprezintă valoarea tuturor

bunurilor deţinute de populaţie. Dimensiunea avuţiei depinde de fluxul veniturilor. Acumularea
(economisirea) contribuie la creşterea avuţiei, în timp ce dezacumularea (dezeconomisirea) conduce
la descreşterea acesteia.
18
Stocurile reprezintă bunuri păstrate de firme în mod curent pentru producţie sau vânzări
viitoare. Bunurile din stocuri neutilizate în cursul perioadei curente pentru producţie sau vânzare
sunt considerate bunuri de capital. Creşterea stocurilor reprezintă investiţii în capital lucrativ iar
descreşterea stocurilor este considerată ca o investiţie negativă sau dezinvestiţie.
În figura 1.8 se prezintă un rezumat al celor prezentate până acum.

Venitul net Venitul net
provenit din provenit din Deprecierea
străinătate străinătate capitalului
Taxe
PNB la G indirecte Rente
preţurile I PIB PNN Venit Profituri
pieţei la la Naţional
NX Preţurile Preţurile Venituri din
pieţei pieţei muncă personală
VN=PNNcf în activităţi
C proprii
Salarii
Cheltuielile Definiţia PIB Definiţia Definiţia Contravaloarea
în PNB Produsului Venitului factorilor de
Naţional Net Naţional producţie
Figura 1.8.
Venitul naţional este produsul naţional net al economiei evaluat la costul factorilor şi se
calculează ca diferenţă dintre PNB la costul factorilor şi depreciere.
Observaţie: Deprecierea se mai poate măsura şi ca valoare totală a amortizării (sau amortizarea)
într-o anumită perioadă.
1.3.3. Metode de măsurare a fluxurilor
Pentru a determina PIB va trebui să calculăm:

a) valoarea totală (agregată) a bunurilor şi serviciilor produse de sectorul privat şi sectorul
public în decursul unui an – care reprezintă metoda de producţie (outputurilor) sau
metoda valorii adăugate;
b) valoarea cheltuielilor totale pentru bunuri şi servicii finale efectuate în decursul unui an
– metoda cheltuielilor;
c) valoarea outputului naţional calculată la costul factorilor ca sumă a plăţilor pentru
factorii de producţie utilizaţi – metoda veniturilor.
a) Metoda producţiei
Partea de producţie a conturilor naţionale măsoară fluxul bunurilor şi serviciilor produse în
perioada considerată. Prin această metodă se evaluează producţia agregată de bunuri şi servicii
pentru consum final şi bunuri de investiţii produse de totalitatea firmelor din ţară într-o anumită
perioadă (de obicei un an). Astfel vom măsura valoarea totală a bunurilor şi serviciilor finale
produse sau, echivalent, suma valorilor adăugate din economie.
Bunurile/serviciile finale sunt acele bunuri şi servicii achiziţionate de ultimul utilizator.

Acestea sunt fie bunuri cumpărate de gospodării, fie bunuri de capital achiziţionat de firme. În
aprecierea bunurilor de capital se presupune că acestea nu sunt folosite integral într-o secvenţă a
procesului de producţie.
19
Bunurile/serviciile intermediare sunt bunuri (semifabricate sau parţial finisate) sau servicii
ce vor forma inputuri pentru producţia altor firme şi vor fi utilizate în întregime în procesul de
producţie.
Valoarea adăugată reprezintă creşterea valorii bunurilor ca urmare a procesului de

producţie. Se calculează ca diferenţă dintre valoarea outputului firmei şi costul bunurilor şi
serviciilor folosite ca inputuri de către firmă pentru producerea acelui output.
Exemplul 3. Vom prezenta un exemplu simplu pentru a concretiza cele prezentate anterior
(figura 1.9 şi tabelul 1.6):
1000 um
1000 um Producător
Companie Producător de motoare
minieră de oţel
4000 um 2000
Consumator
Producător de
automobile
final
Producător 1000 um 8000
de anvelope
Valoare
adăugată (um) 1000 800 3200 1000 1000 3000
(1000-200) (4000-800) (2000-1000) (8000-5000)
Figura 1.9
Acest „sistem economic” simplu are 5 firme, dar un singur producător de automobile vinde
produsul consumatorului final - gospodăriile. Tranzacţiile efectuate sunt înregistrate în tabelul 1.6.
Outputul total al producătorului de motoare este de 2000 unităţi monetare (u.m.), însă
venitul net este de 1000 u.m., deoarece 1000 u.m. reprezintă bunul intermediar (oţelul în acest caz)
achiziţionat de la producătorul de oţel. Suma de 2000 u.m. este înregistrată la „cheltuieli cu bunuri
finale” ca investiţie (fiind parte a venitului curent şi prin urmare a PIB).
Valoarea brută a tuturor tranzacţiilor este de 17.000 u.m., cu mult mai mare decât valoarea
bunurilor produse în economie.
Tabelul 1.6
(unităţi monetare)
Valoare Valoare Cheltuieli Contravaloarea
Nr. Bun Vânzător Cumpărător tranzacţie adăugată pentru bun factorilor de
crt. final producţie
0 1 2 3 4 5 6 7
1 Minereu de Companie Producător de 1000 1000 - 1000
fier minieră oţel
2 Oţel Producător de Producător de 1000 800 - 800
oţel motoare
3 Oţel Producător de Producător de 4000 3200 - 3200
oţel automobile
4 Motor Producător de Producător de 2000 1000 2000 1000
motoare automobile
5 Anvelope Producător de Producător de 1000 1000 - 1000
anvelope automobile
6 Automobile Producător de Consumator 8000 3000 8000 3000
automobile
7 Valoarea totală a tranzacţiilor 17000 - - -
8 Produsul Intern Brut (PIB) - 10000 10000 10000
20
Analizând tabelul 1.6 vom observa că suma valorilor adăugate (10.000 u.m.) este aceeaşi cu
valoarea cheltuielilor cu bunuri finale şi cu contravaloarea costului factorilor.
Outputul tuturor industriilor (sectoarelor) este înregistrat în conformitate cu prevederile
Clasificărilor Standard Industriale (Standard Industrial Clasification – SIC) şi se adună pentru
obţinerea outputul total.
Totuşi se vor efectua câteva „ajustări” pentru a obţine valoarea outputului total:
- vor fi scăzute creşterile artificiale ale valorii stocurilor datorate inflaţiei (aprecierea
stocurilor);
- se va scade venitul net din străinătate;
- se vor remedia „erorile reziduale” (discrepanţele statistice).
Această metodă este descrisă în tabelul 1.7.

Tabelul 1.7
Operaţie Sector Valoare
Agricultură, silvicultură şi piscicultură
Plus Minerit
Plus Industrie manufacturieră
Plus Construcţii
Plus Petrol, electricitate, apă
Plus Transporturi
Plus Comunicaţii
Plus Comerţ
Plus Asigurări, bănci
Plus Administraţie publică şi apărare
Plus Sănătate publică şi educaţie
Plus Alte servicii
Plus Închirieri locuinţe
= Output intern total
Minus Aprecierea stocurilor
Plus/Minus Erori reziduale
Plus/Minus Venitul net din străinătate
= PNB la costul factorilor*
Minus Consum capital
= Venit naţional
*Notă. Se remarcă faptul că s-a obţinut PNBcf (la costul factorilor) şi de aceea nu sunt
evidenţiate impozitele pe produs, taxele şi subvenţiile (vezi Anexa 1.1)
b) Metoda cheltuielilor
Prin această metodă se calculează volumul total al cheltuielilor8 efectuate de gospodării şi
firme în cadrul unui an. Se vor include:
- cheltuielile consumatorilor pentru bunuri şi servicii (C);
- cheltuielile autorităţilor publice pentru bunuri şi servicii (G);
- investiţiile firmelor (I);
- exportul net (Nx);
- modificarea stocurilor (sunt incluse ca cheltuieli nominale împreună cu investiţiile).
8
Cheltuielile agregate nu includ toate bunurile cumpărate de populaţie şi de firme, ci doar cheltuielile finale.
Cheltuielile ce nu fac parte din acestea sunt: bunuri şi servicii intermediare, bunuri uzate şi active financiare.
21
Suma acestor componente formează PIB la preţurile pieţei. În cazul în care dorim să
obţinem PIB la costul factorilor, atunci vor trebui efectuate câteva ajustări.
Datele statistice colectate sunt exprimate la preţurile pieţei şi pot fi (uneori sunt)
distorsionate de impozite şi subvenţii care nu reflectă costul real. De exemplu, subvenţiile reduc în
mod artificial preţurile pieţei şi vor fi adăugate, în timp ce impozitele indirecte cresc preţurile şi
prin urmare vor fi scăzute:
Costul factorilor = preţul pieţei + subvenţii – taxe indirecte
Evaluarea la preţurile pieţei reprezintă un principiu ce nu este aplicat în mod uniform

deoarece există anumite componente ale PIB (sau PNB) dificil de evaluat. Serviciile publice sunt
evaluate prin costuri, deci salariile angajaţilor autorităţii publice sunt considerate ca o contribuţie a
acestora la formarea PIB (PNB).
Cheltuielile publice de bunuri şi servicii sunt cheltuieli efectuate la toate nivelele puterii
publice, deci vor include şi cheltuielile cu apărarea naţională, justiţie şi ordine publică, iluminarea
străzilor, colectarea gunoiului etc. Ele nu includ transferurile (TR).
O altă ajustare se va efectua în ceea ce priveşte preţurile produselor exportate, respectiv a
preţurilor produselor importate (prin considerarea taxelor vamale).
Metoda cheltuielilor este prezentată în tabelul 1.8.
Exemplul 4.
PIB: Determinare prin metoda cheltuielilor
Tabelul 1.8.
Valoare în anul
Indicator Simbol de bază Procent în
(milioane dolari) PIB
Cheltuieli pentru Consum personal C 4.402 62,89
Plus Investiţii interne brute * I 1.135 16,21
Plus Cheltuieli publice pentru G 1.501 21,44
achiziţionarea de bunuri şi servicii
Plus Exportul net de bunuri şi servicii NX - 40 - 0,57
Plus Modificarea stocurilor cs. 2 0,03
= Produsul Intern Brut** la preţurile P.I.B. 7.000 100,0
pieţei pp
* I = Investiţii interne nete + Deprecierea capitalului
** Discrepanţe (diferenţe) statistice = 0
c) Metoda veniturilor
Prin această metodă se evaluează totalul veniturilor încasate de populaţie şi firmele din ţară
în decursul unui an. Aceste venituri pot fi sub formă de salarii, rente, profituri etc.
Compensaţiile salariale reprezintă totalitatea plăţilor efectuate de firme pentru angajaţi.
Acestea vor include salariile nete primite de angajaţi în fiecare săptămână sau lună plus taxele
reţinute pe câştiguri, plus contribuţiile pentru fondurile de pensii şi securitate socială.
Profiturile corporaţiilor sunt profiturile totale înregistrate de corporaţii. O parte a acestor
profituri va fi plătită gospodăriilor ca dividende şi o parte reţinută de corporaţii ca profit
nedistribuit.
Dobânzile nete reprezintă valoarea dobânzilor încasate de gospodării pentru împrumuturile
acordate, minus dobânzile pentru sumele luate cu împrumut de către gospodării.
Rentele reprezintă veniturile ce provin din închirierea pământului sau a altor inputuri
aducătoare de venituri; se includ veniturile provenite din închirierea locuinţelor etc.
Veniturile proprietarilor reprezintă un amestec din elementele prezentate anterior. De

exemplu, un mic întreprinzător (self-employment) alocă firmei sale muncă, capital şi chiar pământ
22
sau clădiri. Contabilitatea venitului naţional include aceste venituri într-o categorie specială,
separat.
Suma acestor 5 componente ale venitului formează venitul intern net la costul factorilor.
Pentru a se obţine PIB vor trebui ajustate datele de la costul factorilor la preţurile pieţei şi de la
valoarea netă la valoarea brută. (tabel 1.9)
Vor fi excluse din calcule transferurile (cum ar fi bursele studenţilor, pensiile sau ajutorul de
şomaj) deoarece acestea nu reprezintă plăţi pentru contribuţii la obţinerea producţiei, ci sunt
transferuri de la un grup de persoane la altul.
De asemenea, se vor efectua ajustări în ceea ce priveşte profitul nedistribuit al companiilor şi
surplusul sectoarelor naţionalizate ce este plătit guvernului (autorităţii publice).
Exemplul 5.
PIB: Determinare prin metoda veniturilor
Tabelul 1.9
Valoare în anul de
Indicator bază (milioane Procent în
dolari) PIB
Compensaţii salariale 4.184 59,77
Plus Profituri nete ale corporaţiilor 560 8,00
Plus Dobânzi nete 420 6,00
Plus Venituri din rente 35 0,50
Plus Veniturile proprietarilor 460 6,57
= VENIT INTERN TOTAL 5659 80,84
Plus Consumul de capital (amortizarea) 735,0 10,50
= PIB la costul factorilor 6394 91,34
Plus Impozite indirecte (Te) 595 8,50
Minus Subvenţii de exploatare -14 -0,20
Plus Transferuri ale firmelor 25 0,36
= PIB la preţurile pieţei 7000 100,00
În final este important să reamintim o serie de probleme ce sunt implicate de aceste evaluări
(unele fiind deja menţionate):
- problema dublei înregistrări;
- problema transferurilor;
- subestimarea valorii bunurilor şi serviciilor ce nu sunt oferite pe piaţă (care nu sunt
înregistrate);
- serviciile neplătite nu sunt incluse (de exemplu contribuţia casnicelor la formarea PIB);
- colectarea datelor poate fi inadecvată sau cu erori; astfel, o parte a informaţiilor este
colectată cu alte scopuri (cum ar fi returnarea unor taxe deja plătite Ex: returnările de
TVA);
- creşterea „economiei negre” („pieţei negre”, economia subterană) – datorită activităţilor
economice nedeclarate – şi prin urmare neimpozitate.
23
1.3.4. Rezumat al relaţiilor macroeconomice
Relaţia macroeconomică de bază stabilită în secţiunea 1.3.2. este:

C + I + G + Nx = Y = C + S + NT
Pornind de la această relaţie, vom arăta (în tabelul 1.10) legăturile dintre indicatorii
macroeconomici.
Exemplul 6.
Alocarea P.N.B. după venituri
Tabelul 1.10
Indicator Simbol Valoare
(mild.$)
Produsul intern brut (la preţurile pieţii) PIB 7000
Plus Venitul net din străinătate VNS 26
= Produsul naţional brut (la preţurile pieţei) PNBp 7026
Minus Consumul de capital (Amortizarea) A 735
= Produsul naţional net (la preţurile pieţii) PNNp 6291
Minus Impozite indirecte Te 595
Minus Transferuri ale firmelor BTR 25
Plus Subvenţii de exploatare Se 14
= Venit naţional (PNN la costul factorilor) VN 5685
Minus Profituri nete ale firmelor: PNF 560
- impozit pe profituri firmelor; TPF 276
- dividende; D 164
- economiile nete ale firmelor. SNF 120
Minus Contribuţii pentru asigurările sociale CAS 517
Minus Dobânzi nete DN 378
Plus Transferuri publice GTR 737
Plus Venitul din dobânzi private: VDP 553
- dobânzi nete (+); DN 378
- dobânzi plătite de guvern (+); DPG 151
- dobânzi încasate de guvern (-); DIG 93
- dobânzi plătite de consumatori firmelor (+). DPCF 117
plus Dividende D 164
plus Transferuri ale firmelor BTR 25
= Venit personal VP 5709
Minus Impozite pe venitul personal TVP 905
= Venitul personal disponibil VPD(YD) 4804
Minus Economii personale SP 282
Minus Transferuri către străinătate TF -3
Minus Dobânzi plătite de consumatori firmelor DPCF 117
= Cheltuieli de consum C 4402
* Discrepanţele statistice = 0
** Profiturile nete ale corporaţiilor = Profiturile brute ale corporaţiilor - Consumul de capital
(amortizarea)
Comentarii:
Între produsul naţional net la preţurile pieţei şi venitului naţional există patru componente
care pot fi clasificate în trei minore şi una majoră. Impozitele indirecte (Te) constituie componenta
majoră. Acestea reprezintă diferenţa dintre preţul plătit de cumpărător şi cel încasat de vânzător
pentru bunurile finale. Sumele încasate de vânzători (evident, fără impozitele indirecte) reprezintă
costul factorilor, de aceea Te trebuie scăzut din PNN pentru a ajunge la venitul naţional. Deci
venitul naţional este în esenţă produsul naţional net măsurat la costul factorilor şi nu la preţurile
24
pieţii. Impozitele indirecte (Te) sunt de asemenea o componentă a impozitelor şi taxelor totale (TA),
care reprezintă o parte a veniturilor ce intră în PIB (respectiv PNB).
Prima componentă minoră este dată de transferurile firmelor (BTR) care în esenţă sunt
cadouri către fundaţii non-profit. Acestea trebuie scăzute, deoarece reprezintă o parte a încasărilor
firmelor care nu este venit al factorilor. Mai târziu vom adăuga înapoi BTR pentru a trece de la
Venitul Naţional (VN) la Venitul Personal (VP).
Discrepanţele statistice reprezintă diferenţa dintre valorile PNB, măsurat după metoda
veniturilor şi respectiv după metoda producţiei şi se datorează faptului că bazale statistice pentru
măsurarea prin cele două metode sunt independente şi mai mult sau mai puţin, diferă una de
cealaltă. Metoda veniturilor se bazează pe informaţii privind taxele asupra veniturilor personale şi
ale corporaţiilor, a plăţii în conturile fondurilor pentru şomaj şi securitate socială şi fondurilor
pentru şomaj, în timp ce metodele producţiei se bazează pe vânzări, stocuri şi alte date din domeniul
comercial. În general cele două metode nu conduc la acelaşi rezultat.
Aceste discrepanţe (statistice) sunt incluse în acumulare (S) din relaţia (1.11), întrucât
veniturile ce nu apar în cheltuielile productive se presupun a fi acumulare.
Un alt element minor (de legătură între PNN şi VN) este dat de subvenţiile plătite de
autoritatea publică firmelor din sectorul public. Astfel outputul acestor firme este măsurat prin
metoda producţiei la valoarea vânzărilor. Dacă aceste firme înregistrează pierderi, atunci, evident,
cheltuielile pentru factorii de producţie depăşesc valoarea vânzărilor, diferenţă ce va fi privită ca o
subvenţie. Deci, aceste subvenţii vor fi adăugate PNN pentru a obţine VN. În relaţia (1.11)
subvenţiile vor fi înregistrate ca impozite negative pentru metoda veniturilor.
Componentele venitului naţional sunt salariile angajaţilor, profiturile nete ale corporaţiilor9,
dobânzile nete, veniturile din rente, veniturile proprietarilor (arătate în tabelul 1.9) precum şi venitul
net din străinătate
Trecerea de la venitul naţional la venitul personal presupune scăderea veniturilor care nu
ajung la persoane şi adăugarea veniturilor care sunt transferate către persoane şi neevidenţiate în
venitul naţional (cum ar fi transferurile sau dobânzile plătite de guvern).
Astfel, pentru a se obţine venitul personal (VP) se vor scădea profiturile nete ale firmelor
(PNF) şi contribuţiile pentru Asigurări Sociale (CAS) şi vor fi adăugate transferurile (GTR), venitul
personal din dobânzi, dividendele şi transferurile firmelor (BTR).
Revenind la relaţia (1.11), vom sublinia faptul că TN (taxele nete) din partea de venit-
reprezintă venituri nete din taxe şi impozite, respectiv rezultatul net ce derivă din scăderea
transferurilor din taxele brute. Privite din alt punct de vedere, transferurile guvernului (GTR) nu
reprezintă plăţi pentru outputul curent, deci nu vor figura în G, dar vor fi reflectate ca taxe şi
impozite negative.
9
Profiturile corporaţiilor şi veniturile proprietarilor se determină ca valoare netă, fără câştigul de capital (datorat
creşterii preţurilor stocurilor existente prin ajustări ce intervin în evaluarea acestora).
25
Rezumat analitic
1. Produsul Intern Brut la preţurile pieţei (PIBp) Yp

2. Produsul Intern Brut la costul factorilor (PIBcf) Ycf
3. Produsul Naţional Brut la preţurile pieţii PNBp
4. Produsul Naţional Net la preţurile pieţii PNNp
5. Produsul Naţional Net la costul factorilor (Venitul Naţional) Y
6. Venitul Personal Disponibil (VPD) YD
7. Cheltuieli pentru consum (Cheltuieli de consum personale) C
8. Cheltuieli publice pentru bunuri şi servicii G
9. Exportul net de bunuri şi servicii Nx
10. Economiile (Acumulare) S
11. Impozite (impozite directe Td + impozite indirecte Te) TA
12. Transferuri către străinătate Tf
13. Venitul net din străinătate VNS
(1a) Yp = C +I +G +Nx = 7000

4402 +1137 +1501 -40 (unde I = 1135 +cs. =1135 +2)
(1b) Yp = C + S +NT + (TF – VNS) = 7000
4402 +1137 +1484 + (3 – 26)
unde:
S = (SP + SNF + A) = 1137 (Acumularea brută)
282 +120 +735
NT = TA – TR = 2671-1187=1484 (taxele nete)
TA = TVP + TPF + CAS + DN + Te = 2671
TR = GTR + VDPi + Se = 1187 (BTR nu este inclus)
VDPi = VDP – DPCF = 553-117=436
(2a) Ycf = Yp – Te – BTR + Se = 7000-595-25+14=6394
(2b) Ycf = VIT + A = 5653+735=6394
cu VIT (Venitul Intern Total – vezi Tabelul 1.4)

(2c) Ycf = VN + A – VNS = 5685+735-26=6394 (vezi tabelul 1.5)
(3) PNBp = Yp + VNS = 7000+26=7026
(4) PNNp = PNBp – A = 7026-735=6291
(5a) Y = PNNp – Te – BTR + Se = 6291-595-25+14=5685
(5b) Y = VIT + VNS = 5659+26=5685
(6a) YD = C + (SP + SNF) = 4402+(282+120) = 4804
(6b) YD = Y + TR – Td – Tf = 5685+1198-2076-3=4804
cu TR = GTR + BTR + VDPi = 1198 (Se nu sunt incluse)
Td = TVP + TPF + CAS + DN = 2076 (Te nu este inclus)
(6c) Yp = YD + Td + (Tf + DPCF) = 4804+2076+120=7000
26
PROBLEME
1. Explicaţi de ce abilităţile antreprenoriale constituie un factor de producţie.
2. Justificaţi faptul că Puterea Publică este un actor distinct în cadrul fluxului circular.
3. Explicaţi care este rolul subvenţiilor în cadrul unei economii deschise.
4. În economia Statelor Unite ale Americii în anul 1990 s-au înregistrat următoarele date
(în miliarde dolari):
Consum personal 3658
din care: Bunuri durabile 482
Bunuri de consum 1194
Servicii 1982
Investiţii private brute 745
din care: investiţii 745
modificarea stocurilor -2
Cheltuieli publice 1098
Export net -38
Salariile angajaţilor 3244
Veniturile proprietarilor 402
Rente 7
Profiturile corporaţiilor 297
Venituri din dobânzi 467
Taxe indirecte 470
Deprecierea capitalului (amortizarea) 576
Se cere să se determine Produsul Intern Brut prin metoda cheltuielilor şi prin metoda
veniturilor. Explicaţi echivalenţa celor două metode.
27
Anexa 1.1
INDICATORI SINTETICI – METODE DE CALCUL
I. Produsul Intern Brut (P.I.B)
1.1 Metoda valorii adăugate
V.A.B. - valoare adaugata bruta
Ten - impozite indirecte nete

 (impozite indirecte - subventii)

TV - taxe vamale
P.I.B.pp = V.A.B.cf + Ten + TV – SB unde: 
SB - servicii bancare
pp - preturile pietei

cf - costul factorilor


P.I.B.pp = V.A.B.pp + TV - SB
1.2. Metoda utilizării producţiei finale (metoda cheltuielilor)

Cp - consum privat
Cpb - consum public

Cp  Cpb  consum final

FBCF - formarea bruta de capital
P.I.B.pp = Cp + Cpb + FBCF + (X – Im) + VS 
fix (investiti a bruta)
VS - variatia stocurilor

X - export
Im - import

1.3. Metoda veniturilor
n
P.I.N.cf =  VF
i 1
i
VFi - venitul factorului i

SVPS - soldul venituril or primare

P.I.N.pp = P.I.N.cf + Ten 
in raport cu restul lumii
A - deprecierea capitalulu i (amortizarea)
P.N.B.cf ( V.N.) = P.I.N.cf + SVPS
P.I.B.pp = P.I.N.cf + Ten + A
II. Produsul Naţional Brut (P.N.B.)

SVASpp  Soldul valorii adaugate
P.N.B.pp = P.I.B.pp + SVASpp 
brute in raport cu restul lumii
28
III. Produsul Intern Net şi Produsul Naţional Net (P.I.N. şi P.N.N.)

k
 Metoda valorii adăugate brute
 P.I.N.cf   V.A.N.cfj
III.1.  j 1 (V.A.N.jcf pe ramuri sau sectoare )
P.I.N.  P.I.N.  Ten j = 1,k
 pp cf
n


III.2. 
P.I.N.cf  
i 1
VFi Metoda costului factorilor agenţilor
economici
P.I.N.  P.I.N.  Ten
 pp cf
P.I.N.pp  C  FNC  (X - Im) Metoda utilizării finale

III.3. 
P.N.N.cf  P.I.N.cf  SVANS
FNC - formarea neta de capital

SVANS - Soldul veniturilor agentilor
nationali si straini

IV. Alte relaţii
 P.N.N.pp  P.N.B.pp A  P.N.B.cf  Ten - A

 P.N.N.pp  P.I.B.pp  SVANS - A

4.1. 
 P.N.N.cf  P.I.B.pp  SVANS - A - Ten
 P.N.N.cf (V.N.B.)  P.I.B.pp  SVANS - Ten
V.N.D. - Venitul National Disponibil

4.2. V.N.D. = V.N. + S.T.S. 
S.T.S. - Soldul transferurilor cu restul lumii
4.3. Metoda valorii adăugate (producţiei)
I.P. - impozite pe produs, inclusiv

 taxa pe valoarea adaugata

P.I.B = V.A.B. + I.P. + T.V. – S.P. 
T.V. - taxe vamale
S.P. - subventii pe produs si pentru import
4.4. Metoda veniturilor
P.I.B. = R + E.B.E. + I.P.R.I. – S.E.
Bibliografie:
Ţigănescu I. E., Roman M. D. – Macroeconomie. O abordare cantitativă., Ed. Economică,

Bucureşti, 2005
Mankiw, N.G. – Macroeconomics, Worth Publishers, New York, 1995
29
Unitatea de învăţare 2 AGREGATELE MACROECONOMICE
AGREGATELE MACROECONOMICE
CUPRINS
2.1 Static şi dinamic

2.2 Cererea agregată şi oferta agregată
2.3 Veniturile şi cheltuielile de consum . Efecte de multiplicare
2.4 Sectorul public (sectorul guvernamental)
Probleme
Anexa 2.1. Apendix matematic
 Construcţia agregatelor macroeconomice;

 Evaluarea şi analiza interdependenţelor dintre variabilele macroeconomice;
 Cunoaşterea corelaţiilor şi proporţiilor fundamentale din macroeconomie.
30
2.1. Static şi dinamic
Creşterea economică reprezintă dezvoltarea capacităţii unei economii de a produce bunuri şi

servicii şi se măsoară prin creşterea Produsului Intern Brut real. Dinamica producţiei, inflaţia şi
şomajul sunt principalele elemente ce caracterizează ciclurile economice. Un ciclu economic
reprezintă fluctuaţia activităţii economice a unei ţări, caracterizată de o creştere a indicatorilor
economici agregaţi urmată de o scădere a acestora.
Producţia (outputul) potenţial reprezintă nivelul producţiei ce ar putea fi atins în condiţiile
utilizării complete a tuturor factorilor de producţie. Acest nivel tinde să crească lin (pe linia
trendului) în timp, pe măsură ce nivelul factorilor de producţie se dezvoltă. Creşterea populaţiei
conduce la creşterea nivelului forţei de muncă; investiţiile în educaţie şi utilajele noi cresc stocul de
capital uman şi fizic, iar progresul tehnic conduce la creşterea productivităţii pentru orice stoc dat
de factori. Outputul potenţial se mai numeşte outputul utilizării complete a factorilor. Diferenţa
dintre producţia potenţială a economiei şi producţia reală realizată este o măsură a capacităţii de
creştere.
PIB nominal reprezintă valoarea outputului total din economie, exprimat în preţurile
perioadei curente, respectiv ale perioadei în care a fost produs.
PIB real reprezintă valoarea producţiei totale produsă într-o perioadă exprimată însă în
preţurile unui anumit an de bază (de referinţă). Cu alte cuvinte PIB, real va măsura modificările
producţiei fizice din economie între două perioade diferite prin evaluarea producţiei din cele două
perioade în aceleaşi preţuri.
Pentru a trece de la PIB nominal la PIB real este necesară utilizarea unui indicator care să
reflecte evoluţia preţurilor tuturor bunurilor din economie. Datorită faptului că un indice al
preţurilor va măsura modificarea nivelului mediu al preţurilor bunurilor şi serviciilor incluse în
calcul, vom utiliza mai multe tipuri de indici.
Cei mai importanţi indici utilizaţi pentru măsurarea nivelului preţurilor sunt:
1) Indicele preţurilor bunurilor de consum (IPC);
2) Deflatorul PIB;
3) Indicele preţurilor de producţie (IPP).
1. Indicele preţurilor bunurilor de consum (IPC) măsoară evoluţia preţurilor unui coş de
bunuri şi servicii reprezentativ pentru cheltuielile efectuate de o gospodărie tipică.
2. Deflatorul PIB arată evoluţia nivelului mediu al preţurilor tuturor bunurilor şi serviciilor
incluse în PIB*.
PIB Nominal
Deflatorul PIB =  100
PIB Real
Există trei deosebiri fundamentale între IPC şi deflator:
- deflatorul include un grup de bunuri şi servicii mult mai mare decât cel utilizat în
calculul IPC;
- IPC măsoară evoluţia preţurilor unui coş dat de bunuri, acelaşi în fiecare an (ceea ce nu
este cazul pentru deflator);
*
Deflatorul PIB se exprimă statistic prin intermediul indicelui general al preţurilor (IGP).
31
- IPC include şi preţurile produselor importate, în timp ce deflatorul include doar preţurile
bunurilor produse în interiorul ţării.
3. Indicele preţurilor de producţie (IPP) măsoară evoluţia preţurilor în stadiile anterioare
consumului final (incluzând preţurile materiilor prime şi semifabricatelor).
Scopul principal al determinării IPC şi deflatorului PIB îl reprezintă măsurarea inflaţiei.

Rata inflaţiei reprezintă modificarea tuturor preţurilor (exprimate procentual) într-o anumită
perioadă.
Rata creşterii economice este dată în principal de rata creşterii PIB real.
Rata şomajului reprezintă proporţia populaţiei care, aptă fiind de muncă şi în căutarea unei
slujbe, nu poate găsi de lucru într-o anumită perioadă.
LN U
Vom nota u =  100   100 ; unde: u = rata şomajului, U – numărul de şomeri; L –
L L
populaţia totală aptă de muncă şi în căutarea unei slujbe; N – populaţia ocupată.
O relaţie dintre creşterea economică reală şi modificările ratei şomajului este dată de legea
Okun. Aceasta afirmă faptul că rata şomajului scade cu 0,5% pentru fiecare procent de creştere a
PIB peste o rată a trendului de 2,25%.
u = -0,5 (y – 2,25) (2.1)
Din comparaţiile efectuate între modificările PIB, şomaj şi rata inflaţiei s-a constatat că în
general reducerea ratei şomajului conduce la creşterea ratei inflaţiei. Această relaţie dintre şomaj şi
inflaţie este evidenţiată de curba Phillips.
2.2. Cererea agregată şi oferta agregată
Elementele cheie în analiza producţiei, inflaţiei, creşterii economice şi rolului politicilor

economice sunt cererea agregată (CeA), respectiv oferta agregată* (OA). Rolul modelului CeA – OA
este de a explica şi previziona fluctuaţiile PIB real de-a lungul trendului şi fluctuaţiile nivelului
preţurilor. Modelul utilizează o curbă a cererii agregate, respectiv o curbă a ofertei agregate, fiecare
dintre acestea fiind determinate ca o relaţie dintre PIB şi nivelul preţurilor.
Nivelul de echilibru al producţiei şi preţurilor rezultă la intersecţia celor două curbe (CeA şi
OA). Pe de altă parte, faptul că oferta de produse este limitată la un moment dat constituie o
problemă importantă a politicii economice şi necesită o abordare separată.
Până în anii ‘60 teoria macroeconomică era axată în mod special pe analiza cererii, dar în
ultimii ani s-a reliefat rolul tot mai important deţinut de ofertă. Mulţi economişti au afirmat că
aceasta deplasare a centrului de greutate (de la cerere către ofertă) a fost determinată de scăderea
creşterii economice şi inflaţia ridicată înregistrate de ţările industrializate în anii ‘70.
Cantitatea agregată de bunuri şi servicii produse într-o anumită perioadă se evaluează prin
PIB real, iar preţurile medii ale tuturor acestor produse (mai exact evoluţia acestora) sunt date de
deflatorul PIB.
Cererea agregată de bunuri şi servicii a economiei naţionale reprezintă cantitatea bunurilor
şi serviciilor solicitate de gospodării, firme (pentru investiţii), autoritate publică şi sectorul extern.
*
În literatura anglo-saxonă se utilizează notaţiile: AD – Aggregate Demand şi respectiv AS – Aggregate Supply.
32
Astfel, cererea agregată depinde de deciziile gospodăriilor, firmelor, puterii publice şi a restului
lumii.
CeA depinde doar de cantitatea de bunuri şi servicii ce formează PIB real şi a nivelului
preţurilor. Dacă vom menţine constante toate celelalte influenţe asupra CeA in afara nivelului
preţurilor, atunci CeA va avea o pantă negativă. Prin urmare, o creştere a nivelului preţurilor va
conduce la scăderea cantităţii cerute.
Oferta de bunuri şi servicii (OA) reprezintă suma cantităţilor de bunuri şi servicii finale (în
expresie valorică) produse de toate firmele din economie. OA se exprimă ca relaţie între cantitatea
de bunuri şi servicii oferită şi nivelul preţurilor, celelalte elemente fiind menţinute constante.
Această relaţie depinde de modul în care este considerat timpul. Astfel, vom distinge două abordări:
a) curba ofertei agregate pe termen lung (OAL) care va indica relaţia dintre PIB real oferit
şi nivelul preţurilor în condiţiile în care PIB real este egal cu PIB potenţial, respectiv în
condiţiile utilizării complete a factorilor de producţie. În acest caz, nivelul PIB real este
independent de nivelul preţurilor, astfel încât OAL este o dreaptă verticală la nivelul
potenţial al PIB.
Nivelul preţ. ( deflatorul PIB 1990=1)
OAL OAL OAL
OAS0
150
140 OAS1 Discrepanţă

a b c OAS2
inflaţionistă
130 Discrepanţă Ocupare
recesionistă completa
120
CeA0 CeA2
CeA1
5 6 7 5 6 7 5 6 7
PIB Real (Miliarde dolari 1990) PIB Real (Miliarde dolari 1990)
PIB Real (Miliarde dolari 1990)
(a) Sub echilibrul ocupării complete (b) Echilibrul pe T.L. (c) Peste echilibrul pe termen lung
c
PIB real (miliarde dolari 1990 )
7
Ocupare
completă PIB potenţial
6
b
Discrepanţă
inflaţionistă
5
Discrepanţă a PIB real actual
recesionistă
1 2 3 4 An
(d) Fluctuaţiile PIB real
Figura 2.1.
b) curba ofertei agregate pe termen scurt (OAS) va indica relaţia ce există între PIB real şi
nivelul preţurilor pe termen scurt, în condiţiile în care celelalte elemente care influenţează
programul de producţie rămân nemodificate (salarii constante, nivelul preţurilor materiilor prime,
33
etc.). Curba OAS are panta pozitivă deoarece creşterea preţurilor atrage firmele în ramurile cu profit
mai mare (OASt = f ( pt-1 ) ), iar pe de altă parte sporirea volumului producţiei este însoţit de
creşterea costurilor (datorită cantităţii limitate de factori) şi ca urmare este necesar un preţ mai mare
care să stimuleze extinderea producţiei/ outputului.
Figura2.1 a) reprezintă un nivel al echilibrului pe termen scurt sub nivelul celui pe termen
lung (anul 1).
Figura 2.1 b) reprezintă echilibrul pe TS ce este egal cu cel pe TL (anul 2)
Figura 2.1 c) reprezintă echilibrul pe TS peste echilibrul pe TL (anul 3)
Figura 2.1 d) arată modul în care fluctuează PIB real în jurul PIB potenţial în cursul unui
ciclu economic.
Echilibrul economic pe termen scurt se atinge în punctul în care PIB real cerut este egal cu
PIB real oferit, respectiv la intersecţia curbei CeA cu curba OAS.
Echilibrul economic pe termen lung este atins în punctul în care PIB real egalează PIB
potenţial, în condiţiile utilizării complete a factorilor de producţie (vezi figura 2.1.).
2.3. Veniturile şi cheltuielile de consum. Efecte de multiplicare
Pentru a explica de ce outputul real fluctuează în jurul nivelului potenţial, teoriile economice
pornesc de la interdependenţa dintre output şi cheltuieli: cheltuielile determină outputul şi venitul,
dar şi outputul şi venitul determină cheltuielile. Pentru a arăta acest mecanism vom utiliza un model
keynesian simplu de determinare a venitului, în care vom presupune că preţurile rămân constante în
timp. În acest caz, curba OA va fi orizontală. Mai târziu vom relaxa această ipoteză, însă concluziile
se vor păstra.
Cererea agregată (CeA) este dată de:
CeA = C + I + G + Nx (2.2)
Dar CeA reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii pe care consumatorii doresc să le
cumpere, în timp ce investiţiile şi consumul sunt evidenţiate în contabilitatea naţională precum
cantităţi de bunuri şi servicii cumpărate efectiv, inclusiv modificările – voluntare sau nu – de
stocuri. Astfel vom face distincţie între cererea agregată efectivă, (CeAE), măsurată în contabilitatea
naţională şi conceptul economic de cerere agregată (CeA) care reprezintă cererea planificată, dorită.
În Sistemul Conturilor Naţionale avem CeAE = C + I + G + Nx, iar diferenţa IU = CeAE –
CeA va reprezenta modificarea neplanificată a stocurilor, respectiv atunci când cererea agregată
(CeA) nu este egală cu outputul Y, atunci Y – CeA = IU.
Prin definiţie, producţia (outputul) de echilibru (respectiv venitul) este acel nivel al
producţiei Y pentru care CeA este egală cu outputul:
CeA = Y (IU = 0) (2.3)
Concluzii:
a) În condiţiile în care preţurile şi salariile sunt constante în timp, atunci outputul se află în
echilibru pe termen scurt dacă CeA egalează outputul produs;
b) CeA determină nivelul de echilibru al outputului;
c) La echilibru IU = 0, iar consumatorii cumpără întreaga cantitate pe care doresc să o
achiziţioneze;
34
d) Orice proces de ajustare a outputului bazat pe modificarea stocurilor (IU) va conduce la

deplasarea către nivelul de echilibru.
Funcţia de consum şi cererea agregată. Prima componentă a cererii agregate (CeA) este
consumul personal (C), iar acesta poate fi definit în raport cu nivelul venitului prin intermediul
funcţiei de consum:
C = C + cY, C 0, 0c1 (2.4)
În relaţia (2.4), componenta C reprezintă consumul autonom (sau incompresibil), care va
arăta nivelul consumului în momentul în care venitul este zero, sau consumul minim necesar
subzistenţei, indiferent de venit. Y reprezintă venitul agregat (total), iar c reprezintă înclinaţia
marginală pentru consum / propensiunea pentru consum (IMC), care este o funcţie de venit.
Dacă vom considera o economie simplă, fără a include sectorul public şi sectorul extern,
atunci acumularea este egală cu venitul minus consumul:
S=Y–C (2.5)
S = - C + (1-c)Y (2.6)
în care s = (1-c) se numeşte înclinaţie marginală pentru economisire / acumulare (IMS).
Cea de-a doua componentă a cererii agregate, investiţiile, pot fi exprimate în raport cu
nivelul producţiei (Y) şi al ratei dobânzii r, I = f(y,r). Pentru moment vom presupune că investiţiile
planificate se menţin constante la nivelul I , astfel:
CeA = C + I = C + I + cY = A + cY (2.7)
Relaţia (2.7) arată faptul că CeA depinde de cheltuielile autonome ( A ) şi nivelul venitului
(Y), iar figura 2.2 ilustrează conexiunile dintre componente.
Observaţii
CeA=Y
CeA CeA= A +c.Y Pentru orice nivel al
outputului (venitului) din stânga lui Yo
IU > 0 (IU 0) firmele vor constata faptul că
cererea depăşeşte oferta şi astfel
E nivelul stocurilor descreşte. În aceste
condiţii firmele vor mări producţia
A
I către nivelul de echilibru Yo.
Pentru niveluri de producţie
IU < 0 din dreapta lui Yo (Y  Yo), oferta
C= C + c Y depăşeşte cererea şi cantitatea de
bunuri produsă şi nevândută va
C conduce la creşterea (nedorită) a
stocurilor (IU  0 ).
În aceste condiţii firmele vor
45 Y reduce producţia, care va tinde la Yo.
0
c=IMC reprezintă panta
Yo Output, Venit funcţiei de consum, respectiv a curbei
CeA.
Figura 2.2
35
În continuare vom utiliza expresiile cererii agregate (2.7) şi relaţia (2.3) pentru a
determina nivelul de echilibru al outputului, Yo . Înlocuind (2.7) în (2.3) obţinem condiţia de
echilibru:
Y = A + cY  (1-c)Y = A , respectiv
1
Yo =  A =  A (2.8)
1 c
1
În această relaţie  = se numeşte multiplicator.
1 c
Multiplicatorul reprezintă cantitatea cu care se modifică outputul în condiţiile în care

cererea agregată autonomă creşte cu o unitate.
Acelaşi rezultat se obţine dacă plecăm de la ecuaţia formării PIB, pe care o diferenţiem
considerând G şi T constante:
Y  C Y  T   I  G  dY  dI  c' dY
dY 1 (2.8’)
dI  1  c' dY  
dI 1  c'
Se constată că derivata funcţiei de consum, (C’) este tocmai IMC, deci C’ = c.

Y
Din definiţia anterioară avem:  = , deci: Y =   A (2.9)
A
Pentru a reliefa ajustarea outputului provocată de variaţia investiţiilor (I) în tabelul 2.1 este
prezentat un exemplu numeric simplu.
Exemplu.
Se consideră o economie în care outputul la momentul 1 (iniţial) este de 7000 u.m.
Înclinaţia marginală către consum este c = 0,7. (vezi coloana 5). În anul iniţial au crescut investiţiile
cu 63 de unităţi monetare (de la 1137 la 1200), iar restul elementelor au rămas constante. Evoluţia
agregatelor macroeconomice pe un orizont de 21 de ani este descrisă în tabelul 2.1
Variaţia outputului determinată de creşterea investiţiilor
Tabelul 2.1
Output Y I CeA=
G  NX Y= C= C +c Y =
Pas Y-CeA IU Output
C+I+ G  NX
 constant Y-( G  NX ) 524,7+0,7 Y
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
1 7000 1461 5539 4402 1137 7000 0 0 Constant
2 7000 1461 5539 4402 1200 7063 -63 Scade Creşte
3 7063 1461 5602 4461,1 1200 7107,1 -44,1 Scade Creşte
… … … … … … … … … …
20 7209,9 1461 5748,9 4548,9 1200 7210 -0,1 Scade Creşte
36
21 7210 1461 5749 4549 1200 7210 0 0 Constant

Concluzii
1. Noul nivel de echilibru Y = 7210 a crescut, faţă de momentul iniţial, cu Y = 7210-7000 =
210, mult mai mult decât creşterea investiţiilor I = 1200-1137 = 63, deoarece I induce o
creştere suplimentară în venit, fapt ce conduce la o creştere suplimentară a cererii de consum
(C).
2. Se poate observa că multiplicatorul reprezintă raportul dintre modificarea outputului şi
modificarea cheltuielilor autonome ce au determinat aceasta:
Y 210
= = = 3,333
A 63
De asemenea, se poate observa că multiplicatorul  se poate scrie ca sumă a progresiei
geometrice:  = 1 + 0,7 + (0,7)2 + (0,7)3 + …
În partea dreaptă a relaţiei se adaugă creşterile outputului la fiecare pas, iar la limită, aceasta
creştere este indicată de ..
3. Creşterea totală a outputului rezultă din relaţia (2.8):
Yo =   I respectiv Yo = 3,333  63 = 210
4. Deoarece IMC + IMS = 1, multiplicatorul se mai poate scrie:
1 1
=  . Este evident faptul că o creştere a înclinaţiei către economisire va extrage
IMS s
venit din fluxul circular către acumulare, deci o sumă mai mică se întoarce în flux pentru a genera
creşteri ale cererii agregate, producţiei şi venitului.
5. Cu cât înclinaţia marginală către consum este mai mare cu atât este mai mare
1
multiplicatorul. Dacă, de exemplu, IMC = 0,8, atunci  = = 5, iar producţia va creşte cu
0,2
Yo = I = 5  63 = 315.
Economia se va deplasa către noul punct de echilibru în mai mulţi paşi decât în tabelul 2.1.
2.4. Sectorul public ( guvernul)
Politica fiscală. Autoritatea publică influenţează în mod direct nivelul de echilibru al

venitului prin componenta G, care este o parte a cererii agregate, şi prin componentele TA şi TR,
componente ce afectează relaţia dintre producţia, venitul Y şi venitul disponibil YD. În concluzie
vom avea:
CeA = C + I + G (2.10)
1
C = C + cYD = C + c·(Y + TR – TA) (2.11)
Cu c = IMC, respectiv proporţia din venitul disponibil alocată consumului.
Dacă vom presupune că puterea publică cheltuieşte o sumă constantă G, menţine constant
nivelul transferurilor (TR) şi colectează proporţia t din venit sub formă de taxe şi impozite, atunci
relaţia (2.11) devine:
C = C + c TR + c(1-t)Y (2.12)
1
Pentru simplificare, Tf este inclus în TA (relaţia (2.6’) din Rezumatul analitic).
37
În ecuaţia (2.12) consumul gospodăriilor depinde în primul rând de venitul disponibil, şi nu

de venit în general, deoarece impozitele şi taxele reduc nivelul venitului posibil a fi consumat la
venitul disponibil (YD). De asemenea, relaţia mai arată faptul că se consumă o proporţie c din
venitul disponibil, în timp ce din venitul agregat se consumă o proporţie c(1-t), (cu (1-t) proporţia
din venit ce rămâne la dispoziţia consumatorilor după plata impozitelor şi taxelor ).

CeA = ( C + c TR + I + G )+ c(1-t)Y = A + c(1-t)Y (2.13)
Sectorul public va acţiona asupra cererii agregate (CeA) prin G (cheltuielile publice), TA =
(1-t)Y (impozit şi taxe), respectiv TR (transferuri).
Politica fiscală / bugetară reprezintă politica autorităţii publice în ceea ce priveşte nivelul
cheltuielilor publice, al transferurilor precum şi structura şi nivelul taxelor şi impozitelor.
O politică de stabilizare constă în acţiuni ale autorităţii publice îndreptate spre controlul
nivelului outputului şi menţinerii sale cât mai aproape de nivelul ocupării complete a factorilor.
Relaţia de echilibru este:

1
Yo = CeA, adică Yo = A +c(1-t)Yo  Yo = A = G A (2.14)
1  c(1  t )
Comparând ecuaţiile (2.14) şi (2.8) vom observa următoarele diferenţe:
a) cheltuielile autonome A conţin două componente suplimentare, şi anume cheltuielile
publice ( G ) precum şi transferurile ( TR );
b) multiplicatorul G este mai mic decât  deoarece taxarea venitului conduce la scăderea
cererii de consum: c(1-t)  c.
De exemplu, pentru c = 0,7 şi t = 0,2 avem:
1 1
G = = = 2,17  3,333
1  c(1  t ) 1  0,56
c = c(1-t) reprezintă înclinaţia marginală către consum respectiv proporţia din venitul
agregat destinată consumului.
Un stabilizator automat este orice mecanism economic care reduce dimensiunea modificării
outputului ca rezultat al modificării cererii autonome.
Un sistem de impozitare proporţional reprezintă un exemplu bun de stabilizator automat. Un

alt stabilizator automat îl reprezintă ajutorul de şomaj (care permite şomerilor să consume chiar
dacă aceştia nu au de lucru). Aceste câştiguri vor conduce la o scădere a cererii mai puţin accentuată
decât dacă aceştia nu vor avea deloc câştiguri.
Scăderea investiţiilor va avea un efect mai mic în prezenţa unui stabilizator automat (printr-o
reducere mai puţin accentuată a producţiei) decât în absenţa acestuia.
Cu alte cuvinte, prezenţa unui stabilizator automat în economie va reduce nivelul
fluctuaţiilor.
38
c) Ambii multiplicatori ( şi G) pot fi scrişi într-un mod similar pe baza ideii de
modificare:
Y Y
= , G = (2.15)
A A
(Aceste relaţii nu sunt identice datorită faptului că A , cheltuielile autonome, au structuri
diferite în cele două exprimări).
O expresie mai generală a multiplicatorului se obţine plecând de la ecuaţia de echilibru
Y = C( Y – T) + I + G , pe care o diferenţiem, considerând că toţi factorii sunt variabili:
dY = C’ · (dY – dT) + dI + dG
De aici rezultă:
 C' dT  dI  dG
dY  (2.15’)
1  C'
Din (2.15’) se obţine multiplicatorul investiţiilor dacă dT = dG = 0, precum şi
multiplicatorul achiziţiilor guvernului făcând dI = dT = 0.
Dacă în ecuaţia de echilibru din care s-a dedus (2.15’) considerăm taxele funcţie de Y, T =
t(Y), atunci obţinem:
dY  C' dY  t' dY   dI  dG` şi
dI  dG
dY  , unde c = C’, t = t’. (2.16)
1  c  1  t 
În cazul particular T =   Y, avem d(Y) =   dY + Y d, şi prin urmare expresia
multiplicatorului devine:
 c  Y  d  dI  dG
dY  (2.17)
1  c  1   
În continuare vom analiza efectele politicii fiscale, respectiv ale modificărilor cheltuielilor
publice, impozitelor şi transferurilor.
1) Efectele modificărilor cheltuielilor publice (G) pot fi determinate egalând variaţia

venitului de echilibru cu variaţia cererii agregate, celelalte elemente rămânând nemodificate
( C , TR , I ):
Y =  G + c(1-t) Y (2.16’)
Astfel, modificarea venitului la echilibru va fi:
Yo = G  G (2.17’)
2. Efectul modificării ratei de impozitare t la o nouă rată t’, cu t’  t , rezultă din relaţia2:
Yo = -cYot + c(1-t’) Yo (2.18)
cY0
sau Yo = - t (2.19)
1  c(1  t ' )
Primul termen al relaţiei (2.18) indică dimensiunea modificării cheltuielilor de la nivelul
iniţial la cel determinat de reducerea taxelor.
2
Pentru a verifica rezultatul din relaţia (2.17) vom calcula prin intermediul relaţiei (2.13) outputurile Y1 şi Y0 , care
corespund ratelor de taxare t, respectiv t’, şi apoi se va efectua diferenţa dintre cele două expresii:  Y = Y1 –
Y0.
39
Al doilea termen indică modificarea cererii agregate determinată de un venit mai mare. Cum
t = t’-t  0, relaţia (2.19) indică o creştere a venitului la echilibru (Yo  0).
Prin urmare, o reducere a impozitelor (respectiv a ratei de taxare) conduce la creşterea
nivelului veniturilor.
3) Efectul creşterii transferurilor este de acelaşi tip cu al cheltuielilor publice, dar cu o

dimensiune mai mică, deoarece doar o parte a transferurilor este consumată (c TR ), iar cealaltă
parte este economisită (s TR ).
Un alt efect interesant menţionat de teoria economică este paradoxul acumulării.
Am demonstrat anterior că nivelul de echilibru al venitului Yo este stabil. Este interesant de
urmărit modul în care nivelul venitului afectează modificările economisirii. Dacă vom scade
consumul din ambele părţi ale identităţii macroeconomice fundamentale vom obţine:
I+G=S+T
O creştere a dorinţei de acumulare de la nivelul iniţial (S0 + T) la nivelul (S1 + T) va
conduce, pe de o parte la scăderea nivelului venitului de la Y0 la Y1, dar pe de altă parte, şi la
scăderea nivelului realizat al acumulării la (S + T)1 , cu alte cuvinte şi la scăderea venitului, deci a
investiţiilor.
În figura 2.3 sunt explicate grafic aceste modificări:
S1+T
I+G S0+T
S+T
(S+T)0 I+G
(S+T)1
Y1 Y0 Y
Figura 2.3
Dimensiunea descreşterii (creşterii) venitului determinată de deplasarea acumulării S

depinde de panta dreptei (S + T) şi de panta dreptei (I + G).
De asemenea, depinde şi de starea iniţială a economiei Y0.
Relaţia dintre panta dreptei S + T şi dimensiunea modificării nivelului de echilibru al
venitului rezultă din aplicarea multiplicatorului G la modificarea cererii de investiţii sau a
cheltuielilor publice.
Paradoxul acumulării ne ajută să înţelegem o controversă mai veche în ceea ce priveşte rolul
economiilor şi a cheltuielilor. Comportamentul economiei depinde de nivelul la care se afla,
respectiv dacă sunt sau nu sunt ocupaţi complet factorii de producţie.
40
În condiţiile în care cererea agregată se află la un nivel scăzut, iar economia are resurse
disponibile, paradoxul acumulării arată că o reducere a dorinţei (tendinţei) de acumulare va creşte
nivelul cheltuielilor precum şi nivelul de echilibru al venitului. Astfel, societatea va beneficia de o
creştere a outputului şi a utilizării forţei de muncă. În condiţiile în care cererea de investiţii este
autonomă, atunci o modificare a tendinţei de economisire nu va modifica nivelul dorit al
investiţiilor.
Dacă economia se află în condiţiile unui echilibru pe termen lung, respectiv o utilizare
completă a factorilor de producţie, o creştere a tendinţei de acumulare pentru fiecare nivel al
venitului va conduce la o creştere a economisirii din venitul realizat prin utilizarea completă a
factorilor. Cererea de consum se va diminua, şi ca urmare trebuie să crească cererea de investiţii
pentru restabilirea echilibrului la utilizarea completă a factorilor. Astfel, pe termen lung, societatea
ar putea beneficia de creşterea dorinţei de acumulare stimulând investiţiile şi, prin urmare, se va
obţine sporirea stocurilor de capital şi a nivelului producţiei.
În această secţiune s-a pus accentul pe analizele pe termen scurt, înainte ca preţurile şi
salariile să aibă timp să se ajusteze. Cum acumulările planificate depind de nivelul venitului, în
acest caz venitul este cel care reglează diferenţele dintre economiile şi investiţiile planificate.
Paradoxul acumulării demonstrează că o modificare a nivelului acumulările planificate

(înclinaţiei către acumulare) conduce la modificarea nivelului de echilibru a venitului. Dacă nu
intervin modificări în nivelul economiilor, atunci acestea trebuie să egaleze nivelul planificat al
investiţiilor.
Bugetul guvernamental (public). Bugetul guvernamental (public) reprezintă descrierea

planurilor de cheltuieli şi respectiv a finanţării acestora de către sectorul public (guvernamental) la
nivel naţional sau local.
Cheltuielile publice (guvernamentale) sunt date de cantitatea de bunuri şi servicii cumpărate
în timpul unui an precum şi de dimensiunea transferurilor.
Surplusul bugetar (BS) este mărimea veniturilor publice (provenite din taxe şi impozite) ce
depăşeşte cheltuielile publice (care constau din achiziţii de bunuri şi servicii (G) respectiv
transferuri (GTR).
BS = TA - G - GTR (2.20)
Un surplus bugetar negativ, respectiv un nivel al cheltuielilor mai mare decât cel al taxelor,
reprezintă deficit bugetar (BD). Dacă vom presupune că există doar un sistem de taxe proporţionale,
respectiv TA = t  Y, atunci relaţia (2.20) devine:
BS = tY – G - GTR (2.20’)
În figura 2.4 este prezentată legătura dintre venitul agregat şi nivelul cheltuielilor publice:
41
Cheltuieli publice
B.S
G + GTR
B.D
Y
Y0
Figura 2.4
În acest grafic cheltuielile publice sunt constante, independente de venit, în timp ce

impozitele sunt proporţionale cu venitul. Astfel pentru un nivel scăzut al venitului, bugetul
înregistrează deficit, în timp ce un nivel ridicat al venitului generează surplus bugetar.
Aşa cum am precizat în secţiunea anterioară, modificările cheltuielilor publice (G)
influenţează venitul agregat (relaţia 2.17’), astfel G reprezintă un instrument de politică fiscală /
bugetară activă.
O creştere a cheltuielilor publice ( G ) se reflectă în reducerea surplusului sau creşterea
deficitului. Dar creşterea lui G are ca efect creşterea venitului agregat, deci şi a veniturilor din
impozite.
În acest caz se poate întâmpla ca veniturile din taxe să crească mai mult decât creşterea
cheltuielilor publice, şi atunci nu este obligatorie reducerea surplusului bugetar.
Pentru a explica această situaţie, se utilizează relaţiile (2.18’) şi (2.17’) şi vom obţine
modificările din surplusul bugetar (fără a ţine cont de GTR ):
BS = t  Y -  G = t  G G -  G
 1  (1  c)(1  t )
=   1 G   G (2.21)
1  c(1  t )  1  c (1  t )
Din relaţia anterioară observăm că dacă  G  0  BS  0, cu alte cuvinte o creştere a
cheltuielilor publice va reduce BS, dar cu mai puţin decât sporul în achiziţiile guvernului.
Astfel, o creştere a cheltuielilor publice G va conduce la creşterea nivelului outputului de
echilibru. Pentru un nivel dat al ratei de impozitare, o creştere a veniturilor din taxe conduce la
atenuarea scăderii surplusului bugetar.
Similar, vom analiza efectul creşterii ratei de impozitare asupra surplusului bugetar. Ştim că
o creştere a ratei de impozitare conduce la scăderea nivelului venitului agregat. Astfel, ar părea că o
creştere a ratei de taxare conduce la scăderea surplusului bugetar în condiţiile menţinerii constante a
cheltuielilor publice. În realitate, efectul va fi invers, respectiv creşterea ratei de impozitare conduce
la creşterea surplusului bugetar. Astfel, pentru un nivel dat al G, o creştere a ratei de impozitare va
reduce venitul de echilibru şi va creşte surplusul bugetar.
42
În cazul în care cheltuielile guvernului şi veniturile din taxe vor creşte cu aceeaşi sumă, iar
investiţiile se menţin constante, atunci în relaţia (2.15’) facem dG = dT şi dI = 0 şi se va obţine
multiplicatorul bugetului echilibrat:
 c  dG  dG 1  c dY
dY    dG   1. (2.22)
1 c 1 c dG
Surplusul bugetar nu este o modalitate semnificativă de a măsura eficienţa politicii fiscale.
Principala deficienţă este aceea că surplusul se poate modifica şi datorită cheltuielilor autonome
private. Dacă vom căuta să măsurăm modul în care politica fiscală afectează nivelul venitului
agregat, atunci este necesară evidenţierea unui indicator independent de situaţia economică,
respectiv de faza ciclului economic în care se află.
Un astfel de indicator ar putea fi surplusul bugetar rezultat din utilizarea completă a
factorilor (BS*):
BS* = tY* - G - TR unde Y* reprezintă nivelul venitului agregat în condiţiile utilizării
complete a factorilor.
Diferenţa dintre bugetul cu utilizarea completă a factorilor şi cel curent este:
BS* - BS = t(Y* - Y). (2.23)
Această diferenţă este o componentă ciclică a bugetului. În condiţii de recesiune această
componentă tinde să fie negativă, iar în condiţii de redresare economică poate fi pozitivă.
PROBLEME
1. Enunţaţi şi explicaţi conţinutul legii lui Okun.
2. Într-o economie închisă înclinaţia către consum este c = 0,9 iar rata de impozitare este t
= 25%. Determinaţi multiplicatorul politicii bugetare.
3. Explicaţi ce este un stabilizator automat şi justificaţi rolul stocurilor ca stabilizator

automat.
4. Pot fi investiţiile nete negative? Justificaţi răspunsul. Care va fi efectul unor investiţii
nete negative în viitor?
5. Explicaţi ce se va întâmpla cu Produsul Intern Brut în următoarele situaţii:
- aţi avut un accident de automobil şi daunele au fost de 100 milioane lei;
- aţi câştigat două miliarde de lei la Loto;
- aţi plătit un milion de lei chirie lunar pentru apartamentul în care locuiţi;
- aţi primit două milioane de lei de la părinţi;
- salariul orar a crescut de la 80.000 lei la 100.000 lei în timp ce numărul de ore
lucrate s-a redus de la 20 la 16 pe săptămână.
6. În cursul anului curent PIB real a crescut cu 1,5%. Explicaţi, conform legii lui Okun, ce
se va întâmpla cu rata şomajului. Dar dacă creşterea economică va fi de 2,5% ?
43
Anexa 2.1
APENDIX MATEMATIC
I. Identităţi fundamentale într-o economie închisă cu două tipuri de agenţi

(gospodării – firme)
Y=C+I (2.1) Venitul (outputul) produs şi vândut (cerere)

Y=C+S (2.2) Venitul încasat şi cheltuit (alocarea venitului)
I=Y–C=S (2.3) Relaţia de echilibru între acumulare şi investiţii
într-o economie închisă
II. Identităţi fundamentale într-o economie cu trei tipuri de agenţi ( gospodării – firme-
putere publică)
a) într-o economie închisă
PIBpp = C + I + G (2.4) PIB exprimat la preţurile pieţei

PIBcf = C + I + G – Te + SP (2.5) PIB exprimat la costul factorilor (SP – subvenţii
pe produs)
YD = PIBcf + TR – Td (2.6) Venitul personal disponibil
YD = PIBpp + TR – TA (2.6’)
YD = C + S (2.7) Alocarea venitului personal disponibil
PIBcf = C + S – TR + Td (2.8)
TA = Td + Te (2.9) Taxele şi impozite totale
S – I = G + TR – TA (2.10) Diferenţa acumulare – investiţii
NT = TA – GTR (2.11) Taxele nete
b) într-o economie deschisă
NX = X – Im (2.12) Soldul balanţei comerciale

C + I + G + NX = PIBpp =
= C + S + NT (2.13) Relaţia de echilibru cerere-ofertă
I = S + (NT – G) + ( Im – X) (2.13) Volumul investiţiilor într-o economie deschisă
S = (Y – NT) – C (2.14) Acumularea din economia naţională
BS = NT – G (2.15) Surplusul bugetar
NS = S + (NT – G) =
= Y–C–G (2.16) Acumulările nete
- NX = Im – X (2.17) Împrumuturi de la restul lumii
VPd = Y – NT (2.18) Venitul personal disponibil
PNB = PIB + VNS (2.19) Formarea Produsului Naţional Brut
PNN = PNB – A (2.20) Formarea Produsului Naţional Net
PIN = PIB – A (2.20) Formarea Produsului Intern Net
44
III. Analiza pieţei bunurilor şi serviciilor
CeA = C + I + G + NX (2.21) Cererea agregată

C= C+cY (2.22) Funcţia de consum
C > 0, 0 < c < 1
S = - C + (1 – c) Y (2.23) Funcţia de acumulare (economisire)
1–c=s
la echilibru, CeA = Y (2.24)
Y = C + c Y + I + G + NX (2.25)
1
Y= A (2.26)
1 c
1
cu A  C  I  G  NX ,   multiplicatorul simplu al politicii bugetare
1 c
Vom introduce distinct venitul disponibil şi taxele în modelul considerat:
C = C + c Yd = C + c ( Y + TR – TA) =
= C + c TR + c (1 – t) Y (2.27)
CeA = ( C + c TR + I + G + NX) + c (1 – t) Y =
= A + c (1 – t) Y
Cum la echilibru CeA = Y rezultă:

1
Y=  A   G A (2.28)
1  c (1  t )
1
Cu  G  multiplicatorul politicii bugetare
1  c 1  t 
IV. Efecte ale politicii de relansare economică bugetară
Modificarea cheltuielilor publice:

Y  G  c 1  t  Y  Y   G  G (2.29)
Modificarea volumului transferurilor :

Y  c   G  TR (2.30)
Observaţie: Modificarea volumului taxelor este similară cu cea a volumului transferurilor

dar de semn contrar.
Modificarea nivelului ratei de impozitare:
45
Y  c  Y  t  c 1  t   Y 
c Y
Y    t (2.31)
1  c 1  t 
Legătura dintre modificarea cheltuielilor publice şi modificarea surplusului bugetar:
BS  
1  c   1  t   G (2.32)
1  c 1  t 
Notaţii
Y - outputul (PIB), venitul agregat BTR - transferuri ale sectorului privat

CeA - cererea agregată GTR - transferuri ale sectorului public
PIBpp- Produsul Intern Brut la preţurile SP – subvenţii pe produs
pieţei X - exporturi
PIBcf - Produsul Intern Brut la costul Im - importuri
factorilor NX - soldul balanţei comerciale
C - consumul t - rata medie de taxare
I - investiţiile (impozitare)
G - cheltuielile publice S - acumularea (economiile)
YD - venitul disponibil s - înclinaţia marginală către
C - consumul autonom economisire
c - înclinaţia marginală către consum  Q - modificarea unui indicator
TA - taxe totale - multiplicatorul simplu
Te - taxe indirecte G - multiplicatorul simplu al
Td - taxe directe politicii bugetare
NT - taxe nete A - amortizarea
TR -transferuri publice BS - surplusul bugetar
Bibliografie:
Bucureşti, 2005
Hall, R.E., Taylor, J.B. – Macroeconomics. Theory, performances and policy, W.W. Norton&Co,
N.Y. 1999
46
Unitatea de învăţare 3 MECANISMUL PIEŢEI
MECANISMUL PIEŢEI: MODELE NEOKEYNESIENE DE ECHILIBRU

MACROECONOMIC
CUPRINS
3.1. Capital, investiţii şi rata dobânzii

3.2. Modelul IS – LM
3.2.1. Piaţa bunurilor şi serviciilor şi curba IS
3.2.2. Pieţele activelor financiare şi curba LM
3.3. Echilibrul pieţelor
3.4. Piaţa forţei de muncă
Probleme
Anexa 3.2. Exemplificare grafică a politicilor bugetare şi fiscale
 Definirea legăturilor dintre capital şi rata dobânzii;

 Cunoaşterea pieţei bunurilor şi serviciilor şi a modelului IS;
 Cunoaşterea pieţei monetare şi a modelului LM;
 Definirea echilibrului pieţelor;
 Analiza pieţei muncii.
47
3.1. Capital, investiţii şi rata dobânzii
În această secţiune considerăm că stocul de capital al unei economii este dat de

totalitatea uzinelor, echipamentelor, clădirilor şi stocurilor de bunuri (materii prime,
semifabricate, produse finite).
Investiţiile reprezintă achiziţii de bunuri de capital ce vor fi utilizate pentru producerea
altor bunuri şi servicii. Stocul de capital al unei economii se modifică prin intermediul
investiţiilor, iar variaţia acestuia este dată de nivelul investiţiilor nete (investiţiile brute
minus deprecierea capitalului).
Utilizând o serie de timp în figura 3.1 sunt prezentate relaţiile dintre aceşti indicatori.
Observaţii
Investiţii nete
(preţuri constante)
1) În zona a) se poate observa

Investiţii brute că investiţiile brute au cunoscut
fluctuaţii. În anii de recesiune (t =
(a) Investiţii
2, 4, 6) investiţia brută a scăzut, iar

în anii de relansare a crescut rapid.
O parte a investiţiei brute a
înlocuit capitalul scos din uz.
Investiţii Această componentă (investiţiile de
de înlocuire) a crescut relativ lin şi nu
înlocuire a cunoscut fluctuaţii prea mari.
An 1 2 3 4 5 6 2) Investiţiile nete, care
reprezintă creşterea stocului de
capital, vor fluctua în mod
(preţuri constante)
(b) Stoc de capital
asemănător investiţiilor brute.

3) În zona b) este reprezentată
evoluţia stocului de capital în
perioada analizată. O creştere a
stocului de capital se înregistrează
în toată perioada, cu evoluţii mai
lente în anii de recesiune şi mai
rapide în anii de relansare.
Anul 1 2 3 4 5 6
Figura 3.1
Investiţiile private reprezintă investiţii în locuinţe noi plus investiţiile firmelor şi

suplimentarea stocurilor acestora.
O parte a investiţiilor este efectuată de autoritatea publică, iar o parte a stocului de
capital este deţinută de sectorul public. În Sistemul Contabilităţii Naţionale investiţiile publice
sunt incluse în cheltuielile guvernamentale (G). Cu alte cuvinte, investiţiile publice reprezintă
o parte a cheltuielilor guvernamentale ce asigură realizarea infrastructurii capitalului social.
48
Rata dobânzii este suma de bani primită de proprietar şi plătită de cel care a luat cu
împrumut capitalul , şi se exprimă procentual faţă de totalul împrumutului.
Vom face distincţie între rata nominală a dobânzii R şi rata reală a dobânzii r, astfel
încât rata reală este egală cu rata nominală a dobânzii minus inflaţia :
r=R- (3.1.)
Preţul capitalului (respectiv venitul adus de acesta) este dat de rata reală a dobânzii. O
influenţă majoră în deciziile de investiţii private o au rata aşteptată a profitului şi rata reală a
dobânzii.
Dacă celelalte elemente rămân nemodificate1, cu cât va fi mai mare rata aşteptată a
profitului, cu atât vor fi mai mari şi investiţiile. Fondurile utilizate pentru finanţarea
investiţiilor pot fi împrumutate sau deţinute de proprietarii firmelor; indiferent de sursa
acestor fonduri, important este costul de oportunitate, care este dat de rata reală a dobânzii.
Rata reală a dobânzii pierdute (datorită faptului că suma nu a fost dată cu împrumut) este
costul de oportunitate pentru utilizarea în investiţii a profitului reţinut.
Astfel, cu cât este mai scăzută rata reală a dobânzii, cu atât vor fi mai mari investiţiile.
Cererea de investiţii (CeI) este relaţia dintre nivelul planificat al investiţiilor şi rata reală a
dobânzii, dacă celelalte elemente rămân nemodificate.
În figura 3.2 se prezintă curba cererii de investiţii pentru rata medie a profitului
aşteptat:
r Observaţie
12 O modificare a ratei reale a
-- dobânzii va determina o deplasare de-a
lungul curbei cererii de investiţii; cu cât
10 CeI = f(r) rata dobânzii este mai scăzută, cu atât
-- investiţiile planificate sunt mai mari.
Curba cererii de investiţii are panta
Rata reală a
8 negativă, ceea ce corespunde ipotezei că

dobânzii
-- o reducere a ratei dobânzii creşte

profitabilitatea stocului de capital şi
6 astfel conduce la creşterea cheltuielilor
CeI pentru investiţiile planificate.
Investiţii
Figura 3.2
1
Dintre numeroasele influenţe ce se exercită asupra ratei aşteptate a profitului, fazele ciclului economic şi
inovaţiile tehnologice (progresul tehnic) sunt cele mai importante. Fazele ciclului economic influenţează rata
aşteptată a profitului deoarece vânzările şi ratele de utilizare ale capitalului variază conform fazelor ciclului
economic. În ceea ce priveşte progresul tehnic, după ce firmele reuşesc să dobândească experienţă în utilizarea
noilor tehnologii, se aşteaptă la scăderea costurilor şi creşterea ratei profitului.
49
Poziţia curbei cererii de investiţii este determinată, pe de o parte, de panta funcţiei CeI,
iar pe de altă parte de nivelul investiţiilor autonome I , ceea ce într-o formă simplă, liniară va
fi:
I = I - br, b0 (3.2)
Firmele vor analiza doar investiţiile care le pot aduce un profit suplimentar, profit ce
nu va fi obţinut în cadrul unei singure perioade (an), ci pe o perioadă mai mare. Pentru a
estima beneficiul net al unei investiţii este necesară calcularea valorii prezente nete a
veniturilor viitoare în raport cu un factor de discont (de actualizare).
Din acest motiv, estimarea veniturilor viitoare aduse de un anumit proiect de investiţii
trebuie actualizată cu o rată a discontului (rată de actualizare) pentru a obţine valoarea
prezentă. Acest proces este similar cu calculul dobânzilor compuse, dar inversat.
Rata de actualizare reprezintă costul de oportunitate al capitalului, care este în
realitate rata dobânzii, respectiv sumele ce pot fi obţinute cu risc zero (de exemplu dobânzile
obţinute prin depozite la bănci cu risc de faliment scăzut, cele garantate de stat sau la CEC).
În situaţii de instabilitate economică (fluctuaţii ciclice), rata de actualizare va include şi un
coeficient de risc care se justifică prin necesitatea de a reduce riscurile. Valoarea prezentă a
fluxurilor de venit anuale se compară cu costul achiziţionării bunurilor de capital (KC).
Dacă valoarea prezentă este mai mare decât costul, atunci venitul net actualizat este
pozitiv şi se va demara investiţia, iar dacă acesta este negativ (cost mai mare decât valoare
prezentă) atunci investiţia nu se va mai efectua.
Acest proces poate fi descris în raport cu fluxurile de venit actualizate astfel:
n
Y1 Y2 Yn Yt
PV = 
(1  r ) (1  r ) 2
 ... 
(1  r ) n
 
t 1 (1  r )
t
(3.3)
Venitul (Y) obţinut în urma investiţiei este actualizat în fiecare an în raport cu rata de
actualizare (r) pentru perioada considerată (n ani). În acest caz rata de actualizare va avea o
expresie zecimală şi nu procentuală (30% = 0,3).
În relaţia (3.3) avem:
PV – valoarea prezentă;
Y – venitul net adus de investiţie (Yt venitul net din anul t);
n – numărul de ani de funcţionare a proiectului;
r – rata de actualizare / discont.
O abordare alternativă, sugerată de Keynes, se bazează pe aceleaşi principii dar

porneşte de la rata internă a venitului (RIV). Astfel, putem scrie:
n
Yt
PV =  t
cu x = RIV.
t 1 (1  x )
Firmele estimează valoarea ratei interne a venitului (RIV) care conduce la o valoare
prezentă egală cu costul bunurilor de capital, adică determină x astfel încât PV = KC.
Firmele cu un comportament raţional vor investi doar dacă RIV este mai mare decât
rata de actualizare, respectiv x este mai mare decât r.
50
Rata internă a venitului se mai numeşte şi eficienţa marginală a capitalului (EMK).

Firmele vor investi şi îşi vor creşte stocul bunurilor de capital până la punctul în care EMK
este egală cu rata dobânzii. Evident, eficienţa marginală a capitalului descreşte atunci când
stocul de capital creşte, astfel, analog celorlalţi factori de producţie, respectă legea
productivităţii marginale descrescătoare.
Deci EMK descreşte odată cu creşterea capitalului, iar curba descrescătoare ce
figurează capitalul în raport cu EMK reprezintă curba cererii de capital. Panta negativă a
curbei provine şi din faptul că cele mai profitabile investiţii vor fi efectuate primele, iar cele
mai puţin profitabile vor fi analizate ulterior, pentru acestea înregistrându-se nivele mai
scăzute de productivităţi marginale.
Profitul de echilibru al firmei (maxim) se va obţine în punctul în care eficienţa

marginală a capitalului este egală cu rata de discont, respectiv pentru EMK = r.
Programele de investiţii pot fi ierarhizate după RIV corespunzător rezultând o evaluare

a cererii pentru investiţii care se compară cu oferta de fonduri destinate acestui scop. Este
evident că nivelul profitului este un factor determinant al cererii de investiţii. Din acest punct
de vedere criteriul RIV/EMC nu este absolut corect întrucât nu conduce întotdeauna la aceiaşi
ierarhizare a proiectelor de investiţii ca şi criteriul PV. Diferenţa2 provine din faptul că
ordonarea după PV depinde de rata de piaţă a dobânzii (rata la care câştigurile pot fi
reinvestite), în timp ce RIV nu este legată de rata de piaţă. Ca urmare ierarhizarea după cele
două criterii poate fi diferită.
Investiţiile agregate la nivel naţional sunt finanţate din economiile (acumulările)
agregate şi din împrumuturi de la restul lumii. Împrumuturile din exteriorul ţării provin fie din
acumulări private, fie din acumulările publice (guvernamentale) ale ţărilor partenere şi sunt
determinate de deciziile gospodăriilor şi de politica fiscală publică.
Totuşi, sursa cea mai importantă pentru finanţarea investiţiilor o reprezintă
economisirea gospodăriilor din economia naţională. Printre cei mai importaţi factori ce
influenţează acumularea gospodăriilor şi deciziile de consum se pot aminti: rata reală a
dobânzii, venitul disponibil, puterea de cumpărare a avuţiei nete, veniturile aşteptate în viitor
etc.
2
Intuitiv, se deduce că dacă vom compara două proiecte, unul care aduce profit mare în viitorul îndepărtat şi
altul, cu un venit mai mic în viitorul apropiat, atunci este posibil ca la primul proiect să se obţină un nivel ridicat
al PV pentru o rată mică a dobânzii, în timp ce pentru cel de-al doilea proiect să se obţină un nivel ridicat al PV
pentru un nivel mare al ratei dobânzii şi va surclasa primul proiect. Pentru ilustrare considerăm exemplul descris
în tabelul următor:
Cost Venit la t = 1, Venit la t = 2 RIV PV
investiţie Y1 Y2 r=0 r = 2/3 r =1
Proiect 1 10 0 90 2 90 32,4 22,5
Proiect 2 10 30 40 3 70 32,4 25
 Se constată că ordonarea proiectelor după criteriul PV oferă soluţii diferite în funcţie de rata de piaţă a
dobânzii, respectiv pentru rate ale dobânzii între 0 şi 66,66%este mai profitabil să se aleagă proiectul 1,
iar pentru rate ale dobânzii de peste 66,66%, va fi ales cel de-al doilea proiect.
 Aplicarea criteriului EMK dă o soluţie unică, ce nu ţine seama de costul de oportunitate al investiţiei
(rata de piaţă a dobânzii).
51
Rata reală a dobânzii. În condiţiile în care celelalte elemente rămân nemodificate,

cu cât este mai scăzut nivelul ratei reale a dobânzii, cu atât va fi mai mare consumul şi în
consecinţă, o acumulare mai mică. Astfel, o creştere a consumului într-un an determină o
acumulare mai scăzută, iar dobânzile ce ar putea fi obţinute prin acumulare sunt pierdute.
Cu alte cuvinte, costul de oportunitate al consumului este dat de rata reală a dobânzii.
Efectul ratei reale a dobânzii asupra cheltuielilor de consum este un exemplu pentru principiul
substituţiei. În condiţiile în care costul de oportunitate al unei acţiuni creşte, atunci oamenii
vor alege o altă acţiune în locul ei. În acest caz, creşterea costului de oportunitate a
consumului curent conduce la scăderea acestui consum curent şi înlocuirea lui cu un consum
viitor.
Venitul disponibil. Cu cât este mai mare venitul disponibil al gospodăriilor, în

condiţiile în care celelalte elemente rămân nemodificate, cu atât va fi mai mare atât
consumul cât şi acumularea.
Puterea de cumpărare a activelor nete. Evident, în viaţa reală o gospodărie deţine

anumite proprietăţi, are o anumită avere, precum are şi datorii. Averea netă (activele nete) a
unei gospodării va fi dată de averea deţinută, minus datoriile sale. Puterea de cumpărare a
gospodăriei (sau a activelor nete deţinute de o gospodărie) reprezintă cantitatea de bunuri şi
servicii ce poate fi achiziţionată cu aceste active. O putere de cumpărare mare conduce la un
consum mare la nivelul gospodăriilor (ceilalţi factori rămânând neschimbaţi).
Puterea de cumpărare este direct influenţată de nivelul preţurilor, deoarece o creştere a
preţurilor conduce la scăderea averii reale şi de aici la scăderea consumului.
Veniturile viitoare aşteptate. Dacă o gospodărie se aşteaptă să câştige în viitor mai

mult, atunci şi consumul său va fi mai mare. Aşa cum am văzut, cheltuielile de consum şi
acumulare sunt influenţate de mai mulţi factori şi dintre aceştia vom analiza doi, şi anume
rata dobânzii şi venitul disponibil.
Rata reală a dobânzii, care reprezintă costul de oportunitate al consumului, determină
alocarea pe termen lung a venitului disponibil între consum şi acumulare.
Venitul disponibil este cel care pe termen scurt influenţează în mod decisiv consumul
şi acumularea, aşa cum am menţionat şi în capitolul 2, secţiunile 2.3 şi 2.4.
Utilizând un raţionament similar pentru cererea de investiţii (CeI), pot fi introduse
funcţiile cererii de consum şi a ofertei de economii.
Funcţia cererii de consum (CeC) arată relaţia dintre cheltuielile de consum şi rata
reală a dobânzii (dacă celelalte elemente rămân nemodificate).
Funcţia ofertei de economii (OS) arată relaţia dintre economii / acumulare şi rata reală
a dobânzii.
În figura 3.3 sunt reprezentate grafic cele două funcţii.
52
r
r
B
B OS
A
A
CeC
CeC CeCA OSA OSB

Figura 3.3
(a) Cheltuieli pentru consum (b) Acumulare
Observaţii
1. Pentru cele două curbe prezentate în figura 3.3 am presupus că celelalte influenţe
asupra consumului şi acumulării rămân nemodificate. Una din cele mai importante
influenţe o are venitul disponibil. Cum acesta este constant ( YD ) de-a lungul celor
două curbe, atunci valoarea consumului plus cea a economiilor formează venitul
disponibil:
CeCA + OSA = ( YD )
CeCB + OSB = ( YD )
2. Pentru fiecare nivel al ratei dobânzii, cheltuielile de consum plus economiile
egalează venitul disponibil. Orice creştere a ratei reale a dobânzii va conduce la scăderea
consumului şi la creşterea economiilor (deplasarea din A în B).
3. Dacă venitul disponibil creşte, atunci vor creşte atât consumul cât şi acumularea,
deci curbele CeC şi OS se vor deplasa către dreapta (translaţie). Dimensiunea creşterilor va fi
dată de către înclinaţia marginală către consum (IMC) respectiv înclinaţia marginală către
economisire (IMS).având în vedere că c > s, şi c + s = 1, rezultă o creştere mai mare a
nivelului consumului decât a acumulării.
4. Influenţele puterii de cumpărare a activelor nete şi a veniturilor viitoare aşteptate
asupra cheltuielilor de consum şi acumulării sunt de sensuri contrare, adică orice modificare
ce măreşte cheltuielile de consum, pentru un nivel dat al venitului disponibil, va reduce
acumularea.
Pentru un nivel dat al venitului disponibil, o creştere a puterii de cumpărare sau o
creştere a veniturilor aşteptate va determina creşterea consumului, respectiv deplasarea curbei
CeC către dreapta, şi scăderea economiilor cu deplasarea curbei OS către stânga. Pentru a
explica modificările ratei reale a dobânzii şi abordarea pe termen lung este necesară
includerea pieţei financiare şi a sectorului extern, şi din acest motiv vom aborda acest subiect
în capitolul următor.
53
3.2. Modelul IS – LM
Modelul IS – LM arată legăturile existente între sectorul bunurilor şi serviciilor şi
sectorul monetar, legătura ce există între pieţele bunurilor şi cea a activelor financiare. În
figura 3.4 este prezentată structura modelului.
Venit
Pieţele activelor financiare Pieţele bunurilor şi serviciilor
Bani Certificate  Cerere agregată

de depozit
 Output/oferta agregată
 Cerere  Cerere
 Ofertă  Ofertă
Rata dobânzii
Politică monetară Politică

fiscală/bugetară
Figura 3.4
Variabilele de bază ce fac legătura dintre pieţe sunt PIB / PNB şi rata dobânzii.
Teoria macroeconomică modernă (neokeynesianismul) se fundamentează pe modelul
IS – LM deoarece acesta oferă un instrument simplu şi puternic de analiză a efectelor
politicilor fiscale/bugetare şi monetare asupra producţiei şi a ratei dobânzii.
3.2.1. Piaţa bunurilor şi serviciilor. Modelul IS

Funcţia IS reprezintă sectorul real al economiei şi explică mecanismul său de
funcţionare.
Curba IS arată legătura ce există între ratele dobânzilor şi nivelul outputurilor pentru
care cheltuielile planificate egalează venitul agregat (PNB,PIB).
Cu alte cuvinte, fiecare punct de pe curba IS arată combinaţia de venit agregat şi rate
ale dobânzilor pentru care investiţiile planificate sunt egale cu acumulările planificate. Curba
IS poate fi determinată atât grafic cât şi analitic. În figura 3.5 este ilustrată deducerea grafică a
acesteia utilizându-se 4 cadrane; analiza efectuată presupunem preţurile constante şi o
economie închisă. Citirea figurilor se efectuează în sens opus acelor de ceasornic, de la (5.a)
la (5.d).
54
Cadranul (5a) prezintă legătura dintre investiţii şi rata dobânzii, respectiv cererea de
capital, sau curba eficienţei marginale a capitalului.
Economii
(c) Economii ( b)
So
Funcţia de S=I
economisire
Venit 45 Investiţii
I0
Yo Y1 Rata dobânzii I1
r
A
r
EMK
B r1
Venit agregat
Investiţii
Y1
Yo I I1
(d) Figura 3.5 (a)
Cadranul (5b) reprezintă condiţia de echilibru pentru o economie închisă fără sector
public, respectiv Economii = Investiţii (S = I), iar geometric este reprezentată de prima
bisectoare.
Cererii de investiţii din (5a) îi corespunde în 5(b) acumularea necesară acoperirii
acesteia.
În cadranul (5c) sunt descrise funcţiile de acumulare analizate în secţiunea 3.1. Se
presupune că economiile au o legătură directă cu venitul astfel încât panta acestor funcţii este
pozitivă şi depinde de înclinaţia marginală către economisire (IMS). Echilibrul obţinut în (5b)
pentru economii este proiectat în (5c) şi astfel vom obţine venitul agregat necesar generării
nivelului corespunzător de economii pentru realizarea echilibrului.
Cadranul (5d) prezintă curba IS. Pe cele două axe avem venitul agregat (Y) care
corespunde celui din cadranul (5c) şi rata dobânzii ce corespunde cadranului (5a). Deci,
proiecţia cadranelor (5c) şi (5a) în cadranul (5d) conduce la un punct unic de echilibru,
respectiv combinaţia de rate ale dobânzii şi venit agregat ce determină egalitatea dintre
acumularea planificată şi investiţiile planificate, respectiv curba IS. Punctele A şi B ale curbei
IS s-au identificat prin mecanismul prezentat mai sus.
55
Cheltuielile publice pot fi uşor ataşate modelului prin adăugarea lor orizontală în
cadranul (5a), la curba EMK, ceea ce va genera o deplasare către dreapta a acestei curbe cu G
unităţi, respectiv va fi I + G.
Pentru a descrie influenţa modificării taxelor şi impozitelor vom începe cu cadranul
5c, în care curba acumulării se va deplasa către dreapta cu T, respectiv va deveni S + T.
În nici unul din cele două cazuri analiza fundamentală nu este modificată, iar curba IS
va conţine şi cheltuielile publice precum şi taxele şi impozitele corespunzătoare.
Modificarea pantei curbei IS depinde de:

 Elasticitatea investiţiilor în raport cu dobânda. Cu cât investiţia este mai senzitivă
la rata dobânzii, cu atât IS tinde către orizontală;
 Înclinaţia marginală către economisire (IMS). Cu cât IMS este mai mare, cu atât
IS tinde către verticală (este mai înclinată);
 Rata de taxare / impozitare. Creşterea ratei de taxare şi impozitare conduce la
rotirea curbei IS către stânga (se apropie de orizontală) în timp ce scăderea ratei de
taxare roteşte către dreapta curba IS (tinde spre verticală).
Deplasările curbei IS rezultă din:

 Modificarea cheltuielilor publice (G). O creştere a cheltuielilor publice va deplasa
curba IS la dreapta, în timp ce o readucere a lor o va deplasa către stânga;
 Modificarea volumului absolut al taxelor şi impozitelor (T). O creştere a taxelor şi
impozitelor va deplasa curba către stânga, în timp ce o scădere a acestora o va deplasa
către dreapta.(vezi şi anexa 3.2)
Curba IS (Investment – Saving, Investiţii – Acumulare) descrie sectorul real, sectorul

bunurilor şi serviciilor din economie şi reprezintă echilibrul în condiţiile în care cererea
agregată de bunuri şi servicii este egală cu oferta agregată (pentru orice punct al curbei),
respectiv CeA = Y.
De asemenea, se poate determina curba IS analitic, utilizând condiţia de echilibru pe
piaţa bunurilor şi serviciilor.
Expresia cea mai generală a curbei IS este:
(IS): Y  C Y  t Y   G  I r  (3.4)
Diferenţiind (3.4) şi considerând G constant, vom obţine:
d Y  C' d Y  t' dY   I' d r
d r 1  c  1  t' 
  0 deoarece I'  0 (vezi Figura 3.2)
dY I'
(cu C’ = c = IMC - înclinaţia marginală pentru consum)
De aici rezultă că panta curbei IS este negativă.
Cum cererea agregată (CeA) este: CeA = C + I + G, obţinem:
56
Y = C + c TR + c(1-t)Y + I - br + G sau
Y = A + c Y – br, cu A = ( C + c TR + I + G ) iar c = c(1-t)
Din această relaţie rezultă forma simplificată a curbei IS:
1
(IS): Y = G( A - br), cu G = (3.4’)
1  c(1  t )
Analiza acestei ecuaţii confirmă afirmaţiile anterioare:
1. Dacă investiţiile sunt puternic senzitive în raport cu rata dobânzii, atunci

coeficientul b este mare, iar curba IS este aplatizată (se apropie de orizontală). În
consecinţă modificări mici ale ratei dobânzii conduc la modificări mari ale
venitului agregat. Reciproc, pentru un coeficient b mic (corespunzător unei
senzitivităţi reduse), curba IS tinde către verticală, respectiv modificările ratei
dobânzii nu au o influenţă prea mare asupra outputului/venitului agregat.
2. Variaţia mare a cheltuielilor autonome A conduce de asemenea la o modificare
mare a nivelului de echilibru al venitului. Astfel, puterea publică poate influenţa
nivelul venitului agregat (Y) prin intermediul instrumentelor de politică fiscală G şi
TR.
Analog deplasării lui A se vor comporta şi componentele sale, respectiv o creştere
a cheltuielilor publice (G) sau a transferurilor (TR) deplasează curba IS către
dreapta. Dimensiunea deplasării depinde de mărimea multiplicatorului. O reducere
a (G) sau (TR) deplasează curba IS către stânga.
3. Nivelul venitului depinde şi de multiplicatorul G. Cu cât este mai mare acest
multiplicator, cu atât mai mult va creşte venitul. Mărimea multiplicatorului
depinde de înclinaţia marginală către consum (IMC) şi de rata de impozitare (t). O
creştere a lui t conduce la reducerea multiplicatorului. Evident, o rată de taxare
ridicată va conduce la un venit disponibil redus şi de aici şi acumulări reduse, deci
o curbă IS ce tinde să fie orizontală.
4. Din relaţia (3.4’) se poate scrie explicit formula ratei dobânzii:
A Y
r=  (3.5)
b G b
Această relaţie ne permite să sesizăm modul în care parametrii consideraţi
(instrumentele politicii fiscale de exemplu) influenţează rata dobânzii. Astfel, rata
dobânzii este influenţată direct (pozitiv) de modificările cheltuielilor autonome A
(cu toate componentele acestora) şi este influenţată negativ (invers) de
senzitivitatea investiţiilor (b) şi dimensiunea multiplicatorului (G).
Curba IS reprezintă punctele de echilibru ale pieţei bunurilor şi serviciilor. În

consecinţă, punctele ce se află deasupra curbei IS caracterizează o situaţie cu exces în ofertă
de bunuri, iar punctele de sub curba IS reprezintă un exces de cerere de bunuri.
57
3.2.2. Pieţele activelor financiare. Modelul LM
Pieţele activelor financiare sunt pieţe pe care se schimbă bani, certificate (bonds-uri),
acţiuni, case şi alte forme ale avuţiei.
În economia reală, există o mare varietate de active financiare, iar acestea sunt
tranzacţionate în fiecare zi pe pieţele respective în volume uriaşe. O clasificare a acestor
active este prezentată în tabelul 3.1.
Tabelul 3.1
1. Active financiare
 Depozite la vedere şi monedă
 Alte depozite
 Instrumente de creditare (certificate, bonds-uri)
 Asigurări de viaţă şi rezervele fondurilor de pensii
 Alte active financiare
2. Active tangibile (în expresie fizică)
Agregatele monetare
Stocul de bani (banii cash care circulă în economie sub formă de monedă sau
bancnote) reprezintă un activ ce poate fi utilizat curent şi rapid pentru efectuarea de plăţi.
Există diferite definiţii referitoare la „agregatele monetare”, şi toate acestea reprezintă
forme ale „banilor”. Pentru analiza macroeconomică sunt relevante două definiţii, şi anume:
masa monetară (banii, moneda) în sens restrâns M1 şi masa monetară în sens larg M2:
 M1 = banii cash, bancnote şi monede în circulaţie +
+ depozite la vedere în băncile comerciale (mai puţin depozitele altor
bănci, ale guvernului şi guvernelor străine) +
+ cecuri de călătorie eliberate de instituţii nonbancare +
+ alte depozite (de tip cecuri sau carduri sau cărţi de credit - ATS =
automatic transfer from savings).
 M2 = M1 + depozite de o zi cu dobândă fixă (overnight repurchase agreement) +
+ depozite de o zi cu dobândă variabilă (overnight eurodollars) +
+ depozite la Fonduri Mutuale3 +
+ conturi de depozite bancare +
+ depozite bancare pentru economisire (pe termen mediu şi lung) +
+ depozite pe termen scurt.
Masa monetară în sens larg oferă indicaţii asupra lichidităţii din economie, în timp ce
masa monetară în sens restrâns defineşte resursele financiare utilizate pentru tranzacţii curente
– cele ce sunt opuse economisirii.
3
Depozit la fonduri mutuale pe termen scurt. Acestea pot fi retrase în orice moment. Fondurile mutuale investesc
sumele în proiecte pe termen scurt în general. Totuşi, eventualele împrumuturi pe termen lung efectuate de unele
instituţii vor fi excluse din M2 şi incluse în M3.
58
Modificarea definiţiilor4 (conţinutului) agregatelor monetare se efectuează în raport cu

inovaţiile financiare şi modificările instituţionale. Nu există un pachet unic de active care în
orice condiţii să formeze oferta de monedă şi de aceea aceste definiţii pot fi depăşite.
Certificate de depozit (bond-uri). Un certificat de depozit reprezintă un act prin care cel
care se împrumută acceptă să plătească celui de la care a împrumutat o anumită sumă la o
dată specificată (la maturitatea certificatului) şi de a plăti o anumită dobândă anuală în
restul timpului. Certificatele de depozit sunt emise de guvern, municipalităţi şi corporaţii.
Ratele dobânzilor pentru certificate sunt diferite, în raport cu cel care împrumută, şi reflectă
gradul de risc al împrumutului, respectiv riscul de neplată.
Un certificat perpetuu (perpetuity) este acela prin care se promite plata unei dobânzi
pentru totdeauna (fără a se returna suma iniţială).
Acţiunile. Acţiunile reprezintă (sau dau) dreptul proprietarului asupra unei părţi din
profitul unei întreprinderi. Acţionarii pot încasa venitul sub două forme: fie sub formă de
dividende, fie prin creşterea valorii acţiunilor datorită reinvestirii profitului obţinut. În urma
reinvestirii se creează premisele obţinerii unor profituri viitoare mai mari, în plus faţă de
creşterea valorii acţiunilor. Astfel, pe piaţa acţiunilor la bursă preţul acestora poate creşte şi
în acest caz acţionarii înregistrează un câştig de capital, fie poate să scadă, iar acţionarii
înregistrează pierderi de capital. Venitul adus de acţiuni este dat de suma dintre dividende şi
câştigul de capital.
Active reale. Activele reale (sau activele tangibile) sunt date de utilaje, pământ, alte
structuri durabile deţinute de corporaţii, bunurile de folosinţă îndelungată precum şi
locuinţele gospodăriilor. În raport cu tipurile activelor, vom avea venituri diferite.
Valoarea acţiunilor şi certificatelor de depozit deţinute de agenţi poate fi adăugată la
avuţia reală (tangibilă) din economie pentru a se obţine averea totală a agenţilor.
În teoria macroeconomică, pentru o mai bună delimitare a activelor, le vom împărţi în
două categorii şi anume: bani (monedă) şi celelalte active (active purtătoare de dobândă).
Cererea reală şi nominală de bani. Cererea nominală de bani reprezintă sumele cerute
de agenţi (în monedă naţională) la un moment dat sau într-o anume perioadă.
Cererea reală de bani reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii ce poate fi cumpărată
cu sumele cerute de agenţi. Se calculează ca raport între cererea nominală de bani şi nivelul
preţurilor / indicele preţurilor.
Cantitatea nominală de bani raportată la nivelul preţurilor / indicele preţurilor reprezintă
masa monetară reală. Cererea reală de bani formează cererea de masă monetară reală.
Tot astfel, putem să definim masa reală de certificate ca fiind cantitatea de certificate
(în expresie monetară), raportată la indicele preţurilor.
4
Definiţiile utilizate în Marea Britanie: M0 – masa monetară în sens restrâns (introdusă în 1984) şi M4 – masa
monetară în sens larg (introdusă în 1987)
M0 – conţine bancnotele şi monedele în circulaţie şi acceptate de Banca Angliei + depozitele la vedere. M4 –
conţine bancnotele şi monedele în circulaţie + depozitele private şi publice + conturile societăţilor.
59
Restricţia bugetară privind averea impune ca, pe pieţele activelor, cererea de masă
monetară reală (L) plus cererea reală de certificate (CB) să fie egală cu avuţia financiară reală
 WN 
a agenţilor   , cu P – nivelul preţurilor / indicele preţurilor:
 P 
 WN 
L + CB =   (3.6)
 P 
Avuţia reală a unei economii constă în masa monetară reală şi valoare reală a
certificatelor (OB):
M  WN 
+ OB =   (3.7)
P  P 
unde M reprezintă stocul nominal de bani, masa monetară nominală sau oferta nominală, iar
OB reprezintă oferta de certificate de depozit.
Relaţia (3.6) este o restricţie, în timp ce (3.7) reprezintă relaţia contabilă a existentului
de avuţie financiară din economie. Din (3.6) şi (3.7) rezultă:
M
(L - ) + (CB –OB) = 0 (3.8)
P
Restricţia bugetară (3.8) indică faptul că dacă piaţa monetară este în echilibru (L =
M
), şi piaţa certificatelor este în echilibru, (CB = OB). În cazul în care există un exces de
P
M
cerere de monedă (L  ) va exista un exces al ofertei de certificate (OB  CB).
P
Cererea de masă monetară reală depinde de nivelul venitului real deoarece agenţii
păstrează monedă pentru a-şi achita cheltuielile, care la rândul lor depind de venit. Cererea de
bani depinde de asemenea de costul păstrării banilor, cost care este dat de dobânzile pierdute
de cei care păstrează banii în loc să îi utilizeze pentru achiziţionarea altor tipuri de active. Cu
cât rata dobânzii este mai mare, cu atât mai puţini bani (cash) se vor păstra la fiecare nivel al
venitului.
Cererea pentru masa monetară poate fi separată în trei componente:
 Cererea pentru tranzacţii curente, care în teoria clasică este descrisă ca fiind
necesară pentru a face legătura dintre momentul efectuării cheltuielilor şi cel al
încasării veniturilor. Dimensiunea acestei cereri depinde de:
- diferenţa temporară dintre momentul efectuării cheltuielilor şi cel al
încasării veniturilor;
- nivelul încasărilor şi cheltuielilor.
Cererea pentru tranzacţii depinde de nivelul venitului agregat şi nu de rata dobânzii.
 Cererea de siguranţă este dată de banii necesari acoperirii unor cheltuieli
neprevăzute. În teoria clasică, unde se presupune că nu există incertitudine,
această componentă nu există. Keynes a grupat cererea pentru tranzacţii şi cea de
siguranţă într-un singur element ce depinde de nivelul venitului.
60
 Cererea speculativă de bani. Cererea speculativă de bani a fost introdusă pentru

prima dată de Keynes. Necesitatea acestei cereri derivă din pierderile înregistrate
prin variaţia cursului acţiunilor (în special prin scăderea cursului). Deci, rolul
principal al cererii speculative de masă monetară este acela de a suplini pierderile
pricinuite de scăderea cursurilor acţiunilor, obligaţiunilor şi altor tipuri de active
riscante.
În aceste condiţii, cererea speculativă de bani depinde de pierderile sau câştigurile
anticipate pe pieţele speculative. Dorinţa indivizilor de a păstra bani în locul altor active
financiare formează preferinţa pentru lichiditate.
Pe baza relaţiilor5 ce există între preţul activelor speculative şi rata dobânzii se pot
face următoarele ipoteze:
 Atunci când preţul activelor speculative este mare (iar rata dobânzii este
scăzută), speculatorii se aşteaptă ca preţul certificatelor să scadă, deci se
înregistrează o pierdere de capital. Ei vor încerca să evite astfel de pierderi prin
vinderea acestor active şi sporirea masei speculative de bani. Deci, pentru rate
scăzute ale dobânzii se manifestă preferinţe mari pentru lichiditate. De asemenea
costul de oportunitate al păstrării banilor este scăzut.
 Atunci când preţurile certificatelor sunt scăzute (şi ratele dobânzilor înalte)
speculatorii anticipează creşteri ale preţurilor activelor speculative şi deci un
câştig. În consecinţă, ei vor prefera să păstreze acţiuni şi certificate în locul
banilor. Cu alte cuvinte, rate înalte ale dobânzilor conduc la scăderea preferinţei
pentru lichiditate. În aceste condiţii costul de oportunitate al păstrării banilor este
mare.
Suma totală a preferinţelor pentru lichiditate din economie formează cererea de
bani şi este funcţia L(y,r) reprezentată grafic în figura 3.6. Curba preferinţei
pentru lichiditate exprimă relaţia dintre cererea de bani şi rata dobânzii
corespunzătoare unui nivel dat al venitului agregat (y0) .Dacă venitul agregat
creşte (y1 > y0) atunci curba L se deplasează către dreapta şi invers.
Chiar dacă fiecare individ are aşteptări diferite în ceea ce priveşte evoluţiile
viitoare ale activelor riscante sau ratei dobânzii, agregarea cererilor individuale
conduce la o curbă continuă a preferinţelor, reprezentată în figura 3.6. Se constată
că la orice nivel al lui Y care fixează ( mai mult sau mai puţin) cererea pentru
tranzacţii, se obţine o scădere a cererii speculative atunci când rata dobânzii creşte.
De asemenea, la orice rată a dobânzii dată, care fixează cererea speculativă, pe
măsură ce creşte Y va spori şi cererea pentru tranzacţii mărind astfel cererea totală.
Pentru o rată a dobânzii r1 mare, preţurile activelor speculative este mic, de aici
aşteptări ale speculatorilor ca preţul acestora să crească, implicit un câştig de capital, iar
5
Pentru a explica mecanismul vom considera un exemplu simplu. Fie un certificat de depozit (o perpetuitate),
prin care se promite deţinătorului plata a 5$ anual întotdeauna. Dacă venitul (rata dobânzii) adus de un alt activ
este de 5%, atunci perpetuitatea se vinde pentru 100$. Să presupunem acum că venitul adus de acest activ creşte
la 10%. Atunci preţul perpetuităţii va scădea la 50$, deoarece doar la acest preţ perpetuitatea aduce un profit de
10%, relativ la cei 50$. Astfel, preţul unui certificat şi venitul adus de acesta sunt invers proproţionale.
61
cererea speculativă este minimă (eventual zero), deci vor fi ceruţi bani doar pentru tranzacţii
curente şi pentru siguranţă (L1).
În condiţiile unei rate a dobânzii scăzute (r2) şi preţurile activelor mari, deţinătorii de
active anticipează o scădere a preţurilor acestora, şi în consecinţă, pentru evitarea pierderilor
le vor vinde, deci creşte cererea speculativă de bani (L2 în figura 3.6). Partea orizontală a
curbei preferinţelor pentru lichiditate se mai numeşte capcana lichidităţii.
În această zonă cererea de bani este infinit elastică în raport cu rata dobânzii, şi reducerii
ulterioare ale ratei dobânzii, vor conduce la creşterea dorinţei de a păstra masa monetară în
numerar. Rezultă că aşteptările celor care doresc o dezvoltare internă prin creşterea
investiţiilor (prin capital împrumutat la o rată a dobânzii mică) vor eşua, deoarece orice
creştere a ofertei de bani pentru reducerea suplimentară a ratei dobânzii nu va avea rezultatul
scontat, deoarece populaţia va prefera păstrarea banilor, iar politicile monetare vor fi
ineficiente în aceste condiţii.
Rata
dobânzii
M
r1
P
ro
L(Y0,r)
r2
L1 M L2 Masa
monetară
Figura 3.6 P
M 
Linia verticală   reprezintă oferta de monedă care este independentă de rata
 P
dobânzii deoarece este fixată de către autorităţile pieţei monetare. După cum s-a arătat, curba
cererii de bani L(Y,r) corespunde unui nivel fixat al venitului agregat Y. Dacă venitul agregat
este Y1 (cu Y1  Y0), atunci curba cererii de bani L(Y,r) se deplasează la dreapta iar rata de
echilibru a dobânzii va creşte (pentru o ofertă de monedă menţinută constantă).
Modificări ale ratei dobânzii se pot obţine prin:

 deplasări ale curbei lichidităţilor ca rezultat al modificării preţurilor aşteptate
pentru certificate;
62
 o deplasare a ofertei de masă monetară determinată de autorităţi. Observăm că o

M 
creştere a masei monetare reale   în zona orizontală, (respectiv cea a
 P
capcanei lichidităţilor) va lăsa nemodificată rata dobânzii, suplimentul de masă
monetară fiind păstrat de populaţie. Astfel, politica monetară devine slabă şi
ineficientă.
Cererea reală de bani depinde de nivelul outputului/venitului agregat şi de rata

dabânzii, deci:
L = k (y) + l (r) (3.9)
Unde k (y) este cererea pentru tranzacţii (CeTb), iat l (r) este cererea speculativă
(CeSb) de bani. Cele două funcţi care compun cererea reală de bani sunt reprezentate grafic în
figura 3.7.
CeTb CeSb
l (r)
k(y)
y r
Figura 3.7
Dacă în concordanţă cu definiţiile anterioare vom presupune existenţa unor relaţii

liniare între variabile, atunci cererea reală de masă monetară poate fi scrisă astfel:
L = kY – h  r k, h  0 (3.9’)
Parametrii k şi h reflectă senzitivitatea cererii de masă monetară reală în raport cu

veniturile şi rata dobânzii. Relaţia (3.9’) arată faptul că pentru un nivel dat al venitului cererea
de bani depinde descrescător de rata dobânzii, respectiv depinde crescător de nivelul
venitului.
Echilibrul pe piaţa monetară şi curba LM
Curba LM (Liquidity – Money sau Loan - Money), sau curba de echilibru pe piaţa
monetară arată combinaţia de rate ale dobânzii şi nivele ale venitului/outputului agregat astfel
încât cererea reală de masă monetară să fie egală cu oferta. Toate punctele situate pe curba
LM indică echilibre posibile ale pieţei monetare.
63
Curba LM reprezintă sectorul monetar al unei economii şi se poate figura în sistemul

cu patru cadrane. În figura 3.8 este prezentat acest sistem. Cadranul a) indică cererea
speculativă de bani în raport cu rata dobânzii. Curba este de pantă negativă, ceea ce arată
relaţia inversă dintre preţurile activelor şi rata dobânzii.
Cadranul b) prezintă curba ofertei de masă monetară. Proiectând cererea speculativă
din a) în b), vom obţine nivelul cererii speculative de masă monetară. Dacă vom presupune că
doar cererea pentru tranzacţii curente este semnificativă, atunci pentru un nivel fixat al ofertei
de masă monetară diferenţa dintre ofertă şi cererea speculativă va fi cererea pentru tranzacţii
curente şi reciproc, astfel ca suma celor două componente să formeze cererea totală care este
egală cu oferta totală.
Curba ofertei de monedă va fi deci o dreaptă paralelă cu a doua bisectoare (va face un
M 
unghi de 1350 cu axele) şi la intersecţia cu axele vom găsi acelaşi nivel   .
 P 
CeTb Cerere de bani pentru tranzacţii

(c) ( b)
Curba ofertei de
bani
CeTb
CeTb
CeTb
CeTb
Yo Y1 Venit agregat CeSb CeSb Cerere speculativă
r
Rata dobânzii
B r1
r1
A
r0
r
Yo Y1 Venit agregat CeSb CeSb Cerere

Figura 3.8
speculativă
(d) (a)
64
Fiecare punct de pe această dreaptă (în zona pozitivă) indică distribuţia masei
monetare între cererea pentru tranzacţii curente şi cererea speculativă, deci, dat fiind un
anumit nivel al cererii speculative, (din a) rezultă şi cererea pentru tranzacţii.
În cadranul c) se prezintă relaţia care există între cererea pentru tranzacţii curente şi
nivelul venitului (Y) necesar pentru obţinerea acelei cereri. Panta acestei curbe este pozitivă şi
arată faptul că odată cu creşterea venitului creşte şi cererea pentru tranzacţii curente pentru a
se acoperi creşterea numărului şi volumului tranzacţiilor. Proiectând cererea pentru tranzacţii
curente din cadranul b) în cadranul c) vom obţine pe axa OX nivelul venitului de echilibru
necesar unei asemenea cereri.
În cadranul 4 (d) este figurată curba LM, care dă dependenţa dintre venitul /outputul
agregat (Y) şi rata dobânzii (r). Din proiecţia venitului de echilibru Y din cadranul c) şi cea a
ratei dobânzii din cadranul a) se obţine, la intersecţie, un punct al curbei LM. Pornind din
diverse puncte (cereri speculative / rate de dobânzi) vom obţine prin astfel de proiecţii curba
LM.
Panta curbei LM depinde de:
 elasticitatea cererii speculativă de bani în raport cu rata dobânzii. Cu cât această
elasticitate este mai mare, cu atât curba LM este mai plată (înclinaţie mai mică).
 senzitivitatea cererii pentru tranzacţii curente faţă de modificările venitului
agregat. Cu cât această senzitivitate este mai mare, cu atât curba LM tinde către
verticală (pantă mai mare).
Deplasarea curbei LM rezultă din modificarea ofertei de masă monetară. O creştere a

acesteia determină deplasarea către dreapta a curbei LM, iar o scădere determină deplasarea
către stânga.
Fiecare punct de pe curba LM indică perechea venit agregat – rată a dobânzii pentru
care cererea de bani este egală cu oferta de bani, şi va descrie în consecinţă echilibrul
sectorului monetar.
Curba (LM) se determină analitic din egalitatea dintre cererea de masă monetară (3.9)
şi oferta de masă monetară astfel:
M
LM: = k  Y – hr (3.10)
P
sau
1 M
r=  kY   (3.10a)
h P
Concluzii
1. Cu cât dependenţa cererii de bani faţă de venit (măsurată de k) va fi mai mare şi
dependenţa cererii de rata dobânzii (măsurată de h) va fi mai mică, cu atât curba LM va tinde
către verticală. O cerere de bani relativ insensibilă la rata dobânzii (h = 0) conduce la o curbă
LM verticală. Dacă cererea de bani este foarte sensibilă la rata dobânzii, adică avem un h
mare, curba LM devine orizontală.
65
M 
2. Oferta reală de masă monetară   se menţine constantă de-a lungul curbei LM.
 P
Rezultă că orice modificare a ofertei de monedă conduce la deplasarea curbei LM.
M 
Dacă, de exemplu, creşte oferta reală de bani, în figura 3.6 dreapta verticală   se
 P
va deplasa la dreapta iar pentru noul echilibru rata dobânzii va fi mai mică. Pentru a restabili
echilibrul pieţei monetare la un nivel dat al venitului (Y0 sau Y1), noul punct de echilibru poate
fi găsit prin deplasarea spre dreapta şi în jos a curbei LM în cadranul 4 (d). Astfel, pentru
fiecare nivel al venitului, rata dobânzii la echilibru trebuie să fie mai mică, iar populaţia va
păstra o cantitate mai mare de monedă.
De asemenea, pentru fiecare nivel al ratei dobânzii (presupus a se menţine constant),
nivelul venitului trebuie să fie mai mare, respectiv să obţinem o creştere a cererii pentru
tranzacţii curente şi o absorbţie a suplimentului de ofertă de masă monetară. Aceste puncte
pot fi determinate din condiţia de echilibru a pieţei (3.10).
3) Orice punct din dreapta şi sub curba LM indică un exces de cerere de bani (ECM),
iar punctele din stânga (sus) a curbei (LM), indică un exces de ofertă de bani (EOM).
Din relaţia (3.8) rezultă de asemenea că un exces de ofertă de bani (EOM) conduce şi
la un exces de cerere de certificate de depozit (active speculative).
3.3. Echilibrul pieţelor
Modelul (IS) – (LM) este obţinut din combinarea curbelor (IS) şi (LM), respectiv a
echilibrelor pe cele două pieţe, cea a bunurilor şi serviciilor şi cea monetară. Modelul IS – LM
va arăta combinaţia de output / venit agregat şi rată a dobânzii care conduc simultan la
echilibre pe ambele pieţe (în ambele sectoare: cel real şi cel monetar), astfel că economia
este privită ca un întreg.
Punctul de echilibru este unic, iar grafic este reprezentat în figura 3.9, prin venitul Y0 şi
rata dobânzii r0.
Rata dobânzii
EOB M
I
I
ECB
r0 II E
EOB
IV
III
L ECB S
0 Y
Yo
Venit Agregat
Figura 3.9
66
Orice punct din afara curbelor IS şi LM reprezintă dezechilibre pentru ambele sectoare
(monetar şi real) din economie. Deplasarea acestor puncte către nivelul de echilibru conduce
la modificarea simultană a venitului şi ratei dobânzii.
Pentru a studia aceste deplasări vom face două ipoteze:
1. Producţia (outputul) creşte ori de câte ori există un exces de cerere de bunuri (ECB)
şi scade ori de câte ori există un exces de ofertă de bunuri (EOB). Această ipoteză descrie
comportamentul firmelor faţă de scădere sau creşterea stocurilor.
2. Rata dobânzii creşte ori de câte ori există un exces de cerere de bani (ECM) şi scade
atunci când există un exces de oferte de bani (EOM); ajustarea derivă din faptul că un exces
de cerere de bani conduce la un exces de ofertă de active speculative. În tendinţa de a obţine
mai mulţi bani, agenţii economici vor vinde certificate, ceea ce va conduce la scăderea
preţului acestora si la creşterea ratei dobânzii.
Din mai multe motive este util să condiţionăm dinamica indicatorilor prin ipoteze
rezonabile. Una dintre aceste condiţionări este ipoteza că piaţa monetară se ajustează rapid la
schimbări, în timp ce piaţa bunurilor se ajustează mai lent.
Atunci când piaţa monetară este în dezechilibru, ea se poate ajusta rapid prin vânzarea
– cumpărarea de certificate, rata dobânzii se ajustează de asemenea rapid, astfel încât piaţa
monetară se presupune în echilibru majoritatea timpului. Orice deplasare de la punctul de
echilibru pe piaţa monetară va fi aproape instantaneu corectată printr-o modificare a ratei
dobânzii, astfel încât să se revină pe curba LM, deci la echilibru.
Piaţa bunurilor se ajustează în schimb mai lent, deoarece firmele trebuie să-şi modifice
programele de producţie, ceea ce necesită un timp suplimentar.
Pentru punctele de sub curba (IS) deplasarea se face de-a lungul curbei (LM) în sensul
creşterii venitului şi ratei dobânzii, iar pentru punctele de deasupra curbei IS deplasarea se
face de-a lungul curbei LM prin scăderea ratei dobânzii şi a venitului către punctul de
echilibru E.
Pentru a determina analitic punctul E, respectiv venitul de echilibru şi rata dobânzii
corespunzătoare vom rezolva sistemul:
(IS): Y = G ( A - br) (3.11)
1 M
(LM): r =  kY  
h P
Prin înlocuirea lui r din curba (LM) în ecuaţia curbei (IS) obţinem soluţia:
b M G
Y0 = A     cu   (3.12)
h P b
1  k G 
h
67
Ecuaţia (3.12) arată că nivelul de echilibru al venitului depinde de două variabile

exogene: cheltuielile autonome A (incluzând parametrii politicii fiscale G, TR) şi masa
M 
monetară reală   .
 P
Evident, nivelul de echilibru al venitului va fi cu atât mai mare cu cât este mai mare
M 
A , respectiv cu cât este mai mare   .
 P
Din relaţia (3.12) se obţin încă doi multiplicatori foarte importanţi, şi anume
multiplicatorul politicii fiscale / bugetare şi multiplicatorul politicii monetare:
Y
a) Multiplicatorul politicii fiscale / bugetare:   0
G
Y0 b
b) Multiplicatorul politicii monetare:  
M h

P
Ambii multiplicatori includ ajustările ratei dobânzii. Multiplicatorul politicii fiscale /
bugetare va indica modul în care variaţia cheltuielilor publice influenţează nivelul de echilibru
al producţiei (venitului agregat) dacă vom menţine masa monetară nemodificată.
Multiplicatorul politicii monetare va indica influenţa pe care o are creşterea masei monetare
reale asupra nivelului de echilibru al venitului dacă vom menţine politica fiscală / bugetară
nemodificată.
Pentru a determina factorii ce influenţează rata dobânzii vom înlocui (3.12) în ecuaţia
curbei (LM) şi vom obţine:
k 1 M
r0   A   (3.13)
h h  kb   G P
Această relaţie ne arată faptul că, la echilibru, rata dobânzii depinde de parametrii
politicii fiscale / bugetare şi de masa monetară. Cu cât nivelul masei monetare reale este mai
mare, cu atât este mai scăzut nivelul ratei dobânzii.6
Plecând de la condiţiile de echilibru ale celor două pieţe, stabilite prin ecuaţiile IS –
LM în forma lor generală:
IS: Y  C Y  t( Y )  I r   G (3.11’, a)
M
LM:  k  y   l r  (3.11.’,b)
p
Prin diferenţiere se ajunge la sistemul:
dY  C' dY  t' dY   I' dr  dG  C' 1  t'   dY  I' dr  dG (3.11’’,a)
M
0  k' dY  l' dr (întrucât  constant). (3.11’’,b)
p
6
Un alt tip de reprezentare în 4 cadrane a curbelor IS şi LM este prezentat în anexa 3.2. Deplasările curbei IS
datorate politicilor de tip fiscal / bugetar, ale curbei LM datorată politicilor de tip monetar şi ale echilibrului
celor două pieţe sunt reprezentate grafic în anexă .
68
k'
Această relaţie se mai poate scrie sub forma d r   d Y care evidenţiază mărimea
l'
cu care trebuie să crească rata dobânzii de-a lungul curbei LM pentru a menţine echilibrul
pieţei banilor atunci când se modifică nivelul outputului agregat. (Termenul ( - k’ / l’ ) este
panta curbei LM în expresie liniară.)
Rezolvând sistemul de ecuaţii (3.11’’,a) şi (3.11’’,b) (prin înlocuirea în prima ecuaţie a
diferenţialei dr dedusă din ce-a de-a doua) se obţine multiplicatorul politicii fiscale prin G
care include interacţiunea celor două pieţe:
1
dY   dG (3.12’)
I' k'
1  C' 1  t'  
l'
Se remarcă similitudinea cu (3.12), întrucât C’ = c, t’ = t, I’ = b, (vezi 3.2) k’ = k şi
l’=h (vezi 3.9.). Faţă de G acest multiplicator este mai mic întrucât conţine la numitor
termenul pozitiv I’ k’ / l’. Acest termen măsoară descreşterea investiţiilor provocată de
creşterea ratei dobânzii ca urmare a deplasării pe curba LM a variabilelor Y şi r.
Multiplicatorul politicii fiscale prin taxe, cu t(Y) =   Y are forma:

 c Y
dY   d
I' k'
1  c  1    
l'
Aici este vorba de o reducere a taxelor de la nivelul 0 la 1, ca urmare  =1 - 0 <0,
iar termenul – c  Y  d măsoară efectul modificării taxării asupra creşterii consumului şi
deci şi a venitului agregat, Y.
Se observă că cei doi multiplicatori fiscali sunt în esenţă asemănători.
Multiplicatorul politicii monetare se obţine considerând că nivelul preţurilor este
dM
constant (p0) şi că oferta reală de bani este variabilă, adică  dm . Diferenţiind (3.11’,b)
p0
obţinem:
dM
 d m  k' d Y  l' d r , iar de aici:
p0
d m k'
dr   dY
l' l'
Înlocuind ultima relaţie în (3.11’’.a), pentru d G = 0, rezultă:
I'
dY  l' d m
I' k'
1  c' 1  t'  
l'
I'
Termenul  d m măsoară sporul de investiţii ce rezultă din scăderea ratei dobânzii,
l'
r, indusă de creşterea ofertei reale de bani. Înmulţind relaţia precedentă cu l’ se obţine:
69
I'
dY  d m
l' 1  c' 1  t'   I' k'
Întrucât I’ şi l’ sunt negative, multiplicatorul dY / d m rămâne pozitiv.
3.4. Piaţa forţei de muncă
Economiştii au dezvoltat o ramură separată a teoriei economice, numită economia

muncii, pentru a analiza modul în care cererea şi oferta influenţează veniturile salariaţilor şi
modul în care acţionează aceştia pe piaţa muncii.
Analiza pieţei muncii poate oferi un mijloc suplimentar de înţelegere a legăturii dintre
productivitate, cerere de forţă de muncă şi salarii.
Prin înţelegerea forţelor care influenţează cererea şi oferta de forţă de muncă se pot
determina motivele pentru care anumite persoane aleg să nu muncească, precum şi să se
identifice cauzele şomajului. În acest context, un rol important îl joacă preferinţele şi
sentimentele celor ce oferă forţă de muncă. De altfel, una dintre metodele de creştere a
productivităţii muncii este aceea de a oferi salariaţilor o motivaţie corespunzătoare.
Forţa de muncă (L) este dată de totalul angajaţilor (N) şi al şomerilor (Ş):
L=N+Ş (3.14)
Cererea de forţă de muncă. Curba cererii de forţă de muncă arată nivelul forţei de
muncă pe care firmele doresc să îl utilizeze corespunzător diverselor nivele ale salariului real.
Pentru a determina această curbă vom introduce noţiunea de funcţie de producţie. Aceasta
descrie relaţia între factorii de producţie (capital K şi forţă de muncă N) şi nivelul producţiei
Y. Forma generală a unei funcţii de producţie este:
Y = F(N, K ) (3.15)
unde N – reprezintă numărul de salariaţi;
K - capitalul utilizat (presupus constant pentru simplificare);
Y – nivelul outputului (producţiei).
Dacă vom presupune că nivelul capitalului ( K ) este constant, atunci singura variabilă
a funcţiei de producţie este N.
Forma dependenţei dintre output (Y) şi forţa de muncă ocupată (N) este descrisă în
figura 3.3.
În prima zonă (pentru N  N1) funcţia de producţie este convexă, ceea ce reprezintă
randamente crescătoare la scară, iar în zona a doua (pentru N  N1) avem o funcţie concavă,
ceea ce conduce la randamente descrescătoare la scară.
Când o firmă măreşte numărul salariaţilor, atunci creşterea outputului este indicată de
productivitatea marginală a muncii YmL (MPL). Creşterea veniturilor datorată creşterii
numărului salariaţilor, respectiv creşterea costurilor sunt date de:
 Y 
R = p     N (3.16)
 N 
C = W  N (3.17)
W – reprezintă salariul nominal iar p – nivelul preţurilor.
70
Y
YML = (productivitate medie a muncii)
N
Y
YmL = (productivitatea marginală a muncii)
N
Y
 
Y  F N, K
Observaţie
La nivelul maxim al YML
avem YmL = YML, iar în dreapta
acestui punct avem YmL  YML
Y N1 N2 N
N
YML
YmL
N1 N2 N
Figura 3.10
Firma va continua să angajeze salariaţi până în momentul în care R = C, astfel:

 Y 
p    N = W  N sau
 N 
 Y  W
 = w cu w = (3.18)
 N  p
Cu alte cuvinte, nivelul optim al angajărilor se atinge în punctul în care
productivitatea marginală a muncii este egală cu salariul real.
Din relaţia (3.18) se poate determina funcţia cererii de forţa de muncă:
w = f(N) (3.19)
cu f’(N)  0 (datorită legii productivităţii marginale descrescătoare).
Oferta de forţă de muncă. Curba ofertei de forţă de muncă indică ce cantitate de
muncă planifică gospodăriile să o ofere în raport cu salariile reale oferite de firme.
Gospodăriile vor determina oferta de muncă individuală maximizându-şi satisfacţia, ce
va fi descrisă de funcţia de utilitate U, sub restricţia bugetară:
71
 Max  U  U ( Y e , S ) 
 Y e , S
 W (3.20)
Y  ( T  S )  we ( T  S )
e
 p
unde Ye – venit aşteptat;
pe – preţul aşteptat;
W – salariul nominal;
we – salariul real aşteptat;
S – timp liber;
T – timp total disponibil.
Din (3.20) rezultă (prin determinarea lui N = T – S şi agregare) curba ofertei de

muncă:
g(N) = we ; g’(N)  0 (3.21)
În figura 3.11, sunt reprezentate cele două curbe într-un sistem de axe cu forţa de
muncă ocupată (N) ca abscisa şi salariu real (w) ca ordonată.
w = f(N) we =
w0
N0
N
Figura 3.11
Intersecţia curbelor cererii şi ofertei de muncă indică punctul de echilibru al pieţei

muncii.
În acest moment avem toate elementele necesare pentru a interconecta toate pieţele
interne, respectiv piaţa bunurilor şi serviciilor, piaţa monetară şi piaţa forţei de muncă (prin
intermediul funcţiei de producţie (3.15) şi a variabilelor din modelul pieţei muncii.
72
Probleme
1. Se consideră ecuaţiile ce descriu o economie:
C = 0,8 (1-t)Y
t = 0,25
I = 900-50r cu C, I, G măsurate în milioane dolari iar r, rata
G = 800 dobânzii, exprimată procentual.
L = 0,25Y – 62,5r
M
= 500
P
a) Construiţi ecuaţia curbei IS;
b) Definiţi curba IS în general;
c) Care este ecuaţia curbei LM?
d) Definiţi curba LM, în general;
e) Care este nivelul de echilibru al economiei? (Y, r, etc);
f) Descrieţi în cuvinte condiţiile ce sunt satisfăcute în punctul de intersecţie al
curbelor IS şi LM şi explicaţi de ce acesta este un echilibru.
2. Pentru ecuaţiile anterior date:

a) determinaţi multiplicatorul politicii fiscale G;
b) determinaţi multiplicatorul politicii fiscale pe piaţa bunurilor şi serviciilor
împreună cu piaţa monetară ;
c) determinaţi efectul modificării politicii fiscale asupra ratei dobânzii
(multiplicatorul asociat);
d) explicaţi ce diferenţe sunt între G şi .
3. a) Explicaţi în cuvinte cum şi de ce multiplicatorul şi senzitivitatea cererii agregate

în raport cu dobânda, influenţează panta curbei IS;
b) Explicaţi de ce panta curbei IS influenţează politica monetară.
4. Explicaţi în cuvinte cum şi de ce venitul şi senzitivitatea cererii de masă monetară

reală în raport cu dobânda influenţează panta curbei LM.
5. a) Explicaţi de ce o curbă LM orizontală conduce la efecte ale politicii fiscale

similare cu cele determinate în capitolul 2.
b) În ce condiţii curba LM devine orizontală?
73
Anexa 3.1
APENDIX MATEMATIC
Modelul IS-LM într-o economie închisă
A. Piaţa bunurilor şi serviciilor
CeA = Y = C + I + G (3.1) Cererea agregată

C = C + c YD (3.2) Funcţia de consum
C  0, c  ( 0, 1)
YD = Y – TA + TR (3.3) Venitul disponibil
TA = T0 + t Y (3.4) Taxe şi impozite
T0  0, t  ( 0, 1)
I (r) = f (r ) = I0 – b r (3.5) Funcţia de investiţii
OA = Y = C + S + TA (3.6) Alocarea venitului
S = S0 + (1 – c) YD =
= S0 + s YD (3.7) Funcţia de economisire
CeA = OA = Y (3.8) Echilibrul pieţei bunurilor şi
serviciilor
1
G  (3.9) Multiplicatorul politicii bugetare
1  c 1  t 
pe piaţa bunurilor şi serviciilor
Y = G  A  b  G  r (3.10) Ecuaţia curbei IS la echilibru
A 1
r  Y (3.10’) Ecuaţia curbei IS la echilibru
b b  G
Efecte ale politicii bugetare pe piaţa bunurilor şi serviciilor (fără piaţa financiară):
 Y   G  G   G  I 0 (3.11) Efectul modificării cheltuielilor

 G,  I0   Y publice
Y   c   G  TA (3.12) Efectul modificării taxelor
 TA   YD   Y
Y   c   G  Y   t (3.13) Efectul modificării ratei de taxare
 t   YD   Y
Y   b   G   r (3.14) Efectul modificării ratei dobânzii
rY
Efectele modificării parametrilor exogeni asupra multiplicatorului şi PIB:
 c   G   Y modificarea înclinaţiei către consum

sSIY
 t   G   Y modificarea ratei de impozitare
  TA   YD   I  C   Y
B. Piaţa monetară
MD  p = k Y – h r (3.15) cererea de masă monetară
74
k  0, h  0
MS  p = M (3.16) oferta de masă monetară
p
(exogenă)
MD  p = MS  p = M (3.17) ecuaţia de echilibru pe piaţa
p
monetară
1 M h
Y    r (3.18) Ecuaţia curbei LM
k p k
k 1 M
r Y   (3.19) Ecuaţia curbei LM
h h p
Efecte ale politicii monetare asupra PIB şi ratei dobânzii:

1 M 
Y    (3.20) Efectul modificării masei monetare
k  p
 M Y asupra PIB
1 M 
 r     (3.21) Efectul modificării masei monetare
h  p 
 M  r asupra ratei dobânzii
h
Y     r (3.22) Efectul modificării ratei dobânzii
k
r Y asupra PIB
1
Y    M  p (3.23) Efectul modificării preţurilor asupra
k
pY PIB
1
 r   M  p (3.24) Efectul modificării preţurilor asupra
h
pr ratei dobânzii
C. Echilibrul pe piaţa bunurilor şi serviciilor şi piaţa monetară
Din ecuaţiile curbelor IS şi LM:

Y = G  A  b  G  r (3.10)
k 1 M
r Y   (3.19)
h h p
rezultă:
b M
Y   A  (3.25) sau
h p
k 1 M
r  A   (3.26)
h h  k  b  G p
G 1
cu    (3.27) multiplicatorul politicii bugetare
b k
1  k  G  1  c 1  t    b
h h
75
Observaţie: multiplicatorul politicii bugetare într-o economie închisă este mai mic
decât multiplicatorul simplu al politicii bugetare (cel asociat doar pieţei bunurilor şi
serviciilor):    G .
Efecte ale politicilor bugetară şi monetară asupra PIB şi ratei dobânzii
Y     G G Y (3.28) Efectul modificării cheltuielilor

publice asupra PIB
Y     TR  TR   Y (3.29) Efectul modificării transferurilor
asupra PIB
Y  c     TA  TA   Y (3.30) Efectul modificării taxelor asupra
PIB
b M 
Y        M   Y (3.31) Efectul modificării masei monetare
h  p 
asupra PIB
k
r    G G r (3.32) Efectul modificării cheltuielilor
h
publice asupra ratei dobânzii
k
 r      TR  TR   r (3.33) Efectul modificării transferurilor
h
asupra ratei dobânzii
k
 r  c      TA  TA   r (3.34) Efectul modificării taxelor asupra
h
ratei dobânzii
1 M 
r      (3.35) Efectul modificării masei monetare
h  k  b  G  p 
 M r asupra ratei dobânzii
D. Piaţa forţei de muncă
Y = F ( N, K ) (3.36) Funcţia de producţie

YML = Y / N (3.37) Productivitatea media a muncii
Y
YmL = (3.38) Productivitatea marginală a muncii
N
 Y 
 R  p    N 
 N  (3.39) Modificarea venitului în raport cu
 p  YmL  N
forţa de muncă
C  W  N (3.40) Modificarea costului în raport cu
forţa de muncă
Y W
 YmL  w (3.41) Condiţia de echilibru pe piaţa
N p
muncii
76
La nivelul gospodăriilor, alegerea cantităţii de muncă oferite ţine cont de satisfacţia

muncii (respectiv a venitului adus de muncă, a consumului determinat de venitul obţinut) şi
de timpul liber (L) pe care doreşte să îl aibă fiecare gospodărie. Astfel, problema alegerii
gospodăriilor este:
 Max  U  U ( Y e , S ) 
 Y e , S
 W (3.42)
Y  ( T  S )  we ( T  S )
 e
p
În urma rezolvării acestei probleme rezultă la nivel individual oferta de muncă a

gospodăriei în raport cu salariul real aşteptat we.
Notaţii
CeA – cererea agregată
Y - outputul (PIB), venitul MD - cererea de masă monetară
C - consumul MS - oferta de masă monetară
I - investiţiile M -oferta nominală de monedă
G - cheltuielile publice (stabilită de Banca Centrală)
YD - venitul disponibil p - nivelul preţurilor
C - consumul autonom k - senzitivitatea cererii de
c - înclinaţia marginală către monedă pentru tranzacţii curente
consum h - senzitivitatea cererii de
TA - taxe totale monedă pentru speculaţii
TR -transferuri publice  -multiplicatorul cheltuielilor
T0 - taxe autonome publice (politicii bugetare)
t - rata medie de taxare într-o economie închisă
(impozitare) N - forţa de muncă utilizată în
r - rata dobânzii economie
b - senzitivitatea investiţiilor în F(N, K )- funcţia de producţie
raport cu rata dobânzii YML - productivitatea media a
I0 - investiţiile autonome forţei de muncă
S - acumularea (economiile) YmL- productivitatea marginală a
s - înclinaţia marginală către forţei de muncă
economisire W - salariul nominal
S0 - acomularea autonomă w - salariul real
OA - oferta agregată L - timpul liber la nivelul
Q - modificarea unui indicator gospodăriei
G - multiplicatorul simplu al T - timpul total disponibil
politicii bugetare U - funcţia de utilitate a
gospodăriei
77
Anexa 3.2
Efectele politicilor fiscale şi monetare asupra curbelor IS, LM şi a echilibrului pe pieţele

bunurilor şi serviciilor şi monetară
I0
r
I1
r0
i(r) + g S0
S1
y1 y
i+g 450 y0
(i + g) 0
(s + t) 0 (s + t)0
i+g=s+t
(s + t)1
s+t
Figura 3.2.1. Curba IS: influenţa modificării acumulării
r
M
r0
l(r)
Cerere L
y1 y
speculativa 45 0
y0
M
p0
M k(y)
 l r   k  y 
p0 M
p0
Cerere pentru
tranzactii
Figura 3.2. 2.Curba LM: echilibrul pieţei monetare
78
r M
I
M0
r
r
r0
l(r) L
S
Cerere L
y1 y0 y
speculativa 450
M
M p1 k(y)
 l r   k  y 
p0 M
p0
Cerere pentru
tranzactii
Figura 3.2.3. Modificarea punctului de echilibru în cazul

unui şoc al preţurilor
r
g1 M
I1
I0
g0 r2
r0
i(r) + g1 i(r) + g S1
0
L
S0
y2 y1 y
i+g 450 y0
(i + g) 0
(s + t) 0
i+g=s+t
(s + t)1
y2
s+t
Figura 3.2.4. Modificarea punctului de echilibru în cazul politicii fiscale: modificarea lui g
79
I1 M
r
I0
g r2
r0
i(r) + g S1
L
S0
y
i+g 450 y0 y2 y1
(i + g)
(s + t) 0 s + t1(y)
i+g=s+
s + t0(y)
s+t
Figura 3. 2. 5. Deplasarea curbei IS în cazul politicii fiscale:
modificarea ratei de impozitare t (y)
r I
M0 M1
r0
r L0
l(r) S
r L1
Cerere
y0 y1 y
speculativa 450
y2
M0
p0
M k(y)
M1
p0
Cerere pentru
tranzactii
Figura 3. 2. 6. Efectele modificării politicii monetare:
modificarea masei monetare
Bibliografie:
Bucureşti, 2005
N.Y. 1999
80
Unitatea de învăţare 4 INFLUENŢA SECTORULUI EXTERN ASUPRA ECHILIBRULUI MACROECONOMIC
INFLUENŢA SECTORULUI EXTERN ASUPRA ECHILIBRULUI MACROECONOMIC
CUPRINS
4.1. Concepte fundamentale în comerţul internaţional

4.2. Balanţa de Plăţi Externă (B.P.)
4.3. Ratele (cursurile) de schimb
4.4. Echilibrul şi ajustări ale acestuia într-o economie deschisă
Probleme
 Cunoaşterea conceptelor macroeconomice legate de comerţul internaţional;

 Analiza Balanţei de Plăţi: componente, structură şi utilizare;
 Cunoaşterea formării şi evoluţiei cursurilor de schimb;
 Determinarea echilibrului într-o economie deschisă.
81
4.1. Concepte fundamentale în comerţul internaţional
Raţiunile comerţului
Ţările lumii efectuează schimburi de bunuri din mai multe cauze:
 Datorită condiţiile climatice unele bunuri nu sunt disponibile peste tot în lume; multe dintre
bunurile agricole sunt în această situaţie;
 Resursele naturale nu sunt distribuite în mod egal în lume. De exemplu unele ţări nu deţin
rezerve de petrol sau cărbune, în timp ce pentru alte ţări aceste resurse sunt în exces;
 Tehnologiile şi aptitudinile nu sunt, de asemenea, distribuite în mod uniform. Unele ţări au un
nivel tehnologic mai ridicat iar altele mai scăzut şi de aici tendinţa de a produce bunuri diferite;
 Deoarece factorii de producţie şi resursele naturale tind să fie imobile, este mai convenabilă
specializarea în producţia bunurilor ce utilizează factori pentru care există un avantaj în
fabricaţie şi exportul bunurilor astfel obţinute în schimbul unor produse care nu pot fi fabricate
în condiţii eficiente. Specializarea şi schimbul cresc nivelul producţiei în întreaga lume şi
asigură posibilitatea atingerii unui nivel de trai mai ridicat.
Principiul avantajului comparativ. Legea costurilor comparative demonstrează că ţările
pot câştiga din specializare, iar schimbul bunurilor arată diferenţele de cost relativ în producerea
acelor bunuri.
Dacă bunurile sunt produse în condiţii de concurenţă perfectă în fiecare ţară, atunci preţurile
vor reflecta costurile (la echilibru: preţ = cost marginal), iar aceste costuri reflectă cantităţile de
factori de producţie (pământ, capital, muncă şi alte resurse) utilizate în procesul productiv*.
Pentru a prezenta legea costurilor comparative să presupunem că două ţări, A şi B, schimbă
doar două bunuri g1 şi g2. Ambele ţări au structuri comparabile ale stocului de capital şi forţă de
muncă utilizate pentru fabricarea celor două bunuri, dar în ţara A sunt condiţii mai bune pentru
producerea bunului g1 în timp ce în B agenţii economici sunt specializaţi în producerea bunului g2.
Presupunem că factorii de producţie sunt utilizaţi complet şi resursele utilizate sunt aceleaşi în
fiecare ţară pentru producerea bunurilor respective şi vom face abstracţie de celelalte elemente din
economiile considerate. În tabelul 4.1 este prezentată numeric situaţia celor două ţări:
Tabelul 4.1
Ţara Producţie YML Raport
(unităţi) Muncă g1/g2
(unităţi)
g1 g2 g1 g2 g1 g2
A 2000 400 100 100 20 4 5
B 400 2000 50 50 8 40 0,2
Producţie totală înainte
de specializare 2400 2400 150 150 16 16 1
Observaţie:
În acest exemplu am considerat doar un singur factor de producţie, forţa de muncă, pentru a
explica diferenţele dintre eficienţele ţărilor considerate. În ciuda acestor simplificări, concluziile
rămân aceleaşi pentru cazul general.
*
Această abordare se bazează pe teoria schimbului elaborată de D. Ricardo, sau pe teoria costului muncii. El a afirmat
că valoarea unui produs depinde pe termen lung de costurile de producţie, iar cantitatea de muncă utilizată pentru
producerea acestora poate fi considerată ca etalon al costurilor de producţie.
82
Ţara A are un avantaj comparativ în producerea bunului g1 în comparaţie cu g2, deoarece

productivitatea medie a muncii YMLg1 este de 5 ori mai mare decât YMLg2 (se observă din ultima
coloană). Cu acelaşi raţionament observăm că ţara B are un avantaj comparativ în producerea
bunului g2.
Dacă fiecare ţară se va specializa în producerea bunului în care este mai eficientă, atunci
rezultatul este prezentat în tabelul 4.2:
Tabelul 4.2
Ţara Producţie Muncă YML
(unităţi) (unităţi)
g1 g2 g1 g2 g1 g2
A 4000 - 200 - 20 -
B - 4000 - 100 - 40
Producţie totală după
specializare 4000 4000 200 100 20 40
Câştigul net din specializare este de 1600 unităţi din g1 şi 1600 unităţi din g2 (vom neglija
faptul că productivitatea muncii scade atunci când forţa de muncă se deplasează de la o activitate de
alta).
În acest exemplu fiecare ţară se specializează în producţia bunului în care este mai eficientă
faţă de resursele fizice deţinute şi necesare pentru producţie. Dar, în termenii schimbului comercial,
decizia de specializare în producerea unui bun sau a altuia se bazează pe perspectivele de câştig
(deci şi dependenţa de preţuri) dacă producţia se modifică, adică în expresie valorică:
A A A A g1A P2A
Pentru ţara A: P1  g > P  g
1 2 2 sau A > A
g2 P1
g 2B P1B
Pentru ţara B: P2B  g 2B > P1B  g1B sau > (4.1)
g1B P2B
unde: Pi A , Pi B , g iA , g iB (i = 1,2) sunt preţurile, respectiv cantităţile corespunzătoare bunurilor
produse în ţările A şi B.
În acest moment nu putem spune care produs este mai ieftin în ţara A sau B. Pieţele sunt
acelea care modifică raportul preţurilor în raport cu cererea şi oferta din fiecare produs în ţările
considerate. Dat fiind raportul relativ al preţurilor, dimensiunea schimbului de produse şi împărţirea
câştigului depinde de cursul de schimb, care încă nu a fost introdus în discuţie.
Principiul avantajului absolut. Dacă una dintre ţări este mai eficientă în producţia ambelor
bunuri, atunci aceasta are un avantaj absolut. Să presupunem că modificăm condiţiile iniţiale
prezentate în tabelul 4.1. Noua situaţie este descrisă în tabelul 4.3.
Tabelul 4.3
Ţara Producţie Muncă YML Raport
(unităţi) (unităţi) g1/g2
g1 g2 g1 g2 g1 g2
A 2000 1200 100 100 20 12 1,67
B 1800 400 100 100 18 4 4,5
Producţie totală înainte
de specializare 3800 1600 200 200 19 8 -
83
În acest exemplu se utilizează aceeaşi cantitate de muncă în ambele ţări, iar diferenţa dintre
productivităţi se explică prin eficienţa mai mare a capitalului şi a celorlalţi factori de producţie.
Astfel, în ţara A există un avantaj absolut la ambele bunuri, dar un avantaj comparativ la producţia
bunului g2, bun pentru care avantajul absolut este mai mare (12/4). Ţara B are un avantaj
comparativ pentru bunul 1, pentru care există dezavantaj absolut minim, minim (20/18, 12/4) =
20/18.
Chiar dacă una dintre ţări are avantaj absolut, atunci poate fi profitabil pentru aceasta să se
specializeze în producţia acelui bun pentru care are avantaj relativ mai mare iar ţara ce este în
dezavantaj absolut să se specializeze în producţia bunului cu dezavantajul relativ mai mic.
Să presupunem că ţara A se specializează în producţia bunului g2 şi că alocă 10% din resurse
pentru producţia lui g1, în timp ce ţara B se specializează exclusiv în producerea bunului g1.
Rezultatul acestei modificări este evidenţiat în tabelul 4.4.
Tabelul 4.4
Ţara Producţie Muncă YML
(unităţi) (unităţi)
g1 g2 g1 g2 g1 g2
A 400 2160 20 180 20 12
B 3600 - 200 - 18 -
Producţie totală
după specializare 4000 2160 220 180 18,2 12
Câştig 200 560 - - - 0,8 +4
Rezultatul unui comerţ liber este acela că în ambele ţări nivelul de trai va creşte. Dar
salariile reale, care se bazează pe productivitatea absolută, vor fi mai mari în ţara A decât în ţara B.
Câştigul din comerţ. Utilizând acelaşi exemplu, vom arăta în ce constă câştigul din comerţ
prin intermediul curbei posibilităţilor de producţie (figura 4.1).
Observaţii:
g1 1. Frontiera de producţie este liniară
deoarece se presupune că nu există
7600 Înainte de randamente descrescătoare la deplasarea
specializare resurselor de la un bun la altul.
7280 2. Segmentele AA şi BB sunt
T frontierele de producţie pentru cele două
ţări (înainte de specializare). Segmentul TT
indică frontiera de producţie pentru ambele
ţări (cumulate) înainte şi după specializare.
Cele două axe vor arăta cantităţile din cele
2 bunuri produse în total. Limita maximă
(pe cele două axe) va indica producţia
maximă ce poate fi obţinută dacă resursele
Câştig din comerţ sunt alocate doar pentru producerea unui
4000 A singur bun.
3. Orice alocare a factorilor de producţie
3600 B între cele două extremităţi va arăta un
punct de pe frontiera generală de producţie.
De exemplu, dacă ne referim la ţara A,
După atunci alocarea de muncă (20, 180)
specializare conduce la punctul (400, 2160) de pe
segmentul AA. Alocaţia (220, 180)
B A T g2 reprezintă punctul (4000, 2160) de pe
curba TT.
800 2400 3200 4800
84
Figura 4.1
De asemenea, observăm că termenii de schimb comercial, definiţi ca raportul g1/g2 trebuie să

fie cuprinşi între raportul costurilor interne de oportunitate din cele două ţări (1,67 : 1 şi 4,5 : 1).
Comerţul va continua atâta timp cât raportul costurilor interne de oportunitate în cele două ţări este
diferit.
Termenii de schimb comercial descriu proporţia în care se schimbă bunurile produse de cele
două ţări. În realitate cantităţile de bunuri sunt schimbate contra unui preţ plătit în diverse monede.
Dacă eficienţa schimbului va fi măsurată prin intermediul indicelui termenilor de schimb (ITS)
atunci vom avea:
Indicele preturilor bunurilor exportate

ITS = 100
Indicele preturilor bunurilor importate
Indicele pentru anul de bază este 100. O îmbunătăţire a termenilor de schimb comercial se
obţine în cazul creşterii indicelui termenilor de schimb (ITS), ceea ce va indica faptul că dat fiind un
volum al exporturilor, pentru contravaloarea acestor exporturi se poate obţine o cantitate mai mare
de bunuri importate.
O scădere a acestui indice va indica o înrăutăţire a termenilor de schimb (raport nefavorabil),
ceea ce va face ca pentru acelaşi volum al exporturilor să se importe o cantitate mai mică de bunuri.
Rezumând cele prezentate până acum constatăm:

1. Atunci când două ţări au relaţii comerciale, fiecare dintre acestea va exporta produsele
pentru care deţine un avantaj comparativ. Aceasta se va întâmpla indiferent de productivitatea
absolută din cele două ţări.
2. Câştigul obţinut din schimb este dat de creşterea outputului total datorită specializării
fiecărei ţări în produsele pentru care deţine avantaj relativ.
3. Împărţirea câştigului între ţări depinde de raportul preţurilor produselor schimbate.
Aceasta va fi definită prin intermediul termenilor de schimb comercial, definit mai simplu ca raport
al preţurilor pe care ţările le primesc pentru bunurile exportate şi preţurile plătite pentru bunurile
importate. Dacă preţurile la export cresc relativ la preţurile la import, atunci termenii de schimb se
îmbunătăţesc.
4. Pe termen lung diferenţele dintre productivităţile absolute tind să fie eliminate prin
deplasarea forţei de muncă şi a altor resurse către regiunile cu productivitate înaltă.
Teoria schimburilor comerciale de asemenea atrage atenţia că transferul resurselor de la

producţia unui bun către altul poate conduce la pierderi de eficienţă şi de asemenea, transportul
bunurilor între ţări – care este la rândul lui costisitor – poate influenţa avantajul costurilor relative.
O revizuire substanţială a teoriei schimburilor a fost adusă de economiştii suedezi Eli
Heckscher şi Bertil Ohlin. Dacă economiştii secolului al XIX-lea reduceau factorii de producţie la
munca echivalentă, analizele efectuate de către Heckscher şi Ohlin au subliniat şi modul în care
oferta diferită de factori de producţie influenţează schimbul.
Raţionamentul dezvoltat de aceştia se fundamentează pe ipoteze simplificatoare: se
presupune că fiecare ţară este caracterizată de competiţia perfectă, utilizare completă a factorilor şi
costuri constante în toate ramurile. Fiecare factor de producţie are aceeaşi calitate în toate ţările şi
nu există costuri de transport sau bariere în calea comerţului. Cum aceste ipoteze nu sunt îndeplinite
85
simultan în viaţa reală, atunci modelul elaborat de Heckscher şi Ohlin oferă în primul rând tendinţe
şi nu rezultate concrete, verificabile.
Dotările cu factori de producţie sunt diferite de la ţară la ţară. Aceasta se va reflecta în
preţurile factorilor de producţie şi va afecta structura producţiei în fiecare ţară. Ca rezultat al
schimbului veniturile aduse de factori se vor deplasa între ţări, iar salariile şi ratele dobânzilor din
cele două ţări devin relativ egale.
Dacă acest fenomen se manifestă pe termen lung, atunci şi preţurile factorilor se apropie în
cele două ţări. Această situaţie poate fi realizată în condiţiile unei mişcări libere a factorilor de
producţie pe plan mondial. Cum în realitate deplasarea factorilor este restricţionată, atunci libera
circulaţie a bunurilor produse cu aceşti factori poate fi un substitut pentru deplasarea acestora, iar
efectul va fi acelaşi, de egalizare a preţului factorilor.
Acest rezultat mai poate fi întâlnit sub numele de teorema de egalizare a preţurilor
factorilor. Teorema este aplicabilă în urma unor ipoteze foarte restrictive, ipoteze ce nu sunt
îndeplinite în totalitate în viaţa reală.
Evoluţia conceptului de avantaj comparativ. Avantajul comparativ se fundamentează pe

dotarea cu factori: muncă, capital fix, resurse naturale şi capital financiar. Această noţiune are
în prezent o semnificaţie mai largă decât cea dată de Adam Smith (cel care a introdus conceptul
de avantaj absolut) şi de David Ricardo (care a introdus conceptul de avantaj comparativ).
Conform înţelesului iniţial al avantajului absolut, o ţară exporta un bun dacă acesta era produs
la costul cel mai mic. David Ricardo observa că piaţa alocă resursele naţionale către ramurile
în care ţara respectivă este mai eficientă în fabricarea acelor bunuri. Ambele tipuri de avantaj
sunt necesare pentru a înţelege modul în care se derulează comerţul interregional.
Versiunea modernă a teoriei ricardiene presupune că unul dintre factorii de producţie,
respectiv munca, este diferit ca volum şi calitate la ţările (regiunile) implicate în schimburi
comerciale.
Teoria schimburilor comerciale s-a dezvoltat şi în alte direcţii. Versiunea dominantă a
teoriei avantajului comparativ, datorată la început economiştilor Ohlin şi Heckscher, se bazează pe
ipoteza că toate naţiunile au tehnologii asemănătoare dar sunt dotate cu factori de producţie (resurse
naturale, capital sau muncă) în mod diferit. Naţiunile care dispun de factori abundenţi vor avea un
avantaj comparativ şi astfel vor exporta bunurile rezultate din ramurile care ce folosesc aceşti
factori dar vor importa bunurile pentru care înregistrează dezavantaj comparativ. De exemplu,
Korea de Sud exportă produse care înglobează un consum intensiv de muncă, Suedia exportă oţel
(deoarece deţin minereuri de fier pur), sau ţările dotate cu teren arabil sau materii prime vor exporta
produse agricole şi materii prime. Este evident că diferenţierea ţărilor în dotarea cu factori a jucat
un rol important în dezvoltarea unor ramuri industriale şi în stabilirea structurii comerţului.
Această viziune a fost însuşită de multe guverne în elaborarea politicilor destinate creşterii
competitivităţii. Fundamentarea politicilor numai pe aprecierea avantajului comparativ al ramurilor
care exportă mai mult este însă o abordare simplistă.
S-au făcut multe eforturi pentru a adânci şi extinde teoria avantajului comparativ bazată pe
factorii de producţie. O mare parte a acestor preocupări s-a concretizat prin utilizarea modelelor
economico-matematice pentru evaluarea efectelor unor scenarii de evoluţie în comerţul
internaţional. Aceste modele au utilizat o serie de ipoteze simplificatoare cum ar fi: utilizarea a doar
86
doi factori de producţie (munca şi capitalul), presupunerea că bunurile produse sunt identice în toate
ţările şi că funcţiile de producţie sunt de asemenea identice în toate ţările.
Testarea empirică a avantajului comparativ a fost şi este dificilă. Tocmai de aceea, în
abordările mai „rafinate” s-au introdus clasificări şi dezagregări mai detaliate ale factorilor (cum ar
separarea factorului muncă în muncă necalificată şi muncă calificată sau evidenţierea capitalului
uman şi a capitalului „fizic” ataşat muncii). De asemenea, au fost relaxate o serie de ipoteze ce
privesc mobilitatea factorilor de producţie. În pofida creşterii mobilităţii factorilor, care ar fi putut
conduce la scăderea volumului comerţului internaţional, acesta a continuat să prospere.
O parte a unor cercetări empirice recente (Fay Dutchin – Economia structurală) au
reconfirmat paradoxul Leontief. Modelul Heckscher-Ohlin-Samuelson a fost de asemenea utilizat
pentru a elucida „misterul” paradoxului Leontief. Leamer (1980) a rezolvat acest paradox
demonstrând că SUA a fost exportator net atât de muncă cât şi de capital în perioada studiată de
Leontief.
O nouă paradigmă în evaluarea eficienţei comerţului exterior s-a conturat odată cu apariţia
unor lucrări (dintre care se remarcă cele ale lui Michael E. Porter). Aceasta este datorată faptului că
teoriile existente nu au putut explica în întreaga sa complexitate evoluţia comerţului internaţional.
Se pot invoca multe exemple care atestă faptul că teoria avantajului comparativ fundamentată pe
contribuţia factorilor de producţie nu acoperă toate cazurile semnificative.
Astfel de exemple ar putea fi:

1. Korea de Sud a fost capabilă să-şi extindă exportul de produse din unele ramuri intensiv
consumatoare de capital, deşi nu dispunea de o dotare satisfăcătoare de capital fix (oţel,
construcţii navale, automobile). În schimb SUA, cu o economie puternic dotată cu muncă
calificată şi capital, a înregistrat o scădere a cotei de piaţă pentru ramuri ca maşini-unelte,
semiconductori şi produse electronice sofisticate.
2. O mare parte a comerţului mondial are loc între ţări industrializate care au dotare similară
cu factori de producţie. Mai mult, cercetările au demonstrat că schimbul are loc cu
produse care consumă aceeaşi proporţie de factori.
3. În multe industrii nu se aplică ipotezele standard ale teoriei avantajului comparativ.
Astfel, ipotezele potrivit cărora nu funcţionează economia la scară, că tehnologiile sunt
identice, că bunurile nu sunt diferenţiate sau faptul că dotarea cu factori este fixă
(constantă), ori faptul că factorii de producţie (şi în special munca calificată şi capitalul)
nu se deplasează între naţiuni nu sunt realiste pentru explicarea competitivităţii multor
ramuri industriale. În cel mai bun caz teoria avantajului comparativ este utilă pentru a
explica tendinţele majore în comerţul mondial.
4. De asemenea, teoria avantajului comparativ nu este satisfăcătoare pentru explicarea
competitivităţii la nivelul firmelor. Costul factorilor rămâne important în industriile
dependente de resursele naturale şi unde se utilizează în proporţie mare munca
necalificată. În multe industrii se oferă explicaţii parţiale; aceasta se întâmplă în mod
special în acele ramuri care utilizează tehnologii sofisticate şi muncă foarte calificată.
Avantajele economiei la scară sunt implicate în multe industrii, multe produse fiind
diversificate.
87
5. Globalizarea are efecte deosebite asupra competiţiei nu numai în ramurile manufacturiere

dar şi în servicii. Firmele se concurează folosind strategii globale, vânzând şi cumpărând
peste tot şi localizând activităţile acolo unde factorii sunt ieftini. Astfel, globalizarea
decuplează firmele de dotarea cu factori a unei singure ţări.
Noul concept propus de Porter este „avantajul competitiv” generat de creşterea

productivităţii la nivel naţional, al ramurilor sau firmelor. Conceptul este aplicabil la nivel
microeconomic, nivel regional şi al unităţilor economice, dar focalizarea în cadrul cestei abordări
este orientată către rolul întreprinderilor în crearea eficienţei maxime şi a competitivităţii. Autorul
susţine că eficienţa şi prosperitatea depind de crearea condiţiilor favorabile pentru dezvoltarea
afacerilor, iar aceasta depinde de instituţiile care susţin acest „mediu”. Prosperitatea şi
competitivitatea nu reprezintă un joc cu sumă nulă, multe naţiuni pot să îşi îmbunătăţească simultan
productivitatea şi bogăţia. Succesul depinde organizarea politicilor, a legislaţiei şi a instituţiilor
care asigură cadrul necesar creşterii productivităţii. Însă productivitatea şi competitivitatea
necesită specializare. Aceasta se obţine prin crearea unor grupuri de firme interconectate care
acoperă toate verigile procesului de producţie, de la aprovizionare până la desfacere şi care sunt
prezente într-o anumită zonă geografică sau economică, constituind o structură complexă, denumită
„grup” sau „aglomerare”.
„Aglomerarea” a fost semnalată în ştiinţele regionale, geografice sau sociale dar nu s-a făcut
legătura cu competiţia internaţională, în care inputurile / factorii de producţie sunt accesibili din
diverse locuri (datorită reducerii cheltuielilor de transport). Avantajul competitiv realizează
interconectarea acestor concepte într-o viziune nouă. Porter susţine că „aglomerările” favorizează
inovaţiile, accelerează creşterea productivităţii şi creează condiţii pentru dezvoltarea unor noi firme.
Fenomenul de globalizare nu frânează formarea „grupurilor” întrucât creează condiţii pentru
localizări favorabile, eliminând barierele comerciale şi pentru investiţii.
Din această logică se desprinde concluzia că avantajul competitiv al firmelor nu depinde
numai de managementul intern ci are rădăcini adânci în „grupurile industriale”. În acest caz
strategiile de conducere a firmelor trebuie gândite în cadrul „grupului”. Acesta a devenit un
concept care impune o nouă gândire economică şi de organizare a efortului de dezvoltare. Aplicaţii
deosebit de interesante se întrevăd pentru ţările în curs de dezvoltare.
Avantajul competitiv al firmelor în industriile globale. Pentru a înţelege noţiunea de avantaj

competitiv vom pleca de la unitatea de bază a analizei care este ramura industrială. Aici este locul în
care se hotărăşte dacă avantajul competitiv devine determinant. Totuşi, nu se poate vorbi despre o
strategie unică a competiţiei. Cele mai importante aspecte ce determină strategiile competitive sunt:
a) structura ramurii în care firmele concurează;
b) poziţionarea firmei în cadrul ramurii.
În orice ramură se analizează cinci forţe ale competitivităţii (vezi Figura 4.2.):
1. pericolul intrării unor noi competitori;
2. puterea de negociere a reţelei de aprovizionare;
3. rivalitatea dintre competitorii existenţi în sistem;
4. puterea de negociere a cumpărătorilor;
88
5. pericolul unor produse de substituţie.
Strategia firmei,
structura şi
rivalităţile
Condiţii privind Condiţii privind

cererea
Industrii legate şi
susţinătoare
Figura 4.2
Avantajul competitiv al firmelor îşi are sursa în managementul modern al activităţilor,
orientat către eficienţă.
Competiţia internaţională însă diferă de la o industrie la alta. Aceasta se derulează în
contextul în care industria internaţională este, în esenţă, o reuniune de industrii naţionale, însă
fenomenul globalizării conduce la „industria globală” în care poziţia competitivă a unor firme într-o
ţară determină semnificativ poziţia ei în alte ţări. Firmele vor confirma avantajul creat în ţara de
origine prin avantajele pe care le vor dobândi în alte ţări.
În cazul extrem al industriilor multinaţionale nu mai există avantajul naţional sau
competitivitatea internaţională. De aici decurg şi strategii diferite de cele clasice. Esenţiale sunt în
acest context două dimensiuni:
 configuraţia participării naţiunilor în lanţul de acţiuni;
 coordonarea tuturor activităţilor disparate.
Factorii determinanţi ai avantajului competitiv naţional. Din modul în care firmele creează
şi susţin avantajul competitiv în industriile globale rezultă principiile pe baza cărora se înţelege
rolul ţării „mamă”. Succesul unei naţiuni în realizarea avantajului competitiv într-o industrie rezultă
din asigurarea condiţiilor pentru crearea acestuia prin:
1. condiţii privind factorii (muncă, resurse, capital, etc.);
2. condiţii privind cererea;
3. asigurarea industriilor susţinătoare sau cu care se cooperează (aval - amonte);
4. strategia firmei, structura şi rivalitatea.
Aceste elemente conduc la crearea climatului de realizare a competitivităţii. Factorii

descrişi anterior formează un sistem cu interacţiuni.
Dezvoltarea competitivităţii economiei naţionale depinde de productivitatea ramurilor
economice. Principalele etape în dezvoltarea productivităţii sunt:
 atragerea resurselor (angajarea factorilor);
 atragerea investiţiilor;
 crearea inovării
89
 dezvoltarea avuţiei.
În figura 4.3 este prezentat modul în care interacţionează etapele descrise.
atragerea resurselor atragerea Crearea Creşterea

(angajarea factorilor) investiţiilor inovării avuţiei
Figura 4.3
Cele mai importante elemente de care trebuie să ţină seama guvernul în elaborarea politicilor
macroeconomice pe termen lung sunt:
 firmele concurează în industrii, nu în ţări diferite. Politicile de succes asigură condiţiile
pentru competiţie, dar rolul guvernului este unul indirect.
 Dinamismul conduce către avantaj competitiv, nu la avantaj de cost pe termen scurt;
 Avantajul competitiv al unei naţiuni într-o industrie este relativ;
 Prosperitatea economică naţională impune ca industriile să se perfecţioneze calitativ
prin adoptarea de noi tehnologii, crearea de structuri de piaţă corespunzătoare
industriilor globale, atragerea de noi investiţii etc.
 Avantajul competitiv în industrie este de cele mai multe ori concentra şi din punct de
vedere geografic;
 Durata acestui proces este, de regulă, mai mare de 10 ani.
Restricţii asupra schimbului (comerţului). Prin extinderea comerţului internaţional,

firmele naţionale intră în concurenţă cu parteneri externi, fapt ce ar putea stimula scăderea
costurilor de producţie şi creşterea eficienţei. În ciuda câştigurilor evidente oferite de comerţul
internaţional, naţiunile adoptă frecvent restricţii în ceea ce priveşte dimensiunea schimbului pentru
a-şi proteja economiile de efectul competiţiei cu străinătatea.
O astfel de atitudine este numită protecţionism, iar restricţiile asupra comerţului pot
cunoaşte diverse forme:
 tarife = taxe asupra importurilor;
 cote = limitarea fizică a cantităţii dintr-un bun importat;
 subvenţii = plata anumitor sume producătorilor interni în scopul de a reduce preţurile lor
de producţie sub cele ale concurenţei externe;
 reglementarea (controlul) cursului de schimb = limitarea sumelor în monedă străină
disponibile pentru plata importurilor;
 controlul fizic = limitarea sau interzicerea accesului anumitor bunuri pe teritoriul ţării
(embargoul).
Argumentele generale ce susţin protecţionismul sunt:
 protejarea unei industrii noi sau în dezvoltare – cazul industriei tinere;
 eliminarea deficitului balanţei de plăţi externe;
 protejarea economiei interne de şomajul datorat importurilor prea multor bunuri;
90
 protejarea industriilor strategice (cum ar fi cele siderurgice şi oţelului sau construcţia de

nave);
 protejarea economiei interne de o competiţie neloială, incorectă, (în particular de politica
de dumping). În condiţiile în care producţia excedentară este vândută în străinătate la
costul de producţie (doar pentru acoperirea costului marginal) sau se utilizează în
producţie o forţă de muncă ieftină (cum ar fi cea a copiilor) atunci ţările afectate iau
măsuri protecţioniste.
Totuşi, protejarea industriilor (sectoarelor) interne de concurenţa externă, pentru a le asigura

supravieţuirea, nu este un argument întotdeauna viabil. Pe termen lung, protecţia conduce la o
pierdere de eficienţă şi inventivitate, iar în eventualitatea revenirii în competiţia internaţională
firmele protejate nu vor putea face faţă datorită scăderii competitivităţii şi a dotărilor insuficiente.
Costul protecţiei este suportat în general de către consumatori, care sunt obligaţi să plătească
un preţ mai mare şi au la dispoziţie un panel mai restrâns de bunuri din care să poată alege. De
asemenea, comerţul internaţional poate fi cea mai bună metodă de formare a legăturilor dintre ţări şi
de promovare a cooperării internaţionale. Încercările de intervenţie în comerţul internaţional – sub o
formă sau alta – poate conduce la un comerţ deficitar, din care să rezulte pierderi pentru toată
lumea.
Nu se poate afirma faptul că, dacă o ţară are avantaj comparativ în producerea unui anumit
bun, avantajul acesteia va continua la infinit. Producţia se modifică permanent, tehnologiile de
asemenea şi de aceea avantajul comparativ se poate deplasa de la o ţară la alta. Schimbările în
avantajul comparativ constituie o cauză majoră a şomajului structural.
Înfiinţarea Pieţei Unice Europene (PUE) de către Uniunea Europeană (UE) este un exemplu
de teorie a comerţului internaţional pusă în practică. Ideea că înlăturarea tuturor barierelor din calea
comerţului va conduce la creşterea producţiei şi schimbului a fost pusă în practică. Crearea Pieţei
Unice Europene a fost unul din primele obiective pentru ţările semnatare ale Tratatului de la Roma.
Tarifele interne asupra bunurilor industriale au fost eliminate în mare parte după 1977, în
schimb au rămas câteva obstacole, care se speră să fie depăşite în viitorul apropiat. Obiectivul Pieţei
Unice Europene după 1992 a fost propus de Preşedintele Comisiei Europene, Jacques Delors şi s-a
inclus în „Carta albă a pieţei interne” („Commissioner’s Whaite Paper Completing The Internal
Market”), iunie 1985.
Principalele bariere în calea comerţului dintre ţările Uniunii au fost identificate şi
cuantificate de către Paolo Cecchini în lucrarea: „The Benefit of a Single Market” publicată cu
sprijinul Comisiei Europene. Chiar dacă tarifele au fost eliminate în mare măsură după 1977, au mai
rămas unele obstacole cum ar fi:
 bariere fizice – în particular întârzieri la frontieră sau formalităţi administrative impuse
bunurilor în tranzit;
 bariere tehnice – diferenţe de reglementări tehnice dintre diversele ţări componente ale
Uniunii, precum şi diferenţele dintre standarde şi legislaţia afacerilor;
 bariere fiscale – urmaree în special a cotelor de TVA diferite şi altor tipuri de accize şi
taxe.
91
4.2. Balanţa de Plăţi Externe (B.P.)
Balanţa de Plăţi este un instrument care înregistrează tranzacţiile rezidenţilor unei ţări cu
restul lumii.
Ca orice balanţă contabilă, balanţa de plăţi ca întreg trebuie să fie în echilibru. Pentru
explicarea rezultatelor este importantă analiza performanţelor secţiunilor componente. Există două
mari conturi ale balanţei de plăţi: contul curent şi contul de capital, însoţite de un al treilea, de
dimensiune mai mică, contul acordurilor oficiale (sectorul oficial)
În Contul curent se evidenţiază comerţul cu bunuri şi servicii precum şi plăţi sub formă de
transferuri.
Deci, contul curent înregistrează plăţile pentru importul bunurilor şi serviciilor, câştigurile
(încasările) din exportul bunurilor şi serviciilor, dobânzile nete plătite străinătăţii şi transferurile
nete (cum ar fi ajutoarele externe).
Soldul Contului curent se calculează ca diferenţă dintre valoarea exporturilor şi valoarea
importurilor, la care se adună dobânzile nete şi transferurile nete.
Serviciile includ plăţile pentru transporturi, drepturi de autor, dobânzi; de asemenea sunt
incluse venitul net al investiţiilor precum şi dobânzile şi profiturile încasate din exterior, mai puţin
venitul străinilor obţinut din activităţile desfăşurate în interior. Transferurile constau în burse,
cadouri, ajutoare pentru calamităţi etc.
Astfel, „balanţa vizibilă” sau balanţa comercială cuprinde importul şi exportul bunurilor în
timp ce balanţa invizibilă înregistrează serviciile comerciale şi transferurile (legate de transporturi
maritime, aviatice, asigurări, bănci, turism, dobânzi şi profituri, transferuri publice, transferuri
private).
Contul curent este în surplus dacă exporturile depăşesc importurile plus transferul net către
străinătate.
Contul de capital înregistrează achiziţiile şi vânzările de active financiare ca acţiuni,
certificate de depozit şi obligaţiuni, pământ.
Surplusul contului de capital, care se mai numeşte flux net de capital către interior, apare
atunci când încasările din vânzarea activelor speculative, pământului, depozitelor bancare şi altor
active depăşesc plăţile pentru achiziţionarea de active străine.
Contul acordurilor oficiale înregistrează modificarea rezervelor oficiale ale ţării. Rezervele
oficiale sunt constituite din activele financiare străine deţinute de stat şi administrate de Banca
Centrală. O creştere a rezervelor oficiale conduce la o balanţă negativă a acordurilor curente.
Motivul este acela că deţinerea de active străine este privită ca o investiţie în străinătate,
ceea ce în contul de capital este evidenţiată cu semnul minus, ca şi în contul acordurilor oficiale.
Suma soldurilor celor trei conturi este întotdeauna zero. Astfel, pentru plata deficitului de
cont curent fie vom împrumuta din exterior fie vom descreşte rezervele oficiale pentru acoperirea
deficitului.
Creşterea rezervelor oficiale se mai numeşte surplus total al balanţei de plăţi.
Astfel, rezumând cele prezentate anterior avem:
Surplusul balanţei de plăţi = creşterea rezervelor oficiale =
= surplusul contului curent + fluxul net privat de capital către interior.
92
Dacă atât contul curent cât şi contul de capital privat înregistrează deficit, atunci balanţa de
plăţi totală este în deficit şi astfel banca centrală va pierde rezerve.
Pentru a înţelege mai bine aceste relaţii, în figura 4.4 este prezentată dinamica balanţei de
plăţi pe componente în perioada 1980 -2000, ca procent din PIB nominal.
În perioada anilor 1980-1985 fluctuaţiile balanţei de plăţi au fost relativ mici, în timp ce anii
`90 au fost caracterizaţi de un deficit accentuat, care a scăzut spre sfârşitul anilor ’90 şi a crescut
după 1996.
Contul curent reflectă în oglindă contul de capital, respectiv un cont curent negativ a fost
însoţit de un cont de capital pozitiv (s-a împrumutat de la restul lumii); variaţiile balanţei contului
acordurilor oficiale sunt mici în comparaţie cu cele ale contului de capital sau al celui curent.
5
4 Contul de
capital
3
(procente in PIB)
Balanta de plati
2
1
0
-1
-2
Contul curent
-3
Rezerve oficiale
-4
-5
1980 1985 An 1990 1995 2000
Figura 4.4
Politici de corectare a deficitului
Un deficit al balanţei de plăţi arată că pe termen scurt populaţia unei ţări are un standard de
viaţă mai înalt decât cel pe care şi-l poate permite prin propriile resurse. O asemenea situaţie poate
fi menţinută pe termen lung doar dacă există rezerve suficiente. În absenţa acestora, nici o ţară nu
poate continua la nesfârşit menţinând o balanţă de plăţi deficitară.
Corectarea balanţei de plăţi se poate realiza prin politici specifice, cum ar fi:
 devalorizarea monedei naţionale, pentru a face exporturile mai ieftine şi importurile mai
scumpe;
 controlul importurilor care se poate face la desfacerea cu amănuntul;
 politici de reducere a cheltuielilor (consumului). Prin acestea se reduce nivelul cererii interne
pentru toate bunurile, inclusiv pentru cele importate. Aceasta are însă un cost înalt în raport cu
producţia internă şi cu utilizarea forţei de muncă;
 politici de substituire a cheltuielilor – prin care să se modifice cheltuielile prin deplasarea
acestora de la achiziţionarea bunurilor importate către cele produse în interior. Un exemplu în
acest sens este creşterea preţurilor bunurilor importate relativ la cele interne prin impunerea
taxelor vamale;
 subvenţii sau ajutoare pentru exportatori;
93
 creşterea ratelor dobânzilor interne pentru a atrage fluxuri de capital.
Exemplu.
În tabelul 4.5 sunt detaliate componentele balanţei de plăţi pentru România în anul 2002.
Tabelul 4.5
Balanţa comercială şi Balanţa de plăţi a României pentru anul 2002
(milioane $ SUA)
Debit Credit Sold
I Contul curent 18.367 19.949 -1573
A. Bunuri şi servicii (Export/Import) 16.201 18.841 -2640
 Bunuri fob 13.869 16.482 -2613
 Servicii 2.332 2.359 -27
- transport 964 873 91
- turism 335 396 -61
- alte servicii 1033 1.090 -57
B. Venituri 367 836 -469
- din muncă 136 6 130
- din investiţii directe 11 197 -186
- din investiţii de portofoliu 184 181 3
- alte investiţii de capital (dobânzi) 36 542 -416
C. Transferuri curente 1808 272 1536
- sector oficial 298 17 281
- alte sectoare 1510 255 1255
II. Contul de capital şi financiar 7.564 5.215 2.349

A. Contul de capital 95 7 88
a) Transferuri de capital 95 7 88
- sectorul oficial 80 - 80
- alte sectoare 15 7 8
B. Contul financiar 7.469 5.208 2261

a) Investiţii directe 1.326 236 1.090
b) Investiţii de portofoliu 894 503 391
c) Alte investiţi de capital1 5.224 2.661 2.563
d) conturi în tranzit/barter 22 1 19
e) active de rezervă (BNR) 5 1.807 -1802
- aur monetar 2 -2
- DST 5 5
- poziţia de rezervă la FMI
- devize convertibile 1805 -1805
III Erori şi omisiuni (net) 776 -776
1
Alte investiţii de capital conţine: împrumuturi şi credite pe termen scurt şi lung, documente de import/export pe
termen scurt şi lung, numerar şi cecuri, depozite ale nerezidenţilor în România, alte pasive. Pentru România cea mai
importantă poziţie în anul 2002 este cea a împrumuturilor pe termen lung, cu 3333 milioane dolari SUA
94
4.3. Ratele (cursurile) de schimb
Piaţa monetară a schimburilor externe (piaţa valutară) este piaţa internaţională pe care o
monedă naţională poate fi schimbată contra alteia.
Piaţa valutară. Piaţa valutară este un sistem de relaţii financiar – valutare prin care se
desfăşoară vânzări-cumpărări de valută (efectivă şi în cont) şi de devize.
Valutele sunt monede naţionale care sunt în circulaţie, au putere de plată şi pot fi constituite
ca rezerve în alte ţări.
Devizele sunt active financiare /mijloace de plată formate din valute efective şi cecuri,
disponibilităţi la bănci în străinătate, titluri de valoare externe şi alte disponibilităţi utilizate ca
mijloc de plată în relaţiile internaţionale. Titlurile de credit, titlurile comerciale (cambia, trata,
biletul la ordin, consonamentul, warantul2), cele bancare (cambia, cecul, certificatul de depozit),
financiare (acţiunile, obligaţiunile, rentele, bonurile de tezaur), exprimate în valută, devin
instrumente de plată şi credit internaţionale (devize).
Operaţiunea de stabilire a cursului valutar pe piaţă, în funcţie de cerere şi de ofertă se
numeşte cotaţie.
Monedele internaţionale sunt valute care au o mare putere liberatoare şi circulă în afara
statului emitent, servind ca mijloc de plată şi rezerve pe piaţa internaţională. Există două categorii
de monede internaţionale, respectiv monede naţionale consacrate şi înstrumente monetare şi unităţi
de cont. Printre monedele naţionale se pot aminti: dolarul american ($, USD), lira sterlină (£),
Euro, Yenul japonez, etc. Instrumentele monetare şi unităţile de cont sunt emise de către organisme
financiare internaţionale şi în cele mai multe situaţii sunt unităţi monetare artificiale: D.S.T.,
E.C.U., EURCO, E.U.A.3 etc
Preţul la care o monedă se schimbă cu alta se numeşte rata de schimb sau curs de schimb.
Acest indicator se defineşte numeric prin cantitatea de monedă străină ce revine pe unitate monetară
naţională, sau invers.
Referindu-ne la România, cursul de schimb al leului reprezintă preţul leului în alte monede.
Ca şi orice alt preţ, cursul de schimb este determinat de raportul cerere – ofertă.
Cererea de lei pe piaţa externă reprezintă suma pe care agenţii economici doresc să o
cumpere într-o anumită zi pentru un anumit curs de schimb dacă vor găsi un vânzător.
Oferta de lei reprezintă suma pe care agenţii doresc să o vândă pe piaţă dacă vor găsi un
cumpărător.
2
Cambia este un titlu comercial care atestă existenţa unei creanţe plătibile imediat sau la termen.
Trata este un ordin scris, necondiţionat şi formal, adresat de emitent, prin care se solicită unui agent economic să
achite o sumă.
Biletul la ordin este un înscris formal, titlu de credit la ordin prin care subscriitorul / emitentul se obligă să achite o
anumită sumă.
3
D.S.T.(Drept Special de Tragere) este o unitate de cont emisă de Fondul Monetar Internaţional, care are circulaţie în
cadrul instituţiilor financiare internaţionale şi poate fi utilizat ca rezervă valutară. Acesta nu îndeplineşte toate funcţiile
unei monede naţionale şi nu pot fi utilizate ca mijloc direct de plată, ci numai prin convertirea lor în alte valute. A
devenit etalon monetar internaţional, iar valoarea D.S.T. se stabileşte prin metoda „coşului valutar”, unde 42%
reprezintă USD, 32% Euro, 12% £, 15% Yenul japonez.
E.C.U. (European Currency Unit) este o unitate de cont utilizată de către instituţiile financiare europene
EURCO (European Composite Unit) a fost o unitate de cont folosită în C.E.E.
95
Există două motive pentru care legea cererii se aplică şi monedei naţionale: efectul
tranzacţiilor şi efectul câştigului de capital aşteptat.
Efectul tranzacţiilor provine din exporturile firmelor româneşti şi din costul tranzacţiilor.
Cererea de monedă depinde de cererea străinilor pentru bunuri interne, ceea ce implică necesitatea
de a avea moneda internă pentru a le plăti. Pentru o valoare aşteptată dată a monedei, cu cât este
mai scăzută valoarea acesteia faţă de acel nivel, cu atât este mai mare câştigul de capital aşteptat din
păstrarea monedei interne şi ca urmare este mai mare cantitatea de monedă cerută.
Oferta de monedă depinde de cererea agenţilor interni pentru bunuri străine (pentru
importuri) ceea ce necesită monede străine pentru a le plăti. Schimbul monedei interne pentru cele
străine va creşte oferta de monedă internă.
În figura 4.5 se prezintă nivelul de echilibru al ratei de schimb, care se determină în punctul
în care cererea şi oferta sunt egale.
Observaţii:
Curs de schimb
e Ce’ O
 deplasarea curbei cererii
de lei CeCe în Ce’Ce’ va
Ce determina o modificare a
O’ punctului de echilibru din
e’ E’
B E în E’, şi ca urmare o
apreciere a ratei de schimb
e E de la e la e’ (oferta
rămânând nemodificată);
A
Ce’  o deplasare a curbei ofertei
e’’ E’’ din OO în O’O’ va
modifica punctul de
O
echilibru din E în E’’
Ce (cererea rămânând
O’ nemodificată), iar rata de
schimb se depreciază la
nivelul e’’.
0 Q Q’Q’’ Valoare (lei)
Figura 4.5
Măsurarea cursului de schimb (e). Există mai multe moduri de a se măsura cursul de
schimb (e).
Unul dintre modurile convenţionale de măsurare se numeşte cursul de schimb nominal
bilateral, prin care se exprimă preţul monedei străine în moneda naţională. Acesta este bilateral în
sensul că este o rată de schimb a unei monede în raport cu alta şi nominală deoarece specifică rata
de schimb în termeni nominali, adică lei/ lire sterline, lei/ yen japonez sau lei /dolar etc.
Cursul de schimb bilateral poate fi exprimat în două moduri:
moneda straina moneda nationala

sau .
moneda nationala moneda straina
96
Adesea este necesar să caracterizăm deplasările monedei naţionale faţă de alte monede
printr-un singur număr şi nu prin cursuri de schimb separate în raport cu fiecare dintre monedele
străine. Astfel dorim un indice care să reflecte în general cursul de schimb, cu caracteristici
asemănătoare indicelui general al preţurilor. Acest indice se numeşte rata efectivă sau multilaterală
şi reprezintă preţul unui coş reprezentativ de valute străine, fiecare multiplicată cu ponderea
comerţului cu ţara respectivă.
Exemplu.
Pentru a înţelege mai bine aceasta vom considera un exemplu simplu, descris în tabelul 4.6,
în raport cu dolarul american.
Tabelul 4.6
Moneda Ponderea Rata de schimb (e) Indicele cursului Indicele
comerţului Anul 1 de schimb ponderat
SUA Anul 2 bilateral
Dolar 0,4 1,34 1,41 105,22 42,09
canadian
Yen japonez 0,25 107 96 89,72 22,43
Lira sterlină 0,2 0,68 0,63 92,65 18,53
Euro 0,15 0,9252 0,80 86,47 12,97
TOTAL 1,00 - - 96,02
*Cursul (rata) de schimb este definit ca unităţi de monedă străină pe dolar USA.
Din tabel se poate observa că modificările globale a cursului de schimb depind în mare
măsură de ponderea comerţului cu ţara respectivă şi de evoluţia cursurilor de schimb nominal.
Cu alte cuvinte indicele cursului de schimb efectiv măsoară evoluţia cursului de schimb
nominal mediu, iar în tabelul 4.6 se observă că rata de schimb multilaterală a scăzut cu 3,98% (de la
100 la 96,02%) fapt care se interpretează ca o depreciere a dolarului american faţă de perioada
precedentă.
Pentru a şti însă dacă bunurile interne au devenit mai ieftine sau mai scumpe decât bunurile
din străinătate, mai trebuie să evidenţiem evoluţia preţurilor interne şi în străinătate. Astfel vom
obţine cursul de schimb efectiv real sau, simplu, cursul de schimb real.
Cursul de schimb real este raportul dintre preţurile străine şi interne măsurat în aceeaşi
monedă. El va măsura competitivitatea ţării în comerţul internaţional.
Deci, cursul real de schimb este definit4 ca:
Pf  e
R= (4.2)
P
unde: Pf – nivelul preţurilor din străinătate;
P – nivelul preţurilor interne;
4
În cazul când rata de schimb nominală (e) se exprimă prin cantitatea de monedă străină pe o unitate de monedă
naţională (dolar/leu) atunci numărătorul relaţiei (4.2) se înmulţeşte cu 1/e.
97
e – preţul în lei a unei unităţi monetare străine (de exemplu lei/dolari).
Numărătorul (Pf . e) exprimă preţurile din străinătate măsurate în lei iar numitorul (P)
reprezintă preţurile interne; astfel cursul real de schimb exprimă raportul preţurilor din străinătate şi
cele interne.
Creşterea cursului de schimb real arată că bunurile şi serviciile din străinătate au devenit
mai scumpe decât cele interne şi de aici rezultă o creştere a competitivităţii bunurilor interne.
Aceasta poate fi o consecinţă a deprecierii monedei naţionale, a creşterii preţurilor externe, Pf sau a
scăderii preţurilor interne, P.
Reciproc, scăderea lui R arată faptul că bunurile interne devin mai scumpe şi prin urmare
mai puţin competitive.
Pentru a calcula cursul real de schimb R prin utilizarea relaţiei (4.2) este necesară
cunoaşterea indicelui preţurilor (general sau de consum) din ţările cu care avem relaţii comerciale
(în loc de Pf) precum şi cel al preţurilor interne (în loc de P). Prin intermediul acestora vom ajusta
cursul efectiv (nominal) de schimb la modificările preţurilor externe şi interne.
Teoria parităţii puterii de cumpărare (PPC). Această teorie explică modul în care se
formează echilibrul cursului de schimb între două monede în raport cu nivelul preţurilor din cele
două ţări. Valoarea unei monede relativ la cealaltă depinde de puterea de cumpărare relativă a
celor două monede în ţările de provenienţă. Cu alte cuvinte cursul de schimb se va stabili în
punctul în care puterea de cumpărare a unei unităţi de monedă este aceeaşi în fiecare ţară5.
Cursul de schimb ce exprimă paritatea puterilor de cumpărare se referă la cursul de schimb
nominal, care menţine cursul de schimb real constant pentru o anumită perioadă, ca de altfel şi
nivelul competitivităţii internaţionale. Ţările în care inflaţia este mai mare decât a restului lumii vor
înregistra o depreciere a cursului de schimb, în timp ce ţările cu o inflaţie scăzută vor înregistra o
apreciere a ratei de schimb. Această relaţie dintre cursul de schimb şi inflaţie este foarte importantă
pentru politica de redresare a balanţei de plăţi externe. Evident, pe termen scurt sunt posibile devieri
de la paritatea puterilor de cumpărare, pe termen lung însă această teorie pare adevărată.
Paritatea puterii de cumpărare depinde de factori interni dar şi externi. Dintre factorii interni
pot fi amintiţi: factori economici de producţie şi evaluare prin preţ, factori financiari (monedă,
dobândă, credit etc.) şi factori din afara economiei (factori politici, sociali, psihologici etc.). Factorii
externi sunt reprezentaţi de situaţia balanţei de plăţi externe, raportul cerere-ofertă pentru monedele
respective pe piaţa mondială şi de factorii economice, politici şi sociali ai economiei mondiale.
Cursuri de schimb flexibile (flotante). Cursurile de schimb flexibile (flotante, libere) sunt
acele cursuri care se formează ca echilibru între cererea şi oferta de monedă pe piaţa de schimb
valutar internaţională. Cursurile de schimb flexibile au următoarele caracteristici:
 la încheierea unei afaceri de livrare a unor bunuri de către un partener străin cu plata în
viitor în moneda străină nu vom şti exact cât va trebui plătit datorită fluctuaţiilor ce pot
5
Puterea de cumpărare a banilor este dată de cantitatea de bunuri şi servicii ce pot fi cumpărate pentru o unitate de
monedă ($, Euro, etc).
98
interveni în cursul de schimb. Acest fapt tinde să descurajeze comerţul internaţional. Este
posibil să se ia o măsură de prevedere împotriva acestei situaţii prin achiziţionarea
anticipată a monedei necesare de pe pieţele de schimb valutar;
 într-un sistem al cursurilor de schimb libere acţiunile speculative tind să stabilizeze cursul
pe termen lung prin faptul că se va cumpăra moneda atunci când este slabă şi se va vinde
atunci când este puternică;
 într-un sistem de cursuri flotante, balanţa de plăţi trebuie să se autocorecteze permanent.
Un deficit care rezultă din deprecierea monedei naţionale (ce reduce preţul exporturilor
interne) poate conduce la creşterea cererii şi de aici prin creşterea cantităţii vândute se
poate restabili echilibrul balanţei de plăţi.
Într-un sistem de cursuri„curat” flotante, Banca Naţională permite stabilirea cursului de

schimb absolut liber pe pieţele externe de schimb. Aceasta conduce la faptul că rezervele oficiale
pentru tranzacţii şi implicit soldul balanţei de plăţi sunt zero: ca urmare, cursul de schimb se
stabileşte astfel încât suma conturilor curente şi de capital să fie nulă.
În practică, sistemul cursurilor de schimb flotante (pus în practică începând cu 1973) nu este
unul „curat”. De fapt acesta este un sistem „condus”, sau cu „fluctuaţii murdare” (managed, dirty
floating). Într-un sistem al cursurilor de schimb condus, Banca Centrală intervine pe piaţă prin
vânzarea-cumpărarea de valută străină pentru influenţarea cursurilor de schimb. Evident, rezervele
pentru tranzacţii nu vor mai fi zero în acest caz.
O monedă se depreciază atunci când, într-un sistem de cursuri flotante, devine mai puţin
scumpă în raport cu alte monede. O monedă se apreciază atunci când devine mai scumpă în raport
cu alte monede străine.
Cursuri de schimb fixe. Cursurile de schimb fixe înlătură incertitudinea asociată

cursurilor flexibile. Sistemul cursurilor de schimb fixe a fost introdus prin Acordul de la Bretton
Woods (1944) şi a devenit efectiv în 1947. Prin acest sistem se intenţiona stabilizarea comerţului
mondial şi stimularea dezvoltării sale. Fondul Monetar Internaţional (FMI)) a fost de asemenea
înfiinţat pentru a asista ţările a căror balanţă de plăţi este deficitară, înregistrând dificultăţi în
plata datoriilor externe. Sistemul a fost abandonat în 1974.
În cadrul acestui sistem de stabilire a cursului de schimb fiecare valută avea un preţ fixat iar
băncile naţionale din fiecare ţară trebuiau să intervină pe pieţele străine ori de câte ori apăreau
modificări radicale, astfel încât evoluţia cursului de schimb să se menţină într-o plajă de 1% până în
1971 şi de 2,25% până în 1974.
Intervenţiile pe pieţele de schimb se efectuează de către Banca Centrală prin vânzarea sau
cumpărarea de valută.
Devalorizarea are loc în acest caz ca un proces deliberat de reducere a cursului de schimb
relativ la alte valute (ieftinirea monedei naţionale) şi are drept obiectiv creşterea competitivităţii
exporturilor şi scumpirea importurilor. În cadrul acestui sistem (de rate fixe), în multe situaţii ţările
au ajuns să înregistreze dificultăţi în ceea ce priveşte balanţa de plăţi.
Revalorizare este procesul invers, care presupune creşterea cursului de schimb (scumpirea
monedei naţionale). Devalorizarea nu conduce în mod necesar la o îmbunătăţire a balanţei de plăţi
în următoarele cazuri:
99
 cererea pentru exporturi este inelastică; atunci o devalorizare nu va creşte încasările din
exporturi şi astfel nu apar în mod necesar venituri suplimentare;
 partenerii de afaceri (celelalte ţări) efectuează la rândul lor devalorizări ale monedei,
atunci se poate pierde câştigul iniţial;
 în economia internă trebuie să existe un exces de capacităţi de producţie care să permită
acoperirea cererii de exporturi.
Combinaţia dintre un regim de cursuri fixe şi cel de cursuri flotante considerând o zonă
fixată de variaţie a ratei de schimb se mai numeşte regim (zonă) ţintă.
Într-un regim ţintă Banca Centrală caută să menţină cursul de schimb între o limită
inferioară şi una superioară. În interiorul zonei ţintă, cursul este determinat de raportul dintre cerere
şi ofertă.
Avantajul de bază al cursurilor de schimb fixe este acela că elimină incertitudinea din
comerţul internaţional.
Cele mai importante dezavantaje sunt:

 dacă rata de schimb iniţială este prea mare (prea depărtată de punctul de echilibru) atunci
va fi dificil de obţinut un echilibru al balanţei de plăţi;
 politicile economice interne vor fi supuse necesităţii de a menţine cursul extern al
monedei naţionale;
 cursurile de schimb fixe sunt supuse unor mari presiuni speculative.
Impactul iniţial al unei deprecieri sau devalorizări poate determina o deteriorare a contului
curent. În economiile industrializate unele materii prime importate au preţuri mai mari şi de aici
rezultă o creştere a costurilor, dar şi a preţurilor bunurilor furnizate la export.
Efectul unei deprecieri ar putea fi susţinut printr-o creştere a nivelului exporturilor şi
substituirea bunurilor importate cu cele interne, astfel încât contul curent să înregistreze un surplus.
În figura 4.6 este prezentat acest efect ce se numeşte şi curba J.
O depreciere iniţială (ce pleacă din punctul M) va conduce în prima fază la deteriorarea
contului curent. În punctul N deprecierea îşi face efectul în ceea ce priveşte exporturile iar contul
curent începe să se îmbunătăţească până ajunge în punctul Q.
Balanţa de
Q
plăţi
surplus
+
0
P timp
M
deficit
-
N Figura 4.6
100
4.4. Echilibrul şi ajustări ale acestuia într-o economie deschisă
În această secţiune va fi introdus sectorul extern şi comerţul internaţional în modelul IS – LM.

Pentru început vom presupune că deşi nivelul preţului este dat, oferta satisface orice cerere. Mai
târziu se va relaxa această ipoteză.
Cea mai importantă modificare a modelului este aceea că outputul intern nu este determinat
doar de consumul intern ci şi de cererea pentru export, adică:
Cheltuieli pentru bunuri interne:

= A + NX = (C + I + G) + (X – Z)
= (C + I + G) + NX (4.3)
unde X reprezintă exportul iar Z importul.
Cum cheltuielile interne (A) depind de rata dobânzii (r) şi de venitul agregat intern (Y),
exporturile depind de venitul străinătăţii (Yf) şi rata reală de schimb R, iar importurile depind de
venitul agregat şi de rata reală a dobânzii, putem scrie:
(IS): Y = A(Y, r) + X (Yf, R) – Z(Y, R) = A(Y, r) + NX(Y, Yf, R) (4.4)
Într-o economie deschisă curba IS include exporturile nete ca o componentă a cererii

agregate.
Faptul că o parte a venitului va fi cheltuită pentru bunuri importate conduce la verticalizarea
curbei IS faţă de cazul unei economii închise; o reducere a ratei dobânzii va conducere la o
creştere mai mică a venitului şi producţiei pentru restabilirea echilibrului pieţei.
Înclinaţia marginală către importuri (z) se calculează ca raport între sporul de importuri şi
cel de venituri (z = Z/Y), arătând cât din veniturile suplimentare realizate se cheltuieşte pentru
importuri.
Multiplicatorul cheltuielilor publice G introdus în capitolul 2 devine  *G
1
 G = < G (4.5)
1  z  c (1  t )
Exporturile sunt determinate de Yf şi R. O depreciere reală va creşte cererea pentru bunuri

interne, deplasând curba IS către dreapta. De asemenea, o creştere a Yf şi a cheltuielilor străinătăţii
va conduce la creşterea exporturilor nete.
Efectele unei creşteri a cererii externe vor fi creşterea ratei dobânzii, a producţiei interne şi a
gradului de ocupare a factorilor.
Efectele unui şoc în venituri şi exporturi nete sunt sintetizate în tabelul 4.7.
Tabelul 4.7
Creşterea cheltuielilor Creşterea veniturilor Depreciere reală
interne externe
Venit (Y) + + +
Export net (Nx) - + +
101
Fluxurile de capital şi balanţa de plăţi. Pe plan internaţional, capitalul este perfect mobil
atunci când investitorii pot achiziţiona active în orice ţară doresc cu un cost scăzut al tranzacţiilor şi
într-o sumă nelimitată.
Faptul că ratele dobânzilor influenţează fluxul de capital şi balanţa de plăţi are o implicaţie
deosebită pentru politica de stabilizare.
Fluxurile de capital (CF) depind de diferenţele dintre rata internă a dobânzii (r) şi ratele
dobânzilor din străinătate (rf), astfel că surplusul/ deficitul balanţei de plăţi (BP) este:
BP = Nx(Y, Yf, R) + CF(r – rf) (4.6)
Astfel, în multe situaţii, ţările trebuie să facă faţă problemei politicii pe care să o adopte,
deoarece un cont curent deficitar conduce la înrăutăţirea fluxurilor de capital, astfel încât va exista
un conflict între echilibrul intern şi cel extern.
Echilibrul extern există atunci când balanţa de plăţi are un sold apropiat de zero. Altfel,
banca centrală va pierde sau va câştiga rezerve. Echilibrul intern este atins atunci când economia se
află la nivelul ocupării complete a factorilor.
În condiţiile unei mobilităţi perfecte a capitalului, există echilibru extern doar dacă r = rf.
Din ecuaţia (4.6) putem deduce curba BP de-a lungul căreia balanţa de plăţi este echilibrată (BP =
0). În figura 4.7 este prezentat într-un sistem de axe venit – rată a dobânzii, relaţia dintre balanţa de
plăţi şi venitul de echilibru.
În acest moment putem identifica în cele 4 cadrane din figura 4.7, raportul dintre contul
curent şi contul de capital.
În zona E1 există un deficit al balanţei de plăţi şi o subutilizare a factorilor.
r
Observaţii:
dobânzii
E4 E3  Echilibrul intern se atinge

Rata
Surplus, Surplus, pentru producţia Y* în

subutilizare suprautilizare condiţiile utilizării complete
a factorilor a factorilor a factorilor;
E  De-a lungul dreptei BP = 0,

rf BP=0
balanţa de plăţi este în
echilibru;
E1 E2
Deficit, Deficit,
subutilizare suprautilizare  Punctele de deasupra BP
a factorilor a factorilor corespund surplusu-lui, în
timp ce punctele de sub BP
Y corespund deficitului
Y * balanţei de plăţi.
Venit intern,
Figura 4.7 output
102
O politică monetară expansionistă va îmbunătăţi situaţia utilizării factorilor dar, va înrăutăţi

balanţa de plăţi întrucât scade rata internă a dobânzii r şi capitalul se deplasează către exterior. În
acest context fluxurile de capital, sensibile la rata dobânzii, sugerează soluţia problemei: o creştere a
ratei dobânzii va conduce la finanţarea deficitului comercial. Aceasta arată faptul că pentru
atingerea echilibrului intern şi extern trebuie utilizate simultan atât politici fiscale cât şi politici
monetare6.
Fiecare punct de echilibru se află la intersecţia curbelor IS şi LM. În aceste condiţii ajustările
depind în mod esenţial de regimul cursului de schimb.
Modelul Mundell – Fleming extinde analiza pentru economii cu o perfectă mobilitate a

capitalului.
a) În condiţiile unor cursuri de schimb fixe ţările nu pot adopta o politică monetară
independentă. Ratele dobânzilor nu pot devia de la cele existente pe plan mondial. Orice încercare
de a duce o politică monetară independentă va conduce la fluxuri de capital şi la necesitatea
intervenţiei în economie, astfel încât rata dobânzii să revină la nivelul celei internaţionale.
Pentru a explica această concluzie vom prezenta lanţul de cauzalitate asociat unei politici
monetare şi consecinţele sale. În tabelul 4.8 sunt analizate efectele provocate de modificarea
variabilelor deja introduse, săgeţile  şi  indicând creşterea sau scăderea indicatorului respectiv.
Tabelul 4.8
Acţiune Simbol Explicaţie
Creşterea ratei dobânzii r1  r0 -
1. Scăderea ofertei de monedă M Decizia băncii centrale
2. Creşterea ratei dobânzii r -
3. Flux de capital spre interiorul ţării CF Decizii ale străinilor de a investi în
interior
4. Surplus al BP BP -
5. Presiune pentru aprecierea monedei e -
6. Intervenţie pentru vânzarea monedei - Intervenţia băncii centrale pentru a
interne şi cumpărarea valutelor străine menţine rata de schimb constantă
7. Creşterea masei monetare M -
8. Scade rata dobânzii r -
9. Se revine la nivelele iniţiale ale ratei r0, M0, -
dobânzii, masei monetare şi balanţei de BP0
plăţi
Astfel, orice încercare de a diminua masa monetară va conduce la pierderea de rezerve,

determinând astfel necesitatea unei politici monetare expansioniste şi masa monetară revine la
nivelul iniţial.
Politica fiscală expansionistă este în schimb mult mai eficientă.
6
În 1999 Premiul Nobel pentru economie a fost acordat lui R.Mundell pentru contribuţiile sale la analiza pieţelor de
capital şi a politicilor macroeconomice în acest context.
103
Pentru o ofertă de masă monetară iniţial constantă (M0), expansiunea fiscală deplasează
curba IS la dreapta şi astfel vor creşte atât outputul cât şi rata dobânzii. Rate înalte ale dobânzii
conduc la fluxuri de capital către interior iar cursul de schimb se va revaloriza. Pentru menţinerea
unui curs de schimb fix banca centrală va fi nevoită să crească oferta de bani, ceea ce conduce la
creşterea ulterioară a venitului. Echilibrul se va restabili atunci când oferta de monedă a crescut
suficient astfel încât să readucă rata dobânzii la nivelul iniţial (r = rf).
b) În condiţiile unor cursuri de schimb perfect flexibile banca centrală nu va interveni pe

piaţa monetară deoarece cursul de schimb se ajustează automat, astfel încât să se păstreze echilibrul
balanţei de plăţi (BP = 0). Orice deficit al contului curent trebuie finanţat prin fluxuri de capital din
exterior, iar un surplus al contului curent conduce la fluxuri de capital către exterior (restul lumii).
Modificările cursului de schimb vor conduce la echilibru, respectiv suma dintre conturile
curente şi de capital va fi zero.
În condiţiile mobilităţii perfecte a capitalului şi a ratelor de schimb flexibile, fluxurilor de
capital au un impact deosebit de puternic asupra cererii. Dacă rata internă a dobânzii scade sub rf
atunci capitalul se va deplasa către exterior, ceea ce va conduce la deprecierea monedei, cu un
câştig de competitivitate rezultând o creştere a cererii pentru bunuri interne (curba IS se deplasează
la dreapta). Invers, dacă r  rf, atunci capitalul se va deplasa către interior, ceea ce conduce la
aprecierea monedei, o pierdere de competitivitate şi o scădere a cererii pentru bunuri interne (curba
IS se va deplasa la stânga).
În reprezentarea înlănţuită, un astfel de proces de ajustări (cu P şi Pf constante) arată astfel:
(r  rf)  (Flux de capital către exterior)   e  X  Nx
(IS se deplasează la dreapta) şi
(r  rf)  (Flux de capital către interior)   e  X  Nx
(IS se deplasează la stânga).
Este important să precizăm că e înseamnă depreciere, iar e - apreciere, indiferent de

modul în care este definit indicatorul e.
O creştere a cererii străinătăţii pentru bunuri interne la un curs de schimb (e0) şi rată a
dobânzii (r0) va determina un exces de cerere de bunuri (ECB) şi IS se va deplasa la dreapta. Este
atins un nou punct de echilibru al pieţei (Y1, r1), cu r1  rf. Capitalul tinde să se deplaseze către
interior, iar surplusul balanţei de plăţi rezultat va conduce la aprecierea monedei. Din această
apreciere bunurile interne devin mai puţin competitive, iar curba IS se deplasează înapoi la stânga
către nivelul de echilibru iniţial. În final se remarcă faptul că o creştere a exporturilor (sau o
expansiune fiscală) nu afectează nivelul iniţial al outputului. Rezultatul va fi o apreciere a monedei
şi o modificare a exporturilor nete:
X  ECB  IS la dreapta  (r1  rf; Y1  Y0)  (Fluxuri de capital spre interior)  
BP  e  (Y0, r0)
Expansiunea fiscală (ce se poate obţine prin reducerea taxelor sau creşterea cheltuielilor
publice G) va determina o creştere a cererii asemănătoare creşterii exporturilor. În acest caz va avea
loc efectul de substituţie (crowding out) deoarece o apreciere a monedei va reduce exporturile nete*.
*
Reamintim că efectul de substituţie apare ca urmare a faptului că o creştere a dobânzilor va reduce investiţiile private.
104
Concluzia ce derivă este aceea că şocurile asupra cererii nu vor influenţa nivelul de echilibru
al outputului în condiţiile ratelor de schimb flexibile şi o perfectă mobilitate a capitalului.
O expansiune monetară (respectiv o creştere a ofertei de bani M1  M0) va deplasa curba LM
la dreapta în punctul de echilibru (Y1, r1), cu Y1  Y0.
Cum r1  rf, fluxul de capital se va îndrepta către exterior, iar balanţa de plăţi va înregistra
deficit şi cursul de schimb va cunoaşte o depreciere. Economia internă va deveni mai competitivă şi
exporturile nete vor creşte, astfel că IS se va deplasa la dreapta intr-un nou punct de echilibru (Y2,
r2) cu r2 = rf şi Y2  Y1.
Astfel prin intermediul politicii monetare au crescut exporturile nete. Deplasările succesive
de la (Y0, r0) la (Y1, r1) şi (Y2, r2) pot fi explicate prin intermediul ecuaţiei de echilibru pe piaţa
M1
monetară L(r, Y) = . Cum r nu poate diferi de rf, Y va creşte astfel încât cererea de bani să
P
egaleze oferta (pentru preţuri constante). Acest proces poate fi rezumat astfel:
 M1 M 0 
    LM se deplasează la dreapta  (Y1, r1  rf)  (Flux de capital către
 P P 
exterior)   BP  e  Nx  IS se deplasează la dreapta  (Y2, r2).
În tabelul 4.9 sunt sintetizate concluziile acestei secţiuni:
Tabelul 4.9
Efectele politicilor monetară şi fiscală în condiţii de mobilitate perfectă a capitalului
Cursuri fixe Cursuri flexibile

Expansiune monetară
Outputul nu se modifică, se pierd rezerve egale cu Creştere a outputului, îmbunătăţire a balanţei de plăţi,
creşterea masei monetare depreciere a cursului de schimb.
Expansiune fiscală
Creştere a outputului, înrăutăţire a BP Output nemodificat, reducerea exporturilor nete,
aprecierea cursului de schimb.
Influenţa preţurilor într-o economie deschisă. În această secţiune vom înlocui ipotezele
preţurilor interne fixe şi ale capitalului perfect mobil cu cele ale preţurilor variabile şi a capitalului
ce nu este perfect mobil. Astfel, ecuaţia BP nu va mai fi o dreaptă orizontală. Considerând Yf , Pf şi
rf constante, ecuaţia (4.6) devine:
BP = X(P, e) – Z(Y, P, e) – CF (r) (4.7)

(cu CF(r) = fluxul de capital net către exterior).
Componentele BP din relaţia 4.7 sunt descrise astfel:
X
a) funcţia exporturilor X = X(P, e), cu < 0  (P  X)
P
X
< 0  (e  X)
e
105
Z
b) funcţia importurilor Z = Z(Y, P, e), cu > 0  (Y  Z)
Y
Z
> 0  (P  Z)
P
Z
> 0  (e  Z)
e
CF
c) funcţia fluxului de capital CF = CF(r), cu < 0  (r CF către exterior )
r
Echilibrul contului curent în expresie monetară, respectiv surplusul balanţei de plăţi vor fi:
X – Z = PX(P, e) – Pf  e  Z(Y, P, e) (4.8)
BP = Nx(Y, P, e) – CF(r) (4.9)
Din relaţia (4.9) rezultă că BP = 0 dacă Nx(Y, P, e) = CF(r).
Într-un sistem cu rate de schimb fixe ecuaţia (4.9) indică deficitul (surplusul) balanţei de
plăţi. Într-un sistem cu rate de schimb flexibile BP = 0 şi ecuaţia (4.9) indică punctul de echilibru
al cursului de schimb e.
Prin relaţia (4.9) se poate determina forma curbei BP (pentru BP = 0) din faptul că
exporturile nete sunt egale cu fluxul net de capital către exterior. Utilizând reprezentarea în 4
cadrane descrisă în modelul IS – LM vom obţine curba BP în cadranul I (figura 4.8). Pentru un
nivel dat al preţurilor externe Pf şi un curs de schimb fixat e şi cu nivelul iniţial al preţurilor interne
P0 rezultă în cadranul IV funcţia exportului net în raport cu Y (o funcţie descrescătoare).
Fluxul net de capital către exterior este prezentat în cadranul II. Cadranul III conţine
restricţia Nx = CF (export net = flux net de capital). Curba BP arată combinaţiile de rate ale
dobânzii interne şi nivele ale producţiei (r, Y) pentru care exporturile nete sunt egale cu fluxul net
de capital către exterior. Pe curba B0P0 este asigurat echilibrul balanţei de plăţi (BP = 0). Orice
punct de sub BP (zona E1) arată un deficit al balanţei de plăţi, în timp ce orice punct de deasupra BP
(zona E2) indică un surplus al balanţei de plăţi.
Pentru a verifica dacă un punct de echilibru intern (r, Y),( situat la intersecţia curbelor IS şi
LM) conduce la un deficit (sau un surplus) al balanţei de plăţi este suficient să suprapunem
diagrama BP peste diagrama IS – LM.
106
E2
r P0
Surplus
BP>0 E1
r1 Deficit
BP<0
II
I
CF(r)
r0
B0
F 45o Y0 Y1 Y
P0X(P0)-pf  e 
Z(P )
III
P0X – pf  e  Z = IV
CF
X-Z
Figura 4.8
Observaţii:
Pornind de la un nivel iniţial Y0 se determină r0 (urmând schema IV –
III – II – I de succesiune a cadranelor). Aceasta va conduce la punctul
(Y0, r0) pentru care BP = 0. Punctele ce satisfac această condiţie
formează dreapta B0P0.
Precizăm că în relaţia (4.8) şi în figura 4.8 se consideră că rata de
schimb este definită ca monedă naţională pe monedă străină.
107
PROBLEME
1. În această problemă vom formaliza anumite aspecte legate de venitul agregat şi de

determinarea echilibrului comercial într-o economie deschisă. Vom presupune, pentru
simplificare, că rată a dobânzii este dată şi fixată la un nivel r = r0, iar cursul de schimb
este constant e = e0.
Presupunem consumul agregat al gospodăriilor interne dat prin:
A = A + cY – br
Exportul net este: Nx = X – Q
Cheltuielile pentru bunuri importate sunt Q = Q + mY
(cu Q = cheltuieli autonome pentru importuri).
Exporturile sunt date, X = X
a) Care este cererea agregată pentru bunuri interne? Dar ecuaţia balanţei comerciale?
b) Care va fi nivelul de echilibru al venitului?
c) Cum va fi balanţa comercială în punctul de echilibru al venitului?
d) Care va fi efectul unei creşteri a exporturilor asupra nivelului de echilibru a venitului?
Care este multiplicatorul asociat?
e) Care va fi efectul unei creşteri a exporturilor asupra balanţei comerciale?
2. Presupunem că pentru relaţiile din problema 1 avem următoarele date concrete:

A = 400; c = 0,8; b = 30; r = 5%; Q = 0; m = 2; X = 250
a) Determinaţi nivelul de echilibru al venitului.
b) Determinaţi balanţa comercială.
a) calculaţi multiplicatorul asociat economiei deschise (respectiv efectul creşterii lui A
asupra outputului de echilibru: Y/ A .
b) Presupunem că are loc o reducere a cererii pentru exporturi X = 1. Cum se va modifica
venitul? Cum se va înrăutăţi balanţa comercială?
c) Determinaţi efectul creşterii ratei dobânzii cu 1% (de la 5% la 6%) asupra balanţei
comerciale. Explicaţi de ce se îmbunătăţeşte balanţa comercială la o creştere a ratei
dobânzii.
3. Cum explicaţi afirmaţia: „Existenţa băncii centrale este o condiţie necesară pentru a avea
un deficit al balanţei de plăţi”.
4. Utilizaţi relaţia de echilibru asociată băncii centrale pentru a arăta că un deficit al

balanţei de plăţi va afecta oferta de bani în condiţiile unor cursuri de schimb fixe. Arătaţi
cum se reflectă operaţiunile de sterilizare în bilanţul Băncii Naţionale.
5. Se consideră o ţară pentru care avem utilizarea completă a factorilor şi o balanţă

comercială echilibrată. Arătaţi care dintre şocurile următoare pot fi neutralizate prin
108
instrumentele de stabilizare asociate cererii agregate. Pentru fiecare caz indicaţi impactul
asupra echilibrului intern şi extern, precum şi politica economică potrivită:
a) o pierdere a unei pieţe pentru exporturi;

b) o reducere a acumulării şi o creştere corespunzătoare în cererea pentru bunuri interne;
c) o creştere a cheltuielilor publice;
d) o deplasare a cererii de bunuri de la cele importate către cele interne;
e) o reducere a importurilor însoţită de creşterea corespunzătoare a acumulării.
6. Presupunem că în anul de bază (1) nivelul preţurilor este P = Pf = 100. În anul (2)
preţurile sunt P2 = 180, Pf = 130. Dacă iniţial cursul de schimb era de 20.000 lei/$ iar
balanţa de plăţi este în echilibru răspundeţi la următoarele întrebări:
a) Dacă nu mai există alte distorsiuni între cei doi ani, care va fi cursul de schimb în anul
2?
b) Dacă rata de schimb reală cPf / P s-a deteriorat între cei doi ani cu 50% cât va fi cursul
de schimb în anul 2?
7. Analizaţi modul în care venitul, preţurile şi oferta de monedă interacţionează astfel încât
să se atingă ocuparea completă a factorilor şi echilibrul extern. Prezentaţi un exemplu în
care exporturile unei ţări cresc permanent (prin politicile utilizate).
8. Explicaţi teoria puterii de cumpărare paritare prin comportamentul pe termen lung şi rata
de schimb. Arătaţi care sunt situaţiile pentru care teoria puterii de cumpărare paritare nu
ar fi respectată în opinia dumneavoastră.
9. În raport cu dezechilibrul extern se face o distincţie clară între dezechilibrul ce trebuie

„ajustat” şi dezechilibrul ce trebuie „finanţat”. Daţi exemple de distorsiuni (şocuri) care
conduc la creşteri ale dezechilibrului ce ar trebui fie „ajustat”, fie „finanţat”.
10. Presupunem că parametrii k şi G sunt 0,5 şi 2,3 şi are loc o creştere a cheltuielilor
publice cu 1 milion $. Cu cât trebuie să crească masa monetară reală pentru a se păstra
constantă rata dobânzii?
11. Prezentaţi şi analizaţi situaţiile în care multiplicatorii politicii fiscale şi monetare pot fi,
fiecare, egali cu zero. Explicaţi cum se poate întâmpla aceasta şi ce credeţi despre
situaţie.
109
ANEXA 4.1
APENDIX MATEMATIC
Pf 1 Pf  e
R  sau R = (4.1) cursul de schimb real
P e P
A + NX = C + I + G + ( X – Z ) =
= ( C + I + G ) + NX (4.2) Cererea de producţie
Y = A (Y, r) + X ( Yf , R) – Z ( Y, R) =
= A (Y, r) + NX ( Y, Yf, R) (4.3) Producţia internă
1
 G'  (4.4) multiplicatorul
1  z  c1  t 
politicii fiscale
BP = NX ( Y, Yf, R) – CF (r – rf) (4.5) ecuaţia balanţei de plăţi
BP = X (P, e) - Z ( Y, P, e) – CF (r) (4.6) ecuaţia balanţei de plăţi
cu:
ΔX ΔZ Δ CF
 0;  0;  0;
ΔP ΔY Δr
(4.7) dependenţa de parametri
ΔX ΔZ ΔZ
 0;  0;  0.
Δe ΔP Δe
Pf
X  Z  P  X  P, e    Z Y , P, e  (4.8) soldul balanţei comerciale
e
BP = N X (Y, P, e) – CF (r) (4.9) ecuaţia redusă a balanţei de plăţi
BP = 0  NX (Y, P, e) = CF (r). (4.10) echilibrul balanţei de plăţi
Notaţii
R – curs de schimb real;
Pf – preţurile din străinătate; rf – rata internaţională a dobânzii;
P - preţurile interne; Yf – producţia mondială;
e - curs de schimb nominal; z – înclinaţia marginală pentru
A – cererea de produse naţionale; importuri;
Y – produsul intern brut;  G - multiplicatorul politicii bugetare
C – consumul; în economia deschisă;
I – investiţiile; c – înclinaţia către consum;
G – cheltuieli publice; t – rata de taxare;
X – exporturi; BP – balanţa de plăţi;
(Z) Im – importuri; CF – soldul balanţei capitalurilor
NX – soldul balanţei comerciale;
 - operatorul diferenţă (variaţie)
r – rata internă a dobânzii;
Bibliografie:
Bucureşti, 2005
110
Unitatea de învăţare 5 ANALIZA MACROECONOMICĂ A CERERII ŞI OFERTEI AGREGATE
ANALIZA MACROECONOMICĂ A CERERII AGREGATE, A OFERTEI AGREGATE ŞI

A INTERDEPENDENŢELOR DINTRE ACESTEA
CUPRINS
5.1. Cererea agregată şi oferta agregată de bunuri şi servicii

5.2.1. Identificarea principalelor intercondiţionări
5.2.2. Mecanisme de ajustare
5.2. Oferta de bani
5.2.1. Definirea conceptelor de bază
5.2.2. Mecanismul expansiunii monetare
 Cunoaşterea mecanismelor de formare a cererii agregate şi a ofertei agregate de bunuri şi

servicii (modelul AD-AS);
 Cunoaşterea modului în care se formează oferta de bani;
 Explicarea interdependenţelor dintre cererea agregată şi oferta agregată.
111
5.1. Cererea agregată şi oferta agregată de bunuri şi servicii
5.1.1. Identificarea principalelor intercondiţionări

Modelele cererii agregate (CeA) şi ale ofertei agregate (OA) sunt instrumente logice şi
analitice destinate evidenţierii intercondiţionărilor dintre nivelele agregate ale producţiei şi
preţurilor.
Curba cererii agregate este formată din puncte care reprezintă combinaţii posibile între
nivelul agregat al preţurilor şi al producţiei agregate pentru care piaţa bunurilor şi serviciilor şi piaţa
activelor financiare sunt simultan în echilibru. Prin urmare orice punct de pe curba CeA este definit
ca intersecţie a curbelor IS şi LM corespunzătoare unor preţuri diferite.
Curba CeA poate fi determinată grafic din modelul IS – LM, introducând nivelul preţurilor
ca variabilă endogenă.
În figura 5.1 este ilustrat modelul IS – LM (zona A) şi modul în care se obţine curba CeA
(zona B) plecând de la acesta. Punctul de echilibru iniţial este E, punct în care se intersectează
curbele IS şi LM, rezultând de aici nivelul venitului şi cel al ratei dobânzii.
Rata
dobânzii A.
LM2(p2)
IS LM1(p1) LM(p)
E2
2
r
E1
1
r E
r
Y2 Y1 Y
Venit real
Nivelul B.
preţurilor
p2 X
p1 W
Z
p
CeA
Y2 Y1 Y
Venit real
Figura 5.1
112
În prima parte a analizei vom menţine constantă oferta de masă monetară nominală şi vom
varia nivelul preţurilor. Curba LM asociată preţului p este identificată în punctul Z din zona B,
respectiv pentru venitul Y şi preţul p.
Dacă nivelul preţurilor creşte de la p la p1, cu menţinerea constantă a ofertei de masă
monetară nominală, aceasta va conduce la scăderea masei monetare reale, şi astfel curba LM se va
deplasa la stânga în LM1. Noul punct de echilibru va fi E1, cu venitul de echilibru Y1. În zona B
acesta va fi reprezentat de punctul W.
O creştere ulterioară a preţului la nivelul p2 va deplasa LM în LM2 şi urmând aceeaşi
procedură se atinge punctul de echilibru E2 ce va corespunde punctului X de pe curba CeA.
Astfel, curba cererii agregate CeA (descrisă anterior în capitolul 2) are o pantă negativă şi
descrie legătura dintre venitul agregat real sau output şi preţuri. Cum curba CeA derivă din
intersecţia curbelor IS şi LM, toate punctele de pe CeA reprezintă echilibre, pe pieţele considerate,
corespunzătoare unor preţuri diferite.
Curba ofertei agregate (OA) descrie relaţia ce există între nivelul preţurilor şi producţia
agregată a economiei considerate (cantitatea de bunuri şi servicii pe care producătorii sunt dispuşi
să o aducă pe piaţă). În capitolul 2, secţiunea 2.2. a fost prezentată curba ofertei agregate, a cărei
pantă este pozitivă. Pe parcursul acestui capitol se oferă o descriere mai amplă a posibilităţilor de
analiză pe baza acesteia.
În figura 5.2 se demonstrează că o creştere a stocului nominal de bani are ca efect deplasarea
curbei CeA către dreapta şi ca urmare se modifică punctul de echilibru din poziţia E0 în E1.
OA
P
Se constată că o creştere a
CeA ofertei nominale de bani (M)
E1 CeA’
P1 sporeşte atât nivelul outputului
ajustat cât şi nivelul preţurilor,
E0 deci:
M  P
P0
 Y
Y0 Y1 Y
Figura 5.2
Această ajustare se explică prin condiţia de echilibru a pieţei activelor financiare

M P  ky  hr  . Cum piaţa banilor reacţionează imediat, creşterea ofertei reale de bani M P  va
provoca scăderea ratei dobânzii care, la rândul său va stimula ulterior creşterea investiţiilor
sectorului real şi sporul outputului real.
Întrucât sectorul real reacţionează cu întârziere la aceste impulsuri se poate considera şi
presiunea inflaţionistă provocată de creşterea mai rapidă a cererii agregate decât a ofertei agregate.
În final, după un proces secvenţial de ajustări ale celor două pieţe economia se stabilizează la un
nou punct de echilibru (Y1 P1) care este în acelaşi timp un echilibru IS-LM (în coordonatele y1 şi r1).
113
Mecanismul de ajustare descris mai sus se aplică şi altor impulsuri perturbatoare. Astfel,
dacă considerăm o scădere a nivelului preţurilor (P1  P2, atunci pe baza raţionamentului anterior
vom constata o creştere a stocului real de bani  M 1  M 2  iar curba LM se deplasează către
 P P
1 2
dreapta; în sens invers decât în Fig. 5.1A). Pentru a echilibra piaţa banilor este necesar fie să scadă
rata dobânzii, fie să crească nivelul producţiei reale (care sporeşte cererea pentru tranzacţii). Noul
punct de echilibru E1 este caracterizat prin Y1  Y2, P1  P2 şi r1  r2. În concluzie, constatăm că
panta curbei CeA este negativă întrucât creşterea nivelului preţurilor reduce oferta reală de bani,
nivelul de echilibru al cheltuielilor şi al producţiei reale. De asemenea se remarcă că rata dobânzii
scade pe măsură ce scad preţurile şi o dată cu deplasarea către dreapta pe curba CeA şi IS (vezi Fig.
5.1A şi B).
Revenind la curba ofertei agregate (OA), trebuie să subliniem că ea reflectă condiţiile din
pieţele factorilor precum şi din sectorul real. Ca şi în cazul CeA ne vom concentra numai pe
intercondiţionările cu sectorul real şi piaţa activelor financiare.
În figura 5.3 şi respectiv 5.4 sunt prezentate curbele OA în accepţiunea teoriei economice
clasice şi celei keynesiene.
P OA
P
OA
P1
Y
Y* Y
Figura 5.3 Figura 5.4
În cazul ipotezei acceptate de teoria clasică, curba ofertei agregate este verticală întrucât se
consideră că piaţa forţei de muncă este permanent în echilibru cu utilizarea totală a forţei de muncă.
Ca urmare a acestei ipoteze, producţia reală nu poate fi mărită peste nivelul potenţial Y , chiar dacă
cresc preţurile ca urmare a ajustării salariului nominal.
Curba ofertei agregate în teoria lui Kynes este orizontală indicând faptul că producătorii vor
satisface orice nivel al cererii la preţul existent. Adepţii teoriei keynesiene susţin că în piaţa forţei
de muncă există întotdeauna şomaj şi în consecinţă producătorii pot obţine forţa de muncă fără
creşterea salariului nominal.
5.1.2. Mecanisme de ajustare

Conectarea modelului CeA-OA cu modelul IS-LM ne permite să studiem, dintr-o perspectivă
mai completă, efectul politicilor bugetare sau a celor monetare asupra mecanismului de ajustare
către echilibru a economiei naţionale.
114
Pentru început vom analiza efectele unei expansiuni bugetare / fiscale1 (G) în cazul clasic.
După cum s-a arătat mai sus, preţul depinde de intercondiţionarea dintre cererea agregată şi oferta
agregată. În Fig. 5.5 se remarcă că această măsură deplasează curba CeA în poziţia CeA1.
P
Mecanismul de autoreglare din această
OA figură se poate prezenta sintetic astfel:
P1
E2

G  CeA  E .C .B.  P MP  r
CeA1 ”compensare” totală a investiţiilor private
E1
P0  
E
CeA
Y
Y*
Figura 5.5
La nivelul P0 al preţului cheltuielile cresc până la punctul E1 de pe curba CeA1 determinând

exces de cererea de bunuri (ECB). Dar firmele nu pot obţine forţa de munca suplimentată pentru a
produce la nivelul cererii iar ca rezultat vor creşte preţurile. Încercarea producătorilor de a mări
nivelul salariilor nominale cu intenţia de a atrage forţa de muncă din alte sectoare va contribui la
creşterea costurilor de fabricaţie şi prin urmare şi a preţurilor. Creşterea preţurilor reduce oferta
reală de bani şi determină creşterea ratei dobânzii şi în consecinţă scăderea cheltuielilor agregate.
Economia se va deplasa pe curba CeA1 până când preţurile vor creşte suficient ca oferta reală de
bani să se reducă la acel nivel care determină o creştere a ratei dobânzii care va readuce cheltuielile
agregate la nivelul corespunzător outputului potenţial (Y ). Astfel, economia va atinge punctul de
echilibru E2 cu preţuri mai mari (P1  P0) şi producţia reală nemodificată.
Dacă transpunem aceste ajustări în modelul IS-LM vom obţine reprezentarea din figura 5.6.
LM1
OA Folosind simbolurile cunoscute rezultă
r următoarele ajustări:
E2 LM
r1 
 E1 G  ( IS  IS1 )  E .C .B.  P MP 
r0  IS1  ( LM  LM 1 )  r 1  ( in punctul E 2 )
E
IS
Y
Y*
Figura 5.6
1
Expansiunea trebuie gândită ca o creştere a deficitului public, adică o creştere mai mare a cheltuielilor guvernului, mai
ales a investiţiilor sale, decât a veniturilor bugetului şi în acelaşi timp mai mare ca în perioada precedentă.
115
Teoria clasică susţine că în acest caz creşterea cheltuielilor reale ale guvernului conduce la
„compensarea totală” sau altfel spus, reducerea investiţiilor private cu aceeaşi sumă cu care au
sporit cheltuielile publice. Această situaţie este determinată de limitarea ofertei agregate la nivelul
producţiei poenţiale (Y ) şi din această cauză este un efect provocat de ofertă2.
În modelului keynesian al cererii agregate expansiunea bugetară/fiscală are ca efect creşterea
outputului real şi a ocupării forţei de muncă (vezi Figura 5.7).
P
Prin creşterea cheltuielilor publice
curba CeA se deplasează la dreapta în poziţia
CeA1
CeA1. La intersecţia cu OA se identifică noul
echilibru E1 de coordonate (Y1, P0).
E1 Trebuie remarcat că în piaţa banilor are
CeA0
P0   loc creşterea ratei dobânzii şi în consecinţă se
E manifestă fenomenul de compensare/
OA înlocuire (provocat de cerere).
Y
Y0 Y1
Figura 5.7
Sinteza efectelor politicilor bugetare/fiscale expansioniste este prezentată în tabelul 5.1.
Efectul politicilor bugetare/fiscale expansioniste

Tabelul 5.1
Producţia Rata dobânzii Preţurile

CeA
Teoria clasică 0 + +
Teoria keynesiană + + 0
Expansiunea monetară în condiţiile teoriei clasice este analizată grafic în figura 5.8. Punctul
de echilibru iniţial E0 se află la intersecţia CeA0 şi OA  Y . Dacă stocul nominal de bani va creşte
atunci curba cererii agregate se deplasează în poziţia CeA1 şi întrucât oferta agregată este fixă se va
declanşa o cerere în exces de bunuri şi servicii (ECB). Firmele care încearcă să-şi extindă producţia
prin angajare de forţă de muncă suplimentară trebuie să accepte creşterea salariilor şi deci a
costurilor de fabricaţie. Ca răspuns vor creşte preţurile, iar oferta reală de bani (M/P) va reveni la
nivelul său iniţial şi în consecinţă preţurile vor înceta să crească. Când economia atinge noul punct
de echilibru E2 atunci CeA va fi din nou în echilibru cu OA şi presiunea inflaţionistă va dispare. Se
constată că ajustarea secvenţială (E0-E1-E2) nu modifică nivelul producţiei agregate reale ci doar
nivelul preţurilor care creşte proporţional cu oferta nominală de bani. Mai trebuie remarcat faptul că
în punctul de echilibru E2 atât oferta reală de bani cât şi rata dobânzii revine la nivelul iniţial.
2
Conceptul prin compensare/înlocuire introdus în capitolul 3 este legat de cerere. În acest caz compensarea este totală
numai dacă curba LM este verticală şi ea apare pentru că cererea de bani este inelastică la rata dobânzii.
116
OA
Mecanismul de ajustare este:
E2
P1 
CeA1
GM   ( CeA0  CeA1 )  E .C .B. 
E1 M
P0   P , r   ( r  r0 )
E0 P
CeA0
Y
Y*
Figura 5.8
În ipoteza propusă de Keynes, cu OA orizontală şi deci preţuri constante, expansiunea

monetară va provoca doar creşterea nivelului de echilibru al producţiei reale. Nivelul expansiunii
producţiei depinde de mărimea multiplicatorului politicii monetare care determină cât de mult se
deplasează curba CeA.
În tabelul 5.2 se prezintă o sinteză a efectelor politicii monetare expansioniste.
Efecte ale politicii monetare expansioniste

Tabelul 5.2
Indicatori Stocul real
Producţia Rata dobânzii Preţurile
CeA de bani
Teoria clasică 0 0 + 0
Teoria keynesiană + - 0 +
Dezbaterile din literatura de specialitate pe această temă demonstrează că ipotezele şi

condiţiile impuse de cele două teorii analizate anterior nu corespund realităţilor din economia
contemporană, ele putând fi acceptate ca nişte modele limită între care se înscriu situaţiile concrete.
Astfel, teoriei clasice i se reproşează faptul că în orice economie există un anumit nivel al
şomajului fricţional3 sau ale şomajului „natural”4. Teoria neoclasică a cererii agregate a relaxat
ipoteza prea severă a teoriei clasice prin acceptarea ipotezei ca şomajul este întotdeauna la nivelul
ratei naturale şi că sectorul real operează la nivelul producţiei potenţiale (Y ).
Teoria clasică a ofertei în combinaţie cu modelul IS-LM, care descrie cererea agregată în
economie, are implicaţii importante pentru analiza mecanismelor de ajustare macroeconomică.
Întrucât prin ipoteza outputul este menţinut la nivelul său potenţial cu salarii mari şi preţuri
flexibile, atunci politica monetară şi cea fiscală nu va afecta nivelul producţiei reale. Politica
3
Şomajul fricţional înregistrează persoanele care se mută de la un loc de muncă la altul ca urmare a reducerii nivelului
de activitate al unor firme sau cele atrase de salarii mai mari la alte servicii.
4
Rata naturală a şomajului este caracteristică economiei care operează la nivelul outputului potenţial (Y ) şi al utilizării
totale a forţei de muncă. Această formă de şomaj fricţional este considerată normală.
117
fiscală/bugetară afectează nivelul ratei dobânzii şi distribuirea cheltuielilor între guvern şi sectorul
privat şi între consum şi investiţii.
Politica monetară afectează doar nivelul preţurilor. Aceste efecte ale politicilor monetare
asupra producţiei sunt încorporate în teoria cantitativă a banilor care afirmă, în forma sa tare, că
nivelul preţurilor este proporaţional cu stocul de bani din economie (oferta de masă monetară).
Neutralitatea banilor caracterizează situaţia în care modificarea stocului de bani din
economie (M) are ca efect numai variaţia preţurilor fără nici o influenţă asupra variabilelor reale:
nivelul producţiei, rata dobânzii şi nivelul de utilizare a forţei de muncă. Este necesar să remarcăm
că şi această ipoteză are implicaţii puternice în politica macroeconomică. Astfel, dacă banii sunt
neutri atunci prin reducerea ofertei de bani se poate uşor elimina inflaţia. În realitatea economică
este foarte dificil să se reducă inflaţia fără a produce recesiune.
Analiza efectelor diferitelor politici macroeconomice aplicate la nivelul economiilor
naţionale, precum şi rezultatele unor cercetări statistice demonstrează că teoria naturalităţii banilor
nu se confirmă. În concluzie, modificarea ofertei de bani are efect asupra nivelului outputului real şi
deci curba OA pe termen scurt nu poate fi verticală.
5.2. Oferta de bani

5.2.1. Definirea conceptelor de bază
Sistemul monetar mondial s-a deplasat lent în ultimii şaizeci de ani către utilizarea
conceptului de bani fără acoperire în bunuri (fiat money)5. Asigurarea echilibrului între cererea de
bani necesară efectuării tranzacţiilor din economie şi stocul de bani în circulaţie/oferta de bani este
realizată prin intermediul sistemului bancar.
În majoritatea ţărilor există o Bancă Centrală / Bancă Naţională, mai mult sau mai puţin
independentă faţă de guvern, care controlează activitatea băncilor comerciale. Mecanismul de
funcţionare a sistemului bancar este descris succint în cele ce urmează.
Oferta de bani constă din cantitatea de monedă aflată în mâna publicului la care se adugă
depunerile în băncile comerciale sau CEC. Operaţiunile zilnice ale băncilor comerciale, de acordare
şi primire de împrumuturi, produc creşterea şi scăderea depozitelor bancare. Spre exemplu, când o
bancă comercială oferă un împrumut unui client ea crează simultan un depozit. Crearea unui depozit
de către băncile comerciale6 este reglementată de banca naţională care condiţionează nivelul
depozitului de existenţa unei rezerve în bani lichizi. Prin creşterea sau diminuarea nivelului
rezervelor, banca naţională poate controla efectiv oferta de bani din economie.
5
În cadrul acestui sistem banii nu mai prezintă o revendicare / pretenţie asupra unei cantităţi de bunuri (aur, argint etc.)
ci sunt acceptaţi în tranzacţii pe baza dreptului legal şi a credibilităţii creatorului de bani. Răspunderea pentru acest
drept revine de regulă guvernului unei ţări. În anumite ţări politica monetară este făcută de parlament. Atâta timp cât
convertibilitatea banilor de hârtie este asigurată prin aur, nivelul stocului de bani în circulaţie este limitat de rezerva de
aur disponibilă în sistemul bancar.
Odată cu acceptarea sistemului monetar bazat pe „fiat money” şi mai ales după introducerea sistemului de rată de
schimb flexibilă (1973) teoretic nu mai există nici o limită în cantitatea de monedă în circulaţie alta decât opţiunea unui
guvern de a-şi limita nivelul ofertei sale de bani.
6
Dacă o bancă comercială are la Banca Centrală o rezervă, împrumutata sau neîmprumutată, în valoare de 60.000 €, iar
rezerva minimă obligatorie stabilită de Banca Centrală este  0 = 0,2, atunci Banca Ccomercială poate crea un depozit
60.000
de cel mult  300.00 €. Această sumă poate fi dată cu împrumut clienţilor băncii comerciale.
0, 2
118
O altă componentă cu impact important asupra mecanismului ofertei de bani este bugetul
guvernului. Operaţiunile sale financiare curente sunt conduse de Trezoreria Ministerului de Finanţe
care colectează venituri din taxare şi finanţează plăţile pentru cheltuieli şi transferuri. În situaţia
când trebuie finanţat un deficit sau surplus, Trezoreria va vinde sau cumpăra titluri de stat (B) în
piaţa de capital. Totalul acestei datorii (BT) este în parte deţinut de Banca Centrală / Naţională (BN)
iar cealaltă parte de agenţii privaţi din economie (BP), deci:
BT = BN + BP (5.1)
Când Banca Naţională cumpără orice fel de activ financiar atunci o cantitate egală de bani
este pusă în circulaţie. Activele Băncii Naţionale se compun din BN, rezerva în aur precum şi valută
iar pasivele sunt constituite din titluri emise de Banca Naţională şi depozite ale băncilor comerciale.
Firmele şi gospodăriile deţin o parte din titlurile emise de Banca Naţională iar cealaltă parte
se constituie ca rezerve în sistemul băncilor comerciale. Băncile private crează noi depozite, făcând
împrumuturi către firme şi gospodării, pe baza deţinerii de rezerve bancare. În măsura în care
agenţii privaţi pot emite cecuri pe baza depozitelor pe care le deţin, băncile comerciale participă la
creşterea ofertei de bani.
Banca Naţională poate influenţa oferta de bani, inclusiv depozitele băncilor comerciale, prin
controlul bazei monetare.
Baza monetară (BM) se defineşte ca suma rezervelor sistemului bancar (R) şi moneda în
circulaţie deţinută de public (MCP), deci se poate scrie relaţia:
BM = R + MCp (5.2)
7
Oferta de bani (M) constă în depozite ale clienţilor în sistemul bancar (DP) la care se
adaugă moneda în circulaţie deţinută de public (MCP), deci:
M = DP + MCP (5.3)
Comportamentul publicului, al băncilor comerciale şi al Băncii Naţionale determină nivelul
ofertei de bani. Trei variabile sunt determinate în acest mecanism:
a) Raportul dintre volumul banilor lichizi în circulaţie deţinuţi de public şi depozitele

MC P
acestuia în sistemul bancar: c p  ;
DP
b) Rata rezervei obligatorii  0 stabilită de Banca Naţională şi rata rezervei  practicată
efectiv de băncile comerciale:
Rezerve bancare
 1
Depozite bancare
Nivelul acestui indicator depinde de  0 şi rezerva excedentară (RE) a băncii respective.
c) Baza monetară.
Instrumentele de care dispune Banca Naţională pentru a controla oferta de bani M sunt:
1) Stabilirea ratei minime obligatorii  0 pe care băncile comerciale o aplica depozitelor la
cerere;
2) Modificarea nivelului rezervelor la băncile comerciale din iniţiativa acestora sau a
Băncii Naţionale;
3) Tipărirea de bani.
7
Facem abstracţie de diferitele definiţii ale stocului de bani M.
119
Influenţarea ofertei de bani prin mecanismul rezervelor se efectuează prin trei mecanisme ce
sunt prezentate succint în continuare.
 Operaţiuni pe piaţa activelor financiare (OM) care constau în vânzarea sau cumpărarea
de către Banca Naţională a unor active financiare (titluri sau certificate de stat) în schimbul banilor.
Prin vânzarea acestora în schimbul banilor se restrânge oferta de bani iar prin cumpărare se măreşte.
Dacă Banca Naţională cumpără active plătind cu cecuri, acestea devin rezerve ale băncilor
comerciale care le oferă acestora posibilitatea să creeze noi depozite prin care ele extind volumul
creditelor acordate clienţilor şi astfel creşte oferta de bani. Aceste operaţiuni asigură controlul zilnic
al ofertei.
 Operaţiunea discount (OD) constă în utilizarea oportunităţii create de Banca Naţională
pentru băncile comerciale de a obţine rezerve adiţionale prin împrumut la o rată de discount (rd) mai
mică decât rata reală a dobânzii practicată pe piaţă (rd  r).
 Operaţiunea de modificare a ratei obligatorii de rezervă  0 al cărei efect se manifestă
astfel:
 0  M  sau  0  M 
5.2.2. Mecanismul expansiunii monetare

Reprezentarea grafică (Figura 5.9) a relaţiei (5.2) evidenţiază raportul de mărime între
diferitele componentele ale ofertei de bani.
MCP R
Se constată că Dp  R şi în
consecinţă M  BM.
MCP DP
Figura 5.9
Efectuând o serie de operaţiuni simple asupra relaţiilor (5.2) şi (5.3) obţinem:

MC p

M  cp  1  Dp  cu cp 
Dp
(5.3’)
R
 
BM  c p    D p cu 
Dp
(5.4)
M 1 cp
  m.m1 (5.5)
BM   cp
Indicatorul m.m denumit multiplicatorul banilor este raportul dintre stocul nominal de bani
din economie şi baza monetară. Rescriind relaţia (5.5) sub forma: M = m.m  BM constatăm că
oferta de bani este determinată de mm (mm  BM), rata rezervei monetare   mm şi
de c p c p  mm .
Cel mai simplu model al expansiunii stocului de bani M  rezultă din relaţia sa cu R şi 
denumită şi multiplicatorul rezervei:
120
1
M   R (5.6)

Din relaţia (5.3) rezultă doi indicatori utili analizei cantitative ce urmează şi anume:
MC p
a) Înclinaţia publicului pentru bani lichizi    MC p    M ;
M
Dp
b) Înclinaţia publicului pentru depozite 1      D p  1     M .
M
Folosind acest indicator şi rata rezervei obligatorii  0 vom deduce o expresie numerică
pentru nivelul rezervei obligatorii (RR):
RR   0  D p   0 1     M (5.7)
Rezerva totală (RT) a sistemului bancar se poate măsura utilizând sursele de constituire şi
direcţiile de utilizare:
RP + RI  RT  RR + RE + MCp (5.8)
unde RP = rezerve proprii ale băncilor; RI = rezerve împrumutate; respectiv RE   Ri  RRi  -
i
8
rezervă excedentară .
Partea stângă a relaţiei (5.8) reprezintă sursa, iar cea dreaptă, modul de utilizare a rezervei
totale. Această relaţie permite identificarea instrumentelor de politică monetară pe care Banca
Naţională le controlează:
RP  RR  RE  RI  MC p  RR  RF  MC p (5. 9)
unde RL  RE  RI .
Înlocuind în (5.9) pe MCp şi RR cu expresiile deduse anterior, obţinem:
RP   0 1     M  RL    M (5.10)
Explicitând pe M obţinem următoarea ecuaţie a ofertei de bani:
RP RL
M  (5.11)
   0 1       0 1   
M M M M
cu proprietăţile: 0 ; 0 ; 0 ; 0 .
RP RL   0
Analiza relaţiei (5.11) oferă următoarele concluzii:
1) Oferta de bani creşte când Banca Naţională furnizează un volum mai mare de rezerve
neâmprumutate (rezerve proprii) în principal cumpărând titluri emise de guvern.
2) Oferta de bani scade când rezervele libere (RL) cresc.
Băncile comerciale prin decizii privind RE şi RI determină RL, Banca Naţională determină
direct  0 , RP prin mecanismul (OM) iar RI prin mecanismul (OD), iar gustul publicului pentru
lichidităţi sau depozite determină pe  .
8
În general băncile crează depozite pentru a putea acorda împrumuturi de la care se câştigă dobânda. Incitaţia pentru
creşterea depozitelor provine din posibilitatea de a da bani cu împrumut la dobânzi mari. Când cererea de împrumuturi
scade, băncile pot opta pentru depozite mai mici decât nivelul maxim pe care rezervele sale îi permit. De aici apare
rezerva excedentară (RE).
121
Prima componentă a relaţiei (5.11) dă proporţia ofertei determinată în principal din iniţiativa
Băncii Naţionale ce poate fi considerată ca partea exogenă a ofertei.
În sfârşit, al doilea termen al relaţiei dă proporţia ofertei care este în principal endogenă,
determinată de sistemul bancar ca răspuns la oportunităţile create de cererea de împrumut şi
dobândă.
Din ecuaţia de echilibru a pieţei banilor, modelul extins, M r0  P0  k  y 0   l r0  , se obţine
cererea pentru tranzacţii care susţine nivelul de echilibru al outputului:
M r0 
k y0    l r0  (5.12)
P0
Acest rezultat arăta că pentru r1  r0 oferta reală de bani se extinde prin reducerea rezervelor
libere (RL).
O altă direcţie9 prin care se extinde modelul LM, propusă de Friedman, constă în includerea
vitezei de rotaţie ca variabila endogenă şi considerarea elasticităţii cererii reale de bani în raport cu
outputul real ca fiind aproximativ 1:
1
L y , r   p  y  (5.13)
 r 
unde y – outputul real,  r  - viteza de rotaţie a banilor.
Teoria cantitativă modernă a banilor a demonstrat că ipoteza  r  = constant este o ipoteză
nerealistă.
În capitolul „Inflaţia şi şomajul” se vor relua dintr-o altă perspectivă, unele aspecte ale
teoriei cantitative a banilor.
PROBLEME
1. Care sunt principalele intercondiţionări între cererea agregată şi oferta agregată?

2. Care este mecanismul de formare a preţurilor?
3. Ce înseamnă neutralitatea banilor?
4. Ce este baza monetară?
5. Ce reprezintă operaţiunile de discount?
6. Ce reprezintă nivelul rezervei minime obligatorii?
7. Care este legătura dintre masa monetară şi viteza de rotaţie a banilor?
Bibliografie:
Bucureşti, 2005
N.Y. 1999
9
Dacă v(r) este constantă şi M(r) = M atunci rezultă cunoscuta egalitate a teoriei cantitative a banilor:
vM  P y .
122
Unitatea de învăţare 6 ANALIZA MACROECONOMICĂ A INFLAŢIEI ŞI ŞOMAJULUI
ANALIZA MACROECONOMICĂ A INFLAŢIEI ŞI ŞOMAJULUI
CUPRINS
6.1. Inflaţia în economiile moderne

6.2. Explicarea inflaţiei prin teoria cantitativă a banilor
6.3. Şomajul
6.4. Şomajul şi inflaţia
Probleme
 Cunoaşterea conceptului de inflaţie şi a modului în care se măsoară aceasta;

 Cunoaşterea modului în care politica monetară influenţează inflaţia;
 Cunoaşterea conceptului de şomaj şi a modului de măsurare a indicatorilor specifici;
 Cunoaşterea legăturilor dintre inflaţie şi şomaj.
123
6.1. Inflaţia în economiile moderne
Inflaţia este procesul de creştere semnificativă şi persistentă a nivelului preţurilor. În

perioadele în care se manifestă fenomenele inflaţioniste, influenţa preţurilor care cresc este mai
mare decât a celor care scad, astfel încât, pe total, nivelul mediu al preţurilor va creşte.
De asemenea, inflaţia mai poate fi definită prin scăderea puterii de cumpărare a unei unităţi
monetare (respectiv a cantităţii de bunuri şi servicii ce poate fi achiziţionată prin intermediul unei
unităţi monetare).
De obicei, o creştere a nivelului mediu al preţurilor de sub 1% anual nu este considerată
inflaţie. Un nivel al inflaţiei între 1 şi 3 % pe an este considerat rezonabil pentru o economie în
expansiune, iar o astfel de inflaţie se numeşte inflaţie târâtoare. La polul opus se află situaţia în
care inflaţia este de peste 50% pe lună, caz în care avem hiperinflaţie.
Pe termen lung inflaţia este prezentă în orice economie. Deci, fenomenul nu poate fi
controlat în totalitate, ci doar influenţat. Cei care anticipează corect evoluţia inflaţiei pot atenua
efectele ei, în timp ce cei care nu o pot anticipa au în general de pierdut.
Un nivel înalt al inflaţiei induce tendinţa de a se consuma mai mult în prezent, respectiv de
a se economisi mai puţin. Astfel, acumulările mai mici vor greva viitoarea dezvoltare a investiţiilor,
deci a economiei.
Inflaţia este un obstacol important în calea implementării politicilor economice de creştere
economică, datorită faptului că anticipările agenţilor nu mai pot fi efectuate corect, şi de aici o risipă
de resurse şi o neîncredere în politicile implementate de puterea publică.
Este necesar să facem distincţie între inflaţia anticipată şi inflaţia neanticipată. Inflaţia
neanticipată este acea creştere surprinzătoare a preţurilor, creştere care nu a fost anticipată de către
agenţii economici. Acest nivel al inflaţiei poate fi mai mare decât nivelul real, determinat ex-post,
sau mai mic decât acesta. Inflaţia anticipată este acea inflaţie pe care agenţii economici o aşteaptă
în decursul perioadei următoare. Procesul inflaţionist determină o redistribuire a veniturilor între
agenţii care împrumută bani şi cei care dau cu împrumut.
Măsurarea inflaţiei. Inflaţia poate fi măsurată prin intermediul mai multor indicatori. Cei
mai importanţi dintre aceştia sunt:
a) indicele preţurilor bunurilor de consum (IPC);
b) indicele preţurilor de producţie (IPP);
c) indicele general al preţurilor (IGP);
d) deflatorul PIB.
Indicele preţurilor bunurilor de consum (IPC) măsoară evoluţia preţurilor unui coş de
produse semnificativ pentru cheltuielile efectuate de o gospodărie reprezentativă. Componentele
acestui coş şi ponderea acestora în cheltuielile totale sunt determinate de către Institutul Naţional de
Statistică pe baza unor studii efectuate prin sondaj asupra gospodăriilor din România.
Indicele preţurilor de producţie (IPP) măsoară evoluţia preţurilor în stadiile anterioare

consumului final, respectiv preţurile materiior prime, al semifabricatelor şi ale produselor finite
înainte a fi livrate pe piaţă.
124
Indicele general al preţurilor (IGP) măsoară evoluţia tuturor preţurilor din economie,
respectiv atât a preţurilor bunurilor consumate de către gospodării cât şi a preţurilor bunurilor care
intră în procesele de producţie. Acesta reprezintă cel mai general mod de măsurare al inflaţiei.
Deflatorul PIB arată evoluţia nivelului mediu al preţurilor tuturor bunurilor şi serviciilor
incluse în PIB, şi se calculează astfel:
PIB nominal
Deflatorul PIB =  100
PIB real
Diferenţa dintre IGP şi deflatorul PIB provine din structura diferită a bunurilor şi serviciilor
care sunt incluse în fiecare dintre aceştia. Dacă deflatorul PIB se calculează pe baza bunurilor şi
serviciilor produse în interiorul ţării, indicele general al preţurilor se calculează ţinând cont şi de
produsele importate.
Cele mai generale măsuri pentru inflaţie sunt indicele general al preţurilor şi deflatorul PIB.
În aprecierea indicatorilor care descriu inflaţia apar şi diverse probleme, cum ar fi:
 pentru toţi indicatorii, pe parcursul perioadei analizate ponderile cantităţilor
consumate se presupun a fi nemodificate. Această ipoteză nu este absolut corectă
(satisfăcătoare), deoarece pe parcursul unui an apar diverse efecte de substituţie datorate
variaţiei preţurilor, ceea ce conduce la modificarea ponderilor cu care bunurile şi serviciile
intră în calculul indicilor corespunzători.
 altă problemă o constituie creşterea calităţii bunurilor şi serviciilor. De exemplu,
calitatea televizoarelor a evoluat permanent, trecând de la cele alb-negru la cele color.
Preţurile, de asemenea au crescut, însă nu mai este vorba de acelaşi produs. În statistică se
înregistrează doar creşterea preţului la produsul “televizor”, fără a se ţine seama de
modificările calitative. Astfel, creşterea preţurilor datorită creşterii calităţii produselor nu
mai poate fi privită drept inflaţie.
 în mod analog apare problema produselor noi, care nu au existat în perioada
anterioară, dar vor intra în uzul curent în perioada curentă. Pentru acestea nu există un
termen de comparaţie, deci şi estimarea influenţei acestora asupra modificării preţurilor
este dificil de evaluat.
 în cazul indicelui preţurilor bunurilor de consum apare problema reprezentativităţii
coşului de bunuri selecţionat pentru a face calculele. Chiar dacă la începutul perioadei
acesta este reprezentativ, pe parcurs este posibil ca structura consumului să se modifice, şi
de aici şi reprezentativitatea coşului de consum.
Cauzele inflaţiei
a) Inflaţia prin salarii şi prin costuri

În toate ţările lumii, sindicatele urmăresc interesele membrilor săi, respectiv creşterea puterii
de cumpărare. Aceasta se realizează în primul rând prin creşterea nivelului salariilor. Orice creştere
a salariilor conduce la creşterea costurilor de producţie, şi de aici, la creşterea preţurilor, deci la
inflaţie.
125
De asemenea, creşterea costurilor de producţie datorată creşterii preţurilor materiilor prime,

a materialelor sau energiei va determina creşterea preţurilor bunurilor şi serviciilor finale,
contribuind la creşterea inflaţiei.
În cadrul inflaţiei prin costuri o formă distinctă o constituie inflaţia importată. Acest tip de
inflaţie se manifestă într-o economie puternic dependentă de mediul extern (cum de altfel sunt
majoritatea ţărilor lumii) datorită creşterii preţurilor mondiale (de exemplu la combustibili, materii
prime etc.). Creşterea preţurior pe piaţa mondială va conduce la creşterea costurilor de producţie
generate de bunurile şi serviciile importate, şi de aici creşterea preţurilor interne.
b) Inflaţia prin cerere

Creşterea cererii de bunuri şi servicii mai rapidă decât creşterea ofertei va determina
creşterea preţurilor. În figurile 6.1 şi 6.2 sunt reprezentate grafic două mecanisme de creştere a
preţurilor datorate creşterii cererii de bunuri şi servicii.
În figura 6.1 s-a reprezentat într-un sistem de axe venit disponibil – output efectele unei
creşteri a cererii datorate majorării cheltuielilor guvernamentale, G. O creştere a cheltuielilor
publice G cu ΔG va conduce economia din punctul A în punctul E, adică la o cerere de output Ye
mai mare decât YA (punctul iniţial). Dacă şi oferta ar creşte la nivelul cererii, atunci nivelul
preţurilor ar rămâne nemodificat . Dacă oferta nu se modifică atât de repede sau chiar deloc, atunci
diferenţa Ye – YA (cererea excedentară) se transformă în inflaţie, respectiv pentru ca economia să
atingă un nou punct în care cererea egalează oferta, vor creşte preţurile. Acest „gap” inflaţionist va
indica astfel cât de repede se ajustează oferta la cerere, sau cât de mult cresc preţurile.
Cheltuieli totale
C1+I1+ΔG1+NX1
Output
Venit disponibil
Cheltuieli totale
C0+I0+G0+NX0
Ye E
ΔG
Gap inflaţionist
YA A C
Consum C0
Venit disponibil
Figura 6.1
126
Un alt exemplu de creştere a cererii, şi implicit a inflaţiei, este descris în figura 6.2. Într-un
sistem de axe venit-preţuri este descris efectul pe care îl are o creştere a veniturilor asupra cererii, şi
implicit asupra preţurilor. O creştere iniţială a veniturilor de la V la V’ va determina creşterea
preţurilor de la p la p’ (dacă oferta rămâne nemodificată). Producătorii observă creşterea cererii
agregate (CeA) şi răspund prin creşterea ofertei agregate (OA). În cea de-a doua fază, odată cu
creşterea ofertei agregate nivelul preţurilor va scădea, însă nu va reveni la nivelul iniţial. Cu alte
cuvinte, efectul total, va fi de creştere a nivelului preţurilor.
c) politica monetară
Creşterea masei monetare (a ofertei de monedă) poate constitui o nouă sursă de creştere a
preţurilor. Dacă oferta de bunuri şi servicii nu se adaptează suficient de repede la variaţia ofertei de
bani, atunci restabilirea echilibrului se va face prin intermediul preţurilor, respectiv va creşte nivelul
acestora.
CeA’
Preţuri (p) CeA
OA
O’A
p’
p’’
Venit
V’’
Figura 6.2
r
LM
E
r’’ LM
r O
r’ IS’
IS
Y
Y Y Y
Figura 6.3
127
Deplasarea curbei IS la dreapta (respectiv o creştere a ofertei de bunuri şi servicii) determină

creşterea ratei dobânzii, şi de aici şi creşterea preţurilor. Creşterea masei monetare, însoţită de
creşterea producţiei, poate conduce la reducerea ratei dobânzii, de aici la creşterea cererii pentru
investiţii, şi implicit la creşterea preţurilor. În cazul unei întârzieri între momentul creşterii ofertei
de monedă şi creşterea producţiei în cadrul sectorului real, atunci creşterea de masă monetară se
îndreaptă în totalitate către preţuri, respectiv se va regăsi într-o creştere a inflaţiei.
7.2. Explicarea inflaţiei prin teoria cantitativă a banilor

Teoria clasică a cererii agregate şi a formării preţurilor1 denumită uneori teoria cantitativă a
banilor se fundamentează pe cuplarea abordării microeconomice a echilibrului competitiv cu
modelul dinamic al utilizării banilor. În această concepţie o gospodărie „tipică” nu cumpără bunuri
şi servicii în acelaşi timp cu vânzarea forţei de muncă. Ca urmare, într-o perioadă medie de timp (de
exemplu o săptămână) are nevoie de un stoc de bani care asigură cheltuielile planificate şi cele
neprevăzute. Astfel, restricţia de buget a familiei are forma:
M D  P  Y D  P    w  LS  M S (6.1)
unde:
MD – este suma de bani lichizi pe care familia o deţine la sfârşitul săptămânii. Acest
termen este interpretat ca cerere de bani, întrucât este suma de bani pentru care familia
a optat să o posede pentru a face cheltuieli în viitor;
MS – este suma de bani pe care familia o deţine la începutul săptămânii şi devine oferta
de bani pentru că este folosită pentru cheltuieli în timpul săptămânii;
PYD –reprezintă cererea de bunuri şi servicii;
P∏ - este profitul;
wLS – este venitul din muncă.
Conform teoriei clasice, stocul de bani necesar în orice moment unei „gospodării tipice” este
proporţional cu valoarea nominală a cererii de bunuri şi servicii, deci rezultă ecuaţia:
M D  k  P Y D (6.2)
2
Coeficientul de proporţionalitate k se numeşte înclinaţia medie pentru bani lichizi .
Acceptând ipoteza echilibrului pe piaţa banilor ( MD = MS ) din ecuaţia (6.2) se obţine:
MS
P (6.3)
k Y D
Această relaţie poate fi privită ca „forma redusă„ a funcţiei cererii agregate şi prin urmare
evidenţiază legătura dintre nivelul preţurilor şi al PIB. Întrucât curba cererii agregate (CeA) este
formată din puncte care reprezintă echilibrul simultan al pieţelor bunurilor şi serviciilor şi cel al
pieţei monetare (CeA = OA, MD = MS ) , corespunzătoare diferitelor niveluri ale preţurilor, rezultă
că pentru fiecare punct de pe aceste curbe valoarea nominală a PIB este constantă.
1
Această teorie a fost dezvoltată la sfârşitul secolului 19 şi începutul secolului 20 în lucrările lui David Hume (1711-
1776), Alfred Marshal (1842-1924), Irving Fisher (1867-1947). Reprezentantul contemporan cel mai cunoscut este
Milton Friedman care a publicat încă din 1956 prima versiune a lucrării „Teoria cantitativă a banilor”.
D
2
k M D  Stocul mediu de bani lichizi
P Y Valoarea cererii de bunuri si servicii
128
După cum s-a arătat anterior, oferta agregată (OA) în modelul clasic este o dreaptă verticală
S
(Y ) ca urmare a faptului că piaţa forţei de muncă se află în echilibru şi pentru orice punct al dreptei
YS cererea de muncă este egală cu oferta, iar cantitatea de producţie oferită depinde numai de
dotarea tehnică. În consecinţă modificarea CeA va provoca o variaţie a preţurilor medii fără
afectarea nivelului real al variabilelor. Afirmaţia că variabilele nominale se modifică proporţional
cu modificarea cantităţii de bani iar variabilele reale rămân constante se numeşte neutralitatea
banilor.
Relaţia (6.3), în care YD = YS , reprezintă în acelaşi timp ecuaţia cantitativă a banilor şi
evidenţiază factorii care determină nivelul preţurilor.
Modelul clasic aplică ipoteza că înclinaţia pentru bani lichizi este constantă. Cel de-al doilea
factor care determină modificarea preţurilor este nivelul ofertei agregate ( OA = YS ), care se află la
nivelul său maximal din punctul de vedere al pieţei forţei de muncă. Acest factor poate provoca
inflaţie numai dacă oferta agregată va scădea permanent.
Statisticile economiilor avansate înregistrează creşteri ale ofertei agregate şi deci tendinţe de
scădere a preţurilor. După opinia economiştilor monetarişti singura cauză a inflaţiei este creşterea
stocului de bani (MS ) şi ulterior a cererii agregate. De aceea se deduce următoarea ecuaţie dinamică
a inflaţiei:
 P  MS YS
  (6.4)
P MS YS
În economia contemporană se constată că indicatorul k nu este constant şi ca urmare inflaţia
poate fi provocată şi de variaţia înclinaţiei pentru bani lichizi. Chiar dacă se acceptă doar acest
argument, se poate susţine că inflaţia nu are o singură cauză, respectiv creşterea stocului de bani.
O altă direcţie a criticilor este orientată către eroarea făcută de monetarişti în aplicarea
relaţiei cauză-efect. Astfel, se recunoaşte că există corelaţie între oferta de bani şi inflaţie, dar relaţia
este şi inversă: inflaţia impune creşterea ofertei de bani ca răspuns de ajustare în evitarea recesiunii.
Trebuie făcută observaţia că relaţia (6.4) oferă o bună explicaţie a mecanismului prin care
cererea şi oferta determină inflaţia.
Dacă în relaţia (6.2) considerăm 1/v = k, atunci se obţine relaţia:
M v  P y (6.5)
unde: v este viteza de rotaţie a banilor iar y este nivelul outputului real.
Din această relaţie observăm că atâta timp cât nivelul outputului real şi respectiv viteza de
rotaţie rămân nemodificate, orice creştere a masei monetare se transformă în inflaţie. Faptul că
outputul real (y) rămâne nemodificat se explică prin ocuparea completă a factorilor sau prin
elasticitatea redusă a producţiei la modificarea masei monetare.
Politici antiinflaţioniste. În cazul inflaţiei prin costuri una dintre măsurile posibile este
controlul preţurilor. Acesată măsură poate fi implementată doar pe termen scurt. Pe termen lung va
conduce însă la un dezechilibru dintre cerere şi ofertă (cerere mai mare decât oferta), şi în
continuare la dezechilbre structurale majore, cum ar fi creşterea şomajului şi o presiune crescândă
asupra cursului de schimb sau preţurilor. În concluzie, acesata este o măsură puţin recomandată,
mai ales în cadrul unei economii de piaţă. Pe termen scurt poate aduce anumite avantaje, însă pe
termen lung sunt mai multe dezavantaje.
129
În cazul inflaţiei prin salarii, contra-măsura recomandată este controlul salariilor. Aceasta se
poate efectua prin intermediul curbelor de sacrificiu sau memorandumurilor cu sindicatele prin care
să se accepte fie reducerea salariilor fie reducerea timpului de lucru concomitent cu reducerea
corespunzătoare a salariului. Şi această măsură este utilă doar pe termen scurt, deoarece atât
sindicatele cât şi salariaţii nu pot suporta perioade îndelungate în care să se reducă puterea de
cumpărare. De aici, posibilitatea convulsiilor sociale sau pierderea alegerilor următoare în favoarea
partidelor care promit relaxarea politicilor salariale.
Reducerea cererii agregate este o altă măsură antiinflaţionistă ce poate fi aplicată mai ales
în cazul unei inflaţii provocate de şocuri ale cererii. Acesată reducere a cererii agregate poate fi
determinată direct fie prin reducerea cheltuielilor publice, fie prin creşterea nivelului taxelor şi
impozitelor, sau indirect prin creşterea ratei dobânzii, iar de aici reducerea cererii pentru investiţii şi
implicit scăderea presiunii inflaţioniste. În acest caz principala problemă care apare este aceea a
scăderii veniturilor, a investiţiilor, de aici creşterea ratei şomajului şi la influenţarea negativă a
creşterii economice viitoare. În acest context, reducerea cererii agregate este o măsură recomandată
doar pe termen scurt, şi însoţită de alte măsuri prin care să se încurajeze creşterea economică.
O altă modalitate de influenţare a inflaţiei este prin intermediul politicii de venituri. Aceasta
presupune să se acţioneze asupra veniturilor şi profituror aşteptate, şi nu asupra şomajului.
Preşedintele american Nixon a propus în 1971 un control strict al preţurilor şi salariilor (deci un
control al profiturilor şi veniturilor salariale). Această măsură nu a avut efect decât pe termen scurt
(6 luni) după care au început să apară dezechilibre în alte sectoare, ceea ce a condus la renunţarea la
acest tip de politică. Deficienţele majore ale acestei politici sunt:
 Veniturile mijlocii sunt puţin afectate de aceste măsuri; întrucât aceste venituri
formează, în statele dezvoltate economic, partea cea mai mare a veniturilor agregate,
impactul politicii este redus. Vor fi mult mai afectate veniturile scăzute şi cele mari.
 O politică de control severă conduce la controlul alocării resurselor, alocare ce poate fi
neeconomică.
 Întârzierea (lagul) dintre momentul introducerii măsurilor de control şi cel al intrării
efective în practică poate genera pierderi de resurse şi ineficienţă atât pe plan intern cât
şi în relaţiile cu exteriorul.
Politica monetară poate influenţa la rândul ei evoluţia inflaţiei. O politică monetară
restrictivă va conduce la creşterea ratelor dobânzilor şi de aici la scăderea cererii. Scăderea cererii
va determina scăderea presiunii inflaţioniste şi de aici reducerea creşterii preţurilor.
O problemă deosebită în cadrul analizei inflaţiei o constituie politica de indexare a salariilor.
În multe ţări sindicatele au obţinut prin negocieri posibilitatea de a include printre clauzele
contractelor de muncă una privitoare la indexarea automată a salariilor în raport cu costul vieţii.
Indexarea tuturor salariilor este o măsură de reducere a inflaţiei în condiţiile în care creşterea
salariilor este inferioară ratei inflaţiei. În plus, se elimină câştigurile negarantate sau pierderile ce
rezultă din erorile de anticipare a ratei inflaţiei.
Cele mai importante probleme sunt generate de faptul că, o reducere a productiviţăţii muncii
ar trebui să conducă la scăderea salariului real, ceea ce sindicatele nu vor accepta, deci toate
pierderile vor fi suportate de către patroni, ceea ce va conduce la scăderea ofertei, deci o nouă
presiune inflaţionistă.
130
6.3. Şomajul
Înainte de a face o sinteză a definiţiilor date şomajului în literatura de specialitate, trebuie
precizat că, la origine, noţiunea de şomaj era sinonimă cu aceea de “inactivitate”. Cuvântul “şomaj”
din limba română provine din cuvântul francez “chomage”. La rândul său, acesta derivă din
latinescul “caumare”, fiind provenit de la cuvântul grec “cauma”, care înseamnă “căldură mare”,
din cauza căreia înceta orice activitate.
Definirea indicatorilor statistici ai şomajului. Din punct de vedere statistic, indicatorii

prin care se apreciază şomajul sunt de două feluri:
- indicatori absoluţi;
- indicatori relativi.
Indicatorii absoluţi sau indicatorii de nivel se referă la numărul efectiv de şomeri. Ei se

exprimă în “persoane” (“mii persoane”) şi se determină pentru anumite perioade de referinţă: lunar,
trimestrial sau anual. Numărul şomerilor se evidenţiază şi în corelaţie cu anumite variabile
demografice, ca: vârstă, sex, stare civilă, dar şi ţinând cont de pregătirea profesională, de nivelul
studiilor sau de repartiţia teritorială.
O caracteristică aparte urmărită în ceea ce priveşte analiza şomajului este durata acestuia.
Din acest punct de vedere, se identifică un şomaj de scurtă durată (sub un an) şi un şomaj de lungă
durată (pe o perioadă mai mare de un an).
Şomerii, a doua componentă a populaţiei active, reprezintă o categorie economică a cărei

definire a suscitat numeroase abordări.
În statistica românească, efectivul şomerilor se determină în două variante:
Şomerii înregistraţi sunt persoanele care au declarat că în perioada de referinţă erau înscrise
la Oficiile forţei de muncă şi şomaj, indiferent dacă primeau sau nu alocaţie de sprijin, ajutor de
şomaj, sau alte forme de protecţie socială.
Şomerii în sens B.I.M.(conform definiţiei Biroului Internaţional al Muncii) sunt persoanele
de 15 ani şi peste care în decursul perioadei de referinţă îndeplinesc simultan următoarele condiţii:
- nu au un loc de muncă şi nu desfăşoară o activitate în scopul obţinerii unor venituri;
- sunt în căutarea unui loc de muncă, utilizând în ultimele 4 săptămâni diferite metode
pentru a-l găsi: înscrierea la Oficiul de forţă de muncă şi şomaj sau la agenţii particulare de plasare,
demersuri pentru a începe o activitate pe cont propriu, publicarea de anunţuri sau răspunsuri la
anunţuri, apel la rude, prieteni, sindicate etc;
- sunt disponibile să înceapă lucrul în următoarele 15 zile, dacă s-ar găsi imediat un loc de
muncă;
Sunt incluse, de asemenea:
- persoanele fără loc de muncă, disponibile să lucreze, care aşteaptă să fie rechemate la lucru
sau care au găsit un loc de muncă şi urmează să înceapă lucrul la o dată ulterioară perioadei de
referinţă;
- persoanele care în mod obişnuit fac parte din populaţia inactivă (elevi, studenţi,
pensionari), dar care au declarat că sunt în căutarea unui loc de muncă şi sunt disponibile să înceapă
lucrul.
131
Indicatorul relativ prin care se apreciază intensitatea şomajului este unul din cei mai
importanţi indicatori macroeconomici: rata şomajului. Aceasta se determină prin raportarea
numărului total de şomeri la populaţia activă şi se exprimă în procente. Nivelul ratei şomajului şi
evoluţia acesteia reprezintă unul din barometrii în funcţie de care se iau anumite măsuri de protecţie
socială sau decizii de politică economică.
Ca relaţie generală de calcul, rata şomajului se determină prin raportarea unui indicator
absolut care exprimă şomajul (numărul de şomeri - Ş) şi un alt indicator care măsoară populaţia de
referinţă, cel mai adesea populaţia activă (Pa):
Ş
Rş   100 (6.6)
Pa
Concret, acest indicator se poate determina în modalităţi variate. Relaţiile de calcul pot să difere
în practică, în funcţie de legislaţia naţională sau de informaţiile disponibile. Diferenţele care apar
sunt determinate de elemente cum sunt:
- Termenii de raportare şi se referă la numitorul raportului, care poate fi populaţia activă sau, de
exemplu, populaţia în limitele vârstei de muncă.
- Conţinutul indicatorilor primari luaţi în calcul;
- Sursele de colectare a informaţiilor;
- Metodologia de calcul.
Informaţiile cele mai precise privind rata şomajului sunt obţinute cu prilejul
recensămintelor. Recensămintele şi anchetele prin sondaj sunt surse de date foarte costisitoare, care,
la nivelul ţării noastre nu pot fi realizate cu o periodicitate corespunzătoare (lunară) pentru
asigurarea cu informaţii necesare. Se recurge, prin urmare la surse de date administrative, afectate
însă de legislaţia în vigoare.
În statistica internaţională se utilizează următoarele rate de şomaj:
Rata globală standardizată BIM, care se calculează ca raport între numărul şomerilor în sens
BIM şi populaţia activă totală; are cea mai mare sferă de cuprindere, fiind cea mai utilizată în
comparaţiile internaţionale;
Rata globală standardizată UE care este raportul dintre numărul de şomeri şi populaţia
activă civilă;
Rata globală standardizată OECD care se determină ca raport între numărul de şomeri şi
populaţia activă totală.
Rata parţială de şomaj se referă la o anumită categorie de forţă de muncă sau la o anumită
regiune geografică sau administrativă, se determină ca raport între numărul de şomeri proveniţi din
categoria respectivă şi populaţia activă din categoria respectivă.
Rata integrală (compusă) de şomaj şi subocupare vizibilă se calculează ca raport între
timpul de muncă disponibil neutilizat corespunzător persoanelor în şomaj şi a celor aflate în stare de
subocupare vizibilă (persoane care au un loc de muncă dar care lucrează involuntar în timp parţial)
şi timpul de muncă total disponibil sau timpul de muncă utilizat. Aceasta măsoară de fapt şomajul
potenţial, calculul său impunându-se în special pentru cazul ţărilor în care subocuparea vizibilă are
dimensiuni apreciabile. România face parte din categoria acestor ţări.
În contextul implicaţiilor economice majore pe care le are şomajul, a legăturilor acestuia cu
inflaţia, se vorbeşte despre o rată naturală a şomajului.
132
Modalităţi de calcul a indicatorilor şomajului. Indicatorii statistici prin care se apreciază

şomajul se determină în practică prin anumite metode statistice, folosind surse de date specifice.
În statistica Naţiunilor Unite, se identifică patru surse mari de informaţii, care au la bază
metode şi procedee particulare, cum ar fi sondajele statistice sau culegerea datelor de la diverse
instituţii publice. Aceste surse de date au anumite coduri, specificate pentru fiecare ţară3.
Prima sursă (ce are codul BA) o constituie anchetele prin sondarea forţei de muncă. A doua
sursă (E) o constituie estimările oficiale. Aceste date statistice sunt estimări oficiale oferite de
diverse instituţii naţionale şi, de regulă, se bazează pe informaţii combinate, rezultate din una sau
mai multe surse. A treia sursă (FA) este reprezentată de statisticile asigurărilor sociale. Aceste
statistici sunt derivate din înregistrările, acolo unde există, a celor înscrişi în sistemul asigurărilor
sociale. A patra sursă (NA) o reprezintă statisticile oficiilor forţei de muncă. Acestea se referă în
general, la numărul persoanelor care caută de lucru, înregistrate la oficiile forţei de muncă.
Persoanelor fără loc de muncă li se pot adăuga cele aflate în grevă, temporar bolnave sau incapabile
de muncă. Unii din cei înregistraţi sunt deja angajaţi şi caută un loc de muncă suplimentar sau
schimbarea locului de muncă.
În ţările dezvoltate, ca Japonia, Suedia, Franţa sau Statele Unite, procedeul principal de
obţinere a datelor statistice privind şomajul îl constituie anchetele prin sondaj.
În S.U.A., de exemplu, în fiecare lună, Biroul de Statistică a Muncii din cadrul
Departamentului de Muncă al Statelor Unite calculează şi publică numărul şomerilor, al populaţiei
ocupate şi al celor din afara forţei de muncă. Pentru aceasta se realizează un sondaj având ca
perioadă de referinţă săptămâna care conţine ziua a douăsprezecea din fiecare lună. Se alege aleator
un eşantion reprezentativ de 59.500 gospodării, din 729 localităţi diferite, astfel încât să se asigure
reprezentativitate din punctul de vedere al repartiţiei geografice şi demografice a populaţiei.
Intervievatori special pregătiţi adresează aceleaşi întrebări fiecărei persoane din eşantion, în urma
cărora se identifică statutul acesteia: angajat, şomer sau în afara forţei de muncă. În România,
numărul de şomeri se determină prin mai multe metode: recensământ, ancheta prin sondaj,
prelucrarea datelor oferite de instituţii guvernamentale, ca Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale.
În afara recensămintelor, efectivul şomerilor şi rata şomajului se determină şi prin alte metode
statistice aplicate de către Institutul Naţional pentru Studii Statistice şi Economice (I.N.S.) şi
Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale (M.M.S.S.).
Rata şomajului se determină prin raportarea numărului total de şomeri înregistraţi la
populaţia activă civilă.
Pentru calculul acestor indicatori, a căror publicare se face în mass-media, în buletinele
statistice lunare sau în anuare, se agregă datele culese la nivelul Oficiilor judeţene ale forţei de
muncă şi şomajului.
Tipologia şomajului. Şomajul a devenit o problemă odată cu dezvoltarea industrială,
respectiv începând cu cea de a două jumătate a secolului al XVIII- lea, în perioadele de
recesiune, când întreprinderile industriale îşi micşorau producţiile şi, ca urmare, eliberau un
număr important de muncitori care astfel deveneau şomeri.
La început, şomajul era considerat un fenomen trecător, conjunctural. Realitatea din toate
ţările a demonstrat că şomajul are un caracter permanent, astfel încât economiştii şi-au îndreptat
atenţia asupra lui încă din zorii economiei, ca ştiinţă. Conceptul de şomaj este, după cum am
3
Anuarul Forţei de Muncă 1997, Organizaţia Naţiunilor Unite, Geneva, 1998
133
constatat, oarecum ambiguu, din moment ce oricine ar dori să lucreze în schimbul unei sume
generoase de bani. Economiştii tind să rezolve această dilemă corelând dorinţa indivizilor de a
munci cu salariul mediu pe respectiva piaţă a muncii.
O primă delimitare a şomajului este aceea în şomaj voluntar şi şomaj involuntar. Şomajul
voluntar există atunci când muncitorii refuză oportunităţile de a se angaja în anumite slujbe, la
salariile existente pe piaţă. Şomajul involuntar există atunci când în economie sunt insuficiente
locuri de muncă, la salariile existente. Procentul şomerilor care sunt neangajaţi voluntar este
cunoscut, potrivit unor definiţii, ca fiind rata naturală a şomajului4.
Separarea şomajului în voluntar şi involuntar este una din controversele majore din teoria
economică. Economiştii keynesieni au afirmat că cea mai mare parte a şomajului din timpul crizelor
economice din anii ‘30 şi ‘80 s-a datorat deficitului cererii, fiind deci, de natură involuntară. Pe de
altă parte, economiştii clasici, ai teoriei aşteptărilor raţionale, pleacă de la premisa că piaţa muncii
ajustează imediat creşterile şomajului, prin scăderea salariilor. Din punctul lor de vedere, în anii ’30
erau locuri de muncă suficiente, dar muncitorii au refuzat să le ia. Tot şomajul din timpul crizelor
economice era voluntar, menţinându-se la rata sa naturală.
Cel mai frecvent sistem de clasificare are la bază împărţirea şomajului pe cauze în
următoarele mari tipuri: şomaj fricţional, structural, în timp ce după raportul cerere-ofertă, se
identifică şomajul sezonier şi ciclic. S-a încercat şi o grupare a acestor tipuri de şomaj în funcţie de
caracterul lor voluntar sau involuntar: şomajul ciclic este considerat involuntar, în timp ce toate
celelate tipuri sunt considerate şomaj voluntar.
În cele ce urmează, se va face o abordare a acestor tipuri de şomaj din punctul de vedere al
funcţionării şi locului lor pe piaţa muncii.
În funcţie de natura şi cauzele şomajului:

1. Şomaj conjunctural, generat de reducerea volumului activităţii economice a întreprinderilor ca
urmare a deteriorării conjuncturii economice interne şi/sau internaţionale, a variaţiilor conjuncturale
ale cererii şi ofertei de bunuri şi servicii, care provoacă o reducere a necesarului de forţă de muncă.
2. Şomajul fricţional se circumscrie perioadei necesare în mod normal pentru a găsi un alt loc de
muncă. Este probabil cea mai răspândită formă de şomaj care poate apare chiar şi în condiţia
ocupării depline a forţei de muncă.
Şomajul fricţional apare deoarece piaţa muncii este inerent dinamică, datorită imperfecţiunii
fluxului de informaţii şi deoarece trebuie să treacă un timp până când şomerii şi firmele ce oferă
slujbe vacante să se găsească unii pe alţii.
Chiar dacă dimensiunea forţei de muncă ar fi constantă, în fiecare perioadă sunt noi intrări
pe piaţa muncii, în timp ce alţi angajaţi sau şomeri părăsesc forţa de muncă. Unii oameni îşi vor
părăsi locul de muncă în căutarea altuia, mai bun. Mai mult decât atât, fluctuaţiile aleatoare ale
cererii de bunuri şi servicii la nivelul firmelor determină unele firme să facă concedieri de personal,
în timp ce altele fac noi angajări. Deoarece informaţiile despre caracteristicile celor care caută de
lucru şi natura locurilor de muncă vacante nu pot fi cunoscute instantaneu, este necesar să treacă un
timp până la satisfacerea cererilor potenţialilor patroni şi ale muncitorilor care caută de lucru. Prin
urmare, chiar dacă la nivel agregat cererea şi oferta de forţă de muncă sunt egale, şomajul fricţional
există.
4
Anderton, Alain - Economics, Causeway Press Limited, Ormskirk, Lancs, 1991
134
Presupunem că o piaţă a muncii este în echilibru în sensul că, la un salariu mediu, cantitatea
de muncă oferită egalează cantitatea de muncă cerută. Se vor nota cu D0 cererea de muncă, S0 oferta
de muncă, w0 salariul mediu pe piaţă şi E0 numărul de angajaţi.
Chiar şi pe o piaţă în echilibru, sau în situaţia de ocupare totală a forţei de muncă, va exista
întotdeauna un număr de şomeri care se află între două locuri de muncă, şi care alcătuiesc şomajul
fricţional.
Grafic, existenţa unei mase a şomerilor care apare chiar şi atunci când, la nivel agregat piaţa
muncii este în echilibru este argumentată prin figura 6.4.
w
S0
w0
w2
D0
D1
E1 E2 E0
Figura 6.4
Nivelul şomajului fricţional într-o economie este determinat de fluxurile existente la nivelul
forţei de muncă şi de viteza cu care şomerii îşi găsesc de lucru. Această viteză depinde de instituţiile
economice existente şi de modul în care aceste instituţii acţionează pe piaţa muncii. De exemplu, o
creştere a alocaţiilor de şomaj va determina creşterea timpului necesar pentru ca şomerii să-şi
găsească de lucru.
3. Şomajul structural (şomaj de neadaptare) este consecinţa unui dezechilibru între structurile
ocupţional-profesionale, teritoriale, demografice ale ofertei forţei de muncă şi ale cererii. Aceste
neconcordanţe pot apare datorită: structurii sectoriale şi teritoriale a economiei, progresului
tehnologic, structurii sistemului educaţional etc.
În perioadele de restructurări esenţiale ale unei economii, cum sunt cele ale tranziţiei de la
economia centralizată la economia de piaţă, şomajul structural reprezintă principala formă de
şomaj.
Şomajul structural apare atunci când schimbări importante în cererea de muncă determină o
nepotrivire între calităţile şi competenţele profesionale ale muncitorilor, cerute şi oferite pe piaţa
muncii. Dacă salariile ar fi complet flexibile şi costurile mobilităţii geografice şi ocupaţionale ar fi
reduse, atunci acest tip de şomaj ar fi rapid eliminat de ajustările pieţei. În practică, aceste condiţii
nu sunt întotdeauna îndeplinite, iar şomajul structural poate apare ca o problemă foarte serioasă.
Pentru a ilustra mai bine aceste aspecte, să presupunem existenţa unei pieţe a muncii cu
două sectoare: o piaţă A pentru muncitorii din industria automobilelor şi o piaţă B pentru specialiştii
din domeniul computerelor. Ambele pieţe sunt iniţial în echilibru. Date fiind curbele cererii şi
ofertei de muncă pe ambele pieţe (D0A , S0A) şi (D0B , S0B), perechile (salariu de echilibru, număr de
angajaţi) vor fi: (w0A , E0A) şi (w0B, E0B ) . Salariile de echilibru nu vor fi identice datorită costurilor
diferite ale instruirii pe cele două pieţe.
135
Presupunem că cererea pentru muncitorii din industria automobilelor scade la nivelul D1A ca
rezultat al concurenţei cu importurile străine, în timp ce cererea de specialişti în computere creşte,
consecinţă a răspândirii utilizării acestora. Pe piaţa A, datorită prevederilor contractelor sindicale
sau legislaţiei guvernamentale, salariile sunt inflexibile în sens descrescător, astfel încât numărul de
angajaţi va scădea la nivelul E1A. Pe piaţa B salariile şi numărul angajaţilor vor creşte la nivelul w1B,
şi, respectiv, E1B. Prin urmare, un număr de şomeri egal, cu diferenţa E0A-E0B va fi creat pe termen
scurt.
w S0A w
S0B
w0A w1B
w0B
D1B
D1A D0A D0B
E1A E0A E E0B E1B E

Piaţa muncii A Piaţa muncii B
Figura 6.5.
Dacă muncitorii din industria automobilelor ar putea deveni, cu costuri reduse, specialişti în
computere, aceşti şomeri s-ar “muta” rapid pe piaţa B, şomajul structural fiind astfel eliminat. Acest
şomaj va apare oricum atunci când costurile ajustării forţei de muncă la necesităţile pieţei sunt
destul de mari pentru a întârzia acest tip de mişcări.
Într-un mod asemănător se pot analiza şi dezechilibrele geografice în căutarea forţei de
muncă. În aceste situaţii se identifică un şomaj regional.
Şomajul structural apare datorită schimbărilor esenţiale ale cererii de muncă, vis-a-vis de
salariile rigide şi costurile ridicate ale mobilităţii ocupaţionale şi geografice. Şomerii incluşi în
şomajul structural au o mai mică probabilitate de a trece de la statutul de şomer la cel de angajat.
Orice măsuri de politică socială îndreptate spre creşterea acestei probabilităţi, au drept scop
diminuarea şomajului structural. Exemple de asemenea politici sunt cele de subvenţionare a
instruirii şomerilor, de îmbunătăţire a informaţiilor despre condiţiile locurilor de muncă şi de
reducere a costurilor migrării interne.
Şomajul structural a fost atribuit, după cum s-a putut constata, diferenţelor dintre cererea şi
oferta de forţă de muncă în condiţiile costurilor ridicate de ajustare a ofertei la necesităţile pieţei.
Teorii economice dintre cele mai recente afirmă că cel puţin un segment al şomajului poate fi
atribuit comportamentului producătorilor de maximizare a profitului. Concret, s-a demonstrat că
şomajul structural poate apare şi dacă anumiţi producători plătesc salarii mai mari decât salariul
considerat eficient pentru a creşte productivitatea şi/sau reduce deplasările de personal. Decizia
voluntară a acestor producători este cea care menţine salariul la un nivel ridicat, şi acesta nu va fi
coborât nici dacă alţi muncitori de pe piaţa muncii (şomeri) îşi oferă serviciile la un salariu mai
mic.
Angajaţii cu salarii mici îşi vor dori să lucreze în firmele cu salarii mari şi, atâta timp cât
există posibilitatea unor slujbe vacante pe viitor, ei se vor “ataşa” sectorului cu salarii mari,
136
preferând să aştepte apariţia unui loc liber. Prin urmare, datorită acestui comportament, apare un
şomaj de aşteptare.
În funcţie de raportul cerere-ofertă pe diverse pieţe şi de impactul acestora asupra piaţei

muncii, teoria economică a pus în evidenţă două forme de şomaj:
1. Şomajul clasic, ca urmare a reţinerii întreprinzătorilor de a produce o cantitate mai mare
de bunuri şi servicii. Chiar dacă există cerere efectivă, întreprinzătorii nu sunt interesaţi în lărgirea
capacităţilor de producţie şi în angajarea de forţă suplimentară de producţie deoarece firmele fie
sunt în pierdere de competitivitate – ca urmare a costurilor de producţie mai mari -, fie că nu-şi
asumă noi riscuri; acest tip este numit şi şomaj prin eficienţă a producţiei.5
2. Şomajul ciclic sau şomaj prin insuficienţa cererii, care apare atunci când cererea de
bunuri şi servicii din toate sectoarele economiei (economia reală, sectorul menaje sau restul lumii)
este mai mică decât oferta. Consecinţa este o ofertă de forţă de muncă mai mare decât cererea.
Şomajul fricţional sau cel structural pot apare chiar dacă, la nivel agregat, cererea totală de
muncă egalează oferta. Şomajul ciclic este asociat cu fluctuaţiile în ciclul afacerilor şi apare atunci
când o scădere a cererii agregate pe piaţa bunurilor şi serviciilor determină o scădere a cererii
agregate de forţă de muncă, simultan cu inflexibilitatea salariilor reale. Acest tip de şomaj este
cunoscut în literatura economică şi sub numele de “şomaj keynesian”, după numele celui care l-a
identificat şi analizat.
O reacţie adecvată a guvernului la şomajul ciclic este să impună politici economice de
creştere a cererii agregate, crescând cheltuielile guvernamentale, reducând taxele şi impozitele şi
crescând rata de creştere a ofertei de bani. Alte măsuri de politică economică se referă la elaborarea
unor programe concrete concentrate asupra şomajului, incluzând credite temporare pentru
dezvoltarea unor programe antişomaj de către firme private sau sectorul public.
3. Şomajul sezonier este similar celui ciclic, în sensul că este determinat de fluctuaţiile
cererii de forţă de muncă. În acest caz, fluctuaţiile cererii de muncă pot fi anticipate şi urmează un
model sistematic de-a lungul anului. De exemplu, cererea de muncă în agricultură sau construcţii
scade în lunile de iarnă.
Întrebarea care se pune şi în acest caz este de ce firmele reacţionează la variaţiile sezoniere
ale cererii de muncă prin disponibilizarea personalului şi nu prin reducerea salariului sau timpului
de lucru. De asemenea, se poate pune întrebarea de ce muncitorii acceptă locuri de muncă în
sectoare cu caracter sezonier. Răspunsul ar fi că pentru unii muncitori, existenţa ajutorului de şomaj
pe perioada cât nu lucrează şi posibilitatea de a fi reangajaţi ulterior echivalează cu un concediu
plătit. Pentru a atrage muncitorii în asemenea sectoare, firmele vor trebui să plătească muncitorilor
salarii mai mari, care să compenseze faptul că nu vor lucra o perioadă de timp.
În economiile contemporane nu există forme pure de şomaj. Diferitele forme de şomaj
coexistă, se întrepătrund şi se susţin reciproc.
Rata naturală a şomajului corespunde funcţionării normale a pieţei muncii şi este asociată
cu ocuparea totală a forţei de muncă. Şomajul poate fi considerat excesiv, în orice ţară, dacă
depăşeşte nivelul său natural.
5
Salais, R. – L’emploi et le chomage, Enciclopedie Francaise, Ed. Economica, Paris, 1990, pag. 23
137
Definirea ratei naturale a şomajului este destul de dificilă, dar există câteva abordări în acest
sens. În continuare vom face o succintă sinteză a definiţiilor date în teoria economică ratei naturale
a şomajului.
Unii economişti definesc rata naturală a şomajului ca fiind rata la care atât salariile cât şi
inflaţia sunt fie stabile, fie la nivele acceptabile. După alţi autori rata naturală a şomajului este rata
şomajului pentru care locurile vacante de muncă sunt egale cu numărul de şomeri. O altă definiţie
afirmă că rata naturală a şomajului este nivelul şomajului la care orice creştere în cererea agregată
nu determină reducerea şomajului. Potrivit unei variante a acestei ultime definiţii rata naturală a
şomajului este rata la care toţi şomerii sunt voluntari, adică există doar şomaj ciclic şi, eventual,
sezonier. În cele din urmă, o recentă definiţie dată de James Tobin6 afirmă că rata naturală este rata
şomajului la care nivelul acestuia este neschimbat şi atât fluctuaţiile existente la nivelul masei de
şomeri cât şi durata şomajului sunt normale.
Dacă presupunem că şomajul fricţional şi sezonier există chiar şi atunci când piaţa forţei de
muncă se află în echilibru este evident că rata naturală a şomajului va fi afectată de factori ca:
mişcarea voluntară a angajaţilor, mişcările în şi în afara forţei de muncă, durata de timp în care
şomerii îşi găsesc slujbe acceptabile. Aceşti ultimi factori variază mult în cadrul grupurilor
demografice, astfel încât rata naturală a şomajului este puternic afectată de compoziţia demografică
a forţei de muncă.
Atunci când o economie este în echilibru pe termen lung, şomajul se va situa la rata sa
naturală. Din moment ce rata naturală a şomajului este un concept teoretic, ea nu poate fi direct
observată, şi, prin urmare, trebuie estimată.
Economiştii au două modalităţi diferite pentru a estima rata naturală a şomajului. În primul
rând ei determină o ecuaţie prin care corelează şomajul agregat de rata inflaţiei. Conceptual, rata
naturală a şomajului este prezentă atunci când rata şomajului nu creşte şi nici nu scade. Astfel,
atunci când inflaţia este constantă, ecuaţia ce stabileşte legătura între rata inflaţiei şi şomaj
furnizează un estimator pentru rata naturală a şomajului.
A doua metodă de estimare a ratei naturale a şomajului se bazează pe datele istorice legate
de rata şomajului de-a lungul unor perioade mari de timp. Aceste date sunt diferite în funcţie de
grupurile demografice. Se estimează ratele şomajului pentru aceste grupuri demografice şi apoi se
agregă aceste estimări.
Câţiva economişti au folosit una sau mai multe metode pentru a estima rata naturală a
şomajului la diverse momente de timp. Una dintre cele mai cunoscute şi citate estimări este cea a lui
Robert Gordon de la Northwestern University7. Estimările sale se încadrează între limitele minime
şi maxime ale altor estimări efectuate de alţi economişti. Pentru economia S.U.A., rata naturală a
şomajului estimată de Gordon a fost de 5,1 % în anul 1955. În perioada 1960-1970, toţi cercetătorii
sunt de acord că rata naturală a şomajului a crescut, ca urmare a marelui influx de tineri în rândul
forţei de muncă. Până în anii 80’ estimările ratei naturale au ajuns de la 5% la 7%. Pe măsură ce
generaţia “baby-boom” s-a maturizat şi creşterea forţei de muncă a încetinit, în anii ‘80 rata naturală
a şomajului şi-a diminuat ritmul de creştere.
Cercetătorii Douglas Staiger, J. Stork şi Mark Watson, care au făcut şi ei estimări ale ratei
naturale, afirmă că aceasta variază în anii 90 în economia S.U.A. între 5,1% şi 7,7% cu un interval
6
7
Gordon, Robert - Macroeconomics, Scott Foresman Company, Glenview, 1990
138
de încredere de 95%. R. Gordon a demonstrat însă că rata naturală a şomajului variază în limite mai
reduse.
Rata naturală a şomajului este analizată şi din perspectiva legăturii şomajului cu inflaţia:
atunci când rata inflaţiei este stabilă, constantă, se vorbeşte de rata naturală a şomajului, numită şi
NAIRU, ( “ Non Accelerating Inflation Rate of Unemployment” ).
Robert Eisner8 a analizat seriile inflaţiei şi şomajului de după 1960 şi a descoperit că
legătura între şomaj şi inflaţie este asimetrică în următorul sens: ratele şomajului mai mici decât rata
naturală a şomajului (NAIRU) nu erau asociate cu inflaţia accelerată, în timp ce ratele şomajului
mai mari decât rata naturală a şomajului erau asociate cu inflaţia descrescătoare.
Aceste rezultate implică următoarea concluzie, aparent paradoxală: rata naturală a şomajului
poate fi şi un rezultat al măsurilor de politică economică şi nu numai o cauză a acestora.
Economistul american N. Gregory Mankiw, profesor la Harvard University, defineşte rata
naturală a şomajului ca fiind rata medie a şomajului în jurul căreia se manifestă fluctuaţiile
economice9. El calculează acest indicator ca o medie a ratelor anuale ale şomajului pe o perioadă de
10 ani anteriori şi 10 ani ulteriori momentului (anului) pentru care se face analiza. Utilizând acest
mod de calcul, el a determinat o rată naturală a şomajului pentru economia americană cu valori între
4% şi 7%, pe o perioadă de 45 de ani între 1945-1990.
7.4. Şomajul şi inflaţia

De mulţi ani economiştii afirmă existenţa unei corelaţii negative între rata inflaţiei pe de o
parte şi rata şomajului din economie, pe de altă parte. Cu alte cuvinte, nivele ridicate ale şomajului
sunt asociate cu nivele scăzute ale inflaţiei şi invers.
Relaţia dintre inflaţie şi şomaj este reprezentată grafic prin curba Philips, după numele
primului economist care a observat această legătură în figurile 6.6 şi 6.7.
Analizând serii de date ale inflaţiei şi şomajului, economiştii au remarcat faptul că legătura
inversă, stabilă, între cei doi indicatori nu este întotdeauna valabilă. O interpretare alternativă a
aceloraşi date ar fi aceea că, în timp ce legătura între inflaţie şi şomaj există la un anumit moment,
poziţia curbelor este determinată şi de un număr de alţi factori.
Rata inflaţiei
(%)
Curba Philips
7
2.5 Rata şomajului

3 5,5 8 (%)
Figura 6.6 Curba Philips în anul 1960

Sursa: Ehreberg, R., Smith, R. - Modern Labor Economics, 4th Edition, HarperCollins Publishers, 1991
8
Eisner, Robert - A New view of the NAIRU, Department of Economics, Northwestwen University, 1996
9
Mankiw, Gregory N. - Macroeconomics, Worth Publishers, New York, 1992
139
Efectul net al acestor factori a fost deplasarea curbei Philips spre dreapta pentru perioada
cuprinsă între anii 1960-1980. În ultimii ani, curba se pare că s-ar fi deplasat din nou spre sânga,
după opiniile unor economişti americani.
Se poate vorbi, prin urmare, nu de “curba Philips”, ci de o “familie de curbe”, ca în figura
6.7.
Rata inflaţiei şi a
salariilor
w2
w1
w0 anii
u0 u1 u2 anii Rata
anii ‘60
Figura 6. 7
Cu ajutorul curbelor Philips pentru un anumit nivel al inflaţiei se poate determina nivelul
NAIRU, dar se pot elabora şi anumite politici macroeconomice.
Curba Phillips pe termen scurt arată că rata şomajului este cu atât mai mică cu cât salariile
cresc mai repede. Cu alte cuvinte, există o legătură inversă între rata şomajului şi rata creşterii
salariilor, determinată de dinamica sectorului real, respectiv creşterea economică este însoţită de
reducerea şomajului şi de creşterea salariului.
Dacă avem un nivel al preţurilor stabil, atunci curba Phillips pe termen scurt este formal,
descrisă de ecuaţia:
rs = a – brş + c rq (6.7)
(forma liniară) cu:
rs – rata creşterii salariului;
rş – rata şomajului;
rq – rata creşterii productivităţii muncii;
c – un parametru care măsoară legătura dintre productivitatea muncii şi salarii;
a > 0, b > 0, c > 0.

rs = f(rş, rq) , (6.8)
Forma neliniară are proprietăţile:
f f
 0;  0.
 rş  rq
În mod analog se poate construi o curbă Phillips pentru preţuri:
rp = d – b rş – h rq , (forma liniară) cu: (6.9)
rp - rata inflaţiei (creşterea preţurilor);
rş – rata şomajului;
rq – rata creşterii productivităţii muncii;
h – un parametru care măsoară legătura dintre productivitatea muncii şi preţuri;
140
d > 0, b > 0, h > 0.

sau
rp = f(rş, rq) , (6.10)
Forma neliniară se caracterizează prin:
f f
 0;  0.
 rş  rq
Curba Phillips în cazul anticipării creşterii preţurilor

Mai apropiată de realitate este însă ipoteza că agenţii economici, respectiv atât sindicatele
cât şi patronatul, au anumite aşteptări (previziuni) în ceea ce priveşte evoluţia preţurilor. În acest
caz curba Phillips devine:
rs = a – brş + c rq + g rpa , (6.11)
cu:
rpa – ritmul aşteptat al inflaţiei;
g - coeficient care indică influenţa anticipărilor
inflaţioniste asupra ritmului de creştere a salariului
rs = f(rş, rq , rpa) , (6.12)
Forma neliniară are proprietăţile:
f f  f
 0; 0;  0.
 rş  rq  r pa
Observaţie. Dacă anticipările sunt apropiate de nivelul real atunci g este apropiat de 1.
La început părea convenabilă alegerea politicii economice ca o alternativă între nivelul
inflaţiei şi nivelul şomajului. Guvernul putea alege diverse combinaţii inflaţie-şomaj astfel încât să
ducă la bun sfârşit politica economică dorită. În condiţiile anticipării preţurilor, curba Phillips nu
mai permite această alegere.
Chiar dacă în primele perioade anticipările nu vor fi corecte, adică rpa < rp, teoria
aşteptărilor raţionale arată faptul că agenţii economici învaţă din propriile greşeli şi după o anumită
perioadă anticipările vor deveni corecte. Aceasta va conduce la înclinarea tot mai accentuată a
curbei Phillips, până devine verticală, adică rata inflaţiei nu va mai depinde de rata şomajului, ci
evoluează independent.
Astfel, în problema inflaţiei determinantă este credibilitatea guvernului, care prin măsurile şi
anunţurile efectuate influenţează comportamentul agenţilor economici. Atâta timp cât guvernul este
credibil, agenţii economici îşi formează anticipările placând de la anunţurile acestuia, şi de aici
posibilitatea de a concepe politici de creştere economică viabile. În schimb dacă agenţii economici
observă că acţiunile guvernului nu corespund realităţii, atunci aşteptările acestora se adaptează
realităţii şi nu anunţurilor, şi de aici imposibilitatea guvernului de a implementa politici credibile de
dezvoltare economică.
141
Probleme
1. Analizaţi conform datelor din anuarul Statistic al României evoluţia inflaţiei în perioada
1990-2000. Ce concluzii puteţi desprinde?
2. Analizaţi conform datelor din anuarul Statistic al României evoluţia ratei şomajului
inflaţiei în perioada 1990-2000.
3. Precizaţi tipurile de şomaj existente în România anului 1990.
4. Construiţi curba Phillips pe termen scurt (pentru ultimii 11 ani) în economia
românească. Comentaţi rezultatele obţinute.
5. Explicaţi ce se va întâmpla în economie dacă salariile vor creşte mai repede decât
productivitatea muncii.
6. Ritmul de creştere al salariului real poate fi mai mare decât inflaţia? În ce condiţii?
7. Care este efectul indexării automate a salariilor la rata inflaţiei?
8. Explicaţi efectele stabilirii unui salariu minim pe economie.
9. În cazul unei economii dezinflaţioniste reducerea masei monetare trebuie să se efectueze
gradat sau rapid?
10. Explicaţi (pe termen scurt şi pe termen lung) ce se va întâmpla în economie dacă inflaţia
aşteptată este mai mare decât cea reală. Dar dacă este mai mică?
Bibliografie:
Bucureşti, 2005
N.Y. 1999
142
Unitatea de învăţare 7 MODELE ALE CONSUMULUI ŞI CERERII DE CONSUM
MODELE ALE CONSUMULUI ŞI CERERII DE CONSUM
CUPRINS
7.1. Caracterizare generală a abordării cantitative în teoria consumului

7.2. Modele economico-matematice ale consumului
7.2.1. Abordarea Ando – Modigliani. Ipoteza ciclului vieţii consumatorului
7.2.2. Abordarea Friedman: Venit permanent
7.2.3. Modelul Duesenberry al venitului relativ (1949)
7.2.4. Efectul avuţiei în modelul static
7.2.5. Influenţa timpului asupra cererii
7.2.6. Măsurarea cererii
Probleme
 Cunoaşterea conceptelor macroeconomice de bază ale teoriei consumului;

 Cunoaşterea modelelor de bază ale consumului;
 Cunoaşterea efectelor avuţiei şi timpului asupra consumului.
143
7.1. Caracterizare generală a abordării cantitative în teoria consumului
În urma analizei calitative a funcţiei de consum am arătat că nivelul consumului depinde de

venitul disponibil (venit total minus taxe):
c  c'  y  t  y  ; 0  c' 1
unde c este funcţia de consum.
După al II-lea război mondial s-a dezvoltat o teorie analitică a consumului fundamentată pe
informaţia statistică privind comportarea consumatorului şi pe relaţia dintre consum, acumulare şi
venit.
S-a constatat că rata consumului faţă de venit variază invers cu nivelul venitului, ciclic şi
între clase de familii, dar în medie acest raport nu tinde să scadă pe măsură ce venitul creşte într-o
perioadă lungă.
Teorii diferite au fost elaborate de: Keynes (1936), Dusenberry (1949); Friedman (1957),
Ando, Modigliani (după 1959), etc.
Dacă vom nota cu IMC  c' , înclinaţia marginală pentru consum în economie, iar prin
CM  c y ponderea consumului în venit (înclinaţie medie pentru consum), care geometric este
c c
panta liniei de origine la un punct pe curba consumului, atunci se observă că  c'  , adică
y y
înclinaţia marginală către consum este mai mică decât ponderea consumului în venit (sau nivelul
mediu al consumului), IMCCM respectiv pe măsură ce y creşte, c y scade. Această observaţie a
condus la teoria stagnarii .
c i g
Analizând expresia    1 , care reprezintă o ecuaţie de balanţă pentru economia
y y y
închisă, observăm că nu există motiv să presupunem că ponderea investiţiilor , i y , va spori pe
măsura creşterii economice, deci g y trebuie să crească pentru a balansa scăderea lui c y şi a
menţine nivelul optim de ocupare al forţei de muncă, altfel apare stagnare. Modele mai complexe
consideră că, pentru un nivel dat al venitului, consumul poate fi funcţia de avuţie şi active.
În 1946 Simon Kuznets a publicat un studiu asupra evoluţiei consumului şi acumulării
evidenţiind rezultatele:
a) Pe termen lung indicatorul c y nu arată trend în scădere, deci IMC  CM pe măsură ce

y creşte de-a lungul trendului.
b) Anii în care c y CM - termen lung, apar după perioadele de înviorare economică. Deci c y
variază invers cu venitul în timpul fluctuaţiilor ciclice.
c) Studiile de buget arată că s y creşte când y creşte, deci în ce priveşte consumul populaţiei
rezultă că IMCCM .
144
În Figura 7.1 sunt reprezentate graficele funcţiilor de consum pe termen scurt şi pe termen
lung.
c Funcţii de consum pe termen

scurt, cu IMC < CM
Funcţia de consum pe termen

lung, cu IMC = CM
y
Figura 7.1
Majoritatea teoriilor consumului se fundamentează pe ideea maximizării utilităţii prin

alocarea venitului pentru consum, punctul de plecare fiind comportamentul consumatorului.
Funcţia de utilitate a consumatorului are forma:

U  U c0 , c1 ,  , cT  (7.2)
unde U(.) este o funcţie de utilitate dată de consumul real c în perioadele 1,  , T  . Consumatorul
va încerca să maximizeze utilitatea U prin condiţia ca valoarea prezentă a consumului lui total să
fie egală cu valoarea prezentă a venitului:
T T
yt ct
 1  r    1  r 
0
t
0
t
(7.3)
unde T este speranţa individuală de viaţă.

Alocarea venitului se face dând cu împrumut sau luând cu împrumut, dar valoarea prezentă
a consumului este egală cu valoarea prezentă a venitului.
Modelul se referă la o persoană cu un anumit flux de venit pe întreaga viaţă, care doreşte să-
l folosească optim în consum pe întreaga viaţă. Este de aşteptat ca acest flux să fie mic la început şi
sfârşit, cu creştere la mijloc, îşi propune să-l aplatizeze. Să considerăm două perioade cu veniturile
y0 şi y1 şi max U c0 , c1  cu condiţia de împrumut primit – împrumut dat:
c1 y
c0   y0  1 , unde rata r este dobânzii.
1 r 1 r
Dacă y0  c0 atunci s 0  y0  c0  bani daţi cu împrumut în t = 0 şi în consecinţă va primi în
perioada 1 suma s 0 1  r  , deci consumul în perioada 1 poate depăşi venitul :
s1  1  r s0  y1  c1
Semnul minus apare pentru că nonacumularea din perioada 1 este de semn opus acumulării
din perioada 0 şi c1  y1 .
145
Valoarea consumului
în perioada 1
y1 +(1+r) y0
A
y1
y0 Valoarea consumului
în perioada 0
y0 +y1 / (1+r)
Figura 7.2
Împărţind expresia lui s1 cu cea a lui s 0 se obţine proporţia dintre consumul viitor şi
cel prezent:
s1 s 1  r  y1  c1
 0 
s0 s0 y0  c0
Din membrul drept, anulând s 0 şi multiplicând cu  y0  c0  se obţine:
y1  c1  1  r  y0  c0 
Deci reducând consumul în 0 cu s 0 , consumatorul va putea consuma în exces peste venit
c1  y1 cu suma 1  r s0 .
Altfel pusă problema, el poate consuma în perioada 0 suma maximă y0  y1 /( 1  r ) , sau
nu consuma nimic în 0 iar în perioada 1 va dispune de suma y1  1  r  y 0 (vezi figura 7.2). Aceste
două elemente definesc două puncte ale dreptei bugetului.
Din funcţia de utilitate individuală U c0 , c1  putem obţine o mulţime de curbe de indiferenţă
care arată punctele la care consumatorul este indiferent între consum suplimentar în perioada 1 sau
0 pentru un nivel de utilitate dat (vezi Figura 7.3).
Observaţii:
Mişcarea de la U 0  U 2 sporeşte nivelul utilităţilor.
Orice punct de pe dreapta bugetară sau dedesubt este realizabil.
Întrucât y1  y0 , el împrumută în t 0 : c0  y 0 cu dobânda r , iar în t1 plăteşte suma
y1  c1  1  r c0  y 0  .
Poziţia dreptei bugetare este determinată de venitul din fiecare perioadă şi rata dobânzii, r .
O creştere a venitului va muta dreapta în sus, deci sporeşte şi c1 şi c0 (dacă, consumul nu este „un
produs inferior” în nici o perioadă).
146
Unităţi monetare în t1
Y1
C1 U2
U1
U0
Y0 C0 Unităţi monetare în t0
Figura 7.3
O implicaţie constă în variaţia mai mică a consumului curent decât venitul. Rezultă o relaţie
între valoarea prezentă a venitului şi consumul curent, care se concretizează în funcţie de consum:
ct  f PVt  ; f '  0 (7.4)
unde VP - valoarea prezentă a venitului curent şi viitor la momentul t .
yt t
VPt  
0 1  r  t
Funcţia (7.4) arată că nivelul consumului individual la momentul t este o funcţie
crescătoare a valorii prezente în raport cu timpul t .
7.2. Modele economico-matematice ale consumului

7.2.1. Abordarea Ando – Modigliani. Ipoteza ciclului vieţii consumatorului
În concordanţă cu această ipoteză un individ are un flux de venit care este relativ scăzut la
început şi la sfârşitul vieţii (fig. 7.4). În prima parte a vieţii se împrumută, iar în ultima trăieşte din
economii. Se aşteaptă ca individul să menţină un nivel mai mult sau mai puţin constant, sau uşor
crescător al consumului. T semnifică durata posibilă a vieţii. Ecuaţia (7.3) este restricţia asupra
fluxului consumului.
Unităţi
monetare
Y
C
t
T
Figura 7.4
147
Dacă ipoteza este corectă, atunci un studiu de buget efectuat prin selecţie întâmplătoare va
arăta ca la familiile cu venit mare indicatorul c y este relativ scăzut, iar la cei cu venit mic este
relativ mare. Deci, se verifică IMCCM la analizele între categorii de venit.
Dacă nu se favorizează consumul într-o perioadă faţă de alta, atunci pentru un consumator
reprezentativ „i”, când VP i creşte cti creşte mai mult sau mai puţin proporţional şi ca urmare
rezultă relaţia:
 
cti  K i VPti ; 0 K 1 (7.5)
unde K i - este fracţia din VP pe care consumatorul doreşte s-o consume în t şi depinde de
forma curbelor de indiferenţă şi de r .
Relaţia (7.5) arată că dacă creşte venitul prezent sau probabil, va creşte VP, şi el va consuma
fracţia K din creştere în perioada curentă.
Presupunând că distribuţia populaţiei după vârstă şi venit este relativ constantă şi
preferinţele între consumul prezent şi viitor rămâne stabil, se pot însuma funcţiile individuale pentru
a obţine o funcţie agregată.
ct  k VPt  (7.6)
Următorul pas pentru determinarea din (7.6) a unei funcţii de consum este de a lega VP de
variabile economice măsurabile. Teoria reprezenta consumul ca o funcţie de venitul probabil, care
nu poate fi însă evaluat cu exactitate. Ando şi Modigliani, în studiile lor empirice, au împărţit
venitul în:
- venit din muncă y L
- venit din proprietate y P
Deci:
T y tL T y tP
VP0    (7.7)
0 1  r t 0 1  r t
unde „0” este perioada curentă.
Valoarea prezentă a activelor este:
T
ytP
0 1  r t  a0 (7.8)
unde a0 este avuţia netă reală a gospodăriei la începutul perioadei. În continuare se poate separa
venitul prezent din muncă de cel viitor, deci:
T y tL
VP0  y 0L    a0 (7.9)
1 1  r t
Următorul pas constă în determinarea modului cum venitul probabil din muncă y1L ,  , yTL
poate fi legat de variabile curente observabile.
Se presupune că există o valoare aşteptată (medie) a venitului în perioada 0, y 0e astfel că:
1 T ytL
y0e   (7.10)
T  1 1 1  r t
148
unde T  1 este speranţa medie (rămasă) de viaţă a populaţiei. Atunci venitul aşteptat din muncă
se poate scrie:
T
ytL
1 1  r t  T  1  y0e (7.11)
Deci valoarea prezentă a fluxului de venit este:

VP0  y0L  T  1  y 0e  a0 (7.12)
În această relaţie există doar o variabilă care nu este încă măsurabilă: y e , venitul aşteptat.
Mai trebuie o ipoteză prin care se leagă y e de venitul curent din muncă. Cea mai simplă
aproximare este cea liniară:
y0e    y0L ;   0
Alternativ, se poate presupune că y e este corelat cu venitul prezent din muncă şi ocuparea
forţei de muncă.
N
y 0e   y 0L  f    y0L ; f '  0
L
unde N - forţa de muncă ocupată, iar L - forţa de muncă disponibilă.
Ando – Modigliani au testat funcţiile y e   y0L . Înlocuind în (7.12) se obţine:
VP0  1   T  1 y 0L  a0 (7.13)

unde y 0L şi a se pot măsura statistic. Înlocuind în (7.6) se obţine:
c0  k 1   T  1 y0L  ka0 (7.14)

care este funcţia de consum Ando – Modigliani.
Coeficienţii variabilelor y L şi a au fost estimaţi statistic pe baza datelor anuale rezultând:
ct  0 ,7 y tL  0 ,06  at (7.15)
Interpretarea acestei ecuaţii este următoarea: dacă venitul real din muncă creşte cu 1 miliard
atunci consumul real creşte cu 0,7 miliarde, deci înclinaţia marginală pentru consum IMC  pentru
venitul din munca este 0,7.
Asemănător, IMC din avuţie este 0,06. Deoarece k  6 % (vezi 7.6) rezultă că în termeni
agregaţi, gospodăriile consumă 6% din valoarea netă pe an. Considerând T  45 , (media de viaţă
ce mai rămâne) din relaţia (7.14) se obţine  :
0,7  k 1   T  1  0,061  44  
Din relaţia precedentă rezultă   0,25 , prin urmare dacă venitul curent din muncă creşte cu 100 lei
, în termeni agregaţi, venitul mediu aşteptat creşte cu 25 lei.
Pe termen scurt, când averea este relativ constantă, consumul şi venitul vor varia de-a lungul
unei singure funcţii consum – venit.
Pe termen lung, când acumulările sporesc averea, funcţia de consum – venit se deplasează
cu mărimea kat .
149
Astfel, în timp se observă punctele de pe dreapta OX (fig. 7.1) care arată un raport constant
consum – venit pe măsura creşterii economice. Acest raport c y se poate deduce din funcţia Ando
– Madigliani (7.6) astfel:
ct yL a
 0 ,7 t  0 ,06 t (7.16)
yt yt yt
Indicatorul c y va fi constant dacă y tL / y şi a y sunt aproximativ constante pe măsură ce

economia creşte. Datele empirice confirmă că ambii termeni sunt relativ constanţi: 0,75 ( cu
tendinţa de creştere) şi respectiv 3% (cu tendinţa de scădere). Înlocuind în (7.16) obţinem:
ct
 0.7  0.75   0 ,06 3   0 ,71
yt
Deci CM (înclinaţia medie către consum) este constantă  0,7 ( OX are panta 0,7 şi trece prin
origine).
Modelul Ando – Modigliani (AM) explică toate cele trei fenomene ale consumului:
a) IMCCM
b) comportamentul ciclic al consumului
c) constanţa pe termen lung a raportului c y .
Rămâne de elucidat rolul venitului curent în explicarea consumului curent. Acceptarea
mecanică a modelului înseamnă că o creştere a venitului din muncă tinde să sporească consumul
curent cu 70% din venit. Dar pot apare schimbări ale venitului care nu au efect asupra venitului
viitor probabil (de exemplu modificarea taxelor).
7.2.2. Abordarea Friedman: Venit permanent
Friedman a propus un alt model care să explice dinamica consumului. El porneşte de la

ipoteza maximizării utilităţii consumului individual plecând de la relaţia de tipul (7.4):
 
c i  f i VP i ; f ' 0 (7.17)
Înmulţind VP cu o rată a venitului r se obţine venitul permanent a lui Friedman:
y ip  r  VP i (7.18)
Acesta este venitul permanent din valoarea prezentă a consumatorului care include capitalul
său uman (valoarea prezentă a fluxului viitor de venit din muncă) – care este inclusă în VP.
La fel ca şi în modelul Ando-Modigliani se presupune că, consumatorul vrea să
uniformizeze fluxul său actual de venit într-o strategie de consum. Aceasta dă un nivel al
consumului permanent c ip care este proporţional cu y ip :
c ip  k i  y ip (7.17’)
Proporţia k i a consumului permanent faţă de venitul permanent depinde de rata dobânzii
(venitul din economii). Putem face ipoteza că raportul mediu pentru toate clasele de venit i este
acelaşi k pentru toată populaţia, deci:
c pi  k  y pi (pentru toate clasele de venit i ) (7.19)
150
Venitul total y i se compune din: y ip - venit permanent şi y ti - venit aleator tranzitoriu care
poate fi pozitiv, negativ sau zero şi reprezintă o deviaţie curentă faţă de venitul permanent, deci:
y i  y ip  y ti (7.21)
Consumul poate fi tratat în acelaşi mod:
c i  c ip  cti (7.22)
În continuare se fac ipoteze privind relaţiile dintre y ip şi y ti , c ip şi cti şi y ti şi cti .
(1) Se presupune că nu există corelaţie între y ti şi y ip , deci y t are o variaţie întâmplătoare
în jurul lui y p (covarianţa lor interindividuală este zero).
Această ipoteză are următoarea implicaţie în analiza inter-clase a bugetului: efectuând o
selecţie dintr-o populaţie aproximativ normală şi clasificând-o după venit, clasa centrală de venit va
avea media nulă, y t  0 , şi deci y  y p .
Pentru clasele de deasupra mediei y t  0 şi y y p , iar pentru cele sub medie y t 0 şi y y p .

(2) Se presupune că nu există legătură între c ip şi cti iar covarianta lor este zero.
(3) Se presupune că nu există relaţia între cti şi y ti , deci o creştere bruscă a venitului
datorată fluctuaţiei tranzitorii nu va contribui imediat la variaţia consumului individual. Această
ipoteză este mai puţin evidentă ca primele două, dar plauzibilă când discutăm de consum şi corelaţia
sa cu cheltuielile pentru consum.
Consumul poate fi evaluat prin valoarea achiziţiilor de bunuri şi servicii nedurabile + partea
utilizată a bunurilor durabile (măsurată prin uzură şi costul dobânzii).
Ultimele două ipoteze înseamnă că pentru fiecare clasă de venit c ti  0 şi deci:
c  c pi (7.23)
Toate grupele de venit vor avea un consum permanent mediu:
c pi  k  y pi , dar c ti  0 , deci c i  c p , rezultând:
c i  c pi  k  y pi (7.24)
Din datele obţinute prin selecţie se poate construi o funcţie a consumului inter-clase care
uneşte punctele medii venit-consum observate, şi care are o parte mai mică decât linia k ce
surprinde relaţia dintre consumul şi venitul permanent.
Observaţii:
- analizând seria pe termen lung se observă că din variaţia consumului mediu agregat şi a
venitului de-a lungul liniei k , rezultă o rată constantă c y deci AIMC  CM .
- Pe măsură ce economia ciclează de o parte şi alta trendului, c y se va muta deasupra şi
dedesubtul lui k .
- În perioadele de creştere economică y este deasupra trendului întrucât y t  0 şi y y p ,
dar c  c p  k y p , ca urmare c y  c p y p  k .
151
- În perioada de recesiune y se poziţionează sub trend, y t  0 şi y y p iar c y k . Deci

modelul explică rezultatele studiilor interclase iar pe termen scurt IMCCM .
Modelul este mai puţin satisfăcător decât cel elaborat de Ando-Modigliani, întrucât averea
este considerată implicit în discuţie şi se bazează pe aspecte mai puţin observabile ale venitului
(venit permanent şi tranzitoriu).
Totuşi, modelele sunt apropiate: familiile cu venituri tranzitorii mari pot fi cele de vârstă
mijlocie în modelul Ando -Modigliani, iar cele cu y ti  0 sunt cele de la sfârşitul ciclului de viaţă.
Ambele se pot utiliza în modele econometrice complexe de prognoză.
7.2.3. Modelul Duesenberry al venitului relativ (1949)

Acest model diferă fundamental de primele două şi se bazează pe alte ipoteze privind venitul
relativ:
(1) Consumatorii nu sunt aşa mult preocupaţi de nivelul absolut al consumului ci mai mult
de consumul lor relativ la restul populaţiei.
Funcţia de utilitate este:
C C C 
U  U  0 , , t , , T  (7.25)
 R0 Rt RT 
unde R - este consumul mediu ponderat al restului populaţiei.
Relaţia spune că utilitatea creşte numai dacă consumul individual creşte relativ faţă de
medie.
De aici rezultă că c i y i va depinde de poziţia sa în distribuţia venitului.
O persoană cu venit sub medie tinde să-şi sporească raportul c y căutând să ajungă la
standardul mediu naţional de trai cu un venit mai mic. O persoană cu venit peste medie va avea c y
mai mic. Aceasta explică CM  IMC şi IMCCM .
(2) Consumul prezent nu este influenţat numai de nivelul absolut şi relativ al venitului
prezent, dar şi de nivelul consumului atins în perioadele precedente: este mult mai dificil pentru o
familie să-şi reducă nivelul deja atins al consumului decât să reducă o parte din venitul economisit
în orice perioadă. Rezultă că rata acumulării depinde de nivelul relativ al venitului prezent y faţă
de maximul atins anterior ŷ , deci:
s y y s
 a 0  a1 (când creşte creşte ) (7.26)
y ŷ ŷ y
unde y - este venitul real disponibil.
Se poate transfera funcţia acumulării (7.26) într-o funcţie de consum folosind relaţia:
c s
 1  , deci:
y y
c a y
  1  a0   a1 (7.27)
y y ŷ
152
Se măsură ce venitul creşte de-a lungul trendului, ŷ va fi întotdeauna venitul ultimului an,
deci y ŷ  1  g y unde g y este rata de creştere a venitului real. De exemplu pentru g y  0 ,04 ,
atunci y ŷ  1,04 iar c y este constant, conform datelor pe termen lung a lui Kuznets.
c
Dar când venitul fluctuează în jurul trendului, rata va varia invers cu venitul, datorită
y
coeficientului negativ a lui y ŷ din (7.27).
Pentru a calcula IMC, înmulţim (7.27) cu y şi obţinem:
y2
c  1  a 0 y  a1 deci
ŷ
c
IMC   1  a0   2 a1 y ŷ (7.28)
y
Comparând (7.27) care dă CM cu (7.28) se constată că pe termen scurt, cu ŷ - fixat,
IMCCM .
Combinarea comportamentului pe termen scurt cu cel pe termen lung dă efectul de salt
succesiv (scară)
7.2.4. Efectul avuţiei în modelul static

Începând cu forma generală a funcţiei A-M şi ţinând seama de avuţia reală în funcţia de
consum vom avea:
c   0 y L  1a (7.29)
unde  0 şi  1 sunt coeficienţi pozitivi estimaţi de A-M.
O creştere fie a venitului din muncă, fie a avuţiei va spori consumul curent. Definiţia avuţiei
la începutul perioadei este:
T y tp p
T y tp
a0    y0  
0 1  r  t 1 1  r  t
Venitul curent din proprietate y 0p intră în funcţia (7.29), pozitiv, prin termenul a, deci putem
scrie:
c c
c  c y  t  y , a  ; 0, 0
 y  t  y  a
Relaţia (7.29) arată că odată cu venitul disponibil sau capitalul real creşte şi consumul real.
Întrucât s  c  y  t  y  , o creştere a avuţiei va spori consumul şi va reduce acumularea.
Populaţia economiseşte pentru a acumula fonduri sau valori (avere), şi dacă apare o moştenire va
scădea rata acumulării, deci:
s s
s  s y  t  y , a ; 0 ; 0
 y  t  y  a
O sporire a avuţiei reduce economia la un nivel dat a venitului disponibil.
Structura avuţiei este :
AK RB
153
unde:
K - valoarea stocurilor de capital, măsurată prin valoarea totală a acţiunilor;
R - valoarea rezervelor deţinută de banca centrală, care este partea ofertei de bani
(creanţa sectorului privat asupra guvernului).
B - valoarea în bani a certificatelor de valoare emise de guvern şi deţinute
de public (datoria guvernului).
Partea ofertei de bani neinclusă în R sunt depozite în bănci comerciale.
A
Întrucât capitalul real este a  vom avea:
P
K RB
a
P
unde:
b= numărul de certificate cu profit anual de o unitate monetară (sau 100 u.m.).
Întrucât K  P  k şi B  b r atunci avem:

R b
ak   (7.30)
P rP
Vom analiza efectele modificării variabilelor r, R, b şi P asupra curbei IS prin efectul avuţiei
asupra consumului:
 O reducere a ratei dobânzii sporeşte valoarea datoriei neachitate către sectorul privat datorită
creşterii preţului certificatelor. Din (7.29) şi (7.30) rezultă că scăderea ratei dobânzii, r,
măreşte valoarea lui B şi a , reduce s şi sporeşte consumul.
Deci, atunci când scade rata dobânzii, atât investiţiile cât şi consumul vor creşte de-a lungul
curbei IS.
Astfel, efectul avuţiei deschide alt canal prin care politica monetară afectează venitul şi
producţia.
Guvernul poate spori deficitul prin vânzări de certificate către public (sporind B) sau vânzând
certificate către Banca Naţională pentru a menţine balanţa monetară. Aceasta conduce la o creştere
în R.
Astfel, printr-un deficit continuu curba IS se mişcă gradat spre dreapta iar un surplus o mută
către stânga.
Deci, în modelul de echilibru static cu buget neechilibrat, curba IS se mişcă în timp.
Într-o piaţă deschisă, în care Banca Naţională cumpără certificate de la public în schimbul
banilor se obţine  B   R . Dacă Banca Naţională cumpără certificate de la băncile comerciale
atunci R creşte şi B scade cu aceeaşi sumă şi invers.
Deci, atâta timp cât numai partea de bani în rezervă este inclusă în A, o piaţă deschisă nu
afectează a, şi astfel nu schimbă direct curba IS.
Schimbarea nivelului preţurilor şi efectul Pigou. O creştere a preţului reduce valoarea reală a
avuţiei, modificând curba IS şi curba LM către stânga. Aceasta face ca producţia, mult mai sensibilă
la schimbarea preţului din perspectiva cererii, să scadă şi ca urmare se aplatizează curba cererii în
spaţiul P şi y.
154
Importanţa majoră a includerii bogăţiei reale în funcţia consumului constă în eliminarea

inconsistenţei capcanei lichidităţii din modelul clasic a lui Keynes.
Pigou a demonstrat că o creştere a preţurilor modifică IS, datorită creşterii valorii avuţiei
reale.
Concluzii
Analiza comportamentului consumatorului şi a funcţiei consumului are două implicaţii
pentru politica de stabilizare:
1) Schimbările în taxele temporare sunt mai puţin eficiente decât cele permanente de aceeaşi
mărime, având efect mic asupra cererii agregate. (Fluctuaţia în suprataxe va fi absorbită de
acumulare şi nu are efect asupra consumului).
2) Includerea capitalului real ca determinant al cererii de consum probabil sporeşte eficienţa
politicii monetare faţă de cea fiscală prin intermediul efectului ratei dobânzii asupra valorii avuţiei,
care aplatizează curba IS.
a) O politică monetară expansionistă reduce r cu efecte asupra investiţiilor şi sporirea valorii
reale a avuţiei – stimulând consumul.
b) O politică fiscală expansionistă tinde să sporească r, reducând valoarea avuţiei reale şi
cheltuielile pentru consum.
7.2.5. Influenţa timpului asupra cererii

Timpul se consideră în studiul cererii în trei ipostaze: recunoaşterea gospodăriei ca un centru
de producţie, existenţa stocurilor de bunuri de folosinţă îndelungată şi formarea obiceiurilor şi
tradiţiilor.
-
a) Gospodăria ca centru de producţie
Separarea abruptă dintre producţie şi consum a creat multe dificultăţi în analiza economică.
Gospodăria poate fi considerată ca o mică fabrică, în care membrii familiei produc în timpul
când nu lucrează la serviciu.
Gospodăriile combină timpul şi bunuri de pe piaţă pentru a produce bunuri de bază
(curăţătorie, mâncare, timp liber etc.).
În loc de maximizarea funcţiilor de utilitate de tipul U  U q1 , q 2 , , q n  în condiţia
pq
i
i i  y  W  V , unde qi reprezintă cantitatea produsă, y – venitul în bani [W – salarii, V –
alte venituri] gospodăria poate fi privită ca maximizând funcţia de utilităţi pentru „bunurile de bază”
Zi :
Z i  f i xi ,Ti 
unde x i este vectorul bunurilor cumpărate de pe piaţă, iar Ti este un vector al timpului folosit
pentru producerea bunului i.
Deci gospodăriile produc Z i prin funcţia de producţie f i şi alege combinaţia optimă
maximizând funcţia de utilitate:
155
max U  U  z i , , z n   U  x1 , , x n ,T1 , ,Tn 

cu restricţia:
m
p x
i 1
i i  V  Tw  w
unde w este câştigul pe unitate de timp Tw .

Funcţia de utilităţi trebuie să cuprindă nu numai preţul produselor achiziţionate de pe piaţă,
dar şi preţul (costul oportunităţii) timpului complementar cheltuit.
b) Stocul bunurilor de folosinţă îndelungată
În procesul de producţie al gospodăriei, cererea curentă de bunuri de folosinţă îndelungată
poate fi privită ca fiind cerere nouă şi cerere pentru înlocuire. În acest sens, vechile achiziţii vor
influenţa pe cele curente şi de aceea se include timpul în funcţie de cerere, prin stocurile acumulate.
În orice perioadă t, cererea consumatorului pentru un stoc dorit de bunuri de folosinţă
îndelungată X  , este o funcţie de preţul Pt , de preţul unui produs cu care se află în legătură Rt şi
de venit Y :
X t  X Pt , Rt ,Yt 
Noile achiziţionări pot fi descrise de relaţia:
 
X t  X t  X t 1  1  k   X t 1
unde
X t  X t 1 = schimbarea dorită a stocului.
1  k X t 1 = deprecierea vechiului stoc.
Consumatorul nu poate să-şi asigure stocul necesar de bunuri de folosinţă îndelungată într-o
singură perioadă. Dacă vom considera coeficientul de modificare c către nivelul dorit, obţinem:
 
X t  c X t  X t 1  1  k X t 1 
 c  X t Pt , Rt ,Yt   1  c  k X t 1
Ecuaţia precedentă poate fi folosită pentru estimare dacă specificăm forma funcţiei de cerere
Xt .
c) Obiceiurile şi tradiţiile
Existenţa obiceiurilor introduce o întârziere în reacţia consumatorului la schimbarea
variabilelor ce influenţează cererea.
Acolo unde ne aşteptăm la un „stoc psihologic” de obiceiuri care influenţează cheltuielile
curente privind produsele analizate putem folosi expresia:
qt      st     Y t  (7.31)
unde:
qt  este nivelul cheltuielilor pentru produsul considerat la t;
s t  este stocul;  - coeficientul de stoc, este înclinaţia către consum, iar Yt este nivelul
venitului . Dacă stocul este de bunuri de folosinţă îndelungată atunci   0 .
Plecând de la (7.31) se poate găsi o ecuaţie q t  pe baza căreia se deduce  .

De exemplu pentru estimare se poate folosi:
156
qt  A0  A1 q t 1  A2  X t  X t 1   A3 X t 1
în care variabilele sunt observaţii în timp discret.
Coeficientul de stoc este:
2 A1  1 A3
 
A1  1 1
A2  A3
2
7.2.6. Măsurarea cererii
Principalele abordări în estimarea parametrilor funcţiei de cerere sunt: analiza econometrică,
abordarea experimentală, observarea (ancheta) consumatorului, simularea sau metode mixte.
Abordarea econometrică constă în identificarea unei funcţii a cererii folosind informaţii
statistice.
Funcţia de bază a cererii este:
q  f Pi , Pk ,Y , gust 
Presupunem că ne concentrăm atenţia în primul rând asupra venitului şi încercăm să
estimăm parametrii unei funcţii Engel. Pentru aceasta se utilizează observaţiile efectuate asupra
gospodăriilor (bugete).
Ne interesează o relaţie între venitul gospodăriilor Y şi cheluielile pentru un grup de produse
(folosinţă personală):
Cea mai simplă relaţie este: x  f  y 
Modelul statistic este de tip regresie simplă liniară şi are forma :
x  a  by  e
unde e – este un termen necunoscut, neobservabil şi stochastic necorelat cu y (variabilă reziduală).
Din datele statistice observate determinăm prin metoda celor mai mici pătrate, coeficienţii a
şi b, şi având dat pe z putem previziona pe x.
Ipoteza esenţială cu privire la termenul stochastic este că urmează o lege probalistică cu
media zero şi este independentă de variabila exogenă  y  .
Mai pot fi şi alte variabile minore care influenţează relaţia dintre x şi y . De aceea putem
gândi cheltuielile anuale ale gospodăriilor pentru produsul respectiv ca fiind determinate de venitul
disponibil la care se adaugă o sumă aleatoare, determinată de efectul combinat al variabilelor
excluse.
 T  
Dacă ipoteza independenţei variabilelor e şi y nu este satisfăcută, atunci  E   y t et   0 
  t 1  
şi variabilele excluse sunt de fapt corelate cu y, ca urmare apare problema inferenţei.
Cele mai multe curbe Engel se bazează pe relaţia: x i  f c  ,
unde x i - cheltuielile gospodăriei pentru bunuri din categoria i;
c - totalul cheltuielilor dintr-o perioadă.
Se demonstrează că estimările prin metoda celor mai mici pătrate a parametrilor curbei vor
fi afectate de inferenţă dacă se utilizează cheltuielile totale înregistrate ca variabile cauzală (există
un feedback între diferitele articole de cheltuieli şi cheltuieli totale).
Relaţia „structurală” între venit şi clasele de cheltuieli este de forma:
157
X i   0i   1i Y ' Vi
m (7.32)
C   X i   0   1Y ' U
i 1
unde Y’ – venitul efectiv, V şi U cu Y sunt perturbaţii necorelate cu Y.

Ştiind că venitul observat Y nu este adecvat reprezentat prin Y’, ecuaţiile (7.32) se rezolvă
pentru variabile observabile. Şi aici se pune problema inferenţei, care se poate elimina prin diferite
metode statistice (metoda variabilelor instrumentale).
Surprinderea simultană a influenţei cheltuielilor totale şi a preţurilor asupra cheltuielilor
pentru un produs se face prin utilizarea seriilor de timp (mai bine decât cu analiza corelaţiei).
Din punct de vedere statistic această abordare introduce complicaţii în legătură cu aplicarea
corectă a metodei celor mai mici pătrate, întrucât termenii reziduali pot să fie constanţi în timp.
Corelaţia perturbaţiilor seriale şi a variabilelor reziduale, care, sunt estimaţiile lor, pot
interveni din cauza specificării incorecte a modelului, sau pentru că multe dintre variabilele excluse
pot fi serial corelate între ele.
Problema autocorelării poate fi rezolvată fie prin găsirea şi includerea în model a
variabilelor care o cauzează, fie prin transformarea datelor.
Variabilele care intră în analiza cererii sunt:
a) Variabilele seriilor de timp pure sunt acelea care variază în timp dar sunt acelaşi pentru
toate gospodăriile individuale (preţ, taxe).
b) Variabilele între-clase se modifică între categoriile distincte ale gospodăriilor
(caracteristici demografice şi sociale) dar au o dinamică lentă sau sunt constante.
c) Variabile mixte variază în timp şi între gospodării. Dintre acestea cele mai importante
sunt venitul şi cheltuielile.
Abordarea experimentală se bazează pe cercetări de marketing sau de laborator, care
urmăresc schimbările în comportamentul cumpărătorului provocate de modificarea preţului.
Rezultatele experimentului depind în mare măsură de stabilirea corectă a condiţiilor / ipotezelor de
lucru.
Abordarea prin anchete constă într-o cercetare la un moment dat printr-un eşantion de
consumatori care sunt intervievaţi.
Una dintre problemele importante ale analizei cantitative a consumului constă în tratarea
întârzierilor cu care se manifestă un efect. Astfel, consumul unei perioade t, (Ct ) este determinat nu
numai de venitul acelei perioade (Yt ) dar şi de veniturile din perioadele precedente (Yt-1, Yt-2, etc.)
precum şi de consumurile perioadelor precedente (Ct-1, Ct-2, etc.)
Se poate afirma că aceleaşi argumente intuitive pot conduce la funcţii de consum diferite, în
timp ce abordări teoretice diferite pot duce la specificări echivalente.
Este necesar ca în analiza modelelor să se examineze efectul pe termen scurt şi efectul pe
termen lung a unei schimbări date în venit.
Cele mai multe funcţii de consum pot fi identificate exprimând consumul curent în funcţia
de Yt , Yt 1 , Yt 2 
Ct  C Yt , Yt 1 , Yt 2 , 
~
Consumul staţionar pentru un nivel dat al venitului se defineşte prin C Y   C Y1 , Y1 ,
158
Efectul pe termen scurt a schimbării venitului este impactul imediat asupra consumului şi se
Ct
măsoară prin: .
Yt
Efectul pe termen lung este ultima schimbare în consum provenită din schimbarea în nivelul
~
dC  y 
ventiului şi se măsoară prin: .
dy
Relaţia de mai sus nu poate fi aplicată când funcţia de consum implică cel mai mare consum
precedent, de aceea pentru acest caz se utilizează o definiţie particulară a consumului staţionar
~
ce corespunde uni venit constant Y* considerând C  Ct  Ct0 , deci:
~ 0 1
C  Y *
1  2 1  2
În tabelul 7.1 sunt prezentate câteva tipuri de funcţii de consum care încorporează întârzieri.
Tipuri de funcţii de consum
Tabelul 7.1
Efectul schimbării venitului
Model Funcţia de consum
Termen scurt Termen lung
1. Simplu keynesian Ct   0   1Yt 1 1
2. Simplu cu întârziere Ct   0   1Yt   2Yt 1 1 1   2
3. Cu venit precedent
Ct   0   1Yt   2Yt 0 1 1   2
mare
4. Consum precedent mare Ct   0  1Yt   2Ct0 1 1 1   2 
5. Întârziere în consum Ct   0  1Yt   2Ct 1 1  1 1   2 
Întârziere în venit Ct   0 1     1Yt  Ct 1 1  1 1   
5’. Venit permanent
Ct  k   Yt  1  Ct 1 k k
sau aşteptat
Parametrii 1  2 ,  , k şi  sunt IMC, coeficienţi incompleţi de ajustare sau rate de
distribuirea întârzierilor.
Teoria consumatorului „tipic” poate fi utilizată pentru a ajunge de la cererea individuală la
„cererea pieţei”. Se introduce conceptul „funcţia de cerere per capita”, şi se utilizează următoarele
ipoteze:
a) Când se modifică doar preţul, acesta se schimbă egal pentru toţi consumatorii.
b) Când se modifică venitul disponibil nu putem presupune întotdeauna că sporul venitului
total se distribuie astfel încât să lase neschimbată distribuţia relativă a venitului individual.
Deci în acest caz, elasticitatea faţă de venit a cererii agregate (care este o medie ponderată a
elasticităţilor individuale, unde ponderea este cheltuiala relativă pentru produsul în discuţie) nu
rămâne neschimbată.
S-a dezvoltat o varietate de abordări care operează cu efectul de agregare a venitului, cele
mai multe se bazează pe gruparea pieţei în categorii de venit, calculând efectul venitului pe grupe şi
apoi agregând din nou. Dar apar dificultăţi în procesul de agregare a unei funcţii de cerere a pieţei.
159
Probleme
1. Ce este Teoria stagnării?

2. Care este legătura dintre consumul pe termen lung şi consumul pe termen scurt?
3. Care sunt ipotezele ciclului vieţii consumatorului?
4. Care sunt ipotezele modelului venitului permanent?
5. Care sunt ipotezele modelului venitului relativ?
6. Care este efectul timpului asupra consumului?
7. care este efectul avuţiei asupra consumului?
Bibliografie:
Bucureşti, 2005
N.Y. 1999
160
Unitatea de învăţare 8 FLUCTUAŢIILE CICLICE ALE ECONOMIEI
FLUCTUAŢIILE CICLICE ALE ECONOMIEI
CUPRINS
8.1. Fluctuaţiile ciclice şi trendul economic

8.2. Indicatorii fluctuaţiilor ciclice
8.3. Influenţarea evoluţiei ciclurilor economice
Probleme
 cunoaşterea fazelor unui ciclu economic;

 cunoaşterea indicatorilor fluctuaţiilor ciclice;
 cunoaşterea politicilor ce pot influenţa fazele ciclurilor economice.
161
8.1. Fluctuaţiile ciclice şi trendul economic
O economie naţională care se conduce în principal după regulile economiei de piaţă se

caracterizează printr-o dinamică de tip oscilant a activităţii economice, cu abateri mai mari sau mai
mici de la trendul general. Această dinamică specifică este cunoscută în literatura de specialitate sub
denumirea de fluctuaţie ciclică, fluctuaţie a afacerilor, sau cicluri ale afacerilor.
Ciclurile afacerilor reprezintă un tip de fluctuaţii a activităţii economice agregate a unei ţări,
în care agenţii economici sunt organizaţi preponderent în întreprinderi de afaceri. Un ciclu al
afacerilor constă în creşterea simultană a nivelului majorităţii activităţilor economice, urmată de o
scădere a acestor niveluri, după care urmează faza de expansiune a ciclului următor. De regulă,
ciclurile se definesc ca fluctuaţii în jurul unei mărimi, care este o medie a creşterii economice într-o
perioadă; ele sunt recurente dar nu periodice, durata lor variind de la un an la 10-12 ani.
Măsurarea fluctuaţiilor ciclice presupune utilizarea unui sistem de indicatori, dintre care cei
mai importanţi folosiţi în practica economică sunt: produsul naţional brut în preţuri curente şi în
preţuri constante, volumul vânzărilor cu amănuntul şi cu ridicata, nivelul debitelor bancare, indicele
volumului fizic al producţiei industriale, nivelul şomajului, numărul locurilor de muncă în ramurile
neagricole, timpul lucrat în ramurile neagricole, venitul personal, preţurile etc. Pe baza seriilor de
date ale indicatorilor stabiliţi, precum şi a unora derivaţi din aceştia, se descrie dinamica sistemului
economic analizat şi se pun în evidenţă, printr-o prelucrare adecvată, fluctuaţiile ciclice. Prelucrarea
statistică aplicată seriilor cronologice a indicatorilor aminitiţi constă în determinarea trendului (T), a
variaţiei sezoniere (S) şi a celei întâmplătoare (I), care are ca efect izolarea fluctuaţiei ciclice (C).
Yt = Tt  St  Ct  It, (8.1)
Prin urmare, pentru a identifica componenta ciclică a variaţiei totale (Yt) a unui fenomen
economic, (produsul naţional brut spre exemplu) 1 se elimină în primul rând variaţia sezonieră, cu
metode statistice cunoscute, rezultând o curbă:
Y tS = Tt  Ct  It (8.2)
Utilizând metode statistice adecvate, se calculează curba trendului Yt, care reprezintă
variaţia medie a fenomenului analizat şi poate fi considerată ca normă a dezvoltării economice
Punctul B de pe curba Y tS marchează nivelul activităţii după eliminarea fluctuaţiei sezoniere (FS),
mărimea acesteia la momentul th este:
FSth = Y thA - Y thB (8.3)
Diferenţa FCIth = Y thB - Y Cth reprezintă fluctuaţia ciclică şi cea întâmplătoare măsurată ca deviaţie
faţă de linia trendului. Această deviaţie poate fi măsurată în valori absolute sau relative. În primul
caz, figura 8.1, pe ordonată se reprezintă valorile absolute ale indicatorului considerat, iar în cel de
al doilea caz, figura 8.2, abaterile relative de la trend (normă):
 (FCIth : Yth)  100, pentru th = 1, 2, …, T, se reprezintă de o parte şi de alta a normei.
1
Dinamicii populaţiei îi este caracteristic aşa numitul efect ecou al proceselor demografice (sporul populaţiei duce la
sporul populaţiei inactive care duce la creşterea resurselor de forţă de muncă); reproducţia fondurilor fixe se
caracterizează prin mai multe categorii de cicluri: execuţia noilor obiective (4-5 ani), reînnoirea părţii active (8-10 ani),
restructurarea fondurilor fixe în ansamblu (20 – 25 ani); angajarea resurselor de materii prime şi energetice se face în
salturi; progresul tehnico-ştiinţific este caracterizat printr-un ciclu al descoperirilor ştiinţifice şi unul al inovării
tehnologice; mecanismul de funcţionare a economiei tinde să fie stabil între diferitele sale laturi care frânează
dezvoltarea.
162
P.N.B. A FS – fluctuaţia sezonieră

Y thA Yt - trendul
Y thB B
Y Cth C
 FCI YS – curba activităţii
Fluctuaţia
ciclică fără variaţia sezonieră
th t
Figura 8.1
Mai trebuie subliniat faptul că aceste oscilaţii se datorează şi factorilor întâmplători, întrucât
nu există metode statistice satisfăcătoare pentru a elimina variaţia întâmplătoare; prin urmare, curba
 FCI din figura 8.2 poate fi definită prin FCI t = FCt  FI t unde  FCt este fluctuaţia
ciclică iar FI t este fluctuaţia întâmplătoare.
% FCI
40
30
20 Yt
10
0
-10
-20
-30
-40
Figura 8.2
Tipuri de cicluri ale afacerilor. După durata lor, ciclurile de afaceri sunt de trei feluri: cicluri
majore, cicluri minore şi macrocicluri.
Ciclurile minore sunt fluctuaţii de intensitate relativ moderată în care oscilaţiile sunt
notabile dar nu severe şi apar la fiecare 3-4 ani.
Ciclurile majore se caracterizează prin oscilaţii largi în activitatea de afaceri, având o
periodicitate de aproximativ 10 ani.
163
Macrociclurile sau ciclurile lungi sunt fluctuaţii de 50-60 ani, putând conţine mai multe
cicluri majore şi cicluri minore în interiorul său.
Este posibil să apară un declin pe termen scurt în timpul unei expansiuni pe termen lung,
după cum poate să apară o mică creştere într-o contracţie pe termen lung. Aceste oscilaţii mari se
datoresc dinamicii specifice diferitelor componente ale sistemului social-economic (populaţie, forţă
de muncă, fonduri fixe, resurse de materii prime şi energie, mecanismul economic), a interacţiunii
dintre acestea, a contradicţiilor ce se manifestă în dezvoltarea economico-socială, a reacţiei
întârziate a agenţilor economici la diferite modificări, a inerţiei pe care o manifestă unele
componente.
Cauzele care determină aceste fluctuaţii sunt externe sistemului economic (dinamica
populaţiei, perturbaţii sociale şi politice etc.) şi interne acestuia.
Forţele interne au mobilitate mai mare; de aceea este unanim acceptată ideea că în această
zonă trebuie căutată originea majorităţii cauzelor fluctuaţiilor ciclice. În plus, acestea depind direct
de acţiunea agenţilor economici, ceea ce permite pe de o parte cunoaşterea intercondiţionărilor
dintre cauze şi efect iar pe de altă parte facilitează posibilităţile de orientare şi dirijare, ţinând seama
de legile care guvernează această dinamică.
Fazele ciclului afacerilor. Având în vedere structura fluctuaţiilor ciclice, studiile teoretice şi
aplicative au pus în evidenţă patru faze distincte – prosperitatea, recesiunea, depresiunea şi
învoirea – care formează o succesiune ce poate fi urmărită în figura 8.3.
P.N.B.
Înviorare
Prosperitate
Recesiune
Depresiune
Figura 8.3
Prosperitatea reprezintă acea stare a economiei în care toate activităţile operează la nivel
înalt, recesiunea se caracterizează prin declin notabil al nivelului activităţilor, depresiunea este
perioada în care toate activităţile economice au scăzut la nivelul cel mai mic dintr-un ciclu, iar
înviorarea se manifestă prin creşterea nivelului activităţilor economice.
164
Nu se poate vorbi de o periodicitate definită a ciclului, deoarece variaţia lungimii acestuia

faţă de medie este foarte mare. De asemenea nu este uşor de făcut o demarcaţie precisă între
recesiune şi depresiune sau între înviorare şi prosperitate.
Cu toate că statul poate interveni prin diverse măsuri economice, cum ar fi cele monetare şi fiscale
pentru a preveni fluctuaţiile mari ale producţiei, ocupării forţei de muncă şi a veniturilor, într-o
economie de piaţă fluctuaţiile nu pot fi eliminate în totalitate.
Caracterizarea fiecărei faze se poate face analizând un număr de cel puţin 17 factori
principali, a relaţiilor dintre aceştia şi a dinamicii lor pe parcursul fluctuaţiei ciclice, factori ce sunt
redaţi în tabelul 8.1.
După cum s-a arătat, există multe forţe interne care determină dinamica economiei, dar cei
17 factori prezentaţi au importanţă majoră. În continuare se vor analiza pe scurt modificările care
au loc în cadrul intercondiţionărilor dintre factorii amintiţi, de-a lungul celor patru faze şi acestea
se vor pune în legătură cu oscilaţiile ce apar în cadrul activităţii economice.
Considerăm că momentul iniţial al analizei este faza de depresiune care este caracterizată
prin vectorul de stare dat în coloana 3 a tabelului 8.1.
Tabelul 8.1
Nr. Elemente Starea economică în faza de:

Crt. (factori) Depresiune Înviorare Prosperitat Recesiune
e
(1) (2) (3) (4) (5) (6)
1. Producţie (Q) Nivel scăzut Creşte Nivel ridicat Descreşte
2. Forţa de muncă ocupată (L) Scăzut Creşte Ridicat Descreşte
3. Venitul total (R) Scăzut Creşte Ridicat Descreşte
4. Cererea (D) Scăzut Creşte Ridicat Descreşte
5. Preţurile (P) Scăzut Cresc încet Ridicate Descresc
6. Costurile (C) Scăzut În întârziere Cresc În întârziere
7. Profituri (PR) Scăzut Cresc Ridicat Descresc
8. Investiţii (I) Scăzut Cresc Ridicat Descresc
8. Inventarul (IN) Scăzut Creşte Ridicat Descreşte
10. Cererea pentru împrumuturi (LD) Scăzut Creşte Ridicat Descreşte
11. Excesul de rezerve bancare (BR) Ridicat Descreşte Scăzut Creşte
12. Rata dobânzii (RD) Scăzut Staţionată Creşte Staţionată
13. Preferinţe pentru lichidităţi (LP) Puternică În slăbire Slabă Se întăreşte
14. Preferinţă pentru consum (CP) Ridicat Descreşte Scăzut Creşte
15. Înlocuiri (SH) Scăzut Cresc Crescut Descreşte
16. Capacităţi nefolosite (UC) Ridicat Se reduc Scăzut Cresc
17. Atitudinea agenţilor (AA) reţinută favorabilă optimistă Pesimistă
Pentru formalizarea relaţiilor dintre factori vom folosi şi săgeţi având următoarea formă şi semnificaţie:  nivel scăzut,
 nivel ridicat, nivel în creştere,  nivel în scădere,  nivel constant şi  rezultă.
Lanţul cauzal care determină trecerea de la o fază la alta este prezentat în figura 8.4.
165
Figura 8.4.
166
Este evidentă conexiunea directă din cadrul blocului A care arată că nivelul scăzut al
producţiei determină un nivel scăzut al ocupării forţei de muncă şi în consecinţă al veniturilor. De
aici decurge un nivel scăzut al cererii pentru bunuri de consum, blocul B, care pe fondul unei oferte
superioare în comparaţie cu cererea, va conduce la scăderea preţurilor, la scăderea relativă a
costurilor, la scăderea profiturilor şi în final a investiţiilor:
(Q)(L)(R)  (D)(P)(C)(PR)(I)
Lanţul de legături din blocul C îşi are originea tot în nivelul scăzut al producţiei, care obligă
pe toţi agenţii economici să-şi consume stocurile de bunuri acumulate în faza anterioară, reducând
comenzile de aprovizionare de la producători, de aici decurgând şi scăderea interesului pentru
împrumuturi. Rezultă un exces de rezerve bancare şi prin urmare o scădere a ratei dobânzii pentru
credite acordate.
(Q)(IN)  (LD)(BR)(RD)
Blocul D pune în evidenţă dependenţa „preferinţei pentru bani” şi a „înclinaţiei pentru
consum” de scăderea nivelului preţurilor şi respectiv de scăderea veniturilor2, de aici decurgând şi
scăderea înclinaţiei pentru acumulare (economii) mai ales la cei cu venituri mici.
(P )(R)  (LP) (CP)
Este evident că un nivel scăzut al producţiei înseamnă capacităţi de producţie nefolosite şi
prin urmare efortul de înlocuire a maşinilor şi echipamentelor uzate se reduce la minim.
În sfârşit, toate aceste caracteristici ale depresiunii vor determina o atitudine pesimistă, de
reţinere de la acţiune a agenţilor economici.
(Q)(UC)(SH)  (AA)
Acest fapt este marcat în figura 8.4, prin conexiuni cu toate blocurile, tocmai pentru a
sublinia influenţele multiple directe şi inverse, care apar în acest proces. Graficul nu surprinde toate
conexiunile posibile, ci doar cele descrise mai sus.
Ieşirea din depresiune poate fi stimulată de factori exogeni sau prin utilizarea unor politici
monetare sau fiscale. Dar, chiar fără aceste măsuri, relaţiile dintre cele 17 elemente de bază se
modifică, într-o poziţie favorabilă deplasării economiei către faza de înviorare.
Dintre forţele care pot provoca trecerea economiei prin cele patru faze se remarcă cinci
modificări esenţiale:
1) relaţia cost-preţ;
2) modificarea inventarului;
3) rata dobânzii;
4) cererea de înlocuire;
5) factorul psihologic.
1. Relaţia cost-preţ are o dinamică specifică care se prezintă ca în figura 8.5.

Se constată că preţul reacţionează mai înainte şi mai repede decât costul la schimbările din
economie; el atinge nivelul minim înaintea costului.
2
Reamintim că deşi se cheltuieşte o parte mai mare din venit pentru consum (exprimat procentual), suma totală
cheltuită pentru bunuri de consum este mai mică decât în faza precedentă.
167
Preţ,
cost
Prosperitate Depresiune Prosperitat

e
Înviorare
Preţ Recesiune
Profit în Profit în
scădere creştere
Cost timp
Pierderi
Figura 8.5
Este posibil ca după atingerea acestui nivel costul să scadă3 în continuare sub nivelul
preţului, creând premisele obţinerii de profituri la produse care erau nerentabile. În partea
ascendentă a ciclului, preţul creşte mai repede decât costul, rezultând o sporire a profitului şi deci a
investiţiilor.
P%  C%  (PR) (I)
Preţul se stabilizează la un nivel maxim în faza de prosperitate în timp ce costul continuă să
crească până când profitul devine din ce în ce mai mic.
(P) (C)  (PR)
În această situaţie multe firme marginale dau faliment iar altele intră în alertă luându-şi
măsurile necesare pentru a rămâne competitive, creându-se condiţiile necesare depăşirii fazei de
depresiune.
2. Inventarul (stocul de bunuri deţinut de firme) se află la nivelul minim datorită faptului că
în faza de depresiune satisfacerea cererii se face cu prioritate prin vânzări din stocurile existente.
Când inventarul a ajuns la nivelul minim, toate vânzările curente trebuie satisfăcute prin comenzi
către producători, fapt ce va stimula producţie şi deci dezvoltarea economică.
Dacă această acţiune se multiplică cu numărul producătorilor, a vânzărilor cu ridicata şi cu
amănuntul, care deţin inventare, rezultă o creştere a producţiei peste cererea de consum.
(IN)  (Q)
Este uşor de văzut că această creştere a inventarului are efecte asupra tuturor celor 17
elemente incluse în analiză.
3. Rata dobânzii este şi ea sensibilă la modificările din economie. Astfel, diminuarea
cererilor pentru împrumuturi comerciale are ca efect creşterea rezervelor bancare şi în consecinţă
scăderea ratei dobânzii.
În aceste condiţii, o înviorare a economiei poate stimula creşterea de împrumuturi pentru
investiţii. Rezultă că rata dobânzii poate fi utilizată ca pârghie pentru impulsionarea dezvoltării
economiei .
3
Costul scade datorită preţurilor mici ale resurselor, relativei lor abundenţe, precum şi eforturilor de organizare şi
retehnologizare a producţiei.
168
(LD) (BR)  (RD) (I) (Q)

4. Cererea de înlocuire constituie, de asemenea, un alt stimulent al producţiei de mijloace de
producţie.
Creşterea cheltuielilor firmelor sau a indivizilor pentru înlocuirea mijloacelor de producţie
sau pentru bunuri de folosinţă îndelungată va spori cererea pentru produsele acestor ramuri şi va
avea efecte pozitive asupra dezvoltării economice în general.
(SH) (I)  (Q)
5. Starea psihică este considerată cu un factor al fluctuaţiilor ciclice întrucât atitudinea
favorabilă sau reţinută, optimistă sau pesimistă, poate stimula sau frâna acţiunea agenţilor
economici. Acest element poate introduce variaţii aleatoare în mişcarea sistemului economic mult
mai mari decât cele datorate altor factori.
(AA)  (Q) sau (AA)  (Q)
Faza de înviorare este marcată de schimbări favorabile şi substanţiale a celor cinci elemente
prezentate mai sus, care conduc în final la creşterea producţiei, a ocupării forţei de muncă, a
veniturilor şi în consecinţă a cererii de bunuri de consum.
(Q) (L) (R)  (D)
Conform schemei din figura 8.4 creşterea cererii de consum peste ofertă va determina
creşterea preţurilor, lentă la început, şi având în vedere că, costul rămâne relativ scăzut la începutul
înviorării, profitul va creşte prin sporirea volumului producţiei.
Pe măsură ce sporeşte inventarul şi profitul, se manifestă o cerere sporită pentru
împrumuturi bancare necesare investiţiilor (relaţia 8-10) fapt ce va determina scăderea rezervelor
bancare şi creşterea lentă a ratei dobânzii.
(D)  (Q) (P) (C) (PR)
(IN) (PR)  (LD) (BR) (RD)
Relaţiile blocului D arată că prin creşterea veniturilor se stimulează consumul şi scade
preferinţa pentru lichiditate. De asemenea, crescând venitul scade înclinaţia marginală pentru
consum şi sporeşte înclinaţia marginală pentru acumulare. În sfârşit, se diminuează capacităţile de
producţie nefolosite, se îmbunătăţeşte atitudinea agenţilor economici, aceasta devenind favorabilă
acţiunii.
(R)  (CP) (LP) şi (R)  (AA) (UC) (Q)
Toate aceste modificări sunt surprinse în coloana 3 a tabelului 8.1.
Faza de prosperitate se caracterizează prin vectorul de stare din coloana 5 a tabelului 8.1, la
care se ajunge prin accentuarea tendinţelor din faza precedentă. Procesul de creştere fiind relativ
ascendent, va fi marcat de apariţia unor locuri înguste pentru unele produse şi unele resurse, ceea ce
va determina creşterea preţurilor la aceste produse şi în final o creştere generală a preţurilor. Dacă
relaţia preţ-cost funcţionează normal, atunci profitul va creşte nu numai pe seama volumului
vânzărilor, ci şi datorită creşterii preţurilor în condiţiile costurilor relativ constante.
De obicei profitul creşte mai mult decât proporţional faţă de salarii, contribuind şi mai mult
la sporirea acumulărilor şi deci a capacităţii de investire.
(P) ( C )  (PR) (I)
Trebuie subliniat că volumul total al investiţiilor din economie este determinat de efectul de
multiplicare şi accelerare care activează şi mai mult factorii de creştere.
169
În această fază a fluctuaţiei ciclice inventarul va creşte datorită faptului că majoritatea

producătorilor şi comercianţilor ţin stocuri la o anumită rată faţă de volumul vânzărilor, care devin
şi mai mare dacă se anticipează creşterea preţurilor. De asemenea, se manifestă şi tendinţe de
înlocuire a mijloacelor de muncă uzate mai ales în etapa când economia a ajuns la utilizarea
maximă a capacităţilor de producţie stimulând şi mai mult investiţiile. Procesul este mai accentuat
în etapa iniţială, când rata dobânzii este mai mică.
Descreşterea rezervelor bancare contribuie la creşterea ratei dobânzii.
(P)  (IN); (UC) (PI)  (SH) (LD) (I) (BR)
Perioada de vârf a prosperităţii se caracterizează prin nivel înalt al producţiei, ocupării
forţei de muncă, venitului, cererii, preţurilor, profitului, investiţiilor, stocurilor, cererii pentru
împrumut comercial, înlocuirea echipamentelor şi printr-o atitudine optimistă a agenţilor economici
faţă de viitorul economiei.
(Q)  (L) (R) (D) (P) (PR)  (I) (IN) (LD)  (SH) (AA)
Diminuându-se preferinţa pentru lichidate va creşte cererea de bunuri şi servicii şi în final va
spori presiunea inflaţionistă în economie. Creşterea înclinaţiei pentru acumulare nu este suficientă
pentru a stimula creşterea economică, deoarece limita sa maximă este determinată de ocuparea
totală a forţei de muncă.
Sporirea în continuare a cererii pentru consum, a investiţiilor, a împrumuturilor acordate etc.
conduce la inflaţie.
(LP)  (CP) (D); (D) (I) (LD)  inflaţie
Recesiunea apare ca o consecinţă a modificării acţiunii factorilor externi precum şi a
schimbării relaţiilor dintre factorii interni, în aşa manieră încât contribuie la declinul economiei.
Cererea începe să crească din ce în ce mai încet, scade înclinaţia pentru consum pe măsură ce creşte
venitul, preţul se stabilizează iar costul continuă să crească determinând scăderea profitului şi
investiţiilor.
(D) (R) (CP) (P) (C)  (PR) (I)
Producătorii şi comercianţii încep să-şi reducă inventarul stocat în exces şi prin urmare scad
comenzile către producţie.
(PR)  (IN) (Q)
Se remarcă faptul că în figura 8.4 apare o relaţie inversă, elementul 9 determină pe 1, iar în
continuare scăderea producţiei contribuie la ocuparea redusă a forţei de muncă şi scăderea venitului
total, procesul de scădere amplificându-se prin relaţiile din blocul B.
(Q)  (L) (R) (D)
Scăzând nivelul consumului, al profitului şi al investiţiilor, firmelor vor reduce efortul de
înlocuire al mijloacelor de muncă, apar capacităţi nefolosite, scade cererea de bunuri de folosinţă
îndelungată.
(D) (PR) (I)  (SH) (UC)
Întrucât oferta devine mai mare decât cererea, preţurile încep să scadă treptat, se întăreşte
preferinţa pentru lichiditate şi scade înclinaţia spre economisire crescând în schimb înclinaţia pentru
consum.
Q  D  (P) (LP) (CP)
170
Scăderea producţiei, a ocupării forţei de muncă, a venitului, a profitului, a cererii şi a

preţurilor devin cumulative. Aceasta se concretizează în reducerea investiţiilor care este însoţită de
efectul de multiplicare inversă, iar acceleratorul tinde către zero. Starea celor 17 elemente interne
este prezentată în coloana 5 a tabelului.
(Q) (L) (R) (PR) (D) (P)  (I)
Măsuri de politică antidepresionară
Cunoscându-se aceste relaţii cauzale ce se pot manifesta în desfăşurarea ciclului afacerilor,

factorii de decizie pot adopta diverse măsuri de politică antidepresionară cum sunt:
1. Măsuri care au ca scop sporirea consumului de bunuri şi servicii cum ar fi: salarii mai
mari pentru muncitori, taxe progresive pe venituri, crearea unor fonduri de securitate socială.
2. Creşterea volumului de investiţii prin menţinerea ratei dobânzii sub nivelul eficienţei
marginale a capitalului, până când se ajunge la ocuparea totală a forţei de muncă. De asemenea, prin
măsuri de descurajare a unor investiţii se poate reduce inflaţia în perioadele de vârf.
3. Folosirea unor măsuri fiscale cum ar fi efectuarea unor cheltuieli de către guvern cu
scopul de a estompa diferenţa dintre producţia totală şi cererea efectivă în cazul ocupării totale a
forţei de muncă. Aceste cheltuieli care produc deficit bugetar au diferite surse de acoperire: taxe,
împrumuturi de la diferite persoane, oameni de afaceri sau bănci (prin vânzări de obligaţiuni) sau
tipărirea de bani.
Eficienţa măsurilor depinde şi de momentul aplicării. Monetariştii susţin că politicile fiscale
destabilizează economia (datorită efectelor întârziate).
Ciclul afacerilor
Y M menţine Y
E
A
Rata normală de
creştere a M
B D
M reduce inflaţia
C
Ani
1 2
Figura 8.6
Măsura anticiclu la t = 1 (pentru reducerea tendinţelor inflaţioniste) are efect la t = 2,

cauzând o recesiune mai mare (Figura 8.6). Măsurile de stimulare luate în C vor avea efecte în E,
cauzând înflaţie. Astfel, monetariştii propun M.T.F.S. (medium term financial strategy):
a) măsuri pe patru ani de reducere a M3 (bani în circulaţie + depozite la vedere şi la termen
a sectorului privat + certificate de depozit la bănci a sectorului privat);
b) reducerea cererilor de împrumut ale sectorului public.
171
8.2. Indicatorii fluctuaţiilor ciclice
După cum s-a arătat în expunerea teoretică din paragraful precedent, fluctuaţiile ciclice ale
economiei sunt rezultatul unor cauze şi intercondiţionări multiple ceea ce impune utilizarea unui
sistem adecvat de indicatori pentru măsurarea acestor oscilaţii, pentru sesizarea şi prognozarea
mutaţiilor esenţiale din economie, şi în final pentru fundamentarea unor strategii de atenuare a
variaţiilor mari.
Sistemul de indicatori statistici utilizaţi de ţările dezvoltate în analiza şi prognoza
fluctuaţiilor ciclice se poate clasifica astfel:
1. Indicatori reprezentativi;
2. Indicatori compuşi;
3. Indicatori generali ai afacerilor.
1. Indicatorii reprezentativi au fost selectaţi dintre cei utilizaţi pentru a reflecta dinamica
unor faza particulare ale activităţii economice, dar bazându-se pe corelaţia dintre fluctuaţiile dintr-
un sector şi economie în ansamblul ei aceştia caracterizează indirect starea economiei naţionale. Din
această categorie fac parte;
1.1. Nivelul producţiei de fier şi oţel care poate caracteriza pe termen scurt tendinţele ce se
manifestă în economia naţională.
1.2. Plăţile bancare sau debitele bancare care sunt în corelaţie cu nivelul activităţilor
economice.
1.3. Volumul transporturilor pe căile ferate.
1.4. Producţia de energie electrică (nu reflectă şi nivelul activităţilor din comerţ, finanţe,
agricultură etc. cu care nu se corelează).
1.5. Alţi indicatori cum ar fi: nivelul producţiei de hârtie pentru ambalaj, nivelul producţiei
de cărbune şi bitum, a producţiei de automobile.
Se pot utiliza şi alţi indicatori ca profiturile, preţurile cu ridicata, producţia agricolă, numărul
falimentelor etc. dar fiecare are deficienţe când se utilizează separat.
2. Indicatorii compuşi caracterizează mai multe faze ale activităţii economice şi cuprind:
2.1. Numărul de angajaţi în fabrici – calculat pe baza unui eşantion de fabrici care cuprinde
peste 50% din personalul angajat.
2.2. Indicele plăţilor pentru forţa de muncă care surprinde şi modificările în numărul de ore
lucrate săptămânal.
2.3. Indicele producţiei industriale se bazează pe un eşantion de fabrici şi mine care acoperă
aproximativ 25% din numărul angajaţilor din aceste ramuri, dar nu cuprinde agricultura,
construcţiile şi serviciile. Este un bun indicator de avertizare pentru activitatea economiei naţionale,
dar întrucât producţia bunurilor durabile fluctuează mai mult ca cea a bunurilor nedurabile,
indicatorul tinde să exagereze schimburile în nivelul activităţii.
2.4. Produsul naţional brut în preţuri constante.
172
3. Indicatorii generali ai afacerilor combină o serie de indici ai diferitelor activităţi într-un

indice general al activităţii de afaceri.
3.1. Indicele activităţii de afaceri – reflectă mişcarea combinată a 10 serii individuale:
producţia de lingouri de oţel, lingouri de zinc, noi construcţii, consumul de bumbac, producţia de
ţiţei, producţia de energie electrică, ocuparea forţei de muncă neagricole, volumul transporturilor,
debitele bancare, vânzări prin magazine.
3.2. Indicatorii statistici pentru schimbările ciclice ale afacerilor – cuprinde un număr de
4
26 indici, fiecare măsurând un aspect diferit al activităţii economice şi se împarte în trei grupe.
3.2.1. Indicatorii de avertizare (Leading);
3.2.2. Indicatorii de coincidenţă (Coincident);
3.2.3. Indicatorii de întârziere (Lagging)
Indicatorii de avertizare (Leading Index)
Pe baza indicatorilor de avertizare se calculează un indice compozit, în componenţa căruia vor intra sub formă
standardizată şi ponderată cei 12 indici menţionaţi în continuare. Ponderea cu care vor intra cei 12 indici este
variabilă, în raport cu perioada de referinţă şi se bazează pe influenţele anterioare ale respectivilor indicatori în
evoluţia economiei.
Acest indice va arăta tendinţa pe care o are economia, respectiv o scădere a acestuia va
indica începutul unei perioade de recesiune, iar o comutare de la scădere la creştere va indica
deplasarea către o perioadă de înviorare.
În marea majoritate a cazurilor, analiza indicelui compozit (a cărui evoluţie este prezentată
pentru economia Statelor Unite în figura 8.7) a indicat corect începutul unei perioade de recesiune
sau de înviorare. În trei situaţii însă, (1953, 1962, 1967) indicele compozit nu a indicat corect
perioadele de recesiune (aceste momente sunt indicate prin asteriscuri pe grafic). Aceasta arată
faptul că indicatorul nu oferă precizie maximă în problemele de previziune economică, dar se poate
ţine cont de evoluţia acestuia într-o proporţie destul de mare.
Indicele indicatorilor de avertizare este calculat şi publicat lunar de către Biroul de Analiză
Economică al Departamentului Comerţului.
Sistemul indicatorilor de avertizare cuprinde 12 indici care semnalează momentele ce preced

modificările esenţiale ale fluctuaţiei ciclice, în special punctele extreme ale fazei de prosperitate şi
depresiune. Cei doisprezece indicatori sunt:
1. Numărul mediu de ore lucrate săptămânal;
2. Noi înregistrări ale cazurilor de şomaj;
3. Formarea netă de întreprinderi noi;
4. Comenzi de bunuri de folosinţă îndelungată (comenzi pentru bunuri de consum);
5. Comenzi pentru fabrici şi echipamente;
6. Construcţii de clădiri şi locuinţe;
7. Schimbări ale inventarului;
8. Preţurile materialelor industriale;
9. Preţurile produselor comune stocate;
4
Numărul indicilor ce compun acest sistem este diferit în statisticile naţionale sau ONU.
173
10. Profiturile corporaţiilor;

11. Raportul dintre preţ şi costul muncii;
12. Schimbări în datoria consumatorului.
20
Indicele compus al indicatorilor de
18 10
8
14
avertizare
10
11
23 *
80 4
*
60
*
195 195 196 196 197 197 198 198 199

* Săgeţile indică numărul de luni de scădere a indicelui care au precedat o perioadă de
recesiune. * Asteriscul (*) indică semnale false de recesiune.
Figura 8.7.
Sistemul indicatorilor de coincidenţă cuprinde 8 indici care îşi modifică semnificativ sensul
mişcării, înregistrând schimbarea în acelaşi timp cu vârful prosperităţii sau punctul de minim al
depresiunii:
13. Ocuparea forţei de muncă în sectoarele neagricole;
14. Rata şomajului;
15. Produsul naţional brut în preţuri curente;
16. Produsul naţional brut în preţuri constante;
17. Nivelul producţiei industriale;
18. Veniturile personale;
19. Vânzări prin comerţ de produse manufacturate;
20. Vânzări prin comerţul cu amănuntul.
Este util să facem precizarea că în unele statistici nu se include decât unul dintre indicatorii
15 sau 16 şi se renunţă la indicatorul 20 care are o dinamică aproximativ asemănătoare cu a
indicatorului 18.
Sistemul indicatorilor de întârziere este format din 6 indici la care punctul de schimbare se
înregistrează după momentul de vârf sau de minim a fluctuaţiei:
21. Rata şomajului pe termen lung;
22. Investiţii în fabrici şi echipamente;
23. Inventar de afaceri (al fabricilor şi comerţului);
174
24. Costul unitar al forţei de muncă;

25. Împrumuturi industriale şi comerciale;
26. Rata dobânzii la bănci (la împrumuturile pentru afaceri).
Se mai folosesc ca indicatori de întârziere modificarea productivităţii neagricole şi pierderi din afaceri.
Date statistice corespunzătoare fiecăruia dintre cei 26 indicatori precum şi date prelucrate
pentru cele trei categorii de indicatori, se publică săptămânal de către diferite instituţii specializate.
De asemenea, lunar se publică grafice care surprind dinamica acestor indicatori precum şi grafice
procentuale separate pentru indicatorii de avertizare, de coincidenţă şi respectiv de întârziere.
Modul de stabilire a acestor procente este simplu, astfel dacă din cei 12 indicatori de avertizare 9
sunt în creştere, atunci se consideră că procentul de dezvoltare semnalat de indicatorii de avertizare
este 75%.
8.4. Influenţarea evoluţiei ciclurilor economice
În economia contemporană s-a acutizat dezbaterea dintre economiştii keynesieni şi cei

monetarişti în ceea ce priveşte modul în care poate fi influenţată evoluţia economiei.
O parte a economiştilor, în special cei de factură keynesiană, militează pentru o strategie
activă, care presupune intervenţia statului pentru stabilizare macroeconomică. Astfel, o strategie
activă presupune modificări deliberate ale politicii fiscale şi monetare pentru a stimula cererea în
perioadele de recesiune şi utilizarea de măsuri restrictive în perioadele de expansiune pentru a se
„calma” un trend prea rapid al evoluţiei economice precum şi pentru minimizarea instabilităţii
economiei.
Pe de altă parte, economiştii monetarişti militează pentru strategii pasive de intervenţie,
respectiv menţinerea unei rate de creştere constantă a masei monetare şi un buget echilibrat anual,
independent de evoluţia economiei. În viziunea acestor economişti piaţa liberă este în măsură să se
regleze prin forţe proprii, o perioadă de recesiune îndelungată nefiind posibilă tocmai datorită
mecanismului autocorector al pieţei.
Ambele curente acceptă faptul că erorile de politică economică accentuează instabilitatea
economiei.
A. Strategii active de intervenţie publică

Banca Naţională a Statelor Unite - Fed (Federal Reserve) analizează în special trei indicatori
înainte de a decide măsurile de politică pe care le va adopta. Aceşti indicatori sunt:
a) preţurile bunurilor de consum;
b) raportul dintre rata dobânzilor pe termen scurt şi rata dobânzilor pe termen lung;
c) evoluţia ratelor de schimb.
Astfel, o creştere a preţurilor este un semnal pentru lansarea unei politici monetare restrictive
pentru a se calma evoluţia inflaţiei. O scădere a preţurilor indică un posibil viitor pericol
deflaţionist, şi prin urmare este necesară o politică monetară expansionistă.
175
În ceea ce priveşte rata dobânzilor pe termen lung, aceasta este în general mai mare decât
cea pe termen scurt, deoarece investiţiile pe termen lung sunt mai riscante. În aceste condiţii, o
creştere a ratei dobânzilor pe termen scurt este un semnal pentru Fed de a promova o politică
expansionistă (care va avea ca urmare o scădere a ratei dobânzilor pe termen scurt), iar o scădere a
acestora va fi un semnal pentru promovarea unei politici restrictive.
Pentru ratele de schimb, o creştere a cursului dolarului reprezintă un semnal pentru
promovarea unei politici expansioniste, deoarece avem un dolar puternic, iar o devalorizare a
acestuia va conduce la o politică restrictivă.
În condiţiile în care cei trei indicatori au acelaşi sens al evoluţiei (de exemplu o scădere a
preţurilor însoţită de o creştere a ratei dobânzilor pe termen scurt şi o apreciere a dolarului) atunci
avem un semnal puternic pentru faptul că politica monetară este prea restrictivă, şi prin urmare se
impune trecerea către o politică expansionistă.
Sunt multe situaţii în care cei trei indicatori au o evoluţie contradictorie, şi prin urmare nu
sunt indicii clare pentru tipul de politică ce trebuie urmat. În aceste condiţii deciziile se vor baza şi
pe analiza altor indicatori, cum sunt cei de avertizare sau cei de coincidenţă.
În perioadele de recesiune politicile intervenţioniste presupun şocuri pozitive din partea
statului, respectiv creşterea ofertei de masă monetară şi reducerea taxelor. Din contră, în perioadele
de învoire şi mai ales în faza de prosperitate, perioade în care se manifestă o puternică presiune
inflaţionistă, pentru „calmarea” economiei şi menţinerea unor ritmuri de creştere relativ constante
se impun măsuri restrictive (scăderea masei monetare, creşterea taxelor şi scăderea cheltuielilor
publice).
B. Politici pasive de intervenţie publică

Teoreticienii monetarişti (în frunte cu Milton Friedman şi Robert Gordon) au afirmat că
măsurile intervenţioniste nu au efectul dorit în economie datorită, în special, întârzierilor care se
manifestă între momentul în care apare necesitatea adoptării unor anumite măsuri şi momentul în
care acestea devin efective. În această viziune există trei tipuri de întârzieri ce pot să apară:
a) întârzierile de recunoaştere, care reprezintă perioada de timp dintre momentul în care este
necesar un şoc stabilizator şi momentul în care se percepe necesitatea unui asemenea şoc de către
autoritatea publică. De cele mai multe ori este dificil de prevăzut pentru viitor care este momentul
cel mai potrivit pentru modificarea politicii economice, şi de aici apare această diferenţă dintre
momentul necesar şi cel efectiv al recunoaşterii necesităţii acestuia;
b) întârzierile administrative, ce provin din durata pe care o presupune adoptarea măsurii

respective şi implementarea acesteia în economie. Dacă măsurile monetare pot fi luate în general
rapid (deoarece depind de Banca Centrală, măsurile de politică fiscală şi bugetară depinde de
guvern şi de parlament, ceea ce conduce la întârzieri – uneori apreciabile – între momentul în care
se cere luarea unei măsuri şi momentul în care aceasta este adoptată;
c) întârzieri de impact, care vor arăta diferenţa dintre momentul în care măsurile au fost
adoptate şi momentul în care acestea şi-au arătat primele efecte.
176
Diverse cercetări au arătat că durata acestor întârzieri (cumulate) este de 12-18 luni în cazul
măsurilor de politică monetară şi chiar mult mai mare în cazul celorlalte tipuri de şocuri (fiscale şi
bugetare).
În aceste condiţii adepţii monetarismului afirmă că măsurile de politică active nu au efectul
scontat tocmai datorită acestor întârzieri, ba chiar pot deveni dăunătoare în momentul în care devin
efective, deoarece între timp trendul economiei s-a modificat.
Măsurile promovate de monetarişti se bazează pe trei reguli de bază în domeniul politicii
monetare:
 regula masei monetare;
 regula venitului nominal;
 regula nivelului preţurilor.
Regula masei monetare indică o politică de creştere constantă a masei monetare (de exemplu
într-un ritm mediu anual de 3%). Efectul acestei creşteri constante este următorul: într-o perioadă de
expansiune, în care PIB creşte cu mai mult de 3%, atunci oferta de bani redusă va genera o scădere
a ritmurilor de creştere, ceea ce este echivalentul unei politici restrictive. Dacă ritmul de creştere
este sub 3%, atunci politica monetară devine (relativ) expansionistă, ceea ce înseamnă şocuri
pozitive în economie şi încurajarea relansării economice. Astfel evoluţia masei monetare nu mai
constituie o sursă de instabilitate, ci un factor stabilizator, care acţionează în direcţia dorită
(relansare sau restricţionare) indiferent de evoluţia economiei.
Regula venitului nominal presupune o creştere a venitului nominal cu aceeaşi rată cu care
creşte outputul real pe termen lung. Astfel, această regulă (care este o altă variantă a regulii
monetare) propune o creştere constantă a masei monetare (la nivelul outputului real pe termen
lung), creştere care va genera o ajustare de la sine a venitului nominal cu outputul real pe termen
lung.
Regula nivelului preţurilor impune de asemenea un ritm constant de creştere a preţurilor.

Cum în viziunea monetariştilor, politica monetară nu poate influenţa venitul real, nivelul şomajului
sau ratele dobânzilor pe termen lung, o evoluţie constantă a masei monetare va conduce la ajustări
automate ale nivelului preţurilor în raport cu tipul perioadei străbătute, respectiv va genera o
creştere a preţurilor în perioadele de recesiune şi o scădere a trendului ascendent al acestora în
perioadele de avânt şi prosperitate.
În ceea ce priveşte măsurile fiscale monetariştii susţin impunerea unor bugete echilibrate
anual. Aceasta presupune susţinerea relativ constantă a ratelor de taxare, respectiv a cheltuielilor
publice în PIB, indiferent dacă economia se află în recesiune sau în avânt. Efectul menţinerii ratei
de taxare constante va fi următorul: în perioadele de avânt se vor înregistra surplusuri bugetare care
vor „calma” încălzirea economiei, în timp ce în perioadele de recesiune se vor înregistra deficite
bugetare, deficite care se vor constitui ca şocuri pozitive în economie.
Cele două abordări sunt fundamental diferite, dar până acum nu s-a demonstrat falsitatea
vreuneia dintre ele sau superioritatea uneia asupra celeilalte variante.
În tabelul 8.2 sunt prezentate sintetic principalele diferenţe dintre cele două abordări ale
politicilor economice de influenţare a ciclurilor economice.
177
Tabelul 8.2
Diferenţele esenţiale dintre politicile neokeynesiene şi cele monetariste
Nr. Zona de acţiune Măsuri active Măsuri pasive

crt.
1. Sursa instabilităţii Economia este inerent instabilă Economia este inerent stabilă, iar sursa
instabilităţii o reprezintă măsurile active
2. Viteza mecanismelor de Mecanismul auto-corector Mecanismele de autoreglare funcţionează
auto-reglare funcţionează încet şi ineficient suficient de rapid şi eficient, dar este
influenţat negativ de măsurile active
3. Timpul în care au efect Chiar dacă există unele Datorită întârzierilor, măsurile de politică
politicile economice întârzieri, politicile active au rol activă sunt ineficiente şi induc
stabilizator instabilitate
4. Impactul regulilor Reguli inflexibile nu vor Regulile inflexibile vor reduce
monetare şi fiscale influenţa şocuri neanticipate şi instabilitatea economiei
vor conduce la creşterea
instabilităţii
Probleme
1. Explicaţi diferenţele dintre ciclurile minore, ciclurile majore şi macrociclurile
economice.
2. Comentaţi – pe baza datelor pentru economia României din ultimii 10 ani – fazele
ciclurilor economice.
3. Pornind de la datele furnizate de Anuarul Statistic al României analizaţi faza ciclului de
afaceri în care se află în acest moment economia României.
4. Explicaţi rolul stării psihice a agenţilor economici în cadrul fluctuaţiilor economice.
5. Comentaţi rolul consumului în cadrul politicii antidepresionare.
6. Explicaţi rolul de stabilizator automat al inventarului şi masei monetare în cadrul

politicilor de intervenţie publică.
7. Apreciaţi modul în care influenţează ratele de schimb fazele unui ciclu de afaceri.
8. Comparaţi măsurile active ale politicii de intervenţie publică cu măsurile pasive de

intervenţie. Care dintre acestea vi se par potrivite pentru situaţia actuală din economie ?
9. Explicaţi modul în care întârzierile dintre momentul în care se ia o decizie de politică
economică şi momentul în care aceasta devine efectiv activă influenţează economia
naţională.
10. Apreciaţi faza ciclului economic în care se află economia Statelor Unite ale Americii.
Bibliografie:
Bucureşti, 2005
N.Y. 1999
178
Unitatea de învăţare 9 CREŞTEREA ECONOMICĂ ÎN CONTEXTUL INTEGRĂRII EUROPENE
CREŞTEREA ECONOMICĂ ÎN CONTEXTUL INTEGRĂRII EUROPENE
CUPRINS
9.1. Consideraţii generale. Teorii ale creşterii economice

9.2. Modele agregate de creştere economică
9.2.1. Trenduri în modelul static
9.2.2. Caracterizare sintetică a modelelor unisectoriale
9.3. Modele multisectoriale de creştere
9.3.1. O scurtă prezentare a modelului static
Probleme
 cunoaşterea principalelor teorii ale creşterii economice;

 cunoaşterea modelelor agregate de creştere economică;
 cunoaşterea modelelor multisectoriale de creştere economică.
179
9.1. Consideraţii generale. Teorii ale creşterii economice
Creşterea economică este una dintre temele cele mai frecvent abordate de-a lungul timpului1
în literatura economică teoretică şi aplicativă, dar şi în cea socială, din perspectiva interacţiunilor
dintre componentele economicului şi socialului.
Definind creşterea economică ca un spor al ritmului produsului naţional brut, a produsului
intern brut sau a venitului naţional brut pe cap de locuitor, se încearcă tratarea simultană a
aspectelor economice şi sociale. Fără a avea pretenţia că rezolvă toate problemele interacţiunii
dintre cele două subsisteme, teoria economică încearcă, în ipoteza că o naţiune şi-a ales ca obiectiv
creşterea economică, să stabilească condiţiile favorabile şi nefavorabile progresului economic, să
măsoare eforturile şi efectele în dinamica lor pe terme scurt, mediu sau lung în vederea creşterii
cantităţii de efecte utile într-o perioadă determinată. În perioada interbelică teoria creşterii
economice a fost dominată de teza primordialităţii consumului, iar perioada postbelică de teza
stimulării ofertei; totuşi, cheia stimulării ofertei dar şi a cererii o constituie acumularea şi investirea
în noi capacităţi.
Analiza creşterii economice operează cu concepte macroeconomice agregate cum ar fi:
ritmul de creştere a populaţiei şi al producţiei, al forţei de muncă, al şomajului, al capitalului fix,
etc., dar şi cu indicatori ce surprind dinamica şi interacţiunile componentelor sistemului economic
naţional.
Teoria modernă a creşterii economice are o serie de trăsături dintre care reţinem:
1. Este o teorie a creşterii economice în ţările dezvoltate, şi de aceea utilizarea ei pentru
economiile subdezvoltate impune adaptări corespunzătoare.
2. Se disting două direcţii de abordare: prima îşi focalizează atenţia pe ofertă iar cea de-a doua pe
cerere. Tratarea problemei din perspectiva ofertei încearcă să explice creşterea capacităţii
productive a economiei, iar cea din perspectiva cererii se ocupă cu măsurarea şi stimularea
acesteia precum şi cu determinarea condiţiilor care asigură utilizarea completă a capacităţilor
de producţie în vederea satisfacerii cererii.
3. Descrie mecanismul de creştere a capacităţii de producţie sub incidenţa dinamicii factorilor de
producţie şi a ratei progresului tehnic.
4. Operând cu indicatori agregaţi, se acceptă ipoteza existenţei unui singur fel de produs,
(produsul naţional, produsul intern brut, venitul naţional), a existenţei a doi factori de producţie
(forţa de muncă şi capitalul fix), care se vând pe piaţă în condiţii de competitivitate pură.
Succesele obţinute prin utilizarea matematicii în teoria şi practica economică s-au finalizat
prin consacrarea unei abordări distincte, cunoscută ca econometrie, analiza economico-matematică
sau analiză cantitativă. Modelul, ca formă de reprezentare a realităţii, destinat cunoaşterii
comportamentului şi conducerii sistemelor reale, a devenit un concept fundamental în ştiinţele
economice. Fiecare model este subordonat scopului cercetării şi de aceea valoarea sa gnoseologică
1
Începând cu teoria economică clasică (1750-1850), continuând cu cea marxistă, neoclasică, keynesiană, şi post-
keynesiană au existat constante preocupări pentru elucidarea problemelor creşterii economice. De la conceptul de
bogăţie a naţiunilor (Adam Smith) sau de teoria dezvoltării economiei (Joseph Schumpeter), până la cele mai recente,
cum sunt “condiţiile progresului economic” (Colin Clark), “schimbări tehnologice” (Robert M. Solow), “creşterea
economică modernă” (Simion Kuznetz), s-a parcurs un drum care marchează şi evoluţia concepţiei în acest domeniu.
180
depinde de teoria matematică şi mai ales cea economică pe care acesta se fundamentează. În
modelarea proceselor de creştere economică s-au încorporat ideile novatoare ale teoriei economice
şi a celei matematice manifestându-se trecerea progresivă de la modelele ideale la cele
experimentale/ econometrice, de la modelele agregate le cele dezagregate, de la modelele statice la
cele dinamice, etc.
Prin includerea analizei input-ouput în modelarea creşterii economice s-a realizat un salt
calitativ în direcţia abordării structuraliste. Dar încercarea de a formula politici macroeconomice
pentru ţările în curs de dezvoltare pe baza modelelor neoclasice de creştere economică a relevat
“rigiditatea structurală” a acestor macrosisteme. Ca urmare se impun politici flexibile care nu pot fi
analizate prin modelele neoclasice.
Este firesc ca într-o lume incertă, cu structură şi conexiuni ce se construiesc din mers, să se
acorde importanţa cuvenită analizei calitative şi structurării logice a economiei de piaţă, urmând ca
analiza cantitativă să “evalueze” şi să perfecţioneze diferite strategii (variante) prin modelarea
econometrică.
Neglijarea acestui demers ştiinţific creează întotdeauna tentaţia de a supraaprecia rolul
modelului matematic în fundamentarea deciziilor economice.
La sfârşitul secolului trecut în cercetările aplicative s-a lansat conceptul de economie
structurală ca un cadru pentru realizarea scenariilor privind dezvoltarea durabilă2, în special ţinând
seama de opţiunile tehnologice şi cele privind calitatea vieţii.
Creşterea economică declanşează activarea unor mecanisme micro şi macroeconomice dintre
care esenţial este următorul: sporul capacităţilor productive, a nivelului producţiei, a veniturilor etc.
şi ca urmare asigurarea unui potenţial pentru îmbunătăţirea nivelului de trai.
Creşterea economică este generată de sporul calitativ şi cantitativ al resurselor productive ale
economiei naţionale, în mod special al forţei de muncă şi capitalului. Latura cantitativă a ofertei de
forţă de muncă este determinată de dinamica populaţiei (natalitate, mortalitate, mişcare migratorie
etc.), iar cea calitativă de resursele disponibile pentru educaţie şi calificare profesională. Este
important ca pregătirea profesională să corespundă nevoilor economiei naţionale determinate de
schimbările tehnologice, iar pe de altă parte este necesar ca forţa de muncă să fie dispusă şi să
accepte recalificarea. Cercetările econometrice au identificat investiţia în capital uman ca unul
dintre factorii majori care generează creştere economică.
Celălalt factor major al creşterii economice este formarea brută de capital, care constă în
lărgirea stocului de capital determinată de sporul investiţiilor brute. Calitatea stocului de capital
depinde de nivelul tehnologiei încorporate în acesta. Cercetările econometrice confirmă că atât
cantitatea cât şi calitatea factorilor de producţie angajaţi în producţie sunt determinante pentru
creşterea economică. Astfel, din studiile efectuate de E. Denison3 pentru economia S.U.A. a rezultat
că ritmul anual de creştere a venitului naţional, ry = 3,22%, se explică prin sporul
inputurilor/factorilor, rx = 1,40% , precum şi prin creşterea calităţii factorilor, măsurată cu
2
Raportul “Comisiei mondiale pentru mediu şi dezvoltare” prezentat de primul ministru al Norvegiei - G. Burtland - în
1987, a introdus temenul de dezvoltare durabilă (sustenaible development) – dezvoltarea care nu produce pagube
mediului.
3
E. Denison, Accouting for United States Economic Growth: 1929-1969 (Broking Institutions).
Contribuţia cantitativă a forţei de muncă a fost evaluată la rL = 1,05%, iar cea a capitalului la r K =0,35%, deci rK+L =
1,40%. Prima dată aceste calcule au fost făcute pentru perioada 1929-1957, iar rezultatele au fost publicate în “The
Sources of Economic Growth in United States and the Alternatives Before Us”, (New York: Committee of Economic
Development, 1962)
181
indicatorul eficienţei totale, e = y / x, al cărui ritm mediu anual a fost de re = 1,82%. Se observă că
ry = rx + re , rezultând că 43% din creşterea venitului naţional se datorează factorului cantitativ iar
57% celui calitativ.
Indicatorul care caracterizează eficienţa investiţilor în capital este raportul dintre sporul
producţiei şi sporul investiţiei (  y / I ).
Progresul tehnic se încorporează în noi tehnologii de producţie sau în noi produse, fiind
rezultatul cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnice.
În cazul tehnicilor de producţie se face distincţie între etapa de inovaţie, care constă în aplicarea
de către o firmă a unei noi tehnologii de fabricaţie şi etapa de difuzare care constă în extinderea şi la
alte firme a aplicării noii tehnologii. Aceste două etape sunt specifice şi noilor produse, dar aici sunt
importante şi cercetările de marketing.
Prin urmare, pe termen lung, oferta de factori de producţie este cea care determină creşterea
economică. De aceea guvernele încearcă să acţioneze în această direcţie folosind următoarele
pârghii:
 perfecţionarea calităţii forţei de muncă;
 stimularea investiţiilor prin sistemul de taxare;
 menţinerea ratei dobânzii la un nivel scăzut pentru a se reduce costul împrumuturilor
destinate investiţiilor;
 stimularea cercetării ştiinţifice şi a dezvoltării tehnice;
 sporirea investiţiilor în sectorul public.
Deşi este general acceptată ideea creşterii economice ca motor al dezvoltării sociale, teoria
economică evidenţiază şi daunele care însoţesc acest proces:
 deteriorarea mediului prin industrializare, urbanizare şi în special poluare;
 modificarea rapidă a profesiunilor şi a stilului de viaţă care produce inadaptări cu
consecinţe asupra calităţii vieţii;
 schimbarea involuntară a stilului de viaţă şi a calităţii acesteia determinată de societatea de
consum
Pentru ţările în curs de dezvoltare şi tranziţie la economia de piaţă aplicarea unor politici
macroeconomice trebuie să ţină seama de starea social-economică caracterizată de rata mare de
creştere a populaţiei, venit mic pe cap de locuitor, volum mic de investiţii atât în capital productiv
cât şi în capital social şi infrastructură. La acestea se mai adaugă limitele tehnice şi economice în
utilizarea eficientă a resurselor care este o consecinţă a lipsei de capital financiar, de tehnologii noi
şi know-how, deficienţe ale capitalului uman, etc.
După cum s-a arătat la începutul acestei secţiuni, teoria creşterii economice a parcurs un
drum care marchează evoluţia concepţiei privind explicarea dinamicii macroeconomice. Literatura
de specialitate evidenţiază trei teorii majore:
a) Teoria clasică a creşterii economice;
b) Teoria neoclasică a creşterii economice;
c) Noua teorie (teoria modernă) a creşterii economice.
182
Teoria clasică se fundamentează pe ideea dependenţei dintre creşterea populaţiei şi dinamica

venitului pe persoană, idee formulată în lucrările lui Adam Smith, Thomas Robert Malthus şi David
Ricardo.
În figura 9.1 se explică mecanismul intercondiţionării dintre salariul real şi creşterea
populaţiei pe baza curbelor cererii (CFM) şi ofertei (OFM) de forţă de muncă.
În figura 9.1 a) se evidenţiază echilibrul iniţial E0 al pieţei forţei de muncă şi modificarea
salariului real de la 4 la 8 unităţi valorice. Datorită creşterii cererii de forţă de muncă4 curba CFM0
se deplasează în CFM1 provocând sporirea salariului real şi a nivelului ofertei de forţă de muncă.
Pe termen lung, când salariul real depăşeşte nivelul salariului real de subzistenţă, populaţia
începe să sporească numeric, va creşte oferta de forţă de muncă, curba OFM0 deplasându-se în
poziţia OFM1 (vezi figura 9.1 b). Punctul E2 marchează un nivel de ocupare a forţei de muncă mai
ridicat decât cel iniţial, dar salariul real a revenit la nivelul său de subzistenţă.
CFM1 OFM0
Salariul real (preţuri
CFM0 Salariul real (preţuri
OFM0 E1 OFM1
8 8
E1
E2
4 E0 4
Salariul real
de subzistenţă
4 5 Forţa de 5 7 Forţa de
muncă muncă
a) b)
Figura 9.1.
5
Teoria neoclasică explică creşterea economică într-o manieră mai complexă introducând în
model acumularea, investiţiile şi progresul tehnologic. Creşterea populaţiei şi progresul tehnologic
sunt parametrii stabiliţi exogen, ei influenţând creşterea economică, dar nu şi invers. Motorul
creşterii economice este stocul de capital şi înzestrarea tehnică a muncii (k). La calculul înzestrării
tehnice a muncii se consideră că întreaga populaţie lucrează şi numărul de ore lucrate este constant
pentru toţi. Se introduce în acest fel o funcţie de producţie având productivitatea muncii ca variabilă
rezultativă şi înzestrarea tehnică a muncii ca variabilă factorială. Prin această funcţie de producţie se
realizează legătura între cele două variabile exogene şi variabilele endogene, productivitatea medie
a muncii şi înzestrarea tehnică a acesteia. Pe această bază se calculează uşor ritmul de creştere a
produsului intern brut/venitului naţional, a venitului pe persoană, dinamica înzestrării tehnice a
muncii şi cea a stocului de capital.
4
În cazul în care curba ofertei de forţă de muncă nu se modifică iar cererea de bunuri şi servicii este nesatisfăcută,
atunci introducerea unor tehnologii avansate şi creşterea înzestrării tehnice a muncii va avea ca efect sporirea
productivităţii muncii. Aceasta va determina şi creşterea cererii de forţă de muncă.
5
Literatura de specialitate consemnează primele preocupări după anul 1950 în lucrările lui Robert Solow.
183
Dinamica înzestrării tehnice a muncii este determinată de cererea de capital (CK) şi de oferta
de capital (OK) care sunt funcţii de rata reală a dobânzii (r) şi de o rată reală de referinţă constantă
pe termen lung (preferată de investitori pe termen lung).
Figura 9.2 reprezintă grafic dinamica variabilelor CK, OK şi r , precum şi intercondiţionările
dintre acestea.
Datorită progresului tehnic sporeşte productivitatea capitalului şi ca urmare curba cererii de
capital se deplasează în poziţia CK1 provocând o creştere a stocului de capital pe persoană la 60 de
unităţi şi a ratei dobânzii la 7 % (punctul E1 din figura 9.2 a). În figura 9.2 b) se demonstrează că
întrucât rata reală a dobânzii a devenit mai mare decât rata reală de referinţă, creşte volumul
acumulării (economisirii) şi al ofertei de capital6; curba OK se deplasează în poziţia OK1
provocând creşterea stocului de capital şi scăderea ratei reale a dobânzii. În noul punct de echilibru
E2 stocul de capital pe persoană se stabilizează la nivelul de 70 de unităţi deoarece rata reală a
dobânzii egalează rata de referinţă iar acumularea devine zero.
r CK1 r %
% OK0
Rata relă a dobânzii
CK0 Rata reală a dobânzii
OK0 E1 OK1
7 7
E1
5 E0 E2
5
Rata reală de
referinţă
k
k
5 6 Înzestrarea 6 70
Înzestrarea
0 0 tehnică a 0 tehnică a
a) b)
Figura 9.2
Acest mecanism explică procesul de creştere a stocului de capital pe persoană, a producţiei,

a populaţiei ocupate şi a veniturilor. Dar în teoria neoclasică se consideră că toate ţările au acces la
noile tehnologii, iar capitalul este perfect mobil, ca urmare ritmul de creştere şi nivelul veniturilor
tind să se apropie la toate ţările. Această ipoteză nu este confirmată de evoluţia economiilor
contemporane.
Teoria modernă a creşterii economice încearcă să corecteze slăbiciunile teoriei neoclasice

prin acceptarea ideii că progresul tehnologic este endogen modelului, rezultând din opţiunile
agenţilor economici pentru tehnologii care sporesc profitul. Potenţialul de creştere al economiei este
determinat de stocul de cunoştinţe şi idei productive acumulate ca rezultat al cercetării ştiinţifice şi
dezvoltării tehnologice. Asupra acestui tip special de capital – stocul de cunoştinţe – nu acţionează
legea randamentului descrescător şi ca urmare curba cererii pentru acest tip de capital nu mai are
panta negativă ca în cazul celorlalte tipuri de capital (ea devine paralelă cu abscisa). Dacă rata
6
Atuncă când rata reală a dobânzii este mai mare decât cea de referinţă acumularea este pozitivă şi oferta de capital
creşte ca urmare a sporirii capacităţii de investire. Dacă rata reală a dobânzii este mai mică decât cea de referinţă atunci
acumularea este negativă şi oferta de capital scade.
184
venitului aferent stocului de cunoştinţe este mai mică decât rata reală de referinţă a dobânzii atunci
stocul de cunoştinţe este zero. Dezvoltarea cercetării ştiinţifice şi tehnologice măreşte rata venitului
pentru stocul de cunoştinţe. În momentul în care rata venitului depăşeşte nivelul ratei reale de
referinţă se manifestă cerere pentru utilizarea stocului de cunoştinţe. Întrucât acumularea
(economisirea) este pozitivă, oferta de cunoştinţe sporeşte iar creşterea economică continuă atâta
timp cât rata venitului pentru stocul de cunoştinţe depăşeşte rata reală de referinţă pe termen lung.
Factorii care determină creşterea pe termen lung rezultă din deciziile individuale ale
agenţilor economici, iar politicile macroeconomice pot doar să influenţeze deciziile agenţilor
privaţi. Teoriile creşterii economice sugerează următoarele direcţii:
a) stimularea acumulării (economisirii) private şi naţionale;
b) promovarea şi stimularea investiţiilor în industrii şi tehnologii de vârf;
c) promovarea şi stimularea investiţiilor în capitalul uman;
d) încurajarea comerţului internaţional.
Limitele unei creşteri durabile sunt determinate de accesul la resurse naturale, de

necesitatea protejării mediului natural, precum şi opţiunea agenţilor economici
pentru investiţii în cercetare ştiinţifică şi progres tehnic.
9.2. Modele agregate de creştere economică
9.2.1. Trenduri în modelul static
Cel mai simplu model agregat pune în legătură cauzală dinamica producţiei naţionale reale
(ry ) cu cea a capitalului fix (rk) şi cea a forţei de muncă (rL) prin relaţia:
rY  S K  rK  S l  rL (9.1)
unde:
rY, rK, rL reprezintă ritmurile medii de creştere al producţiei naţionale (P.N.B., P.N.N., sau
V.N. ) , al capitalului fix şi respectiv al forţei de muncă; SK şi SL reprezintă ponderea7 capitalului
şi respectiv a forţei de muncă în valoarea producţiei naţionale ( SK + SL = 1).
Astfel dacă vom considera SK = 0,3 , SL = 0,7, rK = 0,04, rL = 0,02 atunci din relaţia 9.1
rezultă că producţia va creşte cu un ritm mediu anual de rY = 2,6 %.
Pentru perioade mici de timp, putem aproxima ritmul de creştere al productivităţii muncii ca
diferenţa dintre rY şi rL , deci din 9.1 rezultă:
rY  rL  S K  rK  S L  rL  rL  S K  rK  ( 1  S L  )r L , deci
(9.2)
rY  rL  S K  rK  rL 
Pe baza relaţiilor 9.1 şi 9.2 se formulează concluzii importante ale dinamicii macroeconomice:
a) producţia nu poate creşte mai repede decât ritmul cel mai mare al factorilor:
rY < max (rK, rL) ;
b) ritmul de creştere al productivităţii muncii este determinat de ritmul înzestrării tehnice a
muncii (rK - rL).
7 venituri din munca salariul mediu nominal x N salariul real mediu iar SK = 1 - SL
SL   
valoarea productiei P Y productivitatea muncii
185
Cercetări aplicative efectuate pentru ţări dezvoltate au demonstrat că în economiile

contemporane rY > SK rK + SL rL , ceea ce a impus reformularea modelelor 9.1 şi 9.2 şi înlocuirea lor
cu:
rY  S k  rK  S l  rL  r pt (9.1’)
rY  rL  S K  rK  rL   r pt (9.2’)
Mărimea reziduală rpt , care reprezintă partea din ry ce nu se poate explica prin rK şi rL, a
constituit obiectul unor cercetări aplicative care au fundamentat conceptul de progres tehnic care
ulterior a fost încorporat în modelele neoclasice de creştere economică.
Dacă plecăm de la producţia potenţială (y) definită prin (9.3):
y
y L (9.3)
L
atunci după logaritmarea expresiei, ( ln y = ln (y/L) + ln L ), diferenţiere în raport cu
timpul şi trecere la variabile discrete se obţine8 :
ry = ry/L + rL (9.4)
Această relaţie arată că ritmul de creştere al producţiei naţionale potenţiale rezultă din
însumarea ritmului de creştere a productivităţii muncii (ry/L) şi al ritmului forţei de muncă
disponibile (rL).
Dar după cum demonstrează teoria economică, ry este determinat şi de variaţia cererii şi
ofertei de pe piaţa muncii, care stabileşte nivelul salariului, precum şi dinamica preţurilor (care în
afară de componenta salariu este influenţată de alte elemente ale costului şi de echilibrul de pe piaţa
producţiei şi a banilor). De aceea, pentru a include în analiză relaţia salarii - preţ – productivitate
trebuie să se facă apel la condiţia de echilibru de pe piaţa muncii, care a fost prezentată în 3.4.
Considerând o serie de ipoteze simplificatoare, consecinţă a evoluţiei teoriei economice, a
trendurilor pe termen lung observate în dinamica indicatorilor macroeconomici sau a nivelului de
dezvoltare atins de diferite ţări s-au elaborat diferite modele de creştere economică.
9.2.2. Caracterizare sintetică a modelelor unisectoriale
După cum s-a arătat mai înainte, modelele statice analizează posibilităţile de obţinere a
venitului total/outputului total care asigură utilizarea integrală a factorilor de producţie.
Modelele de creştere economică au ca obiect dinamica economiei pe termen lung şi
stabilirea condiţiilor care permit dezvoltarea echilibrată sau optimă a economiei naţionale.
Cercetările teoretice şi aplicative efectuate pe această tematică s-au concretizat într-o
literatură de specialitate deosebit de bogată care propune şi analizează teorii, modele şi politici de
creştere economică. Întrucât tratarea detaliată a subiectului constituie obiectul altor cursuri
(Cibernetică economică, Teoria echilibrului, Dinamică economică etc.), dar şi datorită structurii
8
Este cunoscut că derivata în raport cu timpul a funcţiei logaritmice este tocmai ritmul de creştere a funcţiei, deci :
 y
d  ln 
d ln y  dy dt  L  d  y / L  dt d ln L  dL dt
  ry ;   ry / L ;   rL . Trebuie făcută precizarea că de regulă se
dt y dt y/ L dt L
y ( y / L ) L
operează cu variabile discrete şi atunci: r  t , ry / L  t , rL   t .
y y ( y / L) L
186
cursului de Macroeconomie ne vom concentra atenţia numai asupra principiilor de modelare, a

conceptelor cu care se operează şi a conexiunilor dintre componentele economiei naţionale.
1. Se pot distinge patru perioade de creştere economică, ilustrate grafic în Figura 9.3.
Dinamica economiei între punctul 0, la momentul t0 , până la punctul 2, momentul t2 ,
conţine patru trenduri diferite:
 primul constă în mişcarea din punctul 0, în care starea economiei este caracterizată
prin cerere mică şi grad înalt de neutilizare a factorilor către traiectoria AB care
asigură eliminarea neutilizării factorilor. Odată atinsă ţinta, economia se poate
dezvolta în continuare numai prin creşterea stocului de capital, a forţei de muncă,
prin stimularea progresului tehnic şi de aici la creşterea economică pe termen scurt
aşteptată.
 Al doilea tip de creştere constă în mişcarea economiei pe traiectoria AB către o
creştere echilibrată pe termen lung, cum este traiectoria W1 W1. Pe traiectoria AB
economia utilizează complet factorii de producţie şi îşi sporeşte înzestrarea tehnică a
muncii şi productivitatea acesteia; este o creştere economică pe termen mediu.
 Al treilea tip de creştere se realizează odată cu deplasarea economiei pe traiectoria
W1 W1 începând din punctul B. Această traiectorie de creştere echilibrată pe termen
lung este denumită şi traiectoria “stării constante”, întrucât se menţin neschimbate
unele raporturi dintre variabile sau ritmuri de creştere. De exemplu, dacă stocul de
capital creşte în acelaşi ritm cu populaţia ocupată, atunci înzestrarea tehnică a muncii
rămâne constantă.
 Ultimul trend descrie deplasarea între două traiectorii pe terme lung, care este
cauzată de modificarea ratei de acumulare la momentul t1 cu consecinţe pozitive
asupra stocului de capital, înzestrării tehnice a muncii şi a productivităţii.
ln W
Notaţii:
W2
W = y / L - productivitatea medie a muncii
2 W1 y - producţia reală
L –forţa de muncă exprimată în om-ore
1 - (w2,w2) şi (w1,w1) reprezintă trenduri de
W2 B creştere cu panta egală cu ritmul de creştere al
productiviţii muncii (rw).
W1 - tendul (w1,w1) are o rată rw. Trendul (w1,w1)
A are o rată de acumulare (economisire) mai
mică decât ) (w2.w2)
0
t
t0 t1 t2
Figura 10.3
2) Forţa de muncă se tratează ca un parametru exogen, iar dinamica sa este descrisă de

relaţiile: Lt  L0  e l t (9.5)
187
sau E t  Lt  e  t  L0  e l   t (9.6)

Aici l = L , cu  ritmul progresului tehnic încorporat în forţa de muncă, iar Et reprezintă
“forţa de muncă efectivă” care se manifestă printr-un potenţial productiv superior şi ca urmare
ritmul său de creştere este n = l +  , denumit şi rata naturală de creştere a economiei.
3) Producţia (yt) depinde de stocul de capital Kt şi de forţa de muncă Lt sau Et , iar relaţia dintre
factori şi rezultat se realizează printr-o funcţie de producţie cu factori substituibili:
Yt = F (Kt, Lt ) sau yt = F (Kt, Et) (9.7)
Dacă se consideră ipoteza că funcţia de producţie este omogenă de grad unu (sau cu
randamente constante la scală - RCS), atunci putem scrie:
yt K 
 F  t ,1  Wt  f k t ; f '  0 , f ' '  0. (9.8)
Et  Et 
Prin urmare se ajunge la o funcţie de producţie în care productivitatea medie a muncii se
exprimă ca funcţie de înzestrarea tehnică a muncii (kt). În figura 9.4 se prezintă graficul acestei
funcţii:
Notă.
W Forma funcţiei este specifică tipului
de randament la scală, respectiv
pentru randamentul descrescător al
f(k) factorului avem:
W1  W0 W2  W1 W3  W2
  ...
W0 W1 W2
Figura 9.4
În cazul în care se operează cu indicatorul Lt atunci trebuie să se utilizeze alte forme de

exprimare a progresului tehnic.
4. Acumularea (S), investiţiile (I) şi stocul de capital (K) sunt elemente fundamentale ale
modelelor de creştere. Stabilire unei relaţii între cerere (CBS), ofertă (OBS) şi sistemul de creştere
care asigură utilizarea totală a stocului de capital, impune exprimarea investiţiei nete (In) ca funcţie
de nivelul producţiei folosind înclinaţia medie către acumulare s = S / y. Astfel, rezultă ecuaţia de
dinamică:
dK
 I tn  s  y t (9.9)
dt
Prin urmare CBS şi dinamica ei se definesc prin relaţiile:
I tn
CBS: yt  (9.10)
s
d y 1 d In
şi respectiv:   (9.11)
dt s dt
188
Dacă tehnologiile sunt caracterizate prin funcţii de producţie cu coeficienţi constanţi, atunci
se poate introduce coeficientul de capital f = K / y; ca urmare OBS şi dinamica acesteia se exprimă
prin relaţiile:
K
OBS: y t  t (9.12)
f
dy 1 dK 1 n
    It (9.13)
dt f dt f
Egalând dinamica cererii cu cea a ofertei obţinem condiţia pentru utilizarea deplină a
capitalului:
d y 1 d In 1 n
    It (9.14)
dt s dt f
De aici se determină rata necesară de creştere a investiţiilor nete şi a producţiei:
s
y  I  (9.15)
f
Pentru ca ambii factori, forţa de muncă şi capitalul, să fie utilizaţi integral, trebuie
îndeplinită condiţia Harrod – Domar:
s
l (9.16)
f
s s
Dacă l    va creşte şomajul, iar dacă l    va apare capital în exces şi ca urmare
f f
scăderea randamentului marginal al acestuia, reducerea profitului şi descurajarea investiţiilor.
Această creştere pe “muchie de cuţit” este instabilă datorită rigidităţii ipotezelor iniţiale. Funcţia de
producţie cu coeficienţi constanţi conduce la faptul că f este constant şi stabilit a priori; rata de
acumulare s şi rata de creştere a forţei de muncă fiind constante nu permit nici o flexibilitate în
deplasarea către soluţia de echilibru.
Rigiditatea modelului poate fi relaxată prin:

utilizarea unei funcţii cu factori substituibili şi ca urmare f se determină în procesul de
creştere;
a) exprimarea ratei de acumulare ca fiind dependentă de profit sau de distribuirea venitului
între capital şi forţa de muncă (de exemplu s = f (), unde  = y ).
K
b) Combinaţii ale primelor două căi.
5. Introducerea consumului pe persoană (C / E) şi a ratei de acumulare (s) ca variabile ale

modelelor de creştere economică a permis descoperirea a două noi direcţii ale analizei
cantitative.
5.1. Regula de aur a acumulării, formulată de E.S. Phelps, care susţine că traiectoria care
maximizează consumul pe persoană (C / E )* se determină alegând acea rată de acumulare s căreia
îi corespunde o înzestrare tehnică a muncii optimă (k*), aceasta rezultând din relaţia:
189
f ' k *   l   (9.17)
Într-o economie competitivă, descrisă de o funcţie de producţie cu randamente constante la scară
(RCS), venitul9 ce revine capitalului – rata profitului .
F  K , L 
Rata profitului, , este tocmai producţia marginală a capitalului, PMK  . Având
K
K K
în vedere că F K , E   E  f   , sau y  L  e  t  f   atunci:
E E
y  K  1 K
  L  e  t  f '   t
  t
 f'  
K Le  Le E
Deci,   f ' k  .
Prin urmare ecuaţia (9.17) arată că nivelul k* se obţine din ecuaţia:
  f ' k   l   (9.18)
5.2. Teoreme de creştere pe traiectorii / magistrale optime. Acestea se ocupă cu

dinamica economiei pe traiectorii care maximizează bunăstarea socială totală măsurată
printr-o funcţie de utilitate, sau maximizează ritmul de creştere al economiei.
9.3. Modele multisectoriale de creştere
Ideea reprezentării economiei naţionale ca un sistem de elemente interconectate a fost

valorificată cu deosebit succes în teoria şi practica economică după apariţia analizei input-output /
intrări-ieşiri, sau balanţa legăturilor dintre ramuri, al cărei autor este W. Leontief. După apariţia
primelor sale lucrări10 s-a manifestat interes crescând pentru acest domeniu al “economiei
structurilor” datorită multiplelor posibilităţi pe care le oferă acest model economico-matematic.
Valoarea sa este confirmată de faptul că a rămas ca un instrument activ şi eficient în patrimoniul
analizei cantitative, majoritatea ţărilor elaborându-şi de-a lungul timpului balanţe statistice ale
legăturilor dintre ramuri. Sistemul Contabilităţii Naţionale, practicat de toate ţările, are la bază
logica input-output şi în acelaşi timp încorporează modelul ca atare pentru a realiza legătura dintre
exprimarea cantitativă şi cea valorică a fluxurilor. Recent a fost publicată lucrarea11 “Economia
9
Venitul ce revine forţei de muncă, sau salariul real (sr) este:
y  K   K 
   t 2   e  t  f k  sau sr  e  f k   k  f ' k 
 t
sr   L  e  t  f '   t  
K  L e   e  L 
În cazul funcţiei de producţie fără progres tehnic, y  L  f  K   L  f k  , deci:
L
y K  1 y K  K  K
  L  f '     f ' k . sr   L  f '      2   f    sr  f k   k  f ' k .
K L L L L  L  L
10
W.W. Leontiej – Quantitative Input-Output Relations in the Economic System of the United States, in “ The Review
of Economics and Statstics”, vol XVIII, 1936
11
Dutchin,Faye, - Structural Economics. Measurig Change in Techonology Lifestyles. Advenced Studies. Island
Press, “Washington D.C. , Corelo, Califorinia, 1998
190
structurilor” care subliniază ideea perenităţii metodei, îi marchează principalele aporturi în analiza
macroeconomică şi în acelaşi timp face extensiuni către problematica social-economică.
Mai trebuie adăugat că aplicaţiile metodei sunt atât macroeconomice cât şi microeconomice,
abordări statice dar şi dinamice. Se referă, de asemenea, la economia unei ţări, dar există şi cercetări
privind zone ale economiei mondiale.
9.3.1. O scurtă prezentare a modelului static

În cadrul balanţei legăturilor dintre ramuri distingem două categorii de fluxuri (de materiale,
produse sau servicii); a) intrările (inputurile) într-o anumită ramură sau subramură (reprezentând
consumuri de resurse) ; b) ieşirile (outputurile) din fiecare ramură sau subramură, concretizate în
producţia rezultată şi repartizată pe destinaţii. Prin aceste două categorii de fluxuri se realizează
evaluarea/măsurarea relaţiilor dintre resurse şi utilizarea lor, echilibrul de ansamblu din economie.
Totodată, în cadrul B.L.R. distingem relaţiile tehnologice, adică legăturile care se formează
în aparatul de producţie al economiei naţionale, în procesul de producţie şi consum. Natura
tehnologică a acestor relaţii producţie-consum este dată de specificul procesului tehnologic al
diferitelor produse şi grupe de produse; pentru un produs (serviciu) determinat, la nivelul dat al
progresului tehnic, va intra în consum o anumită cantitate de mijloace materiale.
Modelul static (în expresie valorică) al balanţei legăturilor dintre ramuri se fundamentează
pe o serie de postulate teoretico-metodologice de care trebuie să se ţină seama atât în elaborarea ei
cât şi la folosirea informaţiilor de intrare şi de ieşire cu care se operează.
Principalele probleme metodologice sunt:

1) în fiecare ramură există o singură tehnologie de fabricaţie, caracterizată prin vectorul
coeficienţilor de cheltuieli;
2) fiecare ramură pură produce un singur produs sau grup de produse omogene, iar
produsele unei ramuri sunt interschimbabile;
3) coeficienţii cheltuielilor sunt determinaţi de tehnologia de producţie, iar modificarea lor
este o consecinţă a progresului tehnic;
4) interdependenţele dintre ramuri au caracter liniar;
5) cheltuielile de producţie ale fiecărei ramuri sunt proporţionale cu volumul producţiei
ramurii respective;
6) dacă sunt îndeplinite o serie de condiţii , printre care şi cele de mai sus, se poate realiza
producţia finală în orice proporţie, ceilalţi factori de producţie – adică forţa de muncă şi
mijloacele de muncă – fiind consideraţi ca resurse nelimitate.
Principalele probleme metodologice sunt: clasificarea şi agregarea ramurilor, evaluarea

elementelor balanţei şi tratarea importului.
Schema modelului static al B.L.R. se prezintă în tabelul 9.1. Se constată că acest tablou al
fluxurilor îndeplineşte funcţii multiple în analiza intrări-ieşiri:
- defineşte componentele sistemului (ramură sau produse), identifică interdependenţele
dintre ele şi descrie structura sistemului;
- furnizează informaţiile de bază pentru scrierea modelului matematic,
191
- stă la baza determinării coeficienţilor tehnologici care sunt elemente constante ale
modelului.
Tabelul B.L.R. este format din patru cadrane şi surprinde structura economiei naţionale,
definită prin n ramuri şi relaţiile dintre acestea, utilizarea finală şi structura valorică a producţiei,
precum şi unele procese de redistribuire a fondurilor valorice.
Tabelul balanţei statistice a legăturilor dintre ramuri

Tabelul 9.1
Utili Consum intermediar în ramura Utiliza Total folosit
zări 1 … j … n Total re (Xi + Mi)
finală Zi
Resurse Yi
Ramura 1 X11 … X1j … X1n  X1j Y1 X1 + M1

j
. . . . . . . . .
. . . . . . . . .
. . . . . . . . .
Ramura i Xi1 … Xij … Xin  Xi j Yi Xi + Mi
j
. . . . . . . . .
. . . . . . . . .
. . . . . . . . .
Ramura n Xn1 … Xnj … Xnn  Xn j Yn Xn + Mn
j
Total  X i1 …  X ij …  X in   X ij  Yi  X i  M i 
consum i i i i j i i
intermediar
Valoare VA1 … VAj … VAn  VA j
adăugată j
Total X1 … Xj … Xn Xj
producţie j
Import M1 … Mj … Mn M j
j
Total resurse X1+M1 … Xj+Mj … Xn+Mn 

 Xj Mj 
j
Notă. În această schemă importul (competitiv şi necompetitiv) este inclus în cadranul III ca
o resursă cu aceeaşi utilitate ca producţia ramurilor. Ca rezultat cadranele I şi II conţin numai
fluxuri din producţia internă. Există şi varianta includerii importului în cadranul I împreună cu
fluxurile Xij.
Cadranul I caracterizează legăturile reciproce dintre ramurile economiei naţionale, ceea ce
reprezintă producţia intermediară (pe linii) sau consumul intermediar (pe coloane).
192
Pe linii sunt înregistrate deci fluxurile de produse şi servicii rezultate ca urmare a repartizării
acestora către utilizatori, iar pe coloane se înscriu intrările de produse intermediare (materii prime,
materiale, semifabricate, combustibil, energie şi servicii productive) ce revin fiecărei ramuri.
Matricea pătratică a cadranului I se prezintă deci astfel:

X 11 X 12 ... X 1 j ... X 1n
. . . . . .
X i1 X i 2 ... X ij ... X in (9.19)
. . . . . .
X n1 X n 2 ... X nj ... X nn
Ea ilustrează fluxurile intermediare dintre ramuri, în care i reprezintă (pe linii) ramurile
furnizoare, iar j (pe coloane) ramurile consumatoare.
Elementul tipic al cadranului este Xij, care desemnează valoarea producţiei ramurii i
consumată în ramura j. Toate fluxurile cadranului reprezintă tranzacţii corespunzătoare contului
curent şi se pot evalua folosind preţurile producătorilor sau cumpărătorilor.12
Prin utilizarea preţurilor producătorilor, toate elementele care compun diferenţa dintre preţul
cumpărătorului şi cel al vânzătorului se vor adăuga în mod agregat la cumpărător, considerându-se
cheltuieli de aprovizionare. În acest fel, ele vor fi incluse o singură dată în cheltuielile fiecărei
ramuri (la rândul corespunzător comerţului, transporturilor etc.); pe de altă parte, ele vor depinde
numai de variaţia structurii repartizării producţiei.
Cu toate că obţinerea datelor necesare este mai dificilă, totuşi, în afara avantajului menţionat
mai sus, se mai adaugă şi cel al transformării cu uşurinţă a balanţei în preţurile cumpărătorului, ceea
ce oferă posibilităţi mai largi pentru analiza economică.
Practica mondială şi-a manifestat preferinţa pentru utilizarea preţurilor producătorilor
(importul se evaluează la c.i.f. frontiera ţării, iar exportul în preţuri franco-depozitul producătorului
mărfii de export).
Sumele elementelor Xij ale cadranului I, pe fiecare linie (rând) şi pe fiecare coloană au
semnificaţii economice precise:
n
a)  X ij  X i  - producţia intermediară a ramurii i repartizată pentru consum intermediar
j 1
celor n consumatori;
n
b)  X ij  X  j - valoarea totală a intrărilor în ramura j (consumul intermediar), adică
i 1
totalul cheltuielilor materiale exclusiv amortizarea şi importul.

Cadranul II reflectă structura utilizării finale a producţiei celor n ramuri, adică repartizarea
producţiei finale a fiecărei ramuri (Yi) pentru consumul individual al populaţiei ( Yici ), consumul
colectiv al populaţiei, ( Yi cc ), consumul instituţiilor social-culturale ( Yi sc ) şi al administraţiei ( Yi a ),
12
Cele mai multe tranzacţii din economie sunt înregistrate la preţurile cumpărătorului: elementele fiecărui rând vor
cuprinde, în consecinţă, adaosul comercial, costul transportului etc. , care variază odată cu modificarea repartizării
producţiei ramurii i. Ca urmare valoarea totală a producţiei va depinde de aceste variaţii, deşi volumul fizic al producţiei
rămâne neschimbat. Un alt neajuns constă în faptul că adaosul comercial, costul transportului etc. vor fi înregistrate de
două ori în B.L.R., influenţând stabilitatea coeficienţilor tehnici.
193
precum şi investiţia brută de capital fix ( Yi I ), variaţia stocurilor şi rezervelor ( Yi v ), exportul ( Yi E )

şi pierderi ( Yi p ). Prin urmare, produsul final, la nivelul ramurii i (deci Yi ) are următoarea structură
pe direcţii de utilizare:
Yi  Yici  Yi cc  Yi sc  Yi A  Yi I  Yi v  Yi E  Yi p (9.20)
Deci în cadranul II se prezintă fluxurile de bunuri şi servicii ieşite din afara producţiei şi
intrate în sfera utilizării finale.
Întrucât suma  Yi constituie corespondentul material al valorii adăugate brute (VA), rezultă
i
că la nivelul economiei naţionale, cadranul II caracterizează utilizarea valorii adăugate brute.

Considerând cadranele I şi II rezultă indicatorii:
n
Total utilizări ale ramurii i: z i   X ij  Yi  M i ,
j 1
i  1, n 
Producţia totală a ramurii i: Xi = Zi – Mi i  1, n  
n
unde: X i   X ij  Yi (9.21)
j 1
în care: Xi - reprezintă producţia totală a ramurii i;

Xij – producţia intermediară a ramurii i destinată a fi consumată în ramura j;
Yi - produsul final al ramurii i.
Cadranul III conţine, pentru fiecare ramură, fondul de amortizare (Rj), venitul naţional creat
(obţinut după repartizarea primară ), valoarea adăugată (VAj = Rj + Vj ) şi importul (Mj).
Pe economia naţională, aceste elemente devin:
n
R   R j - fondul de amortizare pe economie;
j 1
n
V   V j - venitul naţional creat pe economie (suma veniturilor primare)
j 1
n
VA   VA j - valoarea adăugată la nivelul economiei naţionale, fiind formată
j 1
din R  V .
Considerând simultan cadranele I şi III obţinem relaţiile:
n
X j   X ij  VA j
i 1
 j  1,n (9.22)
Însumarea producţiei interne a tuturor ramurilor, folosind ecuaţiile (9.21 ) şi (9.22) conduce
la acelaşi rezultat:
  X ij   Yi    X ij   VA j
i j i j i j
Întrucât cele două sume duble sunt egale, obţinem o egalitate afirmată încă din capitolul 1:
 Yi   VA j (9.23)
i j
Cadranul IV reflectă unele procese de redistribuire din economia naţională, făcând legătura
dintre elementele cadranelor III şi II. Elementele cadranului IV nu sunt legate direct de sistemul de
194
producţie, iar elaborarea lui nu justifică efortul pentru culegerea datelor necesare, mai ales în
condiţiile integrării BLR în Sistemul Contabilităţii Naţionale.
Se impune observaţia că valoarea producţiei nu este cifra de afaceri, iar consumul
intermediar nu este sinonim cu volumul achiziţiilor. Diferenţa dintre valoarea producţiei şi cifra de
afaceri este tocmai variaţia stocului de produse finite, iar diferenţa dintre consumul intermediar şi
achiziţionări (cumpărări) este variaţia stocului de materii prime.
Pentru elaborarea tabelelor intrări-ieşiri se utilizează preţuri observabile în mod direct şi preţuri sau
valori reconstituite pornind de la elementele componente. Preţurile observabile în mod direct pentru
produsele din producţia internă şi pentru cele importate sunt următoarele:
A. Produse din producţia internă B. Produse importate

a) preţul de producţie a) preţul c.i.f.
b) preţul de uzină b) preţul de vamă
b1) fără TVA facturată b1) fără TVA facturată
b2) inclusiv TVA facturată b2) inclusiv TVA facturată
c) preţul de achiziţie c) preţul de achiziţie
c1) fără TVA deductibilă c1) fără TVA deductibilă
c2) inclusiv TVA deductibilă c2) inclusiv TVA deductibilă
Preţul de producţie al unui produs corespunde sumei costurilor bunurilor şi serviciilor

utilizate şi remunerării factorilor de producţie. Preţul de uzină se obţine adăugând la preţul de
producţie impozitele nete pe produs vărsate de unităţile producătoare. Preţul de achiziţie este preţul
global plătit de utilizator, inclusiv eventualele rabaturi şi rambursări (include adaosurile comerciale
şi cheltuielile de transport).
Preţul c.i.f. este cel la care sunt înregistrate produsele importate şi se compune din valoarea
f.o.b. (free on board) a bunurilor (adică franco-frontiera ţării exportatoare) şi cheltuielile de
transport între frontiera ţării exportatoare şi frontiera ţării importatoare.
Preţul de vamă se obţine adăugând la preţul c.i.f. impozitele nete referitoare la importuri.
Preţul de achiziţie al produselor importate se obţine adăugând la preţul de vamă costurile
de distribuţie în interiorul ţării importatorului.
Pentru evaluarea fluxurilor de bunuri şi servicii în tabelul intrări-ieşiri la preţul de uzină, în
conturile sectoarelor şi în conturile simplificate ale naţiunii, se convine să se opereze o alegere între
două sisteme de evaluare: sistemul net şi sistemul brut.
În cadrul sistemului net evaluarea fluxurilor se face astfel: producţia – fără TVA facturată la
producător, importurile – fără TVA facturată la producător, utilizările intermediare – fără TVA
deductibilă, consumul final – inclusiv TVA, formarea brută de capital – fără TVA deductibilă,
exporturile – fără TVA.
Ca urmare a sistemului de evaluare diferit se disting trei tipuri de tabele intrări-ieşiri:
a) Tabelul intrări-ieşiri la preţuri de producţie, în care fluxurile sunt evaluate la preţuri de
producţie pentru produsele de origine internă şi la preţuri c.i.f. pentru produsele
importate.
b) Tabelul intrări-ieşiri în preţuri de uzină (fără TVA deductibilă) în care fluxurile se
evaluează astfel: producţia la preţuri de uzină fără TVA deductibilă, importurile la
195
preţuri de vamă fără TVA facturată, iar utilizările intermediare şi finale la preţuri de
uzină fără TVA deductibilă. O linie specială “TVA ce grevează produsele” la resursele
tabelului realizează echilibrul între totalul utilizărilor şi cel al resurselor.
c) Tabelul intrări-ieşiri în preţuri mixte în care fluxurile sunt evaluate ca în tabelul
precedent, în afară de utilizările finale, care sunt evaluate la preţuri de achiziţie fără
TVA deductibilă.
Matricea (9.19) se utilizează pentru calculul coeficienţilor tehnici sau a cheltuielilor directe
aij:
X ij
aij 
Xj
i , j  1,n 
Pe baza acestor coeficienţi se constituie matricea A = ( aij ) denumită matricea tehnologică,
iar pe de altă parte se definesc funcţiile cheltuielilor de producţie:
X ij  aij  X j (9.24)
Înlocuind în (9.21) obţinem următoarele ecuaţii de repartizare a producţiei:
n
X i   aij  X j  Yi , i  1, n (9.25)
j 1
sau matriceal:
X  A X  Y
Dacă vectorul produsului final este stabilit exogen, atunci rezultă soluţia:
1
X  I  A   Y .
Probleme
1. Care sunt principalele teorii ale creşterii economice?

2. Ce reprezintă modelele unisectoriale de creştere economică?
3. Care sunt corelaţiile macroeconomice de bază ale creşterii economice?
4. Definiţi regula de aur a lui Phelps.
5. Definiţi şi interpretaţi condiţia Harrod-Domar.
Bibliografie:
Bucureşti, 2005
196

Curs Tot

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Tot

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Unitatea de învăţare 1 CONCEPTE FUNDAMENTALE ALE MODELĂRII MACROECONOMICE

CONCEPTE FUNDAMENTALE ALE MODELĂRII MACROECONOMICE

1.1. Structura mecanismului macroeconomic

OBIECTIVELE UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE 1.

 Cunoaşterea conceptelor macroeconomice de bază, a relaţiilor existente între diferite variabile

1.1. Structura mecanismului macroeconomic

Administraţia publică (guvernul) este o organizaţie ce stabileşte legi şi reguli, impune un

1. munca (forţa de muncă)

Pământul reprezintă totalitatea resurselor naturale utilizate pentru producerea de bunuri şi

Piaţa reprezintă una dintre alternativele mecanismelor de coordonare a deciziilor. Cealaltă

O economie în care acţionează mecanismele de coordonare prin intermediul pieţei se

Politica economică. Politica economică se defineşte prin acţiunile administraţiei publice

1.2 Instrumentele analizei macroeconomice

1.2.1 Modele şi date

Prin noţiunea de model vom înţelege un mod de reprezentare a realităţii în care se

Această reprezentare simplificată a realităţii – modelul – trebuie să surprindă însă

Datele ce vor fi introduse în modele permit, pe de o parte, cuantificarea proceselor şi

Un model trebuie să aibă următoarele caracteristici:

a) consistenţă logică: relaţiile dintre elementele modelului trebuie să surprindă aspectele

Analiza unei probleme presupune parcurgerea a trei etape:

1.2.2 Organizarea datelor

a) titlul tabelului – în care se specifică datele ce sunt conţinute în acesta;

De exemplu să presupunem că ne interesează evoluţia Produsului Intern Brut în statele din

Un grafic trebuie să conţină următoarele elemente:

a) titlul graficului – care va descrie datele prezentate;

Evolutia PIB in Romania in perioada 1990-

Atunci indicele general se mai poate calcula astfel:

Indicele preţurilor de consum

Variabile nominale şi variabile reale

Măsurarea dinamicii variabilelor economice

1.3 Principii ale sistemului contabilităţii naţionale

1.3.1. Fluxul circular al veniturilor şi cheltuielilor. Cazul unei economii închise

Sistemul Conturilor Naţionale s-a dezvoltat ca un cadru conceptual şi evaluează indicatorii

oferta de bunuri şi Cererea (cheltuieli)

Din relaţiile (1.1) şi (1.2) rezultă:

Din (1.3) rezultă:

1.3.2. Fluxul circular al veniturilor şi cheltuielilor. Cazul unei economii deschise

Pieţele Pieţele Pieţele

În fluxul circular al veniturilor şi cheltuielilor, gospodăriile încasează veniturile (Y) de la

Administraţia publică (guvernul) cumpără bunuri şi servicii de la firme precum şi diverse

Transferurile reprezintă sume de bani transmise de către administraţia publică gospodăriilor

PIB la preţurile pieţei: PIBp = C + I + G (1.6)

PIB la costul factorilor PIBcf = C + I + G – Te + Sv6 (1.7)

Gospodării Putere publică Firme

Veniturile gospodăriilor exprimate la costul factorilor sunt suplimentate de transferuri

YD = PIBcf +GTR – Td (1.8)

Cum YD = C + S, atunci S = YD – C, şi de aici: PIBcf = C + S – TR + Td (1.9)

Din (1.7) şi (1.9) obţinem:

C + S – TR + Td = PIBcf = C + I + G – Te +Sv (1.10)

De aici rezultă alte două relaţii importante:

Sectorul extern face legătura dintre economia naţională şi restul lumii.

I = S + (NT – G) + (IM – X) (1.12)

Această relaţie ne permite să identificăm indicatori agregaţi importanţi ce vor explica

 economiile private (ale gospodăriilor): S = (Y – NT) – C;

 economiile la nivelul naţional: NS = S + (NT – G) = Y – C – G;

În figura 1.7 este reprezentată semnificaţia relaţiei macroeconomice (1.11):

PNB = PIB + venitul net din străinătate

Capital şi Investiţii. Capitalul este o noţiune macroeconomică fundamentală prin

PNB - deprecierea (consumul de capital) = Produsul Naţional Net (PNN)

Avuţie şi Economisire (Acumulare). Avuţia (naţională) reprezintă valoarea tuturor

În figura 1.8 se prezintă un rezumat al celor prezentate până acum.

1.3.3. Metode de măsurare a fluxurilor

Pentru a determina PIB va trebui să calculăm: