ORGANE DE MAŞINI PENTRU PROFIL ENERGETIC - TEORIE

Capitolul 1

INTRODUCERE

-6-
 ORGANE DE MAŞINI PENTRU PROFIL ENERGETIC - TEORIE

1.1. DEFINIREA CONCEPTULUI DE “ORGANE DE MAŞINI”

Obiectul acestei lucrări este studiul organelor de maşini din componenţa
instalaţiilor tehnice specifice profilului energetic. Conform schemei “bloc
funcţionale” din figura 1.1, o instalaţie tehnică este formată, în general, dintr-o
maşină motoare (MM), o maşină de lucru (ML), dispozitive de comandă şi
reglare (DCR), mecanisme (M) şi organe de maşini (OM).
Pentru exemplificare, în figura 1.2 este
DCR
prezentată schema “cinematică” a unui troliu
mecanic, utilizat în centralele termice. În acest
MM M ML caz, maşina motoare este motorul electric
(ME), maşina de lucru este troliul (T),
dispozitivele de comandă şi reglare sunt
OM materializate de panoul de comandă (PC),
mecanismul este reductorul de turaţie (RT),
Fig.1.1. Schema bloc funcţională
iar organele de maşini sunt cuplajele (C1(2)) şi
a unei instalaţii tehnice.
lagărele cu alunecare (LA1(2)).
Trebuie precizat că şi maşinile şi mecanismele (în exemplul considerat motorul
electric şi reductorul de turaţie) au în componenţa lor organe de maşini (arbori,
rulmenţi, pene paralele, roţi dinţate, elemente de etanşare etc).

C1
ME C2 LA1 LA2
RT

T
PC

G
Fig.1.2. Schema cinematică a unui troliu mecanic.

Astfel, pentru înţelegerea conceptului de “organe de maşini” este necesară

mai întâi definirea maşinii şi a mecanismului.
Maşina este un sistem tehnic format din elemente mobile cu mişcări bine
determinate unele faţă de altele având ca scop fie transformarea energiei dintr-o
formă în alta (maşină de forţă), fie efectuarea de lucru mecanic (maşină de lucru).
O maşină de forţă poate fi motoare, dacă transformă în energie mecanică o
energie diferită de cea mecanică (de ex. motoarele electrice, hidraulice, pneumatice,
termice), sau generatoare, dacă transformă energia mecanică în altă formă de energie
(de ex. generatoarele electrice, hidraulice, pneumatice, termice).

-7-
 ORGANE DE MAŞINI PENTRU PROFIL ENERGETIC - TEORIE

O maşină de lucru poate fi prelucrătoare, dacă modifică forma,

dimensiunile, aspectul unor corpuri (de ex. maşinile unelte, maşinile agricole), sau
transportoare, dacă modifică poziţia unor corpuri (de ex. pompele, ventilatoarele).
Mecanismul este un sistem tehnic format din elemente mobile cu mişcări
bine determinate unele faţă de altele având ca scop transmiterea şi/sau transformarea
mişcării (de ex. reductoarele de turaţie, multiplicatoarele de turaţie, mecanismele cu
pârghii).
Organele de maşini sunt elemente componente ale maşinilor sau
mecanismelor care pot fi proiectate şi executate separat. Există organe de maşini
simple (de ex. şuruburile, piuliţele, penele, arcurile) şi complexe (de ex. lagărele cu
alunecare, lagărele cu rostogolire, cuplajele).

1.2. CALCULE AFERENTE ORGANELOR DE MAŞINI

În general, calculele stabilesc legătura dintre dimensiuni, material şi
solicitări, însă trebuie să ţină cont şi de alţi factori cum sunt tipul contactului,
modul de ungere, duritate, rugozitate etc.
Practic, principalele calcule aferente organelor de maşini, care au cea mai
mare pondere sunt cele de rezistenţă. Ele pot fi mai simple sau mai complexe în
funcţie de datele concrete şi de importanţa aplicaţiei:
q la solicitările interne ale unei piese, simple şi statice, calculele pot fi folosite
pentru:
• compararea tensiunii efective (T), care este raportul dintre sarcina (S) şi
elementul dimensional (ED), cu tensiunea admisibilă (Ta), care este raportul
dintre tensiunea limită (TL) şi un coeficient de siguranţă admisibil (ca):
S TL
T= ≤ Ta = (1.1)
ED ca
• compararea coeficientului de siguranţă efectiv (c), care este raportul dintre
tensiunea limită (TL) şi tensiunea efectivă (T) cu coeficientul de siguranţă
admisibil (ca):
TL
c= ≥ ca (1.2)
T
• dimensionare, adică determinarea elementului dimensional minim necesar din
punctul de vedere al rezistenţei materialului:
S
ED ≥ (1.3)
Ta
q la solicitările interne ale unei piese, compuse şi statice, se verifică tensiunea
echivalentă (Tech):
Tech ≤ Ta (1.4)
q la solicitările interne ale unei piese, simple şi/sau compuse, variabile în timp, se
compară coeficientul de siguranţă efectiv (c) cu cel admisibil (ca):
c ≥ c a ≈ 1,3...1,5 (1.5)

-8-
 ORGANE DE MAŞINI PENTRU PROFIL ENERGETIC - TEORIE

q la solicitările de contact a unor suprafeţe conforme (aria nominală de contact

nenulă), se compară tensiunea superficială de contact efectivă (Ts) cu cea
admisibilă (Tsa) a materialului mai "puţin rezistent":
Ts ≤ min (Tsa ,1 ; Tsa , 2 ) (1.6)
q la solicitările de contact a unor suprafeţe neconforme (aria nominală de contact
nulă, contacte hertziene), se compară tensiunea hertziană maximă (σH) cu cea
admisibilă (σHa) a materialului mai "puţin rezistent":
σ H ≤ min (σ Ha ,1 ; σ Ha , 2 ) (1.7)
Observaţii
Ø Sarcina (S) este forţă normală dacă solicitarea este de tracţiune (întindere) sau
compresiune, forţă tăietoare pentru forfecare, moment de încovoiere sau de
torsiune (răsucire);
Ø Elementul dimensional (ED) este aria secţiunii la tracţiune, compresiune şi
forfecare, modulul de rezistenţă axial la încovoiere sau modulul de rezistenţă
polar la torsiune;
Ø Tensiunea limită (TL) este fie limita de curgere la materialele "tenace" (de tipul
oţelurilor, care "curg" înainte de a se "rupe"), fie limita de rupere la materialele
"fragile" (de tipul fontelor, care se "rup" fără să "curgă");
Ø Coeficientul de siguranţă admisibil (ca) se stabileşte deobicei în funcţie de
importanţa aplicaţiei, dar în situaţiile obişnuite se adoptă ca ≈ 2 ... 3, faţă de limita
de curgere şi ca ≈ 4 ... 5, faţă de limita de rupere;
Ø Valoarea tensiunii superficiale de contact admisibile (Tsa) este mai mică în situaţia
mai nefavorabilă, în care între suprafeţe există mişcare reletivă.
Alte calcule aferente organelor de maşini, care au o pondere mai mică sau
sunt specifice numai anumitor organe de maşini sunt:
q de deformaţii, specifice arcurilor şi arborilor, prin care se compară deformaţia
liniară (f) şi/sau unghiulară (ϕ) cu o valoare admisibilă:
f ≤ fa (1.8)
ϕ ≤ ϕa (1.9)
q de vibraţii, specifice arborilor, prin care se compară turaţia de regim (n) cu cea
critică (ncr), corespunzătoare fenomenului de rezonanţă:
ì≤ 0,8n cr − arbore " rigid"
ní (1.10)
î≥ 1,2n cr − arbore " elastic"
q termice, prin care se compară temperatura "de echilibru" (t), corespunzătoare
funcţionării de regim, cu o valoare admisibilă:
t ≤ ta (1.11)
q de durabilitate, specifice rulmenţilor, prin care se compară durabilitatea efectivă,
exprimată în ore (Lh), cu o valoare admisibilă:
L h ≥ L ha (1.12)

-9-
 ORGANE DE MAŞINI PENTRU PROFIL ENERGETIC - TEORIE

Mai sunt şi alte calcule care se pot face în vederea proiectării organelor de
maşini, de exemplu de uzură, de fiabilitate, economice etc.

1.3. PRECIZĂRI DESPRE CUPRINSUL LUCRĂRII

Lucrarea de faţă este concepută în special pentru studenţii de la profilul
energetic şi de aceea cuprinde numai principalele capitole ale unui curs de organe de
maşini, structurate în patru părţi. Deoarece în fiecare parte capitolele sunt pezentate
"direct", fără o introducere prealabilă, considerăm că sunt necesare câteva precizări
de ordin general.
În capitolele primei părţi sunt prezentate principalele tipuri de asamblări
(adică subansamble obţinute prin îmbinarea a două sau mai multe piese care
îndeplinesc un anumit rol funcţional).
Asamblările sunt demontabile, atunci când desfacerea lor este posibilă fără
distrugerea totală sau parţială a elementelor componente, sau nedemontabile, în caz
contrar.
Asamblările demontabile îşi îndeplinesc rolul funcţional, fie prin forma
conjugată a unora dintre elementele componente, fie prin intermediul forţelor de
frecare dintre suprafeţele active ale îmbinării.
Sunt asamblări demontabile care “lucrează” atât prin formă cât şi prin frecare,
acesta fiind cazul asamblărilor filetate care fac obiectul capitolului 2.
În capitolul 3 sunt prezentate alte asamblări demontabile, dintre care unele
lucrează prin formă, iar altele prin frecare. Referitor la aceste asamblări trebuie
subliniate câteva idei:
• la acelaşi “gabarit”, asamblările prin formă sunt mai portante (pot
prelua/transmite sarcini mai mari) decât cele prin frecare;
• la asamblările prin formă, solicitarea de bază (cea mai periculoasă,
care determină portanţa) este cea de contact, alte solicitări fiind
forfecarea şi/sau încovoierea;
• în vederea unei funcţionări corecte, asamblărilor care lucrează prin
frecare trebuie să li se asigure o “prestrângere” (“pretensionare”)
controlată;
• principala problemă pentru calculul asamblărilor prin frecare este
incertitudinea valorii coeficientului de frecare de alunecare, µ,
dintre suprafeţele active ale asamblării, care depinde de mai mulţi
factori (cei mai importanţi fiind cuplul de materiale şi starea de
ungere). Pentru a compensa valoarea "aproximativă" a coeficientului
de frecare, sarcina (momentul şi/sau forţa) se majorează cu un
coeficient de suprasarcină (de siguranţă) β = 1,1 ... 1,5.
Observaţie - De obicei, pentru µ se adoptă o valoare constantă din "plaja de valori"
recomandată în literatura de specialitate. Însă, pentru a da un caracter
"acoperitor" calculelor, se poate lucra cu valoarea maximă a lui µ
pentru "prestrângere" (faza de montaj) şi cu valoarea minimă a lui µ
pentru "funcţionare".

- 10 -
 ORGANE DE MAŞINI PENTRU PROFIL ENERGETIC - TEORIE

O categorie importantă de asamblări demontabile o reprezintă cele arbore-

butuc. Acestea au ca scop transmiterea turaţiei (mişcării de rotaţie) şi puterii, deci a
momentului de torsiune, de la arbore la butuc sau invers.
Observaţie - Dacă se cunoaşte puterea P în kW şi turaţia n în rot/min, atunci
momentul de torsiune Mt în N⋅mm se calculează cu relaţia:
3 ⋅ 10 7 P
Mt = (1.13)
π n
Tot în capitolul 3 este prezentată asamblarea cu bolţ de articulaţie, care este
caracteristică mecanismelor plane cu pârghii, de exemplu cricului auto.
Există mai multe tipuri de asamblări nedemontabile (prin sudare, prin nituire,
prin lipire, prin încleiere), dintre care în capitolul 4 sunt tratate asamblările sudate.
Practic, sunt prezentate principalele aspecte legate de calculul cordoanelor de sudură
"cap la cap" şi respectiv "de colţ", obţinute prin sudare cu electrod.
O categorie aparte de asamblări o constituie cele elastice (arcurile), care fac
obiectul capitolului 5. Dintre numeroasele tipuri de arcuri cunoscute, în lucrare sunt
analizate numai trei (bară de torsiune, monolamelar şi respectiv cilindric elicoidal de
compresiune), atât pentru că sunt mai utilizate cât şi pentru că relaţiile de calcul
aferente, prin simplitatea lor, pot fi considerate o aplicaţie directă a cunoştinţelor de
bază de la disciplina "rezistenţa materialelor".
Partea a II-a se referă la tribologie, un domeniu interdisciplinar care se ocupă
de studiul fenomenelor de frecare, ungere şi uzare.
Capitolul 6 se referă la principalele caracteristici ale diferitelor regimuri de
frecare de alunecare (uscată, limită, fluidă, mixtă) şi respectiv de rostogolire.
În capitolul 7 sunt prezentate cele mai utilizate materiale de ungere
(lubrifianţi), uleiurile minerale şi unsorile consistente.
În capitolul 8 sunt descrise principalele tipuri de uzare ale organelor de
maşini (adezivă, abrazivă, oboseală superficială de contact).
Capitolele parţii a III-a sunt dedicate organelor de maşini a căror funcţionare
este caracterizată de mişcarea de rotaţie: arbori, lagăre, cuplaje.
Capitolul 9 se referă la calculele aferente arborilor drepţi (de rezistenţă,
deformaţii şi respectiv vibraţii).
În capitolul 10 sunt prezentate lagărele, care sunt organe de maşini ce asigură
rezemarea arborilor şi osiilor. Lagărele trebuie să aibă rezistenţă mecanică ridicată
(preiau reacţiuni radiale şi/sau axiale), o bună rigiditate (preiau deformaţii
unghiulare) şi rezistenţă termică (preiau căldura produsă prin mişcare relativă). După
mişcarea relativă, lagărele sunt de rostogolire (rulmenţi), de alunecare sau hibride (de
rostogolire şi alunecare). Deşi sunt standardizate numeroase tipuri de rulmenţi, în
lucrare se face referire numai la montajul şi calculul celor mai utilizaţi (radiali cu bile
şi radial-axiali cu role). De asemenea, sunt prezentate şi lagărele cu alunecare, cu
frecare uscată, limită sau mixtă şi respectiv cele cu frecare fluidă (hidrodinamice şi
hidrostatice).
Cuplajele sunt organe de maşini care se realizează într-o gamă largă de tipuri
standardizate şi/sau tipizate. În capitolul 11, se face referire la cele mai reprezentative
dintre acestea, mai mult descriptiv.

- 11 -
 ORGANE DE MAŞINI PENTRU PROFIL ENERGETIC - TEORIE

În sfârşit, în partea a IV-a sunt tratate transmisiile mecanice. Legătura dintre

o maşină motoare (MM) şi una de lucru (ML), se poate realizeaza "direct", printr-un
cuplaj (C), ca în fig. 1.3. În această situaţie însă, pot apărea unele aspecte negative.
Astfel, arborii celor două maşini nu pot avea orice poziţie relativă în spaţiu, trebuie să
C aibă acelaşi sens de rotaţie, aceiaşi turaţie şi
MM ML aceiaşi putere (acelaşi moment de torsiune).
Legătura dintre maşina motoare şi
Fig.1.3. Schiţa legăturii directe dintre o cea de lucru, se poate realiza şi "indirect"
maşină motoare şi una de lucru. (v.fig. 1.4), prin intermediul unei transmisii
mecanice (TM) şi a cuplajelor (C1), (C2). În
acest caz, inconvenientele amintite mai sus sunt "rezolvate" chiar de transmisie.
C1
MM C2
TM
P, n ML
i i
Pe, ne
Fig.1.4. Schiţa legăturii indirecte dintre o maşină motoare şi una de lucru.
În general, o transmisie mecanică este caracterizată de:
q randament, care este raportul dintre puterea de la ieşire (Pe) şi cea de la intrare
(Pi), fiind produsul randamentelor tuturor cuplelor de frecare din transmisie:
P
η= e =
Pi j
∏
ηj ≤ 1 (1.14)

q raport de transmitere, care se defineşte ca raport între turaţia de la intrare (ni) şi

turaţia de la ieşire (ne), fiind produsul rapoartelor de transmisie ale tuturor
componentelor transmisiei:
n
i= i =
ne k
∏
ik (1.15)

Unele transmisii au un raport de transmitere constant, fiind "reductoare"

(dacă i > 1), sau "multiplicatoare" (dacă i < 1). Există însă şi "variatoare", adică
transmisii la care raportul de transmitere este variabil în mod continuu sau în trepte.
Transmisiile mecanice transmit putere şi turaţie, deci moment de torsiune,
între maşina motoare şi cea de lucru, fie prin "formă" (cele cu roţi dinţate, cu lanţuri
etc.), fie prin "frecare" (cele prin curele, prin roţi cu fricţiune etc.).
Unele transmisii mecanice au "element intermediar flexibil" (cele prin curele,
cu lanţuri etc.), iar altele nu (cele cu roţi dinţate, prin roţi cu fricţiune etc.).
În capitolul 12 sunt abordate mai în amănunt aspectele teoretice ale
angrenajelor cilindrice cu dinţi drepţi, dar şi problematica de bază a altor tipuri de
angrenaje (cilindrice cu dinţi înclinaţi, conice cu dinţi drepţi, melc-roată melcată).
În capitolul 13 sunt prezentate pe scurt transmisiile prin roţi cu fricţiune
cilindrice şi respectiv conice cu suprafeţe active netede.
Ultimul capitol al lucrării, al 14-lea este dedicat principalelor elemente
geometrice şi sistemului de forţe caracteristice transmisiilor prin curele.

- 12 -