CONTRACTUL SOCIAL IN GȂNDIREA LUI T.

HOBBES

Thomas Hobbes a fost un filozof englez, cel mai cunoscut pentru tratatul său
Leviatanul (1651). Filosofia lui Hobbes este strict nominalistă și mecanicistă,
excluzând teologia. Ea nu se preocupă decât de soarta obiectelor, naturale și
artificiale, create de om cu alte cuvinte, acelea care pot fi "calculate" rațional.
Teoria sa cea mai de succes a fost ceea despre starea naturală și contractul social
(dreptul natural).
Prin opera sa principală, "Leviathan" (1651), Hobbes a devenit fondatorul filosofiei
statale moderne. Dat fiind că starea naturală a omului reprezintă "bellum omnium
contra omnes" (războiul tuturor împotriva tuturor), oamenii încheie un contract
social prin care transferă drepturile individuale către stat. Legitimitatea statului
constă și în datoria sa de a garanta securitatea.
Hobbes pornește de la premisa că egoismul domină natura umană “homo homini
lupus est" (omul pentru om este lup). De aici rezultă necesitatea apariției statului
ca o creație artificială. Filozofia politică a lui Hobbes se mai ocupă și de raportul
stat (suveran) - individ (cetățean), de noțiunea și rolul dreptului natural în
societate și de distincția dintre drept (jus) și lege (lex).

CONTRACTUL SOCIAL
Teoria contractului social a cunoscut o largă răspândire începând cu secolele XVII-
XVIII prin intermediul operelor lui Hobbes, Locke și Rousseau. Condiția intrării în
contractul bazat pe înțelegerile voluntare și reciproce între cetățeni raționali este
ca aceștia să fie capi de familie. Părțile contractuale sunt socotite raționale și
egale, dar în toate cazurile, contractanți sunt socotiți numai bărbații. Existau
excluderi de gen, de rasă, de clasă. Doar bărbații înstăriți de rasă albă erau
considerați membri deplini ai societății civile și aveau putere contractuală. O
primă critică feministă la adresa teoriei contractualiste androcentrice îl reprezintă
lucrarea lui M. Wollstonecraft, A Vindication of The Rights of Women. Carole
Pateman va fi teoreticiana care formulează cea mai semnificativă critică la adresa
construcțiilor clasice ale contractualismului, cu insistență asupra excluderii
femeilor ca părți ale contractului. Actual, contractualismul s-a revigorat sub
influența lucrării lui J. Rawls, A Theory of Justice, dar o dată cu această revenire,
criticle feministe vizează problema dreptății de gen în viața privată (Susan Moller
Okin, Justice, Gender and the Family)
● Potrivit lui Hobbes, viețile indivizilor în stare de natură erau „solitare, sărace,
urâte, brutale și scurte”, un stat în care interesul personal și absența drepturilor și
contractelor împiedicau „socialul”, sau societatea. Viața era „anarhică” (fără
conducere sau conceptul de suveranitate). Indivizii în stare de natură erau
apolitici și asociali. Această stare de natură este urmată de contractul social.
● Contractul social a fost văzut ca o „întâmplare” în timpul căreia indivizii s-au
reunit și au cedat unele dintre drepturile lor individuale, astfel încât alții să le
cedeze pe ale lor [12]. Acest lucru a dus la înființarea statului, o entitate suverană
ca indivizii aflați acum sub conducerea sa, care ar crea legi care să reglementeze
interacțiunile sociale. Viața umană nu mai era astfel „un război al tuturor
împotriva tuturor”.
● Sistemul de stat, care s-a născut din contractul social, a fost însă și anarhic (fără
conducere). Așa cum indivizii din starea de natură fuseseră suverani și, astfel,
ghidați de interesul propriu și de absența drepturilor, tot așa și statele acționau în
interesul lor în concurență unul cu celălalt. La fel ca statul de natură, statele erau
astfel obligate să fie în conflict, deoarece nu exista un suveran dincolo de stat (mai
puternic) capabil să impună un anumit sistem, cum ar fi legile contractelor sociale,
tuturor cu forța. Într-adevăr, opera lui Hobbes a ajutat să servească drept bază
pentru teoriile realismului relațiilor internaționale, avansate de E. H. Carr și Hans
Morgenthau. Hobbes a scris în Leviathan că oamenii („noi”) au nevoie de
„teroarea unei anumite Puteri”, altfel oamenii nu vor ține seama de legea
reciprocității, „(în sumă) făcând altora, așa cum am fi făcut și noi”.

DREPTUL NATURAL
● Dreptul natural (în latină: ius naturale, lex naturalis) este un sistem de drept
bazat pe o observare atentă a naturii umane și bazat pe valori intrinsece naturii
umane care pot fi deduse și aplicate independent de dreptul pozitiv (legile
promulgate). a unui stat sau a unei societăți).Conform teoriei dreptului natural,
toți oamenii au drepturi inerente, conferite nu de actul legislativ, ci de
„Dumnezeu, natură sau rațiune”.
● Teoria dreptului natural se poate referi și la „teoriile eticii, teoriile politicii,
teoriile dreptul civil și teoriile moralității religioase.”Teoriile moderne ale
dreptului natural au luat forma în epoca Iluminismului, combinând inspirația din
dreptul roman, filosofia scolastică creștină și concepte contemporane precum
teoria contractului social. A fost folosit pentru a contesta teoria dreptului divin al
regilor și a devenit o justificare alternativă pentru stabilirea unui contract social, a
dreptului pozitiv și a guvernului – și, prin urmare, a drepturilor legale – sub forma
republicanismului clasic. În primele decenii ale secolului 21, conceptul de drept
natural este strâns legat de conceptul de drepturi naturale. Într-adevăr, mulți
filozofi, juriști și savanți folosesc legea naturală sinonim cu drepturile naturale (în
latină: ius naturale) sau dreptatea naturală, deși alții fac distincția între dreptul
natural și dreptul natural.
INDIVIDUALISMUL LUI HOBBES
● Componenta cea mai impresionantă a gândirii lui Thomas Hobbes este
individualismul politic, care ocupă nestânjenit centul acesteia şi care, în cele din
umă, este undamentat de ea. Dovada evidentă, în acest sens, este urniată de apl ă
tcmai acest element provoacă eactiile deinitorii pentu receptarea şi ealuarea
contribuţiei ilosoului britanic la constituirea mdernitătii politice. a nivelul opular
de pecepţie, amprenta concepţiei hobbesiene asupa gândirii occidentale ost-
renascentiste se reduce la modelul „războiului tutuor îmo triva tuturor" , model
ce justifică absolutismul politic paciicator, deci „bene ic"' dar care rămâne
expresia simplă şi clară a unui origiar şi caacteristic „individualism sălbatic".
Originalitatea gânditorului este localiată apoape exclusiv în acest tip de
individualism guverat de „legea junglei". În ilosofia politică, receptarea demersului
ăcut de autoul Leviathanului este desigur mult mai complexă şi mai nuantată, dar
individualismul continuă să ocupe centul imaginii. Grăitor apare în această
privinţă aptul că elogiul de „ondator al liberalismului modem" este adus adesea
lui Hobbes tocmai în virutea elului în care ar i reuşit el să „sanctiice" egoismul
natual al omului, „absorbirea de sine însuşi" (the sef-absoption) a luptătoului
solitar care e individul. În acest spirit prezintă bunăoară lucurile Leo Stauss, poate
cel mai respectat exeget al gânditorului britanic. Constatând că, la Hobbes, „toate
legile naturale, precum şi toate datoriile sau obligatiile politice sunt deduse din, şi
subodonate aţă de dreptul natural, dreptul persoanei la autoconservare"

O altă intepretare „istoristă" a individualismului hobbesian, care, de asemenea, s-

a bucuat de o lagă audienţă, este a propusă de C.B. MacPherson în binecunoscuta
a carte he olitica[ heoy of ossessive Individualism. Deşi scrisă în mod deschis de pe
poziţii doctriare marxiste, lucarea lui MacPherson a ost tratată de exegeţi cu toată
seriozitatea şi ea este până astăzi considerată, în multe cercuri de specialişti, dept
una dintre opeele clasice, undamentale, supa lui Hobbes. MacPherson cade de
acod cu ceilalţi exegeţi supra aptului că „Hobbes a ost primul gânditor politic care
a vzut posibili tatea de a deduce direct obligaţia [politică - n.n. , A.P.I.] din aptele
mundane reeritoare la elaţiile reale dintre oameni"• În secolul al XVII-iea, ordinea
socială şi îndeplinirea obligatiilor politice de care aceasta depindea nu se mai
puteau baa pe pepetuarea conventiilor (doctrinare, eligioase, morale) şi a
iearhiilor taditioale.
Hobbes a îregistrat corect această nouă realitate socială şi r i ost de aştepţat ca, în
consecinţă, să ecunoască posibilitatea ondării stabilităţii sciale şi a păcii civie pe
acest nou tip de ordine obiectivă geneat de piaţă. În loc de aceasa, el a devenit
predicatorul absolutismului politic, înţeles ca unică altea tivă la „individualismul
sălbatic". Doctria sa a ost inimată de evoluţia istoică - pacea şi nonalitatea socială
dovedindu-se ealiabile ără intervenţia unui monarh absolut - şi întebaea cae se
pune este de unde povine eoarea pe care a comis-o Hobbes. Conom interpretării
lui MacPherson, eoaea se datoreă aptului ă Hobbes nu a sesiat existena unor
„clase inegale"
LEVIATHANUL CA METAFORA
De ce a numit Hobbes caodopera sa Leviathan? Este clar că a căutat o imagine a
puterii, care să reprezinte metaforic comunitatea civilă şi pe suveran. În secolul al
XVII-iea, termenul „Leviathan" a ajuns să însemne o persoană care dispune de o
avere sau putere uriaşă şi, prin ceea ce Schmit numeşte un proces de extensie
naturală, s-a generaliat cu înţelesul de „putere lumească", „putere a suveranului"
şi „putere a cârmuirii". În parte, aceste mutaţii şi extesii ale sensului au ost
inluenţate de lexicograii Renaşterii. Nici unul dintre ei nu ştia că, foarte probabil,
cuvântul „Leviathan" este de origine maghiara ; în loc de asta ei derivă cuvântul
din ebraicul lavah, a îmbina, a pune laolaltă, şi hannin, şape, dragon. John M.
Steadman a strâns unele din aceste etimologii. În notările Adunării Westminster
(1641 şi 1652) se spune că „prin mărimea sa, el Leviathanul] pare să nu ie o
singură creatură", ci punerea împreună a mai multora într-una singură. Jon
Piscator (cât de potrivit e acest nume ! ) spunea „Leviathan, a lavah, adjecit,
addidit ; a multitudine, cohaesione squamaum". Lxicon Pentaglotton (Londra,
1637) a lui Schindler spunea la rândul ei multe lucruri de acelaşi el şi apoi,
maiaproape deja de Hobbes, adăuga că Leviathn „per meaphoem" însemnă şi
„rege" sau „principe"
•Asemănaea între deinitiile Lviathanului şi suveranul lui Hobbes au mai fost
subliniate de prof. Julien Freund. Atât Leviathanul, cât şi suveanul sunt entităţi
compacte inlocuite de indivizii luati separat ; sunt oipotente, nu pot fi distuse sau
deviate şi inspiră teamă ; nu fac înţelegeri cu oamenii şi detin puterea.
STRUCTURA LEVIATHULUI
Acest studiu începe prin a aborda structura şi dinaica primei jumătăţi a
Leviathanului, în trei contexte : cel al istoriei trecute, cel al stării naturale şi cel al
unei societăţi politice, sabilite în istorie în conormiate cu sandardele descoperite
prin intermediul aţiunii aturale. Primul scop pe care îl vizez prin izolarea acestor
contexte este cel de a arăa ă iecare dintre ele este deficiar în mod radical. Omul,
în istorie, luptă, exploateză, îşi transormă iluziile înlegi şi jetfeşte neobosit viaa sa
şi a altora, ca sacriiciu adus unor idoli născuţi din propria sa imagiaţie. Omul din
sarea naturală nu este coupt de istorie, dar este, în schimb, incapabil să-şi
tnsfome intenţiile în actiuni : sărăcia, sălbăticia şi conlictul îi marcheză viaa sa
scurtă şi mizeră. Omul, în comui atea civilă raţională a lui Hobbes, este absurd :
pentu a-şi păstra viaţa, el se uneşte cu alţii, creând un suveran care are puterea
de a-l distruge după voie. Mai mult chiar, acest suveran, creat artiicial şi de a cărui
voinţă depind toate lucurile, este den de milă datorită slăbicinii sale : loialitatea
supuşilor săi se sfârşeşte acolo unde începe sigunţa lor personală. Şi mai mult
încă, aţiunea naurală şi religia atuală îi învaţă pe supuşi că răsplaa supremă pentu
o viată dedicată virtuţii şi sacriiciului este aceeaşi cu pedeapsa supremă pentu o
viată a viciului total , şi anume moartea eternă . Orice persoană individuală sau
orice print străin care ar promite o răsplată mai mare pentu supunere ori o
pedeapsă mai mare pentru nesupunere (şi ale căui promisiuni ar fi crezute) ar
înlocui imediat Leviathanul.
A doua jumătate a Leviathanului nu reprezintă o întreprindere nouă şi cu totul
distinctă. Obiectul ei, modul de argumentare şi asumptiile psihologice sunt, toate,
introduse în primele capitole (10-12) ale cărţii. Aceste capitole, situate între cele
dedicate psihologiei şi epistemologiei (1-9) şi cele care descriu starea narală şi
legile ei (13-16), dau o explicaţie ilosoie coerentă a creşterii şi prăbuşirii
regimurilor politice în istorie. Această teorie a istoriei de la începutul
Leviathanului trebuie explicată, din două motive : în primul rând, în restul primei
părţi şi pe pacursul întregii părţi secunde, Hobbes ignoră întu totul ceea ce a spus
în aceste capitole ; iar în ·al doilea rând, toate elementele majore ale acestor
capitole sunt reintroduse -în ultimele două părţi, însă, de această dată, în
contextul legilor biblice şi al istoriei eclesiastice coupte (în partea a IV-a) şi în cel al
credinţei biblice şi al profeţiei mântuirii.

O a treia variantă, mai plauzibilă, este aceea de a vedea a doua jumătate a

Lviathanului ca „politică practică" - ca o manipulae abilă din partea lui Hobbes a
unor patten-uri dominante de gândire, cu scopul de a face ca învăţăturile sale
morale şi politice să devină acceptabile pentru contemporaniisăi. În mod curios,
această interpretare este adesea autoruinătoare, atunci când este adăugat faptul
că teologia hobbesină este atât de evident revoltătoare, atât de îndepărtată de
opiniile creştine respectabile, încât nici un credincios infor mat, contemporan lui
Hobbes, nu s-ar lăsa înşelat de ea. Dar, chiar şi în lipsa unei astfel de caracteristici
autodistructive, această viziune alteativă conţine asumpţia implicită că politica lui
Hobbes nu necesită nici un el de credinţă supranaturală şi că societăţi care adoptă
principii religioase manifest diferite, sau care nu adoptă nici un principiu religios
sunt în mod egal capabile sl instituie şi să menţină comunitatea civilă descrisă de
Hobbes. A asuma contrariul, adică aptul că între cele două jumătăţi ale
Leviathanului există o legăură completă, nu înseamnă a nega „politica practică" a
celei de-a doua jumatăţi, ci a insista asupra ideii că o astfel de „politică pactică"
reprezintă o parte necesară a filosoiei politice hobbesiene. Cu alte cuvinte,
filosofia din prima jumătate şi teologia din cea de-a doua sunt reuite în Leviathan
prin intermediul istoriei : viata politică există în timp, creată şi susţinută de către
toti oamenii care acţionează în limitele constrângerilor impuse de memorie, de
dorinţele prezente şi de profeţii. Prin urmare, înainte de a trece la analiza textului
îsuşi, sunt necesare câteva remarci care să clarifice modul în care conceptele de
„timp" şi „istorie" ne pot ajuta să vedem Leviathanul ca pe o singură carte unitară.