În timp ce etiologia caută sa

stabilească cine produce boala,

patogenia (pathos = suferinţă;
genesis = a produce, agenera)
urmăreşte să lămurească cum şi de ce
factorii etiologici duc la apariţia
bolilor.
Pornind de la analiza tuturor
cunoştiinţelor acumulate cu privire la
mecanismele de producere a bolii,
patogenia generală sistematizează şi
generalizează aceste date în vederea
cunoaşterii modului de apariţie, a
particularităţilor de evoluţie spre
vindecare sau spre moarte.

2
 Astfel în toate afecţiunile se întâlnesc:

- reacţii neuro-vegetative
- reacţii endocrine
- modificări biochimice celulare
- reacţii specifice pentru fiecare boală în parte

Indiferent însă de modul în care apare boala, organismul

reacţionează ca un tot.

3
Reacţiile de răspuns la diversele agresiuni depind în fiecare
caz de particularităţile reactive ale organismului, particularităţi
ce sunt condiţionate genetic, dar care sunt exprimate de
constituţia sau terenul fiecărui individ în parte.

Reiese din aceasta că fiecare individ modulează boala într-un

mod propriu

17:12 4
 În trecerea fazică de la sănătate la boală şi apoi iar la
sănătate, se produc o serie de reacţii oscilante până când se
reinstalează o nouă stabilitate, reacţii ce trec de la fiziologic la
patologic şi apoi iar la fiziologic. Reglarea acestor reacţii, care
în stare normală este o reglare de “constanţă” devine în stare
patologică o reglare de “tendinţă”.

În cadrul eforturilor făcute de-a lungul timpului în direcţia

cunoaşterii şi înţelegerii modalităţilor de producere a bolilor,
corespunzător nivelului de cunoaştere în domeniul biologiei şi
medicinii – dependente de progresele epocii date în chimie,
fizică etc. – şi de influenţa concepţiilor filozofice – au fost
elaborate numeroase teorii patogenice.

5
Acest concept a fost elaborat de SELYE.

Pe baza a numeroase experienţe el a

arătat că organismul răspunde la acţiunea
diverşilor stimuli nu numai prin reacţii
specifice dar şi prin reacţii nespecifice,
întotdeauna aceleaşi, indiferent de natura
agentului etiologic.

Agenţii etiologici care determină

desfăşurarea acestui sindrom sunt denumiţi
agenţi “stresanţi”, iar totalitatea reacţiilor
nespecifice din partea sistemelor funcţionale
ce apar şi însoţesc reacţiile specifice de
adaptare conturează Sindromul General de
Adaptare.

6
Selye a definit stresul ca
“răspuns nespecific al
organismului la orice fel de
solicitare”.
Deci, agenţii stresanţi din
mediul intern sau extern
care acţionează asupra
organismului şi determină un
răspuns, realizează o stare de
stres.

7
 Termenul de stres a fost folosit pentru
prima dată în 1914 de către Walter Cannon.
El a folosit acest termen atât în sens
fiziologic cât şi în sens psihic, în comunicările
sale privind modificări psihoendocrine. În
lucrările sale Cannon foloseşte termeni ca
“great emotional stress”, “times of stress”.
Popularizarea termenului începe însă cu
lucrările lui Hans Selye care în 1946 foloseşte
termenul de stres în sens biologic.

8
  Hipertrofia corticosuprarenalei,
 Atrofia timusului şi a altor structuri limfoide,
 Hemoragii la nivelul tractului gastro-intestinal.

Curând Selye a descoperit că această triadă de manifestări nu este

specifică extractului ovarian, ci şobolanii dezvoltau aceste simptome şi în
alte condiţii, când sunt expuşi unor stimuli nocivi (frig, contenţie,
intervenţii chirurgicale etc.), stimuli nocivi pe care el îi denumeşte
“stressors” – agenţi stresanţi.

9
 Selye postulează ideea că această triadă de
manifestări reprezintă un răspuns nespecific al
organismului la stimulii nocivi.
Datorită faptului că diferiţi agenţi pot cauza acelaşi
sindrom, Selye a sugerat ca acesta să fie denumit
“General Adaptation Syndrome”

10
 S-a demonstrat că stresul este un însoţitor inevitabil al vieţii.
 Lipsa solicitărilor determină în timp o deteriorare progresivă
a funcţiilor psihice şi fizice.
 Se deduce că stresul nu caracterizează întotdeauna ceva
dăunător şi din această cauză s-au definit noţiunile de
“eustres” şi “distres”.

11
 Eustresul defineşte reacţiile ce
asigură rezistenţa şi menţinerea
homeostaziei. În categoria eustresului
sunt incluse fenomenele plăcute: râsul,
satisfacţia, succesul, etc. care implică
uneori modificări neuro-umorale mai
importante decât stresul fizic sau
psihic.

Distresul defineşte reacţiile

disproporţionante care dezorganizează
capacitatea de adaptare şi provoacă
boala.

12
 somatici - cald, rece, zgomot, traumatisme, durere,
infecţii etc.;
 psihici - frica, supărarea, persecuţia, anxietatea,
pericolul, singurătatea, suprasolicitarea informaţională şi
decizională, dezamăgirea etc.;
 sociali - dificultăţi la servici, probleme în cadrul relaţiilor
interumane şi sociale, izolarea, dezrădăcinarea,
emigrarea, exilul etc.

13
 hipertrofia corticosuprarenalelor cu secreţie crescută de
corticoizi;
 hemoragii şi ulceraţii la nivelul tractului gastro-intestinal;
 involuţie timico-limfatică;
 leucocitoză cu eozinopenie;
 hiperglicemie.

14
 Reacţia de alarmă
 Stadiul de rezistenţă
 Stadiul de epuizare

15
 Începe odată cu acţiunea agentului
stresant care joacă rol de trigger
asupra epifizei şi a sistemului nervos
simpatic.  hipotensiune,
În acest stadiu, după o perioadă  hipotermie,
scurtă de dezechilibru, sunt mobilizate
imediat resursele de apărare-adaptare.  hemoconcentraţie,
 hipocloremie,
Într-o primă etapă în acest stadiu  creşterea
pot fi identificate fenomene de permeabilităţii
şoc: capilare,
 depresiunea
sistemului nervos 16
 hipertrofie şi hipersecreţie corticosuprarenaliană însoţite de
descărcare masivă de ACTH,
 eozinopenie,
 hipercloremie etc.

17
 Receptearea stresorilor de cǎtre organele senzoriale si inervaţiile lor
aferente;

 Programarea reacţiei de stres la nivelul cortexului emoţional şi la

nivelul sistemului limbic (cuplul cortex/SL fiind un sistem de analizǎ
comparativa utilizat ca o bancǎ de “amintiri” ale experienţelor afective.
Astfel creierul comparǎ noua situaţie (stresul) cu experienţele trecute
inainte de elaborarea unui rǎspuns adaptativ

 Declansarea rǎspunsului organismului prin intermediul

hipotalamusului si formaţiunii reticulate avind drept cale finalǎ
activarea SNV si SE (suprarenale).

18
19
Stresor
Cortex (aria asociativa senzoriala)

RECEPTIE Cortexul Frontal

organe senzoriale
Sistem Limbic

Formatiunea Reticulata Hipotalamus

SNVS SN-E

Organe
efectoare APARARE
20
 Cortex + SL

Hipotalamus + Format. reticulata

Centrii medulari vegetativi

Gg. Veget. Laterovert

Medulosuprarenala Ach

Cord
Plaman
Adrenalina (90%) NA REACTIE DE
Muschi
Ficat
ALARMA
NA (10%) Adrenalina
Artere
21
 Reacţia de alarmǎ este rezultatul activǎrii SNV care
stimuleazǎ organele implicate ȋn apǎrare (cord, plamân,
ficat, muşchi) şi inhibǎ funcţiile inutile acestei faze
(digestie, reproducere).
 Activarea SNV recunoaşte un rǎspuns particular pe
medulosuprarenalǎ având drept consecinţǎ eliberarea de
adrenalinǎ si noradrenalinǎ.
 Efectul activǎrii pe corticosuprarenalǎ este secreţia de
hormoni corticoizi.

22
 Centri medulari vegetativi

Corticosuprarenala

Medulosuprarenala

Adrenalina (90%)
NA (10%)
Organe
Corticoizi interne

23
 Sistemului cardio-vascular
 Sistemului respirator
 Metabolismului
 SNC şi a musculaturii netede

24
 Creşterea presiunii arteriale;

 Creşterea debitului cardiac şi redistribuţia acestuia printr-un joc

de vasoconstricţie şi vasodilataţie ȋn favoarea organelor vitale
(cord, creier, muşchi) şi ȋn detrimentul altor viscere şi pielii.

 Ȋn felul acesta este asigurat aportul de oxigen şi nutrienti cǎtre

organele care trebuie sǎ reactioneze primele la agresiunea externǎ.

25
 Creşterea ritmului respirator;
 Dilatarea bronhiilor (prin relaxarea musculaturii bronşice) ȋn
vederea creşterii aportului de oxigen şi a eliminǎrii bioxidului
de carbon.

26
 Creşterea degradǎrii glicogenului ȋn glucozǎ la nivelul
muşchilor şi ficatului şi creşterea utilizǎrii glucozei de cǎtre
creier;
 Creşterea degradǎrii lipidelor (lipoliza) ȋn tesutul adipos şi
producerea de energie;
 Creşterea sintezei de catecolamine şi reducerea ratei catabolice
a acestora.

27
 Activarea cǎii noradrenergice ȋn vederea creşterii vigilentei
 Eliberarea de beta endorfine ȋn vederea luptei ȋmpotriva durerii
(reacţie analgezicǎ);
 Dilatarea pupilei (ameliorarea acuitǎţii vizuale);
 Relaxarea musculaturii netede vezicale şi reducerea
peristaltismului intestinal.

28
 Continuǎ faza de alarmǎ atunci când acţiunea agenţilor
stresanţi persistǎ
 Constǎ ȋn activarea axului hipotalamo-hipofizar.
 Se caracterizeazǎ printr-o creştere a rezistenţei organismului
faţǎ de agentul stresant care a determinat SGA, dar printr-o
limitarea a posibilitǎţilor de rǎspuns nespecific lin faţǎ de
agresiunilor venite din partea altor agenţi stresanţi.

29
 Neuronii secretori parvocelulari de
la nivelul hipotalamusului
elibereazǎ ȋn sistemul “port”
hipotalamo-hipofizar CRH
(corticoliberina).

 Sub acţiunea acesteia adenohipofiza

creşte secreţia de ACTH.

 Sub acţiunea ACTH-ului,

corticosuprarenala elibereazǎ
cantitǎţi sporite de glucocorticoizi.

17:12 30
 Creşterea neoglucogenezei la nivel hepatic: degradarea
proteinelor ȋn AA şi producerea de glucoza;
 Creşterea lipolizei;
 Diminuarea consumului de glucozǎ la nivelul viscerelor
abdominale şi pielii;
 Stimularea Sistemului Limbic ȋn vederea unui mai bun
rǎspuns adaptativ la stres;
 Diminuarea rǎspunsului imun.

31
 Nu este un stadiu obligatoriu.
 Acest stadiu caracterizează perioada de sfârşit a bolii, când atât reacţiile implicate
în rezistenţa nespecifică cât şi cele implicate în rezistenţa specifică, scad ducând
la falimentul capacităţii reactive şi în final la moarte.

Manifestări clinice și paraclinice:

 - creșterea concentrației plasmatice de cortisol;
 - sunt evidente consecințele creșterii cortisolemiei;
 - hipertrofia gladelor suprarenale;
 - atrofia timusului și organelor limfatice;
 -ulcerații și hemoragii gastro-intestinale.
 - rezistența la acțiunea factorilor de stres se reduce;
 - resursele energetice ale organismului se epuizează
 - apar primele semne ale reacțiilor de uzură (wear & tear) care determină scăderea
progresivă a rezistenței la boală, apariția îmbolnăvirilor specifice și chiar
Moartea.
32
 După un şir întreg de alte experienţe, Selye defineşte stresul
fiziologic ca un dezechilibru biochimic sau fizic a lichidului
celular sau tisular datorat modificărilor ambientale exterioare
sau din interiorul organismului, modificări care necesită un
răspuns capabil să acţioneze împotriva acestui dezechilibru.

33
 Concepţia cortico-viscerală
 Elaborată de Pavlov şi şcoala sa acordă o importanţă majoră consecinţelor pe care le
au dereglările proceselor fundamentale de la nivelul scoarţei cerebrale (excitaţia şi
inhibiţia).
 Conform acestei concepţii, mecanismul patogenic principal este cel nevrotigen.
 În condiţii de suprasolicitare, brutală sau moderată dar prelungită, a proceselor de
excitaţie sau inhibiţie, se produce o tulburare a raporturilor dinamice dintre aceste
două procese, fapt ce provoacă tulburări ale corelaţiei cortico-subcorticale care se
răsfrâng asupra metabolismului celular general şi a activităţii sistemelor funcţionale,
prin dereglarea mecanismului de integrare nervos-vegetativ şi endocrin. În clinică
aşanumitele boli cortico-viscerale (ulcerul gastro-duodenal, HTA, boala Basedow
etc.) ar apare în condiţiile de suprasolicitare generate de mediul social neprielnic
(suprasolicitări nervoase, emoţii negative prelungite, eforturi de adaptare la
condiţiile sociale în plină evoluţie etc) la care trebuiesc adăugate particularităţile
constituţionale nevrotigene.
 Ca viziune integrativă despre organism, în lumina acestei concepţii se consideră că
nu există boli locale, ci numai boli generale.

34
 Concepţia sindromului de
iritaţie vegetativă (Relly)

 Pune accentul pe modificările vegetative simpato-adrenale

şi parasimpatice asupra microcirculaţiei care ar determina
modificarea debitului sanguin şi a permeabilităţii
vasculare cu producerea de tulburări metabolice locale ce
duc la modificări distrofice, acumulare de apă şi electroliţi
în spaţiul interstiţial şi chiar producerea de leziuni
(ulceraţii, infarctizare, necroză).

35
 Pornind de la această concepţie, pe care o combină cu
elemente din Sindromul General de Adaptare, elaborat de
Sellye, Laborit dezvoltă teoria agresologică a bolilor.
El consideră că în tabloul bolii trebuie să deosebim -
sindromul lezional – manifestat prin alterări locale şi
sistemice şi sindromul reacţional – manifestat prin reacţii de
apărare/compensare locale şi generale.
Sindromul care urmează unei agresiuni este caracterizat printr-
un dezechilibru postagresiv şi prin eforturile organismului de
reechilibrare. În ansamblu se poate vorbi că apare o Reacţie
Oscilantă Postagresiva (ROPA) numită şi Reacţie Sistemică
Postagresiva (RSPA) în care se poate distinge o reacţie neuro-
vegetativă şi una endocrină, manifestate iniţial printr-o fază
catabolică urmată imediat de una anabolică.

36
 Admiţând omul ca fiinţă tridimensională, trebuie să recunoaştem
importanţa factorilor psihici şi a celor sociali în geneza bolii.

 Concepţia psihosomatică urmăreşte punerea în evidenţă a rolului

factorilor psihici în patogenia bolilor somatice, dar totodată,
studiază mecanismele de transpunere a tulburărilor psihice în
simptome somatice.

37
 Posibilitatea ca un conflict psihic să genereze boli somatice
este condiţionată în mare măsură de teren, care la rândul său
depinde de factori genetici, ca şi de condiţiile în care s-a
dezvoltat individul.

 Prin somatizarea unui afect se înţeleg fenomenele

neurovegetative, circulatorii, respiratorii, hormonale, etc. ce
însoţesc orice stare afectivă.

 Conflictul psihic determină tulburări generalizate.

38
 Leziunea biochimică este consecinţa unei alterări moleculare, a
unor proteine structurale (colagen, ţesut elestic) sau funcţionale
(de membrană, receptor, hormon) sau a unor sisteme enzimatice.

 Leziunea biochimică primară constă în absenţa, diminuarea sau

creşterea activităţii unor enzime sau orice perturbare a activităţii
sale şi reprezintă punctul de plecare a unui proces patologic.

 În patologie leziunea biochimică poate interesa preponderent una

din componentele microcosmosului celular (membrană celulară,
lizozomi, mitocondrii, reticul endoplasmatic ribozomi etc).

39
 dereglarea sintezei enzimelor: enzima poate fi normală sau absentă datorită unui
deficit genetic;
 dereglarea activităţii: enzima poate fi inhibată de un agent chimic, datorită unui
deficit de Co-enzimă sau a unui deficit de substrat;
 intensificarea activităţii sau degradării enzimatice
◦ Specificitatea morbidă, aşa cum este întâlnită în clinică, este determinată
îndeosebi de sediul tisular sau visceral în care predomină leziunea
biochimică.
◦ De exemplu la nivelul mucoasei gastrice, leziunea biochimică va
determina tulburarea sintezei de HCl, fermenţi, mucus, ducând la apariţia
unui sindrom de hiper- sau hipoaciditate.

40