CAPITOLUL 4

INSTALAŢII DE TURBINE CU GAZE

(I T G)

Turbinele cu gaze sunt maşini termice rotative energetice, destinate transformării energiei
termice a gazelor în energie mecanică de rotaţie (asemănător turbinelor cu abur).
Fluidul de lucru îl constituie în majoritatea cazurilor gazele de ardere, obţinute prin arderea
combustibililor fosili superiori în camera de ardere, dar pot fi utilizate şi alte gaze sau amestecuri
de gaze precum: gaze provenite din procese tehnologice, aer cald, heliu, gaze naturale
comprimate, etc.
Turbinele cu gaze sunt cunoscute îndeosebi datorită utilizării lor în aviaţie, dar în ultimele
decenii, datorită progreselor făcute în domeniul ştiinţei materialelor şi a transferului tehnologic
din domeniul aeronautic, tot mai multe instalaţii de turbine cu gaze sunt utilizate în energetică şi
în industrie, pentru antrenarea de generatoare electrice, compresoare, suflante. Cu toate că
turbina propriu-zisă este numai o componentă a instalaţiei, alături de compresor şi camera de
ardere, de multe ori sub denumirea de turbină cu gaze se subînţelege întreaga instalaţie. În acest
capitol vor fi tratate turbinele cu gaze utilizate în instalaţii energetice staţionare, inclusiv
turbinele provenite din aviaţie, cunoscute sub numele de turbine aeroderivative.

Instalaţiile de turbine cu gaze oferă o serie de avantaje semnificative:

– investiţii specifice de peste 2 ori mai mici decât pentru instalaţiile cu turbine cu abur şi timpi
de realizare semnificativ mai scurţi;
– un nivel al randamentelor şi puterilor tot mai apropiat de al instalaţiilor de turbine cu abur
convenţionale, fapt care a face posibilă exploatarea ITG şi în regim de bază, nu numai de vârf;
– impact redus asupra mediului înconjurător;
– gabarit şi greutate specifică reduse;
– pornire rapidă, siguranţă, fiabilitate şi flexibilitate în exploatare;
– nu necesită sisteme de răcire şi amenajări hidraulice;
– este instalaţia de bază în ciclurile combinate gaze-abur, producând circa 2/3 din puterea
instalată;
– posibilitatea de a oferi sursa de energie pentru consumatori mici, izolaţi sau strategici, prin
producerea şi distribuţia lângă consumator.

Caracteristicile instalaţiilor actuale de turbine cu gaze sunt:

– creşterea temperaturii maxime din ciclu, la valori de (1200 – 1450) 0C. Acest lucru a fost
posibil datorită progreselor făcute în ingineria materialelor şi perfecţionării metodelor de
răcire;
– creşterea eficienţei şi performanţelor compresoarelor axiale, respectiv a randamentului, a
raportului de comprimare şi a debitului de aer. Astfel în ciclul cu gaze pot fi atinse puteri
mari, de 360 MW, cu randamente ridicate şi costuri reduse;
– îmbunătăţirea tehnologiilor de ardere, care permit utilizarea unei game largi de combustibili,
cu eficienţă ridicată şi cu emisii poluante reduse;
– creşterea performanţelor turbinelor cu gaze, prin transferul din domeniul militar în domeniul
civil a unor materiale şi tehnologii avansate;

Cele mai utilizate instalaţii de turbine cu gaze sunt instalaţiile cu ardere internă izobară, cu
circuit închis, cu generator de gaze cu pistoane libere şi instalaţiile detentoare sau recuperatoare.
În acest capitol se vor trata instalaţiile de turbine cu gaze cu adere internă izobară.

1
 4.1. Componentele ITG cu gaze cu ardere internă izobară

Cea mai simplă instalaţie de turbină cu gaze cuprinde (fig. 4.1):

– compresorul – care comprimă aerul necesar arderii; pentru a obţine puteri ridicate sunt
necesare debite mari de aer şi de aceea în majoritatea cazurilor sunt utilizate compresoare
axiale. În instalaţiile de mică putere sunt utilizate şi compresoare radiale (centrifugale).
Lucrul de mecanic de comprimare este foarte mare, compresorul consumând circa
(50 ÷ 60) % din puterea turbinei.
– camera de ardere – în camera de ardere se introduce căldură în ciclul termic, prin arderea la
presiune constantă a combustibilului; cum produsele arderii acţionează direct asupra turbinei,
sunt utilizaţi cu precădere combustibili superiori, lichizi şi gazoşi, iar în cazul arderii
combustibililor solizi sau a gazeificării acestora se iau măsuri speciale de purificare a gazelor
de ardere înainte de a intra în turbină. Pentru a putea introduce combustibilul în camera de
ardere presiunea acestuia trebuie să fie mai mare decât presiunea din camera de ardere.
Comprimarea combustibililor lichizi se realizează cu pompe cu roţi dinţate, iar a
combustibililor gazoşi cu compresoare centrifugale. Un ventil de reglare asigură variaţia
debitului de combustibil la intrarea în camera de ardere, pentru reglarea sarcinii turbinei.
– turbina cu gaze – în turbină are loc
destinderea gazelor de ardere, căderea de
entalpie a acestora fiind transformată în
lucru mecanic. Constructiv şi funcţional
turbina cu gaze se aseamănă forte mult cu
turbina cu abur cu recţiune ridicată,
deosebirile fiind impuse de nivelul
parametrilor gazelor de ardere şi de
domeniul de utilizare.
– generatorul electric – necesită antrenarea
la o turaţie constantă, de sincronism; în
Fig. 4.1. Schema ITG staţionară cazul în care turaţia turbinei este mai
C – compresor; CA – Cameră de ardere;
TG – turbină cu gaze; GE – generator electric; mare între turbină şi generatorul electric
FA – filtru de aer; AZ – amortizor de zgomot; se intercalează un reductor de turaţie.
MP – motor de pornire; PC – pompă de combustibil; – instalaţia de pornire – pornirea instalaţiei
VR – ventil de reglare se face cu un motor de lansare (demaror)
a cărui putere este de circa 5% din puterea turbinei: Motorul de pornire poate fi un motor de
curent alternativ cu colector, un motor de curent continuu, eventual chiar excitatricea
generatorului electric sau un motor cu ardere internă pornit cu acumulator.
– filtrul de aer – aerul necesar arderii este aspirat din atmosferă şi pentru a proteja compresorul
la intrare se prevede un filtru de aer.
– amortizor de zgomot – evacuarea gazelor de ardere în atmosferă dislocă volume mari de aer,
producând zgomot puternic, care se poate atenua prin utilizarea unui amortizor.

Fig. 4.2. Secţiune longitudinală prin ITG tip V 94.2A – Siemens

2
 4.2. Caracteristicile ITG cu ardere internă izobară

Caracteristicile esenţiale a le instalaţiilor de turbine cu gaze cu ardere internă izobară

constau în: - arderea internă sub presiune,
- utilizarea gazelor de ardere ca fluid de lucru
- funcţionarea în circuit deschis.

Arderea internă sub presiune – consecinţe:

– încărcare termică volumică foarte mare, de ordinul q v = (30 ÷ 160 ) MWt/m3, ca urmare
instalaţi este compactă şi uşoară, fiind larg răspândită în aviaţie;
– temperaturi maxime ridicate
necesitate – obţinerea unor puteri specifice mari
– obţinerea unor randamente competitive cu celelalte instalaţii energetice;
limite – rezistenţa materialelor la nivelul ajutajelor şi paletelor turbinei;
- creşterii emisiilor poluante de oxizi de azot.
Răcirea gazelor de ardere în camera de ardere se face cu aer în exces, coeficientul
excesului de are fiind relativ mare în comparaţie cu alte maşini sau instalaţii termice
λ = (2 ÷ 8) pentru t max =(1250 ÷ 700)o C .
La temperaturi mai mari de 1200 0C este necesară răcirea ajutajelor şi a paletelor
primelor trepte de turbină cu aer prelevat de la compresor;
Tensiuni termice foarte mari care reclamă pereţi subţiri, la limita rezistenţei şi stabilităţii
mecanice; în acelaşi timp trebuie asigurată libera dilatare care necesită sisteme speciale de
fixare a pieselor
Materiale speciale care să reziste la - solicitările mecanice şi termice foarte ridicate
- la coroziunea şi oxidarea de înaltă temperatură.
Se renunţă la oţeluri şi se utilizează aliaje pe bază de nichel, materiale ceramice, etc.
– Timp scurt de pornire; piesele componente având pereţi subţiri inerţia termic ă instalaţiei
este redusă, astfel încât se pot atinge viteze mari de creştere a temperaturii fără să apară
tensiuni termice periculoase. Instalaţiile staţionare pornesc în (15 ÷ 20) minute, iar cele din
aviaţie în (2 ÷ 6) minute. Această caracteristică recomandă ITG energetice ca instalaţii de
vârf şi de rezervă.
– Necesitatea utilizării de combustibili superiori, care prin ardere să nu dea produse nocive
pentru turbină, deoarece gazele de ardere vin în contact nemijlocit cu piesele turbinei.

Utilizarea gazelor de ardere ca fluid de lucru duce la:

– Consum ridicat de lucru mecanic pentru comprimarea aerului, circa 50% din lucrul
mecanic produs de turbină
– Capacitate mică de înmagazinare a căldurii şi ca urmare căderile de entalpie în turbină
mai mici decât în cazul aburului, circa (600 ÷ 800) kJ/kg; ca urmare puterile obţinute în ITG
sunt mai mici, maximum astăzi 260 MW, iar turbinele cu gaze vor avea un număr redus de
trepte, în general z = (1 ÷ 8) .
– Temperaturi mari ale gazelor de ardere la ieşirea din turbină, circa (450 ÷ 600) 0C ,
căldura evacuată din ciclu fiind foarte mare şi în consecinţă randamentul termic al ciclului
redus. Pentru creşterea randamentului se impun: creşterea temperaturii maxime a ciclului şi
recuperarea căldurii evacuate, cea mai eficientă metodă practicată astăzi fiind ciclurile mixte
gaze-abur.

3
 Funcţionarea în circuit deschis are următoarele consecinţe:
– evacuarea uşoară a căldurii, fără a fi necesar un agent de răcire;
– funcţionare zgomotoasă şi necesitatea amortizorului de zgomot care va introduce şi pierderi
suplimentare de presiune la evacuare;
– evacuarea gazelor de ardere în atmosferă impune măsuri severe de limitare a emisiilor
poluante.

4.3. Combustibili utilizaţi

Combustibilii gazoşi
Se utilizează: gaz natural, gaz de sondă, gaz de rafinărie, gaz de furnal, gaz de gazogen.
Gazul natural este combustibilul cel mai utilizat în instalaţiile energetice datorită puterii
calorifice ridicată (metanul are puterea calorifică inferioară de 35700 kJ/m 3N ), lipsei sau
conţinutului redus de sulf, precum şi a costul redus faţă de combustibilii lichizi.
Gazul natural din ţara noastră, inclusiv din platforma marină, are o puritatea foarte bună,
apropiindu-se de metan pur. Există însă perimetre de combustibili gazoşi, în special în Peninsula
Arabică şi în zona Mării Caspice, care conţin sulf, uneori într-un procent destul de ridicat.
Comprimarea combustibilului gazos consumă circa (6 ÷ 7) % din puterea ITG.
Utilizarea gazului de rafinărie şi de furnal, impune amplasarea instalaţiilor de turbine cu
gaze în perimetrul unor complexe industriale generatoare de astfel de combustibili.
Gazele de sondă pot să conţină gazolină (lichid) şi există pericolul ca la oprirea ITG acesta
să rămână în camera de ardere, iar la repornire să ducă la o intensificare a arderii şi la
supraturarea turbinei şi compresorului; pentru a evita acest lucru gazolina trebuie separată înainte
de camera de ardere cu ajutorul unor cicloane.
Gazele de furnal au puteri calorifice inferioare foarte scăzută (4000 ÷ 5000 kJ/m 3N ), şi de
aceea sunt necesare debite mari de gaz, lucrul mecanic consumat pentru comprimarea sa
crescând până la circa 25%. În plus, pentru a obţine temperaturi ridicate, apare necesitatea
preîncălzirii gayului, ca şi a aerului. Sunt situaţii când gazul industrial poate conţine elemente
poluante ca sulful sau oxizii de azot.
Combustibilii lichizi
Utilizarea combustibililor lichizi precum kerosenul, motorina (combustibil lichid uşor),
păcura (combustibil lichid greu), metanolul, aduce o serie de avantaje: posibilitate uşoară de
stocare, consum redus pentru comprimare în vederea injecţiei în camera de ardere, lipsa unor
instalaţii speciale de preparare, fiind necesară eventual numai preîncălzirea acestora în vederea
atingerii fluidităţii de pulverizare.
Dezavantajele sunt legate de costul ridicat al combustibililor lichizi şi de poluare.
Combustibilii lichizi care conţin sulf, produc prin ardere SO2 şi SO3, componente puternic
poluante. Spre deosebire de combustibilii lichizi grei (păcura), care de regulă au un conţinut
ridicat de sulf, combustibilii lichizi uşori (kerosenul şi metanolul) nu conţin sulf sau au un
conţinut foarte redus, fiind preferaţi din acest punct de vedere.
La utilizarea combustibililor lichizi grei apare un efect de coroziune asupra turbinei cu
gaze, care impune folosirea unor materiale rezistente la coroziune.
Combustibilii solizi
Utilizarea cărbunelui se face în instalaţii de gazeificare sub presiune sau în instalaţii de
ardere în strat fluidizat sub presiune. Datorită eficienţei ridicate aceste instalaţii prezintă interes
pentru viitor dar ridică două mari probleme:
– complexitatea şi costul ridicat al schemei de preparare şi gazeificare/ardere a cărbunelui;
necesitate unor măsuri suplimentare de reducere a produselor poluante şi de îndepărtare a
subproduselor rezultate în urma gazeificării.

4
 4.1.3. Ciclul teoretic şi real al ITG cu ardere internă izobară

Ciclul teoretic
Ciclul termic teoretic al ITG cu ardere internă izobară = ciclu Brayton
Ciclu termic deschis, format din două izobare şi două adiabate reversibile (izentrope)

a. b.
Fig. 4.3. a - ciclul teoretic; b – ciclul real

1-2 comprimare izentropică a aerului în compresor;

2-3 ardere izobară a combustibilului în camera de ardere;
3-4 destindere izentropică a gazelor de ardere în turbină;
4-1 evacuare izobară a gazelor de ardere în atmosferă (transformare fictivă).

În analiza termodinamică a ciclului se vor considera parametrii totali (frânaţi) ai fluidelor de

lucru.
Obiective: determinarea lucrului mecanic şi a randamentul ciclului teoretic
Ipoteze:
– ciclul este parcurs de un debit constant de fluid, egal cu debitul de aer;
– c p = const., k = const.;
– ∆p = 0.

Parametrii caracteristici ai ciclului ITG sunt:

p *2t
– raportul de comprimare: π= (4.1)
p1*

h3* T3*
– raportul temperaturilor extreme: θ= = (4.2)
h1* T1*

k −1
h2*t h3* T2*t T3*
– raportul entalpiilor = raportultemperaturilor m =π k = = = = (4.3)
h1* h4*t T1* T4*t

– aerul teoretic necesar arderii L0 [kg aer/kg comb]

m& a
– coeficientul de exces de aer λ= (4.4)
L0

5
Lucrul mecanic teoretic
( ) (
l t = lT − l C = h3* − h4*t − h2*t − h1* )
Înlocuind entalpiile obţinute din relaţia (4.3) şi (4.2) în relaţia (4.4), aceasta din urmă devine:

 1
l t = h1 1 − (θ − m ) [J/kg] (4.5)
 m
Puterea produsă este:

P = m& l t [W] (4.6)

Raportul de comprimare pentru care se obţin

lucrul mecanic şi puterea maxime este dat de condiţia
∂l
matematică = 0 din care se obţine mol = ψ .
∂m
Puterea se anulează la rapoarte de comprimare obţinute
din condiţiile m = 1 şi m = ψ (fig. 4.4).

Randamentul teoretic
Fig. 4.4. Variaţia l , η = f (π )
q2 h * − h1*
ηt = 1 − = 1 − 4t (4.7)
q1 h3* − h2*t

Înlocuind entalpiile obţinute din relaţia (4.3) şi (4.2), relaţia (4.7) devine:

1
ηt = 1 − (4.8)
m

Este evident că matematic randamentul tinde la 1 când raportul de comprimare tinde la ∞ , dar
această evoluţie nu poate fi acceptată, întrucât la putere 0 evident randamentul trebuie să fie egal
cu 0. Ca urmare randamentul va fi η = 0 şi la m = ψ , valoarea maximă a randamentului fiind
corespunzătoare unui raport de comprimare optim ( m0η ) mai mare decât cel pentru putere
maximă (fig. 4.4).

Factorul de putere teoretic

Factorul de putere exprimă efectul energetic util produs de ITG, respectiv fracţia din
puterea turbinei livrată consumatorului:

lT − l C h * − h1*
ϕt = = 1 − 2t (4.9)
lT h3* − h4*t
Care se poate scrie:
m
ϕt = 1 − (4.10)
ψ

6
 Raportul optim de comprimare
Influenţa raportului de comprimare asupra
randamentului termic teoretic şi asupra factorului de
putere este contradictorie. Astfel randamentul termic
teoretic creşte odată cu raportul de comprimare,
creştere care se atenuează la valori mari ale acestuia,
pentru ca apoi să scadă; factorul de putere scade
continuu cu raportul de comprimare. Ca urmare
randamentul efectiv absolut prezintă un maxim şi
corespunzător există un raport optim de comprimare
(fig. 4.5), a cărui valoare se obţine prin anularea
Fig. 4.5. Raportul optim de comprimare derivatei randamentului efectiv absolut al ciclului real.
Creşterea temperaturii maxime a ciclului duce la
creşterea atât a randamentului termic cât şi a factorului de putere. De aceea tendinţa actuală este
de a ridica valoarea temperaturii la maximum posibil, limita fiind dată de rezistenţa materialelor.
Valoarea raportului optim de comprimare trebuie corelată cu temperatura maximă a
ciclului; la nivelul tehnologic al anilor 2000, parametrii optimi sunt consideraţi a fi π ≈ 16...20 şi
t max ≈ 1250...1400 o C .

Ciclul real
În ciclul real, reprezentat în (fig. 4.3.b), se ţine seama de
- randamentele efective ale turbine, compresorului şi camerei de ardere:
η ec = (0,85 ÷ 0,90) , η et = (0,88 ÷ 0,94) , η CA = (0,98 ÷ 0,99 ).
- pierderile de presiune care apar pe traseul aerului şi al gazelor de ardere;
- diferenţa dintre exponentul adiabatic al aerului şi al gazelor de ardere.
- diferenţa dintre debitul de aer şi debitul de gaze de ardere

Debitul de gaze de ardere este suma dintre debitele de aer şi de combustibil:

m& g = m& a + m& c [kg/s] (4.11)

1
Pentru arderea unui kilogram de combustibil sunt necesare
kilograme de aer ( λ fiind
λL 0
coeficientul de exces de aer, iar L0 aerul minim necesar arderii teoretice sau
stoechiometrice). Ca urmare relaţia (4.11) devine:
1 + λL 0
m& g = m& a [kg/s] (4.12)
λL 0
1 + λL 0
Cum valoarea raportului ≈ (1,01 ÷ 1,02) este foarte mică, în calcule estimative sau de
λL 0
predimensionare se poate considera debitul de gaze de ardere ca fiind egal cu debitul de aer,
m& g ≈ m& a .

Căile de creştere a randamentului ITG

– creşterea temperaturii maxime a ciclului;
– comprimarea în trepte cu recuperarea căldurii evacuate prin răcirea aerului;
– destinderea în trepte;
– recuperarea căldurii din gazele de ardere evacuate.

7
 Calculul mărimilor caracteristice ITG
Debitele de aer şi de gaze de ardere, precum şi consumurile specifice sunt:
Pe
– debitul de combustibil: m& c = [kg/s sau m3N/h] (4.13)
η ea Qi
Pe
– debitul de aer: m& a = [kg/s] (4.14)
l ciclu
sau m& a = m& c λ L0 [kg/s sau m3N/h] (4.15)

– debitul de gaze de ardere: m& ga = m& a + m& c [kg/s] (4.16)

1 + λL 0
sau m& ga = m& a [kg/s] (4.17)
λL 0
3600m& c
– consumul specific de combustibil: bh = [kg/kWh] (4.18)
Pe
3600
– consumul specific de căldură: q= [kJ/kWh] (4.19)
η ea
4.1.4. Influenţa parametrilor mediului ambiant
Mediul ambiant În calculul ITG parametrii standard ai aerului din mediul ambiant sunt:
p 0 = 1,0132 bar ; t 0 = 15 o C ; ϕ 0 = 60 % .
Parametrii mediului ambiant, presiune, temperatură şi umiditate relativă, suferă variaţii
diurne, sezoniere şi cu altitudinea. Aceste variaţii afectează performanţele ITG şi sunt indicate
sub forma unor curbe de corecţie. Cele mai afectate sunt turbinele de aviaţie, influenţa altitudinii
asupra parametrilor aerului afectând puternic toţi cei trei parametrii şi cu o periodicitate mult mai
mare. Pentru turbinele energetice staţionare influenţa cea mai puternică o are variaţia
temperaturii aerului atmosferic.
Influenţa temperaturii aerului
Scăderea temperaturii aerului în aspiraţia
compresorului are următoarele consecinţe, ilustrate principial
în (fig. 4.6):
– creşterea densităţii aerului şi creşterea debitului masic de
aer aspirat;
– creşterea lucrului mecanic specific produs de turbină;
– creşterea puterii livrate în exterior prin creşterea debitului
şi lucrului mecanic specific;
– creşterea randamentului termic al ciclului;
Fig. 4.6. Influenţa principială – creşterea raportului de comprimare;
a temperaturii aerului ambiant – scăderea temperaturii gazelor de ardere evacuate din
turbină.
Influenţa presiunii aerului
Scăderea presiunii aerului are ca principală consecinţă scăderea puterii produse de turbină.
Influenţa umidităţii aerului
Creşterea umidităţii aerului atmosferic, datorită densităţii mai mici a vaporilor de apă, duce
la creşterea debitului volumic al aerului umed, şi în consecinţă la scăderea performanţelor ITG;
scad puterea şi randamentul instalaţiei.

8
 4.2. Recuperarea de căldură din gazele de ardere
4.2.1. Recuperarea internă
Gazele de ardere ies din turbină cu un potenţial termic ridicat, temperatura la ieşire avân
valori de t 4 = (450 ÷ 600 ) 0 C , cu atât mai mare cu cât temperatura maximă este mai mare şi
randamentul intern al turbinei mai mic. Aerul iese din compresor, la valori mici şi medii ale
raportului de comprimare, cu temperaturi de ordinul t 2 = (180 ÷ 300 ) 0 C . Apare posibilitatea
utilizării unei părţi din căldura gazelor de ardere pentru preîncălzirea aerului, reducând astfel atât
căldura evacuată din ciclul termic, cât şi căldura introdusă în ciclu. Rezultatul este o creştere
substanţială a randamentului termic al ciclului şi prin urmare al întregii instalaţii.
Preîncălzirea aerului se face într-un schimbător de căldură tubular sau rotativ (fig. 4.7.b).
Teoretic s-ar putea recupera întreaga cantitate de căldură cuprinsă între temperatura gazelor de
ardere la ieşirea din turbină ( t 4 ) şi temperatura aerului la ieşirea din compresor ( t 2 ); practic
doar o fracţie din această căldură este recuperată, gazele de ardere răcindu-se până la temperatura
t 6 , iar aerul încălzindu-se până la temperatura t 5 . Se defineşte factorul de recuperare σ prin
raportul dintre căldura recuperată în mod real şi căldura teoretic posibil de recuperat (fig. 4.7.a):
h5 − h2 T5 − T2
σ= ≈ (4.20)
h4 − h2 T4 − T2
Valorile maxime sunt σ = (0,75 ÷ 0,80) .
Randamentul termic teoretic al ciclului cu recuperare este:
q 61 h6 − h1
ηt = 1 − =1− (4.21)
q35 h3 − h5
Avantajul major al recuperării de căldură este creşterea randamentului instalaţiei; teoretic
randamentul poate creşte cu (20 ÷ 30) % . Apar însă şi unele dezavantaje, prezenţa
preîncălzitorului de aer ducând la: creşterea gabaritului şi greutăţii instalaţiei, creşterea costului
instalaţiei cu circa 15 %, creşterea pierderilor de presiune pe traseul aer-cameră de ardere şi la
ieşirea din turbină, creşterea inerţiei termice a instalaţiei şi prin urmare a timpului de pornire la
(20 ÷ 30) min., pericolul incendiului prin depuneri de funingină.

a. b.
Fig. 4.7. ITG cu recuperare de căldură
a – ciclul termic; b – schema termică: C - compresor; TG – turbină cu gaze; GE – generator
electric; M – motor de pornire; R – recuperator de căldură; CA – cameră de ardere 9
 4.2.2. Recuperare externă
- recuperator de căldură
- ciclul combinat gaze – abur (vezi cap.5)

4.3. ITG cu mai multe linii de arbori (cu mai multe axe)
Instalaţia de turbină cu gaze pe o singură linie de arbori prezentată în (fig. 4.1) prezintă
dezavantajul scăderii randamentului la sarcini parţiale. Turaţia fiind constantă (condiţie impusă
de necesitatea de a menţine constantă frecvenţa sistemului energetic) debitul de aer livrat de
compresor şi lucrul mecanic consumat sunt constante indiferent de sarcină. La sarcini parţiale
excesul de aer creşte şi în consecinţă temperatura maximă scade, astfel încât randamentul scade
accentuat pe măsură ce sarcina scade (fig. 4.8.b). Soluţia este de a separa antrenarea
compresorului de antrenarea generatorului electric şi de a regla sarcina compresorului prin
variaţia turaţiei în concordanţă cu cererea de putere din exterior (fig. 4.8.a). În acest fel, la sarcini
parţiale, debitul de aer scade concomitent cu cel de combustibil, excesul de aer din camera de
ardere şi temperatura maximă se menţin constante, iar curba randamentului va prezenta un palier
maxim pe un domeniu larg de variaţie a puterii.
Prin închiderea ventilului V1 se modifică repartiţia destinderii între turbina de antrenare T1
şi turbina de utilizare T2 şi în consecinţă se modifică turaţia turbinei T1. Ventilul V2 face
posibilă evacuarea gazelor după T1 la oprirea lui T2; menţinerea în funcţiune (caldă) a turbinei
T1 permite repornirea rapidă, în special la autovehicule.

a. b.
Fig. 4.8. ITG pe două axe
a – schema constructivă; b – variaţia randamentului cu sarcina

Instalaţiile cu turbine cu gaze aeroderivative

Turboreactoarele cu durata de zbor
epuizată pot fi adaptate pentru utilizări
staţionare sub forma unor instalaţii pe două
axe dacă se îndepărtează ajutajul de reacţie şi
se ataşează o turbină de utilizare (fig. 4.9). În
aceste instalaţii turboreactorul propriu-zis de
vine un generator de gaze. Se obţin instalaţii
cu puteri de până la 20 MW, durata de
utilizare fiind de circa 20.000 ore. Pentru a
mări durata de utilizare se poate coborî Fig. 4.9. Transformarea unui turboreactor
temperatura maximă cu circa 50 0C. Prin în ITG staţionară
legarea turbinelor de utilizare în serie s-au C – compresor; CA – camera de ardere; T – turbină de
obţinut puteri de 60 MW, iar prin legarea în antrenare; TU – turbină de utilizare; GE –generator electric.
paralel de 135 MW.

10