PRINCIPII GENERALE ALE FARMACOLOGIEI

Conf. univ. dr. Monica Doșa

INTRODUCERE. DEFINIȚII. RAMURILE FARMACOLOGIEI.

• Farmacologia este știința care studiază:

• interacțiunea dintre organism și medicamente
• procesele biochimice si fiziologice ale efectelor medicamentelor care pot activa sau inhiba
procese normale ale organismului.

• denumirea provine din două cuvinte grecești: • pharmakon- medicament

• logos- știință
• Medicamentul este o substanță utilizată în diagnosticul, tratamentul, atenuarea sau
prevenirea unei boli sau a simptomelor ei.

• Majoritatea medicamentelor sunt xenobiotice, substanțe străine organismului (de la grecescul

xenos= străi
• Există și xenobiotice care nu sunt medicamente: substanțele toxice (care pot determina
apariția unor efecte dăunătoare sau toxice), aditivii alimentari.

• Unele medicamente nu sunt xenobiotice ci substanțe endogene folosite în scop terapeutic:

hormoni, heparina, insulina
• Cele mai multe medicamente au mecanisme de acțiune specifice și implică interacțiunea cu o
anumită structură celulară specifică, denumită receptor farmacologic.

• Molecula de medicament poate să interacționeze ca și activator, agonist sau inhibitor,

antagonist
• Medicamentele nu produc funcții noi în organism, ci doar influențează funcțiile preexistente,
astfel pot fi:

• modificări din domeniul fiziopatologicului către domeniul fiziologicului→ameliorarea sau

vindecarea bolilor

• modificări din domeniul fiziologicului către domeniul fiziopatologicului→reacții adverse și

efecte nedorit
• Farmacologia are două ramuri principale: farmacocinetica și farmacodinamia.
Farmacocinetica

• studiază procesele suferite de medicament pe parcursul pasajului său prin organism, respectiv:

• absorbția
• transportul • distribuția
• biotransformarea • eliminarea.
Farmacocinetica

• Cunoașterea caracteristicilor acestor etape, respectiv a parametrilor farmacocinetici, permite:

• alegerea căii de administrare • precizarea dozelor

• aprecierea concentrației de medicament la locul de acțiune
Farmacodinamia

• studiază mecanismele de acțiune ale medicamentelor și efectele asupra organismului- efecte

farmacologice- cum ar fi: vasodilatație, vasoconstricție, bradicardie, analgezie, efect
antiinflamator, etc)
Alte componente ale farmacologiei

• Farmacotoxicologia studiază reacțiile adverse ale medicamentelor, intoxicațiile acute și

cronice.

• Farmacografia se ocupă cu descrierea modului de prezentare și prescriere a medicamentelor:

doze/forme farmaceutice, doze/24 h, durata tratamentului și implicit cu redactarea rețetei
(prescripția medicală)
Alte componente ale farmacologiei

• Farmacoterapia studiază utilizarea corectă a medicamentelor în terapia bolilor.

• Farmacologia se împarte în două ramuri: farmacologia fundamentală și farmacologia clinică.
• Farmacologia fundamentală include:
• 1. farmacologia generală, care studiază proprietățile generale ale medicamentelor sub
aspectul farmacocineticii, farmacodinamiei și farmacotoxicologiei generale
2. Farmacologia specială- studiază clasele de medicamente și medicamentele, sub aspect:

• farmacocinetic • farmacodinamic
• farmacotoxicologic • farmacografic
• farmacoterapeutic.
Farmacologia clinică

• Se ocupă cu studiul medicamentelor pe om. Din studiu fac parte acele medicamente care în
urma investigațiilor efectuate pe animale s-au dovedit a fi eficace și puțin toxice.

• Studiile se desfășoară pe baza unor protocoale extrem de riguroase și atent planificate.

• O farmacoterapie eficace, științifică și rațională trebuie să se bazeze pe o bună cunoaștere a
noțiunilor de farmacologie fundamentală și clinică, din acest motiv, farmacologia este baza
terapeuticii moderne.
Științe înrudite cu farmacologia:

• Farmacognozia, studiază originea medicamentelor care pot fi: naturale, semisintetice și

sintetice

• Toxicologia, studiază efectele substanțelor toxice (plumb, mercur, insecticide, etc) asupra
organismului.
Științe înrudite cu farmacologia

• Chimia farmaceutică, studiază medicamentele din punct de vedere chimic și este un domeniu
de interes pentru farmaciști.
• Pentru o bună înțelegere a modului de studiu și prezentare a medicamentelor din partea
specială a farmacologiei generale se definesc următoarele:

• Clasă terapeutică-include medicamente folosite pentru tratamentul unor diverse boli, cum ar
fi: antiulceroase, antihipertensive, antiastmatice, antianginoase, antipsihotice etc.
• Clasă farmacologică- include medicamente ce se pot clasifica după acțiunea farmacodinamică
(mecanism de acțiune) ex: 1. antiulceroasele includ medicamente:

• antisecretorii (Omeprazol)
• cito-protectoare (Bismut subsalicilat)
• Clasa farmacologică:
• 2. medicamentele antianginoase care includ: • beta blocante (Atenolol)
• blocante ale canalelor de calciu (Felodipina, Verapamil)

• nitrați organici (Nitroglicerina)

• Clasa farmacologică
• după structura chimică:
• Sedative și hipnotice includ:
• benzodiazepinele (Diazepam) • barbiturice (Fenobarbital)
•
• Clasa farmacologica
• după structura chimică:
• Anticonvulsivante ce includ: • hidantoine (Fenitoina)
• iminostilbeni (Carbamazepina) • succinimide (Etosuximida)
• barbiturice
• benzodiazepine.
• Clasa farmacologica
• după structura chimică:
• Blocantele canalelor de calciu:
• dihidropiridine- Nifedipina, Felodipina, Amlodipina

• benzotiazepine- Diltiazem • fenialchilamine- Verapamil

Scurt istoric

• Primele mențiuni legate de Farmacologie-2700 i.H, China; Mesopotamia, 1500 i.H, folosirea
unor plante in tratamentul bolilor

• Hippocrate in 400 i.H- primul care a folosit unele droguri in terapie

• Galenus- in antichitate, ia în considerare aspectele teoretice ale farmacologiei

• Paracelsus- 1493- 1541- prescrie cu succes substanțe definite chimic

• acuzat de otrăvire
• se apăra cu o afirmație devenită o axioma în Farmacologie: “Daca vreți să descrieți corect
fiecare otravă, până la urmă ce nu este otravă? Toate sunt otrăvuri și nimic nu este lipsit de
otravă, doar doza face diferenta între otrăvitor și neotrăvitor”
• Fiziologii francezi Magendie și Claude Bernard au adus contribuții însemnate prin cercetări
efectuate pe animale

• 1804- Friederich Serturner izolează morfina din opiu

• Rudolf Bucheim- înființează primul laborator de Farmacologie- 1846, și introduce farmacologia

ca disciplină științifică independentă, fiind considerat părintele Farmacologiei moderne
• Descoperirea insulinei- Banting 1923, și a penicilinei- Alexander Fleming 1928

• Personalități românești cu contribuții științifice importante:

• Dumitru Ionescu- fiziologia si farmacologia SNV simpatic

• Daniel Danielopolu- a fondat “Farmacodinamia nespecifică”

• Alfred Teitel- cercetări importante asupra efectelor trofice ale procainei si rolul calciului in
excitabilitatea celulară

• Personalități care au marcat dezvoltarea farmacologiei din România: Barbu Cuparencu, Victor
Voicu
ABSORBȚIA MEDICAMENTELOR ȘI CĂILE DE ADMINISTRARE

• Medicamentele se administrează în terapeutică pentru a induce un efect farmacologic

sistemic, implicând absorbția substanței active sau pentru inducerea unui efect local.
• Absorbția include procesele prin care medicamentele ajung de la locul administrării în
circulația sanguină sistemică și implică trecerea prin membrane celulare.
• Membranele celulare sunt formate dintr-un strat bimolecular de fosfolipide așezate
perpendicular pe planul membranei, orientate cu capătul polar către suprafețe și cu lanțurile
hidrofobe către interior, cu formarea unei faze lipidice continue.

• În acest strat sunt înglobate macromolecule proteice, ce delimitează canale apoase (ionice),
funcționând ca transportori sau ca receptori specifici pentru diverse medicamente.
• Medicamentele penetrează membranele biologice prin mecanisme pasive sau prin intermediul
unor mecanisme transportoare specifice.
DIFUZIUNEA PASIVĂ

• Constă în traversarea fazei lipidice membranare de către medicamentele liposolubile și se

realizează datorită gradientului de concentrație între cele două suprafețe membranare

• particulele medicamentului traversează membrana înspre compartimentul cu concentrație mai

scăzută
DIFUZIUNEA PASIVĂ

• Difuziunea este posibilă pentru majoritatea medicamentelor care sunt acizi sau baze slabe,
care la pH-ul mediului intern disociază parțial, fracția nedisociată (neionizată) traversează
membranele în timp ce fracția disociată (ionică), nu traversează membranele.

• Medicamentele polare nu pot traversa membranele, nu sunt liposolubile.

DIFUZIUNEA PASIVĂ

• În concluzie:
• compușii lipidici vor fi mai bine absorbiți decât substanțele hidrosolubile

• absorbția este condiționată de gradul de ionizare a compusului: forma neionizată se absoarbe

mai repede și în cantitate mare decât forma ionizată

• gradul de ionizare a medicamentului depinde de pH-ul din mediu și de constanta de disociere

(pKa) a medicamentului
PASAJUL PRIN INTERMEDIUL UNUI SISTEM TRANSPORTOR

• De obicei interacțiunea substanță- sistem transportor, respectă un anumit grad de

specificitate, transportorul acceptând o anumită substanță sau grup de substanțe cu caracteristici
chimice definite.
DIFUZIUNEA FACILITATĂ

• Este o formă de difuzie, însă care se realizează cu o viteză mai mare decât difuzia pasivă

• Presupune:
• transportul medicamentelor fără consum de energie, în sensul gradientului de concentrație

• medicamentul- sistem transportor formează un complex liposolubil tranzitor.

DIFUZIUNEA FACILITATĂ

• intervine în transportul celular: • al glucozei

• al unor ioni (schimbul ionilor de sodiu cu cei de calciu în cardiomiocite)

• recaptarea colinei la nivelul butonului terminal al axonului colinergic

• absorbția digestivă a riboflavinei, tiraminei.

TRANSPORTUL ACTIV

• Presupune:
• transportul medicamentelor cu consum de energie (ATP ul care rezultă sub acțiunea unor
ATP-aze) împotriva gardientului de concentrație

• Se caracterizează prin un grad înalt de specificitate față de substrat.

TRANSPORTUL ACTIV

• Transportul activ este implicat în diverse procese biologice:

+
• secreția H la nivel gastric și renal • sechestrarea iodului în tiroidă
• transportul fierului, vitaminei biliare. B sărurilor
12,
• Este calea prin care substanțele penetrează bariera hematoencefalică și se realizează cu
ajutorul unor ATP-aze de transport.
TRANSPORTUL ACTIV

• în cele mai multe cazuri, sub influența ATP-azelor, ionii intracelulari sunt pompați în afara
celulei

• aceste enzime sunt denumite pompe ionice, ex: pompa de sodiu, pompa de hidrogen, pompa
de calciu
TRANSPORTUL ACTIV

• Există tipuri speciale de transportori, exemple: sistemul simport, transportul simultan, în

același sens al unei substanțe, cum ar fi introducerea în terminațiile adrenergice a tirozinei care
+
este legată de introducerea de Na .
TRANSPORTUL ACTIV

• Alt exemplu este sistemul antiport, cum ar fi scoaterea unei molecule din interior: ATP-aza
+ + + +
Na /K dependentă, care extrage 3 ioni de Na și introduce doi ioni de K , menținând
polaritatea membranei.
PINOCITOZA ȘI EXOCITOZA

• Pinocitoza constă în introducerea în celulă a unei particule prin intermediul unei invaginații
membranare, care se transformă în veziculă și eliberează ulterior conținutul în citosol.
PINOCITOZA ȘI EXOCITOZA

• Exocitoza este procesul invers pinocitozei și reprezintă modalitatea de secreție a unor

substanțe sintetizate în celulă și depozitate în vezicule, de ex:

• neurotransmițători • hormoni
• secreții ale glandelor exocrine.
CĂILE DE ADMINSTRARE A MEDICAMENTELOR ȘI ABSORBȚIA

• Administrarea medicamentelor se poate face pe: • cale orală ( internă sau per os)
• cale parenterală sau injectabilă: intravenos, intramuscular, subcutanat, intradermic,
intraarterial, intraarticular
• cale topică sau externă, pe piele și la nivelul mucoaselor, în special pentru acțiune locală
(intraconjunctival, intranazal, intraauricular, intravaginal, intrarectal)
• cale inhalatorie
CALEA ORALĂ (INTERNĂ, PER OS)

• Prezintă următoarele avantaje: • autoadministrare

• nu necesită personal calificat și seringă
• este comodă, ceea ce asigură cooperarea bolnavului (complianța)

• riscul reacțiilor adverse e mic, comparabil cu injecțiile

CALEA ORALĂ (INTERNĂ, PER OS)

• Dezavantaje:
• unele medicamente nu se absorb sau se absorb puțin: hormonii, penicilina G, polipeptidele,
antibioticele aminogicozide (gentamicina, netilmicina, etc)

• risc de autoadministrare abuzivă

• vărsăturile, starea de comă, lipsa cooperării a unor bolnavi, limitează adminstrarea
CALEA ORALĂ (INTERNĂ, PER OS)

• Calea orală reprezintă cel mai utilizat mod de administrare, datorită accesibilității și
caracteristicilor de absorbție la nivelul tractului digestiv.
Absorbția în tractul gastro-intestinal

• La nivelul mucoasei cavității bucale, absorbția este foarte redusă datorită structurii
histologice a mucoasei bucale, care nu favorizează absorbția, precum și datorită timpului de
staționare redus la acest nivel.

• la nivelul mucoasei sublinguale absorbția este bună pentru unele medicamente liposolubile,
ex: Nitroglicerina
• La nivelul mucoasei stomacului absorbția este redusă, aceasta fiind specializată mai mult
pentru procesele de secreție decât pentru cele de absorbție.

• Acidul clorhidric, fermenții pancreatici, pot inactiva unele medicamente:

• Penicilina G (benzilpenicilina) este inactivată de acidul clorhidric, la fel și unii esteri.

• În aceste situații se poate recurge la folosirea de forme farmaceutice enterosolubile, cum ar fi
capsule, drajeuri, al căror înveliș se solubizează în mediul alcalin intestinal.
• Insulina, hormonii hipofizari, care au structură peptidică sau proteică, sunt inactivate de
fermenții proteolitici

• heparina care are structură polizaharidică este inactivată de fermenții amilolitici

• pH-ul scăzut, permite absorbția medicamentelor acide, care se află în stare neionizată și
defavorizează absorbția substanțelor bazice.

• Salicilații, barbituricele se absorb în cantități apreciabile la acest nivel, precum și 20% din
cantitatea ingerată de alcool.
Mucoasa intestinului subțire-absorbția-

• Mucoasa intestinului subțire reprezintă principalul segment al absorbției medicamentelor,

majoritatea celor administrate oral se absorb la acest nivel. Acest fapt se datorează:

• suprafeței mari a vilozităților intestianale (aproximativ 200 mp)

• circulație intensă și abundentă • pH slab alcalin.

Intestinul subțire-absorbția-

• Se absorb bine medicamentele cu structură bazică, pH-ul mediului le menține în formă

nedisociată

• acizii și bazele tari, fiind puternic disociate se vor absorbi mai puțin.

• Medicamentele polare, care nu sunt liposolubile, nu se absorb din intestin, exemplu:

• curarizantele
• antibioticele aminoglicozide
Intestinul subțire- absorbția-

• Cele mai multe medicamente se absorb în segmentul proximal (duoden și jejun), cum ar fi:

• monozaharidele • vitaminele
• mineralele

• iar în ileon se absorb în special vitamina sărurile biliare. B și

12
• Intestinul gros este segmentul unde absorbția este redusă

• la acest nivel se absoarbe apa, electroliții, vitamina K, precum și medicamentele administrate

sub formă de clismă medicamentoasă (cantitățile de medicamente trebuie să fie mai mari decât
cele pentru calea orală) iar absorbția este bună pentru medicamentele liposolubile și nedisociate.
Intestinul gros

• datorită anastomozelor venelor hemoroidale cu vena cavă inferioară, este evitată trecerea
prin ficat a medicamentelor absorbite la acest nivel
Factori care pot influența absorbția orală

Factori ce pot depinde de pacient: • pH-ul lumenului digestiv

• timpul de evacuare gastrică • timpul tranzitului intestinal
• caracteristicile regionale ale mucoasei digestive

• fluxul sanguin mezenteric

• afecțiunile gastrointestinale
Factori care pot influența absorbția orală

• Activitatea motorie a tractului digestiv, influențează absorbția:

• accelerarea evacuării gastrice amplifică rata absorbției intestinale

• la nivel intestinal rata absorbției este invers proporțională cu viteza tranzitului, fapt evident
pentru medicamentele ce se absorb incomplet.
Factori care pot influența absorbția orală

Factori ce depind de formele farmaceutice:

• timpul de dezintegrare a formei farmaceutice

• timpul de
solubilizare

• caracteristicile excipienților
• stabilitatea în tractul intestinal
• Comprimatele și alte forme farmaceutice solide orale, necesită desfacerea în tubul digestiv și
dezintegrarea substanței active, deci o absorbție mai lentă comparativ cu formele farmaceutice
lichide , cum ar fi soluțiile, sau formulele micronizate care se absorb mai repede.
• Dimensiunile particulelor, forma cristalină pot influența absorbția, iar preparatele retard (cu
eliberare lentă a substanței active) au o absorbție prelungită (ex. teofilina, isosorbid dinitrat) și în
acest fel ameliorează complianța, putând fi administrate în două sau o singură doză parțială
(priză) pe zi.
Factori ce depind de prezența altor substanțe în tractul digestiv:

• interacțiunea cu alte medicamente • interacțiunea cu diverși ioni

• interacțiunea cu alimentele
Alimentele întârzie și micșorează absorbția, prin fapul că:

• întârzie evacuarea gastrică

• cresc pH-ul și modifică disocierea medicamentoasă sau degradarea chimică a unora.
• Dacă adminstrarea se face cu 30 de minute înainte de mese sau la 2 ore după mese,
interacțiunile sunt slabe, dacă nu, atunci ele se amplifică și absorbția este micșorată.

•
• Administrarea imediat după mese, este oportună pentru medicamente iritante, cum ar fi:

• aspirina și alte antiinflamatorii nesteroidiene • fier

• teofilină
sau substituenți ai acidității gastrice.
Medicamente administrate cu 30 de minute înainte de masă, dimineața:

• diuretice
• inhibitori de pompă de protoni • antihelmintice
• Medicamente administrate la 30-60 de minute după masă:

• antiacide
• hipocolesterolemiante • coleretice
• colecistokinetice
Există și cazuri în care alimentele pot crește absorbția medicamentelor, crescând solubilitatea
acestora, secundară stimulării secreției gastro-intestinală:

• hidroclorotiazida • dicumarol
• fenitoina
• nitrofurantoina.
• Tetraciclinele formează cu calciul conținut în produsele lactate chelați neabsorbabili
Factori ce depind de biotransformarea medicamentelor la nivel digestiv:

• prin acțiunea florei bacteriene intestinale

• prin procesul de prim pasaj hepatic, care reduce semnificativ biodisponibilitatea unor
medicamente, după administrarea orală.
• Exemple ar fi; nitroglicerina, care în doze mici de 0,5 mg este eficace prin administrare
sublinguală, pentru a fi eficientă și după administrare orală, se prezintă în comprimate de 6,5 mg,
motivul fiind o inactivare marcată la prima trecere prin ficat.
• Alt exemplu: propranololul, eficace injectabil la doze de 5 mg, iar oral la doze de 120-240 mg,
sau lidocaina care este inactivată în totalitate la prima trecere prin ficat, motiv pentru care este
ineficientă în administrare orală.
Biodisponibilitatea

• Este un parametru farmacocinetic care caracterizează etapa de absorbție orală

• Reprezintă proporția de medicament disponibilă pentru acțiunea farmacologică.

• Măsoară proporția din doza de medicament administrată care ajunge în sânge

Biodisponibilitatea

• se calculează după formula: • Bd%= ( Cp.o./Cp.iv.) x 100

• C p.o.= concentrația plasmatică după administrare orală

• C p. iv.= concentrația plasmatică după administrare intravenoasă

• Biodisponibilitatea este 100% după administrare intravenoasă.

Biodisponibilitatea

• Biodisponibiliatea după administrare orală suferă variații din cauza absorbției,

• exemple: Bd= 60% pentru ampicilină, Bd = 75% pentru amoxicilină.

Biodisponibilitatea

• Valori mici ale biodisponibilității arată o absorbție incompletă, datorată:

• primului pasaj hepatic, unde o mare parte din medicament este inactivată, de exemplu
nitroglicerina are Bd= 10%

• unui tranzit intestinal rapid

• unor modificări patologice ale mucoasei intestinale

• unor preparate farmaceutice necorespunzătoare

Biodisponibilitatea

• Factorii care influențează biodisponibilitatea • 1. Factori care depind de forma farmaceutică:

• soluțiile au o biodisponibilitate mai bună decât comprimatele

• pentru cp. poate varia de la o firmă producătoare la alta, în funcție de excipient

• formele micronizate au o absorbție mai bună

Biodisponibilitatea

• 2. Factori care depind de pacient: • afecțiuni ale tubului digestiv

• poate crește in insuficiența hepatica sau în cazul micșorării debitului circulator al ficatului-
insuficiența cardiacă, hipertensiune portală
• Biodisponibilitatea se măsoară în cadrul studiilor farmacocinetice din farmacologia clinică cu
ocazia introducerii medicamentelor noi, fiind necesare:

• studii de bioechivalență prin care firma producătoare de medicament generic să demonstreze

că medicamentul propus spre autorizare realizează aceeași concentrație sanguină care persistă
aceeași perioadă de timp ca și medicamentul original
INTERACȚIUNI MEDICAMENTOASE LA NIVELUL ABSORBȚIEI

Procesul de absorbție poate fi încetinit de: • Atropină

• Opioide
Poate fi accelerat de Metoclopramidă.

• Aluminiul, calciul și fierul pot forma complexe neresorbabile cu tetraciclinele, norfloxacina,

fenitoina, cimetidina, indometacin, încetinind absorbția.
INTERACȚIUNI MEDICAMENTOASE LA NIVELUL ABSORBȚIEI

• Colestiramina folosită în dislipidemie, subcitratul de bismut→ pot lega diferite medicamente

cum ar fi:

• warfarina • digoxina
• tetraciclina, doxiciclina
și implicit scăderea absorbției.
CALEA SUBLINGUALĂ

• Această cale este puternic vascularizată, iar absorbția este foarte rapidă, efectul farmacologic
se produce în câteva minute.

• Medicamentele trec direct în circulația cavă, șuntând prima trecere hepatică.

CALEA SUBLINGUALĂ

• Medicamentele liposolubile, cu moleculă mică se absorb mai bine.

• Fiind o metodă de administare rapidă, este aleasă în situații de urgență:

• nitroglicerina în criza de angină pectorală, • nifedipina în criza hipertensivă

• izoprenalina în criza de astm bronșic.
CALEA BUCALĂ

• Pe această cale se administrează comprimatele pentru supt, soluții, aerosoli bucali, pentru
acțiunea locală antiseptică, folosită în stomatite, faringite.

• Comprimatele bucale se pot administra și pentru efect sistemic: per bucal (în șanțul
jugal) cum ar fi comprimatele ce conțin oxitocină, misoprostol, sau per lingual (între fața dorsală
a limbii și palat), cum ar fi penicilina V, substanțe expectorante.
CALEA RECTALĂ

• Este o cale folosită pentru efecte locale; • antibacterian

• antiinflamator • anestezic
în cazul de rectite, fisuri anale, crize hemoroidale
• pentru efecte sistemice:
• antiinflamator - diclofenac • antipiretic- paracetamol
• antiemetic -proclorperazina
• antispastic- butilscopolamina • anticonvulsivant -diazepam
• analgezic -petidina
• bronhodilatator -teofilina
CALEA RECTALĂ

• Se utilizează atunci când calea orală este dificilă sau contraindicată (pacienți necooperanți,
nou-născuți, vărsături, acțiune iritantă pe mucoasa gastro-intestinală).

• Absorbția la acest nivel este relativ bună, lentă și inegală (mai ales la adulți).
Medicamentele se administrează sub formă de supozitoare sau clisme medicamentoase.
CALEA RECTALĂ

• Procesul de primă trecere prin ficat este parțial evitat, deoarece unele vene hemoroidale nu
drenează în circulația portală, datorită anastomozelor dintre venele hemoroidale și sistemul cav
inferior, deci trecere directă în circulația sistemică.

• În general absorbția rectală este mai eficientă atunci când administrarea medicamentelor
se face în soluție, comparativ cu supozitoarele și dacă este precedată de o clismă evacuatorie.
CALEA PARENTERALĂ

• Calea injectabilă se poate face intravenos, intramuscular, subcutanat, intraarterial,

subarahnoidian, intraarticular. Are următoarele avantaje:

• efect mai rapid decât în cazul căii orale • administrare în cazul urgențelor
• administrare a medicamentelor ce suferă procese de inactivare la nivelul tractului gastro-
intestinal, sau suferă de procesul primului pasaj hepatic
CALEA PARENTERALĂ

• Inconveniente: • cost mai ridicat

• necesitatea de personal calificat
• respectarea standardelor de sterilitate, apirogenitate

• refractaritatea pacienților
CALEA INTRAVENOASĂ

• Reprezintă cea mai rapidă modaliate de pătrundere în sânge a medicamentelor, fiind de ales în
situații de urgență, practic faza de absorbție lipsește, medicamentul fiind introdus direct în
circulația sistemică.
• Pe această cale de administrare se asigură acuratețea dozării și obținerea unor
concentrații plasmatice predictibile.
• Modalitatea de administrare a medicamentului poate fi făcută ca injecție unică (in
bolus) sau în perfuzie.
CALEA INTRAVENOASĂ

• Injecția intravenoasă se face cel mai frecvent lent (1-2 minute), pentru a evita concentrațiile
palsmatice excesive, care deși pasagere pot genera efecte adverse cardiovasculare (aritmii),
nervoase (convulsii), durere locală sau tromboflebită.
CALEA INTRAVENOASĂ

• În cazul medicamentelor foarte active din punct de vedere farmacologic, cum sunt: adrenalina,
aminofilina, digoxina, injectarea se face sub formă diluată sau foarte lent (10-20 de minute), de
către medic, pentru a evita apariția reacțiilor adverse grave.

• Alteori administrarea medicamentelor se poate face rapid: tiopentalul pentru inducerea

anesteziei generale, adenozina pentru conversia tahicardiei paroxistice ventriculare la ritm
sinusal.
CALEA INTRAVENOASĂ

• Perfuzia intravenoasă asigură o concentrație plasmatică de medicament constantă intr-un

interval de timp. Este indicată în cazul medicamentelor cu t1/2 scurt, sau medicamentelor cu
indice terapeutic mic, cum ar fi: lidocaina, noradrenalina, dopamina, oxitocina. Pentru a realiza o
concentrație plasmatică eficientă mai rapid, perfuzia poate fi precedată de administrarea unei
doze de atac.
CALEA INTRAVENOASĂ

• Pe cale intravenoasă nu se pot administra: suspensii, emulsii și alte substanțe liposolubile

pentru că se pot produce embolii pulmonare, cerebrale.

•
CALEA INTRAMUSCULARĂ

• Absorbția de la acest nivel este variabilă, în aproximativ 15-30 minute, și depinde de:

• fluxul sanguin local

• solubilitatea medicamentului
• gradul de ionizare al medicamentului
• volumul și osmolaritatea soluției injectate
CALEA INTRAMUSCULARĂ

• Liposolubilitatea și hidrosolubilitatea sunt factori importanți în determinarea vitezei

absorbției.

• Medicamente cu hidrosolubilitate redusă, la pH-ul fiziologic, cum ar fi: diazepam,

clordiazepoxid, fenitoina, digoxin, se absorb incomplet la nivel muscular, fapt explicat prin
precipitarea acestora la locul injectării.
CALEA INTRAMUSCULARĂ

• Soluțiile hipotone și hipertone, soluțiile cu aciditate sau alcalinitate mare, preparatele prea
iritante, nu se pot injecta intramuscular.
CALEA INTRAMUSCULARĂ

• Soluțiile uleioase și suspensiile se pot administra intramuscular, dar nu și intravenos!!!! (risc

de embolii)

• suspensiile constituie preparate de depozit de unde substanța activă se absoarbe în timp,

R
exemplu Benzatin Penicilina G (Moldamin ) care se administrează la intervale de 7 zile.
CALEA INTRAMUSCULARĂ

• Injecția intramusculară se face în mușchiul gluteus maximus, rareori în deltoid sau vastul
lateral.

• Complicațiile, rare, sunt reprezentate de: indurație locală, durere, eritem, abcese.
CALEA INTRAMUSCULARĂ

• Interacțiunea medicamentoasă dintre Adrenalină și Lidocaină are beneficii în anestezia

infiltrativă locală, efectul vasoconstrictor al adrenalinei prelungește durata anesteziei, dar poate
fi cauza unor reacții adverse, aritmii, fiind contraindicată această asociere, la pacienți cu
probleme cardiovasculare.
CALEA SUBCUTANATĂ

• Absorbția medicamentelor administrate pe această cale este asemănătoare celei

intramusculare doar că se face mai lent, circulația fiind mai redusă la nivel hipodermic.
CALEA SUBCUTANATĂ

• Pe această cale se adminstrază substanțe hidrosolubile, soluțiile trebuie să fie neutre, izotone,
pH-ul apropiat de al organismului, în cantități de 1-2 ml.

Ex de medicamente ce se administrează subcutanat:

• Heparinele cu greutate moleculară mică-Enoxaparina, Dalteparina

• Insulina
CALEA SUBCUTANATĂ

• Injecția subcutanată este mai dureroasă, inervația senzitivă fiind mai bogată la acest nivel, iar
absorbția se poate intensifica prin masaj local, administrare concomitentă de vasodilatatoare sau
hialuronidază.
CALEA INHALATORIE

• Absorbția la acest nivel este foarte rapidă datorită suprafeței foarte mari, permeabilitate
crescută la nivel alveolar și vascularizație bogată. Medicamentele trec direct în circulația
sistemică evitând astfel fenomenul de prim pasaj hepatic.

• Rapiditatea de instalare a efectelor este comparabilă cu calea intravenoasă.

CALEA INHALATORIE

• Administrarea medicamentelor pe această cale urmărește:

1. un efect sistemic, cum ar fi anestezia generală (narcotice gazoase sau lichide foarte volatile)
sau

2. 2. un efect local:
• a. bronhidilatația, realizată cu simpatomimetice: salbutamol (albuterol), salmeterol,

sau cu anticolinergice: bromura de ipratropiu

CALEA INHALATORIE

• b. antiinflamator, realizată cu corticosteroizi-beclometazona, fluticazona, budesonid

• Inhalarea acestor substanțe sub formă de aerosoli, aflate sub formă de particule de 1-8µm
dispersate intr-un mediu gazos, asigură acțiunea la nivelul bronșiolelor și reprezintă modul de
tratament al astmului bronșic.
CALEA PERCUTANĂ

• La acest nivel absorbția este redusă, stratul superficial al epidermului- stratul cornos, alcătuit
din celule keratinizate, constituie un obstacol în calea pătrunderii structurilor chimice hidrofile.

• Pierderea integrității structurale a tegumentului cu afectarea epidermului va crește absorbția

medicamentelor.
CALEA PERCUTANĂ

• Substanțele neutre, liposolubile, penetrează tegumentul, generând efecte sistemice :

• terapeutice (nitroglicerina, scopolamina, clonidina, nicotina)

• sau toxice (compuși organofosforici, chimicale industriale-anilina, nitrobenzen).

CALEA PERCUTANĂ

• Absorbția percutană este superioară la nou-născuți comparativ cu adulții și poate genera

efecte toxice sistemice.
CALEA PERCUTANĂ

• Formele farmaceutice aplicate la acest nivel sunt: unguente, creme, soluții, mixturi, spary-uri,
folosite în diverse afecțiuni dermatologice. Absorbția poate fi îmbunătățită prin includerea
medicamentelor într-un vehicul grăsos, vaselina, lanolina sau prin aplicarea medicamentelor sub
forma compreselor ocluzive.
CALEA PERCUTANĂ

• Pentru absorbția sistemică se folosesc plasturi transdermici, absorbția este lentă, în timp, cum
este cazul nitroglicerinei care după aplicare pe piele crește capacitatea de efort la bolnavii cu
angină pectorală pentru 3 ore, față de administrarea sublinguală care are efecte pentru 30
minute.
CALEA PERCUTANĂ

• Inconvenientele aceste căi sunt legate de efectele sistemice nedorite, ca în cazul

corticosteroizilor aplicați în concentrații mari, repetat și pe suprafețe întinse de piele sau de
prezența leziunilor cutanate.
CALEA LA NIVELUL MUCOASELOR

• CALEA INTRACONJUNCTIVALĂ
• Este o cale aleasă pentru efecte locale: antiinflamator - glucocorticoizi
• antibacterian -aminoglicozide • antialergic - dexametazona
• decongestiv- fenilefrina • midriatic -atropina
• miotic -pilocarpina
• fiind utilizată pentru afecțiuni din sfera oftalmologică, cu toate că se pot absorbi în sânge un
număr mare de compuși.
CALEA LA NIVELUL MUCOASELOR

• CALEA INTRANAZALĂ
• Este o cale aleasă pentru efecte locale de tip decongestiv (efedrina, nafazolina), antiinflamator,
antialergic, antiseptic.
• Absorbția la acest nivel este bună pentru anumite medicamente care se folosesc
pentru efect sistemic: ADH-ul (vasopresina), pentru efect antidiuretic la pacienți cu diabet insipid,
calcitonina, cocaina pentru efect anestezic, dar pentru care există un risc toxic mare, în special pe
o mucoasă inflamată.
CALEA LA NIVELUL MUCOASELOR

• CALEA INTRANAZALĂ
• Absorbția la acest nivel este bună pentru anumite medicamente care se folosesc pentru efect
sistemic:
• ADH-ul (vasopresina), pentru efect antidiuretic la pacienți cu diabet insipid
• calcitonina
• cocaina pentru efect anestezic, dar pentru care există un risc toxic mare, în special pe o
mucoasă inflamată.
CALEA LA NIVELUL MUCOASELOR

• CALEA INTRAVAGINALĂ
• Absorbția la acest nivel este redusă administrându-se medicamente pentru efectul local:
antibacterian, antifungic, antiparazitar, antiinflamator, contraceptiv.

• Doar în cazul unei mucoase inflamate, există riscul unor intoxicații grave în cazul spălăturilor cu
permanganat de potasiu.