Construcție de personaj roman obiectiv - Ion, L.

Rebreanu

Personajul eponim al romanului „Ion” (1920), de Liviu Rebreanu, este protagonistul

operei întrucât influențează decisiv destinele unui număr mare de personaje cu care intră in
relații de obicei conflictuale urmărindu-și interesul. Este construit în manieră realistă, prin
stabilirea unui echilibru între tipicitate și individualitate. Ilustrează, pe de o parte,
categoria general umană a țăranului sărac si de o instinctualitate primară, dornic să
parvină, dar se singularizeaza inconfundabil, pe de altă parte, prin mijloace pe care le alege
pentru a-și satisface patima devoratoare „de a avea pământ, mult, mult, mult...”.

Statul social al personajului se relevă înca din primele pagini în descrierea casei, prin
tehnica detaliului semnificativ, sărăcia e reflectată în acoperișul de paie și spărturile din
gard, dar și în atitudinea umilă a tatălui său pe lângă chiaburii satului: „ca un câine la ușa
bucătăriei". Apoi, din fișa biografică, aflăm că Glanetașu tatăl, deși a obținut pământ din
zestrea Zenobiei, nu s-a dovedit vrednic să-l păstreze. Ca unic fiu, Ion când ajunge flăcău,
preia gospodăria pe umerii săi, plăcându-i munca mai mult decât cartea și de atunci nicio
palmă de pământ nu s-a mai înstrăinat. Dorind să-și schimbe condiția/statutul prin mijloace
necinstite, personajul declanjează o vină tragică, devenind polul dur al conflictelor sociale
care susțin opera. Conflictul central este dat de lupta lui Ion pentru a obține pământurile lui
Vasile Baciu, ambiție motivată doar parțial de mentalitatea satului arhaic că posesiunea
averii condiționeaza dreptul indivizilor de a fi respectati în comunitate.

Psihologic, tânărul resimte dureros frustrarea de a fi marginalizat, desi prin calitățile sale
se știe superior altora din sat și de aceea are o fire pătimașă, iute la mânie, căutând adesea
prilej de a-și vărsa oful în bătaie. Nehotărât inițial între două voci tiranice, “glasul
pamantului” si “glasul iubirii”, personajul poate părea o victimă a conflictului interior. În
fapt, cele două chemări lăuntrice însă nu-l aruncă intr-o situatie-limită, pentru ca forta lor se
manifesta succesiv, nu simultan. Se poate chiar integra tipologiei ambițiosului fără scrupule,
caracterul violent/impulsiv, lipsa de sensibilitate/umanitate pundu-i în umbră calitățile

O secvență ce pune în evidență brutalitatea/firea iute a protagonistului este cea a bătăii

cu George Bulbuc, cel mai bogat fecior din Pripas. Rușinea pe care Vasile i-o face la horă,
în fața satului, numindu-l "sărăntoc, fleandură și hoț", bănuind că flăcăul umblă să-i ia fata
ca să moștenească pământurile, va stârni dorința de răzbunare a flăcăului. La sfârșitul
petrecerii flăcăii merg la cârciumă. Bătaia lor, în aparență pentru plata lăutarilor, în fapt
pentru dreptul de a o lua de soție pe Ana, se încheie cu victoria lui Ion, care îl răpune cu
parul pe George. Lăcomia de pământ și pornirea instinctuală se manifestă și într-o alta
secvență, când Ion intră cu plugul pe locul lui Simion Lungu, pentru că acesta fusese
înainte al Glanetașilor. Naratorul semnalează neutru: "Inima îi tremura de bucurie că și-a
mărit averea". Faptul că tânărul îl cheamă la judecată și că numai jalba scrisă de dascălul
Herdelea îl scăpă de închisoare nu il sperie și nu se oprește până nu-și lasă socrul pe
drumuri.

Naratorul redă cu finețe analitică fiecare stadiul prin care trece personajul, pornind de la
cel inițial de captiv între doua voci tiranice, neștiind ce să aleagă: o iubește pasional pe
Florica, frumoasă, dar mai săracă decât el, însă e atras și de Ana, care i se părea urâtă, dar
„avea locuri, și case și vite multe...”. Mai ales în ceea ce privește planul psihologic, rolul
perspectivei narative este esențial, căci naratorul omniescent redă fluxul sufletesc ori prin
stil indirect liber (”Dar el de ce e ticălos? Pentru că nu se lasă călcat în picioare, pentru că
vrea să fie în rândul oamenilor?”), ori prin monolog interior ca în secvența nunții sale, de
exemplu (Mă moleșesc ca o babă neroadă (...) Las’ că-i bună Anuța! Aș fi o nătăfleață să
dau cu piciorul pentru niște vorbe), ori prin analiza senzațiilor organice (aprins ca un
balaur, încleștându-și pumnii și cutremurându-se). Obiectivitatea naratorului care nu-i
judecă faptele e asigurată prin folosirea tehnicii punctelor de vedere divergente în
reflectarea protagonistului prin ochii celorlalte personaje: unii îi semnalează calitățile, alții
defectele (ex). Măsura dezumanizării sale e urmărită și prin pierderea progresivă a
respectului și din partea celor care-l admirau. Deși isteț, muncior și cuminte, trezind inițial
simpatia învățătorului Herdelea care dorea să îl facă domn cu carte, și care apoi l-a cununat,
Ion se dovedește nerecunoascător în final.

Statutul moral se definește în funcție de reacțiile pe care le are Ion, fiind presat de
prejudecățile impuse de sat. Inițial, încearcă să reziste tentației de îmbogățire ușoară, dar de
câte ori i se pare că e nedreptățit, crește în el hotărârea că e capabil de orice, sfidând chiar
pe Dumnezeu:”Cel puțin dacă popa l-a făcut netrebnic în biserică, să fie cu adevărat
nedrebnic”. Sfătuit în mod inconștient de către Titu să-l silească pe Vasile Baciu să-i dea
fata, Ion devine inuman, necruțător în relația cu Ana de a cărei iubire profită, umilind-o fără
pic de recunoștință (prin ocări și bătăi), provocându-i sfârșitul tragic pe care nu-l regretă și
nu și-l asumă; nici moartea fiului nu-l umanizează. Gestul final al adulterului, întregește
seria păcatelor capitale pe care personajul le săvârșește fără remușcare, astfel încât cititorul
are la final, sentimentul că se înfăptuiește un gest de justiție prin uciderea sa de către
George, cel umilit din nou de către Ion.
 Incipitul și finalul au un rol esențial în conturarea portretului protagonistului, reflectând
simbolic evoluția acestuia. Simetria incipit-final este realizată prin descriere, pe motivul
central al drumului care intră și iese din Pripas. Personificat cu ajutorul unor verbe de
mișcare (se desprinde, spintecă, se pierde, urcă, înaintează, cotește, poposește), drumul
dobândește valoare simbolică a destinului lui Ion care străbate drum lung pentru a-și atinge
scopul. Ca și drumul, el va spinteca puterile de apărare ale lui Vasile Baciu, ajungând la
țelul propus înșelând („cotind și ascunzându-se printre plopii tineri”), iar odată ce-și va
atinge obiectivul, înaintează „vesel”, fără remușcări. Dacă începutul restrânge cadrul spre a
individualiza destinul lui Ion, finalul se reîntoarce la destinele colective pe același drum
inițial, însă verbele sugerează o mișcare lentă, îmbătrânită (trece, cotește, se pierde),
sugerând o oboseala unui martor al vieții personajului. Peste destinul individual al lui Ion
timpul prece necruțător.

Pentru ca personajul sa fie o construcție verosimilă este obligatoriu sa fie motivat de

conflicte puternice. Dramatismul coonflictului exterior e alimentat de soarta pe care o are
Ana, pretext neglijabil al confruntării dintre socru și ginere. Vasile Baciu se recunoaște în
Ion cel flămând ca un lup, căci și el obținuse pământurile prin căsătoria cu o fată bogată, dar
pe care a iubit-o identificând-o cu zestrea ei. Conflictele exterioare sunt cele care susțin
acțiunea romanului, dar autorul acordă o importanță deosebită conflictelor interioare.
((Personajul principal este surprins în dimensiunea sa interioară, frământările acestuia
determinând nașterea unor noi centre de conflict. Monumentale sunt momentele când Ion
este copleșit de obsesia gliei pe care-o divinizează, ultimul dintre ele fiind și cel în care
naratorul îi anticipează sfârșitul tragic: „Se lasă în genunchi, își coborî fruntea și iși lipi
buzele cu voluptate de pământul ud. Și-n sărutarea aceea grăbită simți un fior rece,
amețitor”.)) Dimensiunea erotică a conflictului interior conturează complexitatea
sufletească a protagonistului, sau, dimpotrivă, instinctualitatea lui primitivă. Ion nu își poate
înfrâna dezamăgirea și frustrarea la aflarea veștii că Florica se mărită: „Cum se mărită și de
ce? Își zise furios ca și când i-ar fi furat cea mai mare și mai bună delniță de pământ”.
Comparația subliniază atât intensitatea sentimentului erotic, cât și obsesia personajului,
incapabil să discearnă între dimensiunea socială și cea interioară a existenței sale. De altfel,
incapacitatea lui Ion de a-și asuma total un singur glas al personalității sale este cea care îl
duce la moarte.

În opinia mea, Ion este un personaj tragic. Toate atitudinile și acțiunile sale au o
pronunțată componentă socială, pe care el nu o conștientizează și, de aceea, i se
subordonează. Trăind la nivel instinctual, Ion nu se poate sustrage destinului care îi este
fixat, neavând capacitatea de a se detașa ironic de propria existență. În acest personaj,
autorul figurează simbolic trăsăturile esențiale ale țăranului trăind într-o societate în care
averea este criteriul principal de ierarhizare a valorilor și provoacă mutilarea sufletească a
celor subjugați de patima îmbogățirii.