Farmacologie Veterinara - Aid Vet PDF

MEDICINĂ VETERINARĂ FARMACOLOGIE VETERINARĂ
FARMACOLOGIA GENERALĂ
VETERINARĂ
1
DEFINIŢIA. RAMURILE.
RELAŢIILE CU ALTE ŞTIINŢE.
IMPORTANŢA FARMACOLOGIEI
Definiţii:
Farmacologia este o ştiinţă medicală derivată din biologie şi care se ocupă cu studiul
medicamentelor.
gr. pharmakon = medicament, logos = ştiinţă, cuvânt.
Medicamentul reprezintă o substanţă care se utilizează în scopul ameliorării sau vindecării
unei stări morbide sau pentru prevenirea şi chiar diagnosticarea acesteia.
Medicamentele pot deveni otrăvuri dacă se depăşeşte doza sau dacă starea organismului este
profund afectată.
Medicamentele pot fi uneori veritabile alimente, vitamine sau săruri minerale.
Exemplul: glucoza poate fi:
 medicament în unele afecţiuni;
 aliment excelent;
 otravă în urma administrării în cazul diabetului zaharat.
Ramurile farmacologiei
Farmacodinamia studiază schimburile survenite în organismul bolnav sau sănătos sub
acţiunea medicamentelor.
Farmacocinetica studiază soarta medicamentelor în organism, respectiv, se referă la
absorbţie, difuzarea, metabolizarea şi eliminarea lor din organism.
Farmacodinamia este o disciplină experimentală şi se ocupă cu lămurirea proceselor biochimice
moleculare şi submoleculare care stau la baza acţiunii medicamentoase. Aceste cercetări se continuă
în clinică, această ramură purtând denumirea de farmacologia clinică.
Farmacoterapia se ocupă cu cazurile în care se prescriu medicamentele, sub ce formă, în ce

concentraţii, doza şi calea de administrare.
Farmacocnozia se ocupă cu studiul drogurilor.
2
Prin drog se înţelege materia brută de origine vegetală, animală şi chiar minerală din care
provine un medicament; ele conţin principii active, singure sau în asociere, putând fi considerate
ulterior medicamente.
Chimia farmaceutică este ştiinţa ce studiază proprietăţile fizico-chimice ale substanţelor
organice şi anorganice întrebuinţate în medicină, modul lor de obţinere şi prelucrare, metodele de
control ale calităţii şi condiţiile de conservare optimă.
Receptura (recepta = reţetă) studiază modul de redactare al reţetelor, precum şi prepararea şi
conservarea formelor medicamentoase şi a preparatelor galenice.
Farmacotoxicologia se ocupă cu studiul efectelor dăunătoare ale diferitelor substanţe
medicamentoase ajunse în organism în doze mult mai mari decât cele terapeutice.
Farmacovigilenţa se ocupă cu studiul efectelor adverse, nefavorabile ale medicamentelor
asupra organismului.
Placeboterapia reprezintă o modalitate de cură psihologică (în medicina umană).
Talasofarmacologia (farmacologia marină = biomedicina marină) îşi propune să
valorifice teoretic şi practic tot ceea ce poate da oceanul planetar.
Farmacogenetica studiază influenţa medicamentelor asupra eredităţii şi posibilităţile de
cercetare a viciilor genetice pe cale medicamentoasă.
Cronofarmacologia studiază metodele de administrare a medicamentelor, ţinându-se cont
de bioritmurile existente (sezoniere, bianuale, etc.).
Thanatofarmacologia studiază terapia muribunzilor.
Imunofarmacologia studiază influenţa medicamentelor asupra răspunsului imun.
Ştiinţa farmacologică este o verigă între disciplinele teoretice şi practice.
Istoricul farmacologiei
● primele încercări de utilizare a unor „leacuri” au fost sub forma „practicilor vrăjitoreşti”
din timpuri foarte vechi;
● primul document, „Tăbliţa de argilă sumeriană” de la Nippur 2100 î.e.n. este considerat
prima farmacopee din lume;
● papirusul Georg Moriz ce cuprinde cunoştiinţe despre circa 200 plante medicinale;
● Hippocrate susţine că medicamentele sunt doar adjuvanţi ai organismului animal; este
părintele alopatiei al cărui principiu de bază este „contraria contrariis curantur” = contrariile se
combat prin contrarii (medicina clasică);
3
● Dioscoride este considerat părintele farmacocnoziei prin lucrarea sa „De materia

medica”;
● Gallenus arată că drogurile mai conţin pe lângă substanţele utile în terapie şi unii factori
dăunatori ce trebuie înlăturaţi înainte de utilizare – preparate galenice;
● în Evul Mediu s-au înregistrat progrese remarcabile în lumea arabă care elaborează
„codexuri de medicamente”; Avicena cu lucrarea „Canonul medicinei”;
● în perioada Renaşterii, Paracelsus ajunge la concluzia că numai cantităţi reduse dintr-un
drog sunt responsabile de efectul terapeutic („quinta esentia”), anticipând noţiunea de „principiu
activ”. Ulterior, chimia şi fizica îşi fac simţită prezenţa în farmacologia modernă;
● Sammuel Hahneman pune bazele homeopatiei al cărui principiu este „similia similibus
curantur” (asemănătoarele se combat prin asemănătoare); susţine că principiul vindecării bolilor este
pe baza administrării unor doze infinitezimale dintr-un medicament care în doze mari la subiecte
sănătoase provoacă simptomele bolii respective;
● în România, părintele farmacologiei veterinare este Al. Locuşteanu ce a fost urmat de
Grigore Slavu, Francisc Popescu, Emilian Licperta; un aport important l-au avut şi: Olimpia Vechiu,
Petre Balaci şi Marin Mircea.
Nomenclatura medicamentelor
● denumirea internaţională (DCI = denumirea comună internaţională) este recomandată
de OMS cu scopul de a internaţionaliza;
● denumirea oficinală este aceea din farmacopee (FR X); multe denumiri corespund cu
cele internaţionale;
● denumirea comercială este dată de firma producătoare;
● denumirea chimică se utilizează în practică numai pentru substanţele cu structură
simplă;
● denumirea generică (aprobată) este denumirea oficială valabilă pentru anumite ţări,
pentru medicamentele stabilite de comitete speciale.
4
CIRCUITUL BIOLOGIC al
MEDICAMENTELOR
FARMACOCINETICA MEDICAMENTELOR
Acest fenomen cuprinde două momente:

1. invazia medicamentului – eliberarea medicamentului din forma farmaceutică în care este
înglobat, absobţia acestuia la locul aplicării şi difuzarea sa în sânge şi ţesuturi.
2. evazia medicamentului – metabolizarea şi eliminarea medicamentului din organism.
INVAZIA MEDICAMENTELOR
În majoritatea cazurilor, medicamentele NU se administrează sub forma lor pură, ci sunt
înglobate într-un excipient la care se adaugă diverşi adjuvanţi (emulgatori, antioxidanţi, conservanţi,
etc.).
După administrare trebuie să aibă loc dezintegrarea formei farmaceutice şi eliberarea
substanţelor active. Cantitatea de substanţă activă din forma farmaceutică poartă denumirea de
disponibilitatea farmaceutică, care depinde de mai mulţi factori:
● natura solventului;
● gradul de dizolvare al substanţei active;
● temperatura, pH-ul şi vâscozitatea mediului, la locul de dizolvare şi absorbţie;
● mişcarea particulelor din mediu;
● solvatarea medicamentului, funcţie de cantitatea de apă din compoziţia chimică a
mediului; ex: forma anhidră a ampicilinei are la nivelul tubului digestiv o solubilitate mai mare decât
forma hidratată.
Eliberarea medicamentului din forma farmaceutică este urmată de o absorbţie la nivelul
sângelui, proces care poate fi mai rapid sau mai lent în funcţie de diverşi factori.
Cantitatea de medicament care se absoarbe în circulaţia sangvină poartă denumirea de
biodisponibilitate farmaceutică ce se stabileşte prin experimente clinice, administrându-se iniţial un
preparat farmaceutic de referinţă cu o biodisponibilitate foarte mare. Apoi se administrează forma
farmaceutică de cercetat şi de fiecare dată se cercetează nivelul sangvin.
CT
B% = 100 unde, CT = cantitatea absorbită din preparatul de cercetat şi
CR
5
CR = cantitatea absorbită din preparatul de referinţă.
Factorii care influenţează biodisponibilitatea:

 disponibilitatea farmaceutică;
 viteza şi gradul de absorbţie a substanţei active.
În cazul administrării medicamentelor pe cale orală, biodisponibilitatea descreşte astfel: soluţii
 emulsii  suspensii  pulberi  capsule  comprimate (drajeuri).
Biodisponibilitatea în timp NU este relevantă sub aspectul eficacităţii medicamentelor. Un
medicament poate avea o biodisponibilitate mare, în timp, dar nivelurile sale sangvine NU sunt
eficace. Un medicament poate realiza rapid niveluri sangvine foarte mari, chiar toxice, dar care scad
rapid. Situaţia optimă este atunci când nivelul sangvin este optim, iar biodisponibilitatea este cât mai
mare.
Dacă nivelul sangvin este prea ridicat, absobţia poate fi întârziată prin adăugarea unui excipient
uleios şi a unor adjuvanţi lipofili; ex: o suspensie uleioasă de procain-penicilină G (nivel sangvin
eficace în 24 ore) va realiza nivelul eficace timp de o săptămână dacă i se adaugă stearat de Al.
ABSOBŢIA MEDICAMENTELOR
Căile de administrare ale medicamentelor se clasifică astfel:
1. Căi naturale (indirecte – cu absorbţie indirectă):
● calea enterală (internă): administrarea medicamentelor pe cale:
 orală (per os);
 rectală (per rectum);
● calea externă: administrarea medicamentelor:
 la nivelul mucoaselor: respiratorie, conjunctivală, genito-urinare, mamară, mucoasei
conductului auditiv;
 la nivelul pielii.
2. Căi artificiale (directe – cu absorbţie directă):
● calea parenterală: administrarea prin injecţii sau la nivelul leziunilor de continuitate
(plăgi traumatice şi/sau operatorii).
Viteza cu care se absoarbe un medicament de la locul de aplicare depinde de:
– vascularizaţia ţesutului;
– concentraţia medicamentului la locul de aplicare;
– proprietăţile fizico-chimice ale medicamentului;
– forma farmaceutică.
6
Calea de administrare determină NU numai viteza de absorbţie, dar şi natura efectului.

Exemple: -sulfatul de Mg (sarea amară) administrat per os are efect purgativ, iar injectabil are
efect narcotic sau hipnotic;
-eterul etilic administrat prin inhalaţii are efect narcotic, administrat s.c. are acţiune
analeptică (restaurarea marilor funcţii), iar administrat per os are efect analgezic digestiv.
1. CĂILE NATURALE
a) Calea orală este una dintre cela mai uzuale căi de administrare. Este folosită la bovine,
ovine, purcei, carnivore, păsări. La cal şi porcul adult, această cale se pretează mai puţin. La cal se pot
administra medicamente cu sonda nazoesofagiană sau sub formă de electuarii, iar la porc, sub formă
de electuarii sau instilaţii nazale.
Există modalităţi:
 colective;
 individuale, de administrare a medicamentelor per os.
● modalităţi colective:
 prin intermediul furajelor sau a apei medicamentate.
● modalităţi individuale:
 cu ajutorul sondelor;
 breuvajul (băutura forţată);
 bolurile;
 pilulele;
 comprimatele;
 drajeurile;
 electuariile.
Se preferă modalităţile colective, cu specificarea faptului că amestecul medicamentului cu
furajul sau apa de băut trebuie realizat cât mai omogen.
Avantaje ale administrării per os:
– administrarea poate fi făcută şi de către o persoană nespecializată;
– NU este nevoie de instrumentar special;
– este o cale cu efect general;
– se pot trata mai multe animale concomitent;
– NU necesită pregătire, fiind o cale comodă şi cu economie de timp.
Dezavantaje ale administrării per os:
– dozele trebuie să fie mai mari decât în cazul administrării parenterale;
7
– există pericolul de a înghiţi fals şi de a se produce bronhopneumonie „ab ingestis”;

– pierderea unei părţi din doză, mai ales la animalele neliniştite;
– imposibilitatea de a administra pe această cale unele medicamente care se descompun:
penicilina, adrenalina, insulina, ocitocina, hormonii gonadotropi;
– imposibilitatea de a obţine un efect general în cazul unor medicamente care NU se
absorb, ele având numai efect local;
– imposibilitatea folosirii acestei căi atunci când există tulburări digestive: diaree,
constipaţie, meteorism, unele indigestii.
Medicamentele se pot absorbi pe tot traseul tubului digestiv, dar în cea mai mare parte la
nivelul intestinului subţire, unde mucoasa este specializată în acest sens.
Efectul unui medicament administrat pe cale orală apare în decurs de 20 minute până la 2 ore şi
durează un timp foarte variabil de la câteva ore la câteva zile.
Absobţia medicamentelor la nivelul mucoasei bucale

Are loc mai ales la om, în cazul comprimatelor sublinguale (cu nitroglicerină, hormoni
estrogeni). În regiunea sublinguală, mucoasa este mai subţire şi permite o absorbţie rapidă încât
medicamentele ajung în vena cavă superioară, apoi la nivelul cordului, în mică şi marea circulaţie,
ocolind ficatul. În plus, se scapă de acţiunea sucului gastric şi intestinal.
Dezavantajul este că pe această cale se pot administra numai doze mici.
O particularitate o reprezintă substanţele digestive aromatice care trebuie administrate
obligatoriu sub formă de soluţii deoarece prin excitarea papilelor gustative declanşează un efect
excitomotor digestiv şi o secreţie crescută de suc gastric.
Absobţia medicamentelor la nivelul mucoasei gastrice

Este neînsemnată faţă de cea de la nivel intestinal. Pe la acest nivel se absorb mai bine
medicamentele liposolubile (alcoolul cu moleculă întreagă şi cu pH acid).
Majoritatea medicamentelor sunt însă baze slabe care se ionizează sub influenţa sucului gastric
absorbindu-se greu la acest nivel.
Alcalinizarea mediului gastric prin administrarea concomitentă de substanţe antiacide, face ca
medicamentele bazice să fie mai puţin disociate şi să treacă mai uşor în sânge. În schimb,
alcalinizarea mediului gastric în cazul administrării medicamentelor acide duce la ionizarea acestora
şi dificultăţi în absorbţie.
NU pot fi administrate per os substanţe prea iritante, deoarece provoacă spasmul pilorului şi
reflex, voma. Ele însă se pot îngloba într-un mucilag sau se administrează pe stomacul plin; ex:
iodurile, salicilatul de Na, CaCl2.
8
Unele substanţe sunt inactivate de HCl din stomac, ele trebuind să se administreze sub formă de
comprimate, capsule sau pilule, acoperite de un înveliş gastrorezistent.
Stomacul are uneori un rol important în eliberarea unor principii medicamentoase din produsele
iniţiale; ex: HCl transformă sărurile trivalente de Fe în săruri bivalente, absobţia acestora făcându-se
preponderent sub formă bivalentă.
Dacă regimul alimentar este bogat în grăsimi, mucoasa gastrică secretă enterogastran –
substanţă ce reduce motilitatea gastrică şi întârzie absobţia.
La rumegătoare, este o situaţie particulară – majoritatea medicamentelor trebuie înglobate în
lapte, soluţii dulci sau sărate, sub acţiunea acestora având loc o închidere reflexă a jgheabului
esofagian, iar medicamentele trec direct în cheag.
Particularităţi la om:
– timpul mediu de golire a stomacului este de 4 ore;
– prezenţa unor lichide grăbeşte evacuarea;
– mâncarea consumată rece este evacuată mai rapid;
– poziţia culcat pe stânga întârzie evacuarea.
Absobţia medicamentelor la nivelul intestinului subţire

Majoritatea medicamentelor se absorb preponderent la nivelul intestinului subţire. Ulterior, trec
în vena portă, iar apoi la nivelul ficatului unde se transformă, uneori chiar inactivate sau depozitate.
Unele medicamente sunt însă sechestrate la nivelul bilei, o dată cu aceasta vărsându-se în intestin de
unde sunt resorbite străbătând un ciclu entero-hepato-enteric (ex: purgativele antrachinonice).
Absobţia ionilor la nivel intestinal este diferită. Astfel, ionii monovalenţi se absorb mai uşor, în
timp ce cei bivalenţi se absorb mai greu.
Medicamentele existente sub formă de soluţii, suspensii şi emulsii se absorb mai uşor decât cele
existente sub formă de boluri, pilule sau comprimate.
Absobţia medicamentelor poate fi grăbită prin înglobarea lor în soluţii apoase călduţe sau
administrate pe stomacul gol.
Absobţia poate fi întârziată în urma administrării pe stomacul plin sau în urma asocierii lor cu
lapte, substanţe mucilaginoase, substanţe adsorbante sau uleiuri minerale.
Există şi asocieri nepermise cum sunt:
● tetraciclinele cu lapte, când în prezenţa Ca se formează chelaţi insolubili;
● sărurile biliare pot forma cu anumite medicamente produşi insolubili (ex: negamicina şi
kanamicina – absobţia este întârziată).
9
Mucina este un polizaharid care acoperă mucoasa gastrică şi intestinală sub forma unui strat
subţire care NU influenţează absobţia. În unele cazuri, însă, formează cu medicamentul un compus
greu absorbabil (ex: streptomicina).
O alimentaţie bogată în grăsimi măreşte absobţia intestinală a unor medicamente prin
stimularea secreţiei biliare (ex: griseofulvina).
Stările inflamatorii de la nivelul mucoasei intestinale influenţează absobţia. Respectiv, în prima
fază a acesteia, absobţia poate fi încetinită, iar în cea de-a doua fază, absobţia este mai rapidă şi
neselectivă.
Flora intestinală intervine fie în activarea, fie în inactivarea unor medicamente. Exemple de
activare: ftalilsulfatiazolul, în prezenţa florei intestinale, eliberează sulfatiazolul ce se absoarbe.
Exemple de inactivare: flora intestinală inhibă absobţia vitaminei B12.
Secreţiile intestinului subţire pot avea, de asemenea, un rol activator (ex: trigliceridele din
uleiul de ricin se hidrolizează în prezenţa sucului intestinal rezultând acidul ricin-oleic ce are rol
purgativ).
Absobţia medicamentului depinde în acelaşi timp şi de mărimea particulelor. Cu cât particulele
sunt mai fine cu atât se absorb mai uşor (ex: o suspensie de sulfatiazină cu particule de 1 – 2 µ şi o
alta cu particule de 7 µ; în cazul primei suspensii, concentraţia sangvină este cu 40% mai mare decât
în cazul celei de-a doua).
Medicamentele care NU s-au absorbit la nivelul intestinului subţire îşi pot contiua absobţia
într-o proporţie mai redusă la nivelul colonului şi a rectului.
În cazul administrării orale a medicamentelor trebuie să se ţină seama de ritmul de furajare şi de
momentul zilei.
Exemple: -există medicamente care se administrează înaintea tainului de dimineaţă
(antihelminticele şi hepatoprotectoarele);
-există medicamente care se administrează înaintea tainurilor în general
(substanţele digestive);
-există medicamente care se administrează după tainuri (medicamentele iritante,
antiacide, stimulante ale secreţiei tubului digestiv);
-există medicamente care se administrează între tainuri (substanţele
antimicrobiene, antitusive, tranchilizante, antialergice).
b) Calea rectală
Avantaje:
– unele medicamente vor produce un efect mai rapid, mai intens şi de durată mai lungă;
10
– în urma absorbţiei la acest nivel medicamentul ajunge în venele hemoroidale inferioare

şi de aici în vena cavă inferioară, ocolind ficatul;
– dacă însă medicamentele se introduc profund intrarectal, absobţia se poate face şi prin
venele hemoroidale superioare care au anastomoze cu sistemul port astfel că 50% ajung în ficat.
Dezavantaje:
– medicamentele se absorb numai parţial încât trebuie administrate doze mari (excepţie, la
iepure unde absobţia este mai bună şi doza rectală este mai mică decât doza orală);
– există medicamente care NU se pot administra pe această cale întrucât mucoasa este
sensibilă.
Absobţia medicamentelor în urma administrării pe cale rectală se face într-un interval de timp
variabil, de la 7 la 40 minute.
Modalităţile de administrare rectală:
● supozitoare;
● clisme.
c) Calea respiratorie
Medicamentele administrate la nivelul aparatului respirator pot fi absorbite atât prin mucoasa
nazală, rinofaringiană, bronhică, dar mai ales prin epiteliul alveolei pulmonare (100 m2).
De la nivelul circulaţiei alveolare, medicamentele absorbite ajung în venele pulmonare, apoi în
marea circulaţie, evitându-se bariera hepatică. Efectul lor apare în 20 – 30 secunde, dar, de obicei,
este de scurtă durată.
În urma utilizării medicamentelor la nivelul aparatului respirator se urmăreşte uneori un efect
local, alteori general.
Exemple: -instilaţiile nazale – efect local;
-anestezia prin intubaţie (narcoza generală) – efect general.
d) Calea conjunctivală
Pe aceasta cale, medicamentele se absorb rapid, dar datorită sensibilităţii mucoasei, calea se
preferă pentru tratamenul local.
Se utilizează soluţii, ungvente, pulberi care trebuie să fie sterile, să aibă un pH alcalin şi să fie
izotone cu lacrimile. Izotonizarea se poate face cu ajutorul NaCl, acidului boric şi a tetraboratului de
Na; ex: vaccinarea antipseudopestoasă la păsări se realizează la acest nivel (ridică pragul imunităţii).
e) Calea genito-urinară
11
Se utilizează, în special, pentru tratamentul afecţiunilor localizate la nivelul aparatului genital şi

urinar. O parte însă din antibioticele administrate intrauterin pot fi absorbite în circulaţia generală.
Modalităţi de administrare:
● la femele se pot face irigaţii vaginale, uterine, aplicări intravaginale, intrauterine sub
formă de ungvente, comprimate, bujiuri, irigaţii ale vezicii urinare;
● la masculi se pot face irigaţii şi aplicări de ungvente.
Spre exemplu, într-o endometrită tratamentul local se asociază cu un tratament general (prin
injecţii).
f) Calea mamară
Se utilizează exclusiv în scopul local pentru tratamentul mamitelor.
Medicamentele se introduc pe canalul papilar şi sinusul mamelonar (iapă, vacă, oaie, capră)
putându-se utiliza soluţii, suspensii, ungvente pe bază de chimioterapice şi antibiotice.
g) Calea cutanată
Se poate vorbi despre o absorbţie a medicamentelor de-a lungul canalelor glandelor sebacee şi
sudoripare, precum şi de-a lungul foliculilor piloşi.
Pătrunderea medicamentelor este îngreunată de stratul protector de grăsime secretat de glandele
sebacee, precum şi de stratul cornificat al epidermei.
Absobţia poate fi mărită prin:
 masaj;
 aplicarea de căldură locală;
 degresarea prealabilă;
 înglobarea medicamentului în excipienţi diadermici.
Pătrunderea prin piele poate fi grăbită prin adăugarea de dimetilsulfoxid, ce este un adjuvant
inofensiv ce NU irită pielea.
Leziunile de continuitate ale pielii şi dermatitele duc, de asemenea, la o absorbţie intensificată.
Această situaţie devine periculoasă în unele cazuri de medicamente foarte active (ex: îmbăierile cu
substanţe antiparazitare).
Aplicarea medicamentelor la suprafaţa pielii poate să urmărească două scopuri:
1. un tratament local prin pudrări, pulverizări, pensulaţii sau aplicări de ungvente;
2. un tratament reflex al unor organe care se află localizate sub piele când se utilizează fricţiuni,
comprese reci şi calde, cataplasme.
h) Calea auriculară (a conductului auditiv)

12
Tratamentele auriculare urmăresc numai un scop local. Se utilizează medicamente sub formă de
soluţii, ungvente şi pulberi, mai ales în cazul otitelor externe şi a râilor auriculare (la câine şi iepure).
2. CĂILE ARTIFICIALE
Se referă la administrarea medicamentelor prin injecţii.
Avantaje:
– efectul se instalează rapid;
– se poate administra o doză precisă pentru că NU se pierde nimic din medicament;
– doza este mai mică decât cea administrată pe cale internă sau externă.
Dezavantaje:
– pericolul provocării unor infecţii, hematoame, şocului medicamentos (în cazul
administrării prea rapidă sau a unui volum mare de lichid);
– este necesar un instrumentar adecvat, sterilizat.
Se mai numeşte calea parenterală.
Modalităţi de administrare:
● subcutanat;
● intramuscular;
● intravenos;
● intraperitoneal, etc.
DIFUZIUNEA MEDICAMENTELOR ÎN ORGANISM

În organism, medicamentele se distribuie succesiv în 3 compartimente:
● sânge;
● spaţiul interstiţial;
● spaţiul intracelular.
Ca urmare se pot distinge 2 faze:
 faza circulaţiei sangvine;
 faza de difuziune în ţesuturi.
1. FAZA CIRCULAŢIEI SANGVINE

Cel mai important fenomen care are loc în timpul acestei faze este legarea medicamentelor de
proteinele serice. Din cele aproximativ 35 proteine, cel puţin 15 dintre ele servesc la transportul
medicamentelor. Unele proteine transportă un singur medicament.
13
Exemple: -transferina transportă Fe;

-transcobalamina transportă vitamina B12;
-transortina transportă substanţele steroide.
Alte proteine sunt vehicule polivalente; ex: albuminele transportă vitamine şi hormoni.
Legăturile dintre medicamente şi proteinele serice pot fi:
– covalente (cele mai puternice);
– ionice;
– Van der Waals (cele mai slabe).
Fiecare medicament are o constantă „K” de legare de proteinele serice în funcţie de
concentraţia sa în sânge.
Atâta timp cât medicamentul este legat de proteinele serice, el NU poate acţiona, ci acţionează
numai după desprinderea de proteine.
NU întreaga cantitate de medicament care ajunge la nivel sangvin este legată de proteinele
plasmatice, ci numai o parte din această cantitate. Astfel, se distinge o fracţiune liberă de medicament
şi o fracţiune legată, dar care eliberează, în mod treptat, medicamentul în stare liberă.
Determinarea nivelului sangvin al unui medicament se referă numai la fracţiunea liberă. Natura
nespecifică a legăturii explică fenomenul de competiţie ce există între medicamente. Astfel, un
medicament „A” poate îndepărta un medicament „B” de pe receptorul proteic, crescând nivelul
sangvin al acestuia din urmă (B). Problema are şi un aspect negativ; ex: salicilaţii, sulfamidele şi
derivaţii pirazolonului îndepărtează de pe receptorul proteic anticoagulantele şi antidiabeticele
crescând nivelul sangvin al acestora şi determinând hemoragii grave, respectiv, hipoglicemie.
Legarea medicamentelor de proteinele plasmatice pot avea uneori drept urmare formarea unor
complexe alergogene; ex: penicilina, unele sulfamide, digitalicele.
În unele boli de nutriţie însoţite de hipoproteinemie, scade capacitatea de legare şi ca urmare
unele medicamente care în doze normale sunt puţin inofensive, pot deveni toxice; ex: cardiotonicele
la om.
Capacitatea de legare a proteinelor serice este limitată. Dacă ajung în sânge cantităţi prea mari
de medicament care depăşesc capacitatea de legare, fracţiunea liberă poate deveni toxică.
În timpul fazei de circulaţie sangvină, concentraţiile cele mai mari de medicament se
înregistrează în organele bine vascularizate (suprarenalele, rinichi, cord, ficat, pulmon, SNC), iar
concentraţiile cele mai mici se obţin la nivelul pielii, ţesutului adipos şi al extremităţilor membrelor.
Concentraţia sangvină a unui medicament are o importanţă deosebită atât pentru efectele
terapeutice, cât şi în ceea ce priveşte reacţiile adverse sau efectele toxice.
Ea depinde de următorii factori:
 doza;
14
 calea de administrare;
 forma farmaceutică;
 capacitatea de filtrare a rinichiului.
Exemple: -în cazul unui medicament ce se administrează pe cale intravenoasă, imediat după
administrare se înregistrează un nivel sangvin maxim care ulterior scade treptat;
-în cazul unui medicament prevăzut iniţial cu o fază de absorbţie, respetiv, cele ce se
administrează per os, per rectum, intramuscular, subcutanat, intraperitoneal, concentraţia sangvină
creşte până la o concentraţie maximă ce marchează un echilibru între absorbţie şi eliminare. Apoi,
deşi absobţia mai continuă, eliminarea devine preponderentă, iar concentraţia sangvină scade.
Determinarea concentraţiei sangvine a unui medicament este necesară atât pentru stabilirea
dozelor, cât şi a intervenţiei de administrare.
În practică se pot distinge:
– o concentraţie sangvină terapeutică;
– o concentraţie sangvină toxică;
– o concentraţie sangvină letală.
Exemplu: aspirina la om: -concentraţia terapeutică = 2 – 10 mg%;
-concentraţia toxică = 10 – 30 mg%;
-concentraţia letală = 50 mg%.
Concentraţia sangvină a unui medicament se defineşte cu ajutorul sufixului „emie”; ex:
sulfamidemie, penicilinemie, etc.
Concentraţia bacteriostatică minimă a sulfamidelor este de 5 mg, iar a penicilinei de 0.03 – 0.06
UI/ml.
Nivelul sangvin şi ritmicitatea administrărilor în cazul administrării per os şi per rectum face ca
dozele astfel calculate să atingă nivelul optim sangvin după circa 2 administrări.
2. FAZA DE DIFUZIUNE ÎN ŢESUTURI

După absorbţie, medicamentele se distribuie în cele trei compartimente hidrice ale organismului
(intravascular, interstiţial, intracelular), compartimente ce sunt separate prin membrane biologice.
Faza de difuziune în ţesuturi cunoaşte mai multe momente:
a. difuziunea prin peretele capilarelor;
b. difuziunea prin barierele organismului;
c. difuziunea prin membrane biologice;
d. distribuţia în ţesuturi şi fixarea pe farmacoreceptorii specifici.
15
a. Difuziunea prin peretele capilarelor

Medicamentele difuzează în sânge la nivelul capilarelor ce reprezintă un adevărat ultrafiltru.
Pereţii capilarelor sunt formaţi din celule endoteliale, substanţă fundamentală şi sunt situate pe
o membrană bazală.
Trecerea medicamentului se realizează prin mecanisme cunoscute, viteza de difuziune fiind în
funcţie de:
 numărul capilarelor;
 diametru capilarelor;
 însuşirile fizico-chimice ale medicamentului (ex: iodul difuzează la nivelul
capilarelor în circa 2 minute).
b. Difuziunea prin barierele organismului

Barierele organismului sunt reprezentate, în principal, de către:
● bariera hematoencefalică;
● bariera placentară.
Bariera hematoencefalică este formată din celulele gliale cu rol în protecţia, susţinerea şi
nutriţia neuronilor. Aceste celule gliale permit trecerea medicamentelor liposolubile şi a celor
neionizate.
Bariera placentară
Placenta are roluri multiple:
 asigură schimburile nutritive şi respiratorii între mamă şi făt;
 protejează fătul de acţiunea factorilor fizici;
 are rol de glandă endocrină;
 are rol de depozit pentru vitamine.
Faţă de microorganisme, medicamentele şi substanţele imunizante, placenta este o barieră mult
mai puţin severă. Reţine şi NU lasă să treacă în circulaţia fetală, alcaloizii (pilocarpina, morfina,
ezerina, etc.).
Sulfamidele circulă bine la nivelul placentei. Streptomicina ajunge în circulaţia fetală în procent
de 50% din cea din circulaţia mamei.
Penicilina, cloramfenicolul şi tetraciclinele trec prin placentă în concentraţie terapeutică, în
general, mai puţin la bovine şi suine.
Pe măsura avansării gestaţiei, placenta se subţiază, suprafaţa ei se măreşte şi, în acest mod,
circulaţia medicamentelor se uşurează spre făt.
16
c. Difuziunea prin membrane biologice

Majoritatea medicamentelor pot să difuzeze intracelular, dar în cantităţi mici; ex: dacă se
notează cu 1 concentraţia în sânge a unui medicament, în spaţiul interstiţial ea NU depăşeşte ¼, iar
intracelular NU depăşeşte 1/15.
Difuziunea se face prin mecanisme:
● specifice;
● nespecifice.
Mecanisme nespecifice:
 difuziunea simplă prin cimentul intercelular;
 picnoza şi fagocitoza;
 difuziunea simplă a moleculelor liposolubile prin straturile lipidice din membranele
biologice;
 filtrarea osmotică conform gradientului de concentraţie;
 filtrarea prin pori conform gradientului de concentraţie. Porii membranei au un
diametru de 4 Ao şi NU lasă să treacă moleculele medicamentoase cu un lanţ mai mare de 3 atomi de
carbon (C). Excepţie, fac membranele glomerulilor şi tubilor renali ce au pori cu diametru de 40 Ao
prin care trec moleculele mari, dar NU cele proteice. Datorită acestui fapt, cât timp sunt legate de
proteinele plasmatice, medicamentele NU se pot elimina pe cale renală;
 transportul mediat cu ajutorul unor transportori („cărăuşi”; se mai numesc şi
substanţe „carrier” care leagă medicamentele şi posedă o anumită structură chimică) care sunt
enzime cu următoarele roluri:
– formează cu medicamentul un complex;
– traversează membranele biologice;
– eliberează medicamentul şi se reîntorc la locul de unde au plecat. Dezavantajul
este că sistemul devine repede saturat şi ineficient.
Transportul cu ajutorul acestor substanţe are două variante:
1. transport activ, cu consum de energie metabolică şi împotriva gradientului de concentraţie;
2. transportul facilitat, fără consum de energie şi NU împotriva gradientului de concentraţie.
Moleculele hidrofobe difuzează simplu prin membranele lipidice, iar cele hidrofile prin canalele
formate de moleculele proteice.
d. Distribuirea în ţesuturi şi fixarea pe farmacoreceptorii specifici

Gradul sau volumul aparent de distribuire a unui medicament în organism este o constantă care
se poate calcula matematic după formula:
17
Vo = doza administrată (mg/kg) x 100, unde Vo – volumul aparent

concentraţia plasmatică (mg/ml)
Cu cât concentraţia plasmatică este mai mică cu atât valoarea lui Vo este mai mare şi
medicamentul se distribuie mai mult în organism.
Există substanţe care se distribuie uniform în toate ţesuturile; ex: alcoolul are Vo = 60 – 70%.
Substanţele care rămân în sânge au volum de distribuţie mic; ex: dextranii.
Volumul de distribuţie se răsfrânge şi asupra vitezei de eliminare. Astfel medicamentele care se
distribuie mai mult, se elimină mai lent.
Din punct de vedere al difuziunii medicamentelor există 2 clasificări:
I. După compartimentul hidric în care se distribuie:
● substanţe care NU părăsesc patul vascular;
● substanţe care difuzează în spaţiul interstiţial, dar NU ajung intracelular.
II. După uniformitatea cu care se distribuie:
● medicamente ce se distribuie uniform în toate ţesuturile;
● medicamente ce se distribuie selectiv în anumite ţesuturi.
Ca şi în sânge, în ţesuturi medicamentele se fixează reversibil de structuri proteice sau
lipoproteice. Aceasta se explică astăzi prin teoria modernă a farmacoreceptorilor. Aceştia sunt
compuşi chimici situaţi pe suprafaţa sau în interiorul celulelor care au rolul de a fixa medicamentul şi
de a elabora răspunsul. Din această interacţiune rezultă un complex substanţă – receptor, care în
majoritatea cazurilor răspunde de efectul farmacodinamic al medicamentului. Legăturile dintre
substanţă şi receptor sunt aceleaşi ca şi în faza de circulaţie sangvină, dar se întâlnesc cu o frecvenţă
mult mai mare legăturile Van der Waals.
Intensitatea efectului este în funcţie de numărul receptorilor ocupaţi sau de viteza cu care se
formează complexul substanţă – receptor.
Clasificarea farmacoreceptorilor
Există receptori:
● de membrană:
 receptori simpli;
 canale ionice;
 receptori cuplaţi cu proteina G;
● receptori intracelulari.
Receptorii simpli de membrană se caracterizează prin aceea că secvenţa lor extracelulară este
hidrofobă, iar secvenţa intracelulară este capabilă de reacţii de fosforilare.
18
Canalele ionice se compun din subunităţi notate cu literele alfabetului grecesc. Au o parte
citosolică, mai îngustă decât partea extracelulară.
Exemple: -receptorul pentru nicotină;
-receptorii γ pentru acidul γ-aminobutiric;
-receptorii pentru glicină.
Receptorii cuplaţi cu proteina G se compun din 3 domenii extracelulare, 7 domenii
transmembranare şi 3 domenii intracelulare.
Receptorii intracelulari sunt mai greu de studiat deşi structura lor genetică este mai bine
definită decât cea a receptorilor de membrană. Până în prezent se cunosc lucruri sigure despre
receptorii pentru hormonii tiroidieni şi receptori pentru hormonii cu structură steroidică.
În urma cuplării medicamentului cu farmacoreceptorul său specific se produc modificări
metabolice la nivelul membranei celulare şi/sau la nivelul organitelor celulare. Ca urmare, se schimbă
permeabilitatea membranei şi chiar compoziţia chimică a celulei. Treptat, aceste modificări celulare
sau extracelulare îşi găsesc răspuns clinic prin intensificarea sau inhibarea unei funcţii fiziologice.
EVAZIA MEDICAMENTULUI
Acest fenomen cuprinde două momente:
 metabolizarea medicamentului;
 eliminarea din organism a medicamentului.
METABOLIZAREA MEDICAMENTELOR
Încă din momentul absorbţiei lor şi până la eliminarea din organism, medicamentele suferă o
serie de transformări structurale cuprinse sub denumirea de metabolizarea sau biotransformarea
medicamentelor.
Aceste noţiuni NU sunt sinonime cu descompunerea medicamentelor pentru că un medicament
poate fi transformat d.p.d.v. chimic într-un produs mai complicat.
De asemenea, noţiunile NU sunt sinonime cu inactivarea medicamentelor, deoarece un
medicament poate suferi în organism, iniţial, o inactivare şi după aceea o activare.
Clasificarea medicamentelor d.p.d.v. al metabolizării lor
19
În funcţie de activitatea metaboliţilor lor, medicamentele se clasifică în 4 grupe:

I. medicamente ce NU suferă transformări în organism, fiind eliminate ca atare; ex: eterul,
stricnina, penicilina.
II. medicamente ce sunt transformate iniţial în metaboliţi activi şi, ulterior, în metaboliţi
inactivi; ex: fenacetina se transformă în paracetamol, diazepamul în oxazepam, codeina în morfină,
iar uleiul de ricin în acid ricin-oleic.
Cunoscându-se metaboliţii activi ai unor medicamente s-a trecut la prepararea acestora prin
sinteză şi la introducerea lor în terapeutică.
III. medicamente ai căror metaboliţi sunt inactivi; ex: barbituricele.
IV. medicamente ai căror metaboliţi au altă acţiune; ex: fenilbutazona este cunoscută pentru
efectul său antiinflamator; unul dintre metaboliţii săi se numeşte fenilbutilfenazonă şi are efect
uricozuric (eliminarea acidului uric şi a uraţilor – acţiune antigutoasă).
Locul metabolizării
Metabolizarea are loc la niveluri diferite:
● la locul de administrare: sânge, ţesuturi;
● în organele de eliminare;
● se transformă în ficat (majoritatea).
Exemple: -la locul de administrare: uleiul de ricin şi bicarbonat de Na;
-în sânge: procaina şi aspirina;
-în organele de eliminare: în rinichi, urotropina se transformă în urotropină cu efect
antiseptic şi diuretic.
Majoritatea biotransformărilor sunt catalizate de către enzimele microsomale (reductaze,
esteraze, sintetaze, oxidaze) ce sunt foarte active la nivelul ficatului, rinichiului şi creierului.
Similar se metabolizează şi unele substanţe toxice. Tulburările funcţionale şi lezionale ale
organelor de metabolizare pot duce la intoxicăţii medicamentoase; ex: în hepatita şi în ciroza hepatică,
capacitatea oxidativă a ficatului este redusă la 40 – 50%.
Grăbirea şi încetinirea metabolizării se poate obţine prin activarea sau inhibarea
sistemelor enzimatice care participă la metabolizare.
Grăbirea metabolizării
O serie de medicamente administrate o dată sau de mai multe ori determină o creştere
însemnată a enzimelor metabolizante, mai ales la nivelul ficatului. La nivelul ficatului se observă o
creştere în volum şi o modificare electronomicroscopică la nivelul reticulului endoplasmatic (RE) al
hepatocitelor, fenomenul purtând denumirea de inducţie enzimatică, astfel enzimele provoacă o
descompunere mai rapidă a medicamentului care a produs inducţia, dar şi a altor substanţe.
Exemple: -alcoolul etilic determină o metabolizare mai intensă a pentobarbitalului;
20
-prednisonul grăbeşte metabolizarea fenilbutazonei.

Există foarte multe medicamente ce produc inducţie enzimatică; ex: la şobolan, astfel de
medicamente sunt substanţele hipnotice, sedative, narcotice, excitante centrale, tranchilizante,
analgezice, antihistaminice, hormonii steroizi.
Încetinirea metabolizării se poate obţine cu ajutorul unor substanţe ce au efect inhibitor; ex:
hormonii gestageni diminuă biotransformarea tranchilizantelor fenotiazinice (romtiazin). Astfel se
poate obţine o intensificare a efectului substanţei ce poate merge până la apariţia efectelor adverse.
Fazele şi tipurile de transformări suferite de medicamente în organism

Transformările se produc în 2 faze:
I. în prima fază au loc transformări (procese) de oxidare, reducere, hidroliză;
II. a doua fază are 2 etape:
● în prima etapă acţionează oxidazele, reductazele şi hidrolazele determinând apariţia în
compoziţia chimică a medicamentului a unor grupări hidrofile care realizează în cea de-a doua etapă
conjugări cu acidul glucuronic, glutamina, glicina, grupul sulfat. Toate acestea duc la formarea de
compuşi hidrosolubili, uşor de eliminat.
● în a doua etapă au loc:
 glucuronoconjugări, întâlnite la substanţe ca: fenolul, camforul, acidul salicilic;
 glicocoloconjugări, întâlnite în cazul benzoaţilor;
 sulfoconjugări, întâlnite în cazul derivaţilor fenolici şi a alcoolilor;
 acetilări, întâlnite la sulfamide, aminofenazină;
 metilări, întâlnite la acidul nicotinic, nicotinamidă, adrenalină, noradrenalină,
histamină, etc.
ELIMINAREA MEDICAMENTELOR DIN ORGANISM

Este ultima etapă din ciclul biologic al medicamentelor. De ea depinde în mare măsură durata
efectului respectivului medicament.
Eliminarea unui medicament din organism poate fi caracterizată prin indicele biologic de
înjumătăţire sau semiviaţă biologică (T50).
Acest indice exprimă timpul care trece de la administrarea medicamentului până ce s-a eliminat
jumătate din doza administrată şi poate avea o durată de la câteva minute la câţiva ani.
Se calculează după formula:
(t1  t 2 ) log 2
T50  unde, y1 = concentraţia medicamentului în sânge în momentul t1;
log y1  log y 2
21
y2 = concentraţia medicamentului în momentul t2;

t1 – t2 = intervalul de timp, în minute între cele două recoltări de
sânge.
T50 depinde de mai mulţi factori:
 specia:
– T50 la om este mai mare decât la animalele de laborator;
– T50 pentru hexobarbital este la om 360 minute, la câine 259 minute, la şobolan 140
minute, la iepure 61 minute, iar la şoarece, 18 minute.
 calea de administrare:
– T50 este mai scurt în cazul administrării i.v. şi mai lung în cazul administrării per os;
– în cazul suzotilului, T50 în cazul administrării i.v. este de 4 – 6 ore, iar în cazul
administrării per os de 16 – 17 ore.
 vârsta:
– este în strânsă legătură cu starea de funcţionare a organelor de eliminare.
Un alt aspect legat de eliminarea medicamentelor este posibilitatea de a trata organul de
eliminare.
Exemple: -proprietatea unor antibiotice de a se elimina netransformate prin rinichi având
importanţă în tratarea infecţiilor urinare (penicilina, tetraciclinele, cloramfenicolul);
-proprietatea uleiurilor eterice şi a unor săruri de a se elimina prin glandele bronşice
stimulând secreţia acestora.
Eliminarea medicamentelor pe la nivel renal

Cel mai important organ de excreţie este rinichiul (90%); în urină se realizează concentraţii
crescute; ex: la penicilină, concentraţia în urină este de 50 – 100 ori mai mare decât în sânge.
Eliminarea renală poate avea 2 mecanisme:
● prin filtrare glomerulară;
● prin secreţie tubulară.
Penicilina se elimină 80% prin secreţie tubulară şi 20% prin filtrare glomerulară, viteza
eliminării fiind de ordinul minutelor, orelor sau lunilor. Ea depinde de modul cum se distribuie
medicamentul în organism şi de mecanismele de eliminare renală.
La om, s-a calculat T50 = 24 zile, pentru medicamentele ce se distribuie uniform în toate
compartimentele organismului şi suferă o reabsorbţie intensă la nivelul rinichiului.
Substanţele care se distribuie în toate compartimentele organismului, dar NU se resorb şi se
elimină prin filtrare glomerulară au T50 = 4 ore.
22
Substanţele care se distribuie în toate compartimentele organismului, dar NU se resorb şi se

elimină prin secreţie tubulară au T50 = 50 – 60 minute.
Substanţele ce NU pătrund intracelular şi care se elimină prin secreţie tubulară au T50 = 15
minute.
Rinichiul trebuie să fie într-o stare bună de funcţionare pentru a-şi îndeplini misiunea de organ
de eliminare.
În medicina umană, la pacienţii cu afecţiuni renale care ar putea influenţa eliminarea unor
medicamente ce urmează a fi administrate se face testul numit clearence-ul renal pentru creatinină.
Acesta se mai numeşte şi puterea de eliminare a rinichiului. El exprimă câţi mililitri sânge purifică
rinichii în decurs de 1 minut. Pentru aceasta trebuie determinată cantitatea de creatinină din sânge şi
urină; ex: valoarea de 25 ml/minut exprimă o insuficienţă renală.
U V
clearence  unde, U – concentraţia de creatinină din urină;
S
V – volumul de urină excretat/minut;
S – concentraţia creatininei din sânge.
Multe medicamente sunt nefrotoxice; ex: sărurile de Hg sau uleiul de terebentină provoacă
inflamaţia epiteliului tubular şi necroza acestuia.
Sulfamidele au şi ele potenţial nefrotoxic deoarece metabolitul acetilat cristalizează în rinichi şi
poate provoca blocaj renal; din acest motiv se alcalinizează urina prin administrarea per os de
bicarbonat de Na.
În intoxicăţiile medicamentoase se grăbeşte eliminarea renală prin administrarea de diuretice şi
alcalinizarea urinei.
Eliminarea medicamentelor pe la nivelul tubului digestiv

Medicamentele se elimină, în primul rând, prin salivă (halogenurile – cloruri, ioduri, bromuri).
Sărurile metalelor grele pot provoca apariţia unor stomatite. Alcaloizii se elimină tot pe la acest nivel.
Pe acest principiu se bazează proba dopping la caii de curse, constând în eliminare unor alcaloizi cu
ajutorul cărora se stimulează în mod fraudulos capacitatea sportivă a animalelor.
Prin stomac se elimină similar halogenurile şi unii alcaloizi. Caracteristici: unele medicamente
care se elimină prin bilă suferă un ciclu entero-hepatic-enteric; ex: unii alcaloizi, cloramfenicolul,
tetraciclinele, unii silicilaţi.
Pe la nivelul intestinului gros se elimină substanţele purgative şi sărurile de Ca. Prin fecale se
pot elimina medicamentele insolubile, neabsorbabile (cărbunele medicinal, sărurile de bismut) şi
unele solubile, neabsorbabile (MgSO4, streptomicina).
23
Eliminarea medicamentelor pe la nivel pulmonar

Pe la acest nivel se elimină medicamente sub formă gazoasă sau volatilă care stimulează în mod
reflex respiraţia (alcoolul, eterul, uleiurile eterice).
Prin glandele bronşice se elimină unele medicamente cum sunt bicarbonatul de Na sau
benzoatul de Na ce stimulează în acelaşi timp secreţia glandelor bronşice.
Eliminarea medicamentelor pe la nivelul pielii şi a glandelor

existente în piele
Se elimină unele medicamente ce pot provoca dermatite sau dermatoze exsudative sau
exfoliative; ex: iodurile, unele săruri de Hg, Pb, As.
Pe la nivelul glandei mamare, respectiv, prin lapte se elimină alcoolul, alcaloizii, antibioticele,
aspirina, derivaţii salicilici, barbituricele, cafeina, ionii de Ca, cloralhidratul, estrogenii, iodurile,
sulfamidele şi vitaminele.
Unele medicamente pot transmite mirosul lor neplăcut laptelui (ex: camforul, uleiul de
terebentină).
Laptele care conţine antibiotice şi sulfamide NU mai coagulează (NU se pot fabrica lactate
acide şi brânzeturi fermentate).
În urma administrării intramamare, medicamentele se elimină în 1 – 3 zile, atunci când sunt sub
formă de soluţii, în 1 – 14 zile când sunt sub formă de soluţii uleioase şi în 1 – 12 zile când sunt sub
formă de ungvente.
În urma administrării parenterale, obişnuit NU se elimină în circa 3 zile. În unele afecţiuni
mamare, eliminarea este prelungită.
În urma administrării intramusculare, nivelul maxim sangvin se percepe de la 4 – 6 ore, iar
medicamentul se elimină în 24 – 48 ore.
Legislaţia ţării prevede un timp de aşteptare pentru carne şi lapte de 14 zile, iar pentru ouă de
7 zile în cazul administrării antibioticelor.
Exemple: -5 zile pentru hormonii estrogeni;
-25 zile pentru rafoxanid;
-7 zile pentru nilverm (pentru carne) şi 2 zile (pentru lapte).
24
DOZA MEDICAMENTOASĂ
Doza medicamentoasă este cantitatea de medicament cu ajutorul căreia se obţine un efect

farmacodinamic dorit.
Clasificarea dozelor:
 după efect;
 după cantitate;
 după orar;
 după unitatea de animal.
I. După efect:
● doza terapeutică (doza eficace sau doza utilă);
● doza toxică;
● doza letală.
Doza terapeutică se notează cu DE25 (minimă), DE50 (medie) sau DE100 (maximă).
Doza toxică este doza care produce semne de intoxicaţie la o anumită specie; se notează cu
DT25, DT50 sau DT100.
Doza letală este doza ce produce moartea la o anumită specie de animale; se notează DL25,
DL50 sau DL100 (absolută).
Intervalul dintre doza eficace minimă şi maximă se numeşte zonă maneabilă.
II. După cantitate:

● doza de atac;
● doza de întreţinere;
● doza de depozit.
Doza de atac se utilizează, de obicei, la începutul tratamentelor în cazul sulfamidelor şi
antibioticelor cu scopul de a realiza în timp scurt concentraţii terapeutice mari (mult peste
concentraţia optimă).
Doza de întreţinere este o doză terapeutică medie prin care se urmăreşte menţinerea unor
concentraţii mult peste concentraţia optimă.
25
Doza de depozit este utilizată în stări cronice şi subacute şi urmăreşte realizarea unor
concentraţii sangvine la limită, dar eficiente un timp îndelungat. Aceasta se realizează cu ajutorul
medicamentelor retard care au absorbţie şi eliminare lentă.
III. După orar:

● doza „pro dosi”;
● doza „pro die”;
● doza „pro cura”.
Doza „pro dosi” reprezintă cantitatea de medicament care se utilizează la o singură
administrare.
Doza „pro die” reprezintă cantitatea de medicament care se administrează pe zi. Dacă într-o zi
se face o singură administrare, doza „pro dosi” corespunde cu doza „pro die”.
Doza „pro cura” reprezintă cantitatea de medicament care se administrează în cursul unui
ciclu de tratament; când întregul tratament constă dintr-o singură administrare se vorbeşte despre o
administrare unică.
IV. După unitatea de animal:

● doza per animal;
● doza per kilocorp;
● doza per m2 suprafaţă corporală.
Doza per animal se utilizează în cazul unor medicamente mai puţin toxice. În domeniul
farmacografiei (arta de a scrie reţete) se lucrează cu 4 categorii de animale:
 animale mari (cabaline, taurine);
 animale mijlocii (ovine, caprine şi suine – peste 20 kg);
 animale mici (carnivore, purcei, animale de blană);
 păsările.
Doza per kilocorp se utilizează în cazul medicamentelor active.
Doza per m2 suprafaţa corporală se utilizează în cazul medicamentelor active şi foarte active;
ex: digoxinul la câine (cardiotonic) 0.22 mg/m2 suprafaţă corporală.
Indicele terapeutic
DL50
It 
DE50
26
Se mai numeşte şi indice de siguranţă şi arată de câte ori este mai mare doza letală comparativ
cu doza eficace. El exprimă toxicitatea unui medicament; cu cât acest indice este mai mare cu atât
toxicitatea este mai mică.
It este minim 10; în cazul sulfamidelor It = 20 – 400.
Relaţia doză – efect

Teoretic, efectul unui medicament trebuie să crească proporţional cu doza. În fapt însă aceste
relaţii prezintă 3 aspecte:
1. efectul creşte proporţional cu doza, medicamentul acţionând prin mecanisme fizice;
2. efectul creşte disproporţional cu doza, medicamentul acţionând prin mecanisme chimice,
enzimatice şi prin fixarea pe farmacoreceptorii specifici;
3. efectul creşte disproporţional cu doza în sensul că multiplicarea de câteva ori a dozei NU
produce decât un efect slab, apoi efectul creşte puternic şi din nou se reduce (curba Trevan).
Factorii care influenţează doza

Există unele medicamente pentru care farmacologii şi medicii au acceptat o doză fixă; ex: doza
pentru stricnină este de 0.1 mg/kg indiferent de specie.
Pentru majoritatea medicamentelor, doza terapeutică are un interval mai larg şi medicul este
acela care alege doza potrivită în funcţie de situaţie.
În principiu, medicul va alege o doză care se situează la jumătatea intervalului recomandat; ex:
doza în cazul tetraciclinelor este de 0.02 – 0.05 g/kg/zi; medicul va alege însă doza de 0.035 g/kg/zi,
dacă NU intervin factori care să-l facă să ridice sau să coboare doza.
Există mai mulţi factori de care depinde stabilirea dozei:
# Specia:
Dozele per kg corp la animalele de talie mică sunt mai mari decât dozele pentru kg corp la
animalele de talie mare, deoarece animalele mici au un metabolism mai activ şi descompun, respectiv,
elimină mai repede medicamentele.
Se pot administra doze mai mari per kg corp decât la animalele mari, dar cele mai mari doze per
kg corp se administrează la păsări.
Se consideră că există un sistem de indicatori:
 dacă la un cal de 400 kg se doza 1, la o vacă de 400 kg doza este 1 – 1.5;
 la o oaie ce reprezintă 1/8 din greutatea calului doza este de 1/5 – 1/6;
 la porc ce reprezintă 1/8 din greutatea calului doza este de 1/6 – 1/8;
 câinele ce reprezintă 1/40 din greutatea calului doza este de 1/8 – 1/16;
 pisică ce reprezintă 1/200 din greutatea calului doza este de 1/20 – 1/32;
27
 pasărea ce reprezintă 1/400 din greutatea calului doza este de 1/20 – 1/40.
Aceşti indicatori NU sunt valabili în toate cazurile. Astfel există specii foarte sensibile la
anumite medicamente, după cum există şi specii rezistente.
Specii sensibile:
 bovinele la preparatele mercuriale;
 cabalinele la fenotiazină şi procaină, deoarece dispun de un echipament enzimatic
mai sărac pentru descompunerea acestor substanţe;
 câinii şi vulpile la sulfamide, deoarece NU au capacitatea de a le descompune prin
acetilare;
 pisicile sunt foarte sensibile la fenol şi aspirină deoarece NU au enzima glucuronil-
transferaza cu care se conjugă aceste substanţe.
Specii rezistente:
 calul şi câinele necesită doze mari de fenilbutazonă pentru că descompunerea
acestor substanţe este de 150 ori mai rapidă la acestea în comparaţie cu omul;
 rumegătoarele sunt rezistente la administrarea de atropină pentru că o descompun în
prestomace, dar sunt sensibile la administrarea ei parenterală;
 iepurii sunt rezistenţi la atropină pentru că dispun de un metabolism mai bogat în
enzima tropinesteraza; ei suportă doze mari de digitalice întrucât acestea se fixează într-o proporţie
mare de proteinele serice;
 şobolanii suportă doze de digoxin de 100 ori mai mari decât cele de la om
presupunând o insensibilitate a farmacoreceptorilor şi o eliminare mult mai rapidă.
# Vârsta:
În general, doza per kg corp la tineret poate fi ceva mai mare decât la animalele adulte, iar la
cele bătrâne scade.
Tineretul are un metabolism mai intens, astfel încât descompunerea medicamentelor este mai
rapidă.
Excepţie, în medicina umană, se constată o sensibilitate crescută a copiilor faţă de deprimantele
sistemului nervos şi faţă de cloramfenicol datorită acţiunii diminuate a glucuronil-transferazei.
La animalele bătrâne, doza trebuie diminuată, din cauza modificărilor degenerative ale
organelor şi deficienţelor de metabolizare şi eliminare.
# Starea fiziologică:
La femelele gestante se reduce doza per kg corp cu 5 – 10% faţă de femelele negestante. Se
administrează doze mici sau se evită administrarea următoarelor medicamente:
– parasimpaticomimetice;
– purgative drastice;
28
– ocitocice;
– narcotice;
– tranhilizante.
La femelele în lactaţie, dozele sunt cele uzuale, dar se evită administrarea unor medicamente
care imprimă gust şi miros neplăcut laptelui. La nevoie, se amână tratamentul cu substanţe care
necesită perioadă de aşteptare pentru lapte (circa 7 zile).
# Starea de întreţinere:
La animalele cahectice, slabe, carenţate, surmenate sau prost întreţinute, doza per kg corp
trebuie redusă comparativ cu un animal în stare bună de întreţinere. Se poate recurge la fracţionarea
dozelor normale.
Prin înfometare se reduce acţiunea enzimelor microzomale hepatice, iar organismul devine mai
sensibil la medicamente.
La animalele obeze se reduce doza pentru că depozitul de grăsime reprezintă un balast ce NU
intervine în circuitul farmacologic al medicamentelor.
# Sexul:
În general, doza per kg corp la femele NU diferă faţă de cea de la masculi. Adesea diferă însă
doza per animal datorită diferenţei de greutate între cele două sexe. Există însă unele medicamente a
căror metabolizare şi eliminare se interferează cu echipamentul hormonal al individului (doza este
diferită).
La şobolan, masculii sunt mai rezistenţi, de aceea se administrează doze mai mari pentru că
enzimele microsomale hepatice sunt mai active la mascul decât la femelă favorizând descompunerea
şi eliminarea mai rapidă a medicamentelor.
# Evoluţia afecţiuniilor:
Influenţează în mod hotărâtor nivelul dozei. Astfel în afecţiunile acute se utilizează doze mari
ce se administrează la intervale scurte. În afecţiunile subacute şi cronice se administrează doze mici la
intervale mai lungi de timp.
# Calea de administrare:
Cele mai mari doze se utilizează în cazul administrării per os şi per rectum. Pe căile parenterale,
dozele utilizate se reduc.
# Repetarea şi asocierea medicamentelor:
Dacă se repetă adminsitrarea unui medicament şi se constată fenomenul de cumulare, doza
utilizată se va diminua.
Dacă se constată fenomenul de toleranţă, doza va fi crescută.
Dacă se constată fenomenul de intoleranţă, administrarea dozei se va întrerupe.
29
Dacă medicamentul se asociază cu un altul cu efect asemănător, doza utilizată se va reduce în

funcţie de gradul de sinergism.
# Temperatura ambiantă:
Dacă temperatura ambiantă depăşeşte o anumită limită se constată o scădere a proceselor
metabolice, o biotransformare încetinită a medicamentelor, un efect mai intens şi de durată mai lungă.
Datorită acestui fapt, doza trebuie scăzută.
# Stresul:
În condiţii de stres creşte nivelul de adrenalină şi se produce o eliminare mai lentă a
medicamentelor. Vasoconstricţia şi hiperventilaţia pulmonară influenţează distribuţia medicamentului
în organism şi datorită acestui fapt doza se va reduce.
# Individul:
Doza este determinată de starea funcţională a organelor interne şi, în primul rând, a organelor
care metabolizează sau elimină medicamentele (ficatul, rinichii, sistemul nervos, glandele endocrine).
În medicina umană, o parte dintre aceste diferenţe individuale sunt explicate prin deficienţe de ordin
genetic.
Exemple: -prezenţa unei colinesteraze atipice;
-deficienţe ale sistemului enzimatic ce răspunde de glucuronoconjugare sau
dezalchilare.
Factorul individual duce la apariţia unor diferenţe privind efectul medicamentului. Acest
fenomen poate fi reprezentat prin curba lui Gaus, conform căreia o parte din indivizi vor reacţiona
prin efect mediu. O altă parte vor reacţiona prin efect mediu ± 2; altă parte printr-un efect slab, alţii
prin efect puternic.
30
EFECTELE MEDICAMENTELOR
Tipuri de acţiune a medicamentelor

1. acţiune cauzală/simptomatică/patogenică/substitutivă;
2. acţiune primară/secundară;
3. acţiune generală/locală;
4. acţiune directă/indirectă.
Acţiunea cauzală (etiotropă) se întâlneşte când medicamentul acţionează asupra cauzei bolii.
Exemple: -sulfamidele şi antibioticele posedă acţiune antimicrobiană;
-substanţele antiparazitare posedă acţiune asupra helminţilor şi a paraziţilor externi.
Acţiunea simptomatică se întâlneşte la medicamentele care prezintă acţiuni pentru combaterea
simptomelor unei boli.
Exemple: -substanţele antitusive;
-substanţele antifebrile;
-substanţele analgezice (combat durerea);
-substanţele antiinflamatorii.
Acţiunea patogenetică: atunci când un medicament acţionează asupra mecanismului de
producere al unei boli.
Exemple: -substanţele antihistaminice acţionează prin blocarea receptorilor histaminergici şi în
acest fel împiedică acţiunea histaminei ce se produce în organism în diverse afecţiuni;
-substanţele cardiotonice ce se grefează pe miocard şi îl stimulează în cazul
insuficienţei cardiace;
-substanţele vasoconstrictoare.
Acţiunea substitutivă: când mediamentul înlocuieşte o substanţă biologică care în mod
obişnuit este deficitară în organism; ex: terapia cu Fe, Ca, vitamine, enzime, hormoni.
Acţiunea primară, acţiune prin care se justifică utilizarea unui medicament.
Exemple: -acţiunea primară a streptomicinei este cea antimicrobiană;
-adrenalina produce tahicardie şi vasoconstricţie;
-aspirina are acţiune antifebrilă, analgezică, antiinflamatoare şi antireumatică.
Un medicament poate avea una sau mai multe acţiuni secundare, ce pot fi:
a. acţiuni utile d.p.d.v. teraputic; ex: efectul hipotensiv şi sedativ al substanţelor
antihistaminice;
b. acţiune indiferentă; ex: uscăciunea gurii în cazul utilizării atropinei;
31
c. acţiune dăunătoare; ex: streptomicina poate da reacţii alergice la bovine, stări de şoc,
tulburări acustice sau vestibulare la om.
Conform OMS, reacţiile adverse sunt reacţii dăunătoare, nedorite care apar în cazul
administrării unor doze normale; ex: vomă, colici, modificări ale sângelui, fenomene alergice,
tulburări nervoase. Cu studiul lor se ocupă o ramură a farmacologiei numită farmacovigilenţa.
Reacţiile adverse NU se confundă cu reacţiile toxice, deoarece reacţiile toxice apar în caz de
supradozare.
Acţiunea generală este acţiunea pe care o desfăşoară un medicament în întreg organismul după
ce s-a absorbit în circulaţie; ex: cloroformul, după ce se absoarbe la nivelul circulaţiei alveolei
pulmonare, are efect general narcotic.
Acţiunea locală este acţiunea pe care o desfăşoară medicamentul la locul de aplicare, fără a
pătrunde în circulaţie; ex: cloroformul la nivelul pielii are efect vasodilatator, hiperemiant şi uneori
analgezic.
Acţiunea directă se produce în urma fixării medicamentului pe farmacoreceptorii specifici.
Acţiunea indirectă se traduce prin efectul asupra altor organe şi sisteme; ex: cafeina are
acţiune centrală în urma fixării ei la nivelul scoarţei cerebrale. Acţiunea stimulantă la nivelul cordului
are mecanisme indirecte datorită stimulării centrilor nervoşi ai cordului, a musculaturii striate şi
datorită vasodilataţiei coronariene. Efectul diuretic al cafeinei este produs datorită vasodilataţiei
renale, acesta fiind un efect direct; acest fenomen poate fi datorat şi măririi debitului sangvin (efect
indirect).
Mecanisme de acţiune ale medicamentului

În general, medicamentele au acţiune de stimulare şi de inhibare, ele fie că amplifică, fie că
reduc o funcţie fizică ce există deja în organism, dar în nici un caz NU pot crea o funcţie nouă.
Funcţia amplificatoare se obţine fie prin activare, fie prin deprimare.
Exemple: -efectul diuretic al unor medicamente se produce fie prin mărirea filtratului
glomerular, fie prin scăderea reabsorbţiei tubulare;
-efectul tahicardizant este produs de adrenalină prin stimularea β-receptorilor şi de
către atropină prin blocarea receptorilor colinergici cardiaci.
Funcţia de reducere se obţine fie prin deprimare, fie prin activare.
Exemple: -efectul antifebril se poate produce fie prin stimularea centrului termolizei urmat de
vasodilataţie (ex: aspirina şi piramidonul), fie prin inhibarea centrului termogenezei, scăzând
temperatura corporală.
Unele medicamente îşi exercită efectul într-o situaţie patologică.
32
Exemple: -substanţele antipiretice coboară numai temperaturile crescute ale organismului,

neavând nici un efect asupra temperaturii normale;
-adrenalina produce bronhodilataţie numai în cazul în care există bronhoconstricţie.
Medicamentele îşi exercită efectele prin intemediul următoarelor mecanisme:
● mecanisme fizice;
● mecanisme chimice;
● mecanisme biochimice.
Mecanismele fizice:
 mecanisme osmotice; ex: purgativele şi diureticele osmotice;
 mecanisme coloid-osmotice; ex: înlocuitorii de plasmă;
 mecanisme de reducere a tensiunii superficiale; ex: detergenţii;
 mecanisme de adsorbţie; ex: substanţele adsorbante (cărbunele medicinal).
Mecanisme chimice:
 precipitarea reversibilă/ireversibilă a proteinelor; ex: substanţele astringente şi
dezinfectante;
 reacţia de neutralizare; ex: bicarbonatul de Na ce neutralizează HCl din stomac;
 formarea unor săruri; ex: citratul de Na, în prezenţa sângelui, formează citratul de Ca
(pe acest mecanism se bazează acţiunea anticoagulantelor).
Mecanisme biochimice:
 mecanisme enzimatice;
 mecanisme la nivelul membranelor biologice;
 mecanisme antimetaboliţi;
 mecanisme la nivelul organitelor celulare;
 mecanisme legate de mediatorii chimici.
Mecanisme enzimatice: acţiunea inhibantă pe care o au unele medicamente asupra enzimelor.
Exemple: -sulfamidele diuretice inhibă anhidraza carbonică din peretele tubului renal scăzând
astfel reabsobţia tubulară;
-substanţele parasimpaticomimetice indirecte şi esterii organofosforici inhibă
colinesteraza astfel încât acetilcolina NU mai este descompusă şi se acumulează în organism.
Mecanisme la nivelul membranelor biologice: la acest nivel au loc reacţii între medicament şi
farmacoreceptori.
Exemple: -anestezicele locale blochează transportul pasiv de ioni prin membranele fibrelor
nervoase;
-atropina blochează receptorii pentru acetilcolină de la nivelul membranelor
celulare.
33
Mecanisme antimetaboliţi: antimetabolitul este o substanţă naturală sau sintetică cu structură

asemănătoare metabolitului pe care îl poate înlocui. Complexul rezultat este inactiv biologic, ducând
la blocarea căi metabolice. Astfel acţionează sulfamidele şi unele substanţe antitumorale.
Exemple: -sulfamidele datorită asemănării structurale substituie acidul para-aminobenzoic
necesar la sinteza acizilor nucleici la nivelul celulei bacteriene.
Mecanisme la nivelul organitelor celulare: spre exemplu, hormonii glucocorticoizi au efect
antiinflamator printr-o presupusă acţiune de stabilizare a lizozomilor.
Mecanisme legate de mediatorii chimici: se referă la blocarea receptorilor acestora sau la
împiedicarea sintezei lor.
Exemple: -antihistaminicele blochează receptorii pentru histamină;
-miorelaxantele blochează receptorii pentru acetilcolină.
Relaţiile între structura chimică şi acţiunea medicamentului

Din punct de vedere al asemănării lor chimice, în raport cu acţiunea farmacodinamică,
medicamentele se împart în:
1. medicamente cu structură chimică asemănătoare şi efect asemănător: de la acest
principiu se porneşte la sinteza de produse noi; ex: grupa sulfamidelor cuprinde circa 30 substanţe cu
efect asemănător, respectiv, antimicrobian;
2. medicamente cu structură chimică asemănătoare, dar efect diferit: uneori datorită unei
grupări chimice, acţiunea se poate schimba foarte mult.
Exemple: -sulfamidele au acţiune antimicrobiană, iar procaina este un anestezic local, deşi cele
două substanţe prezintă structură chimică foarte asemănătoare;
-tetraclorura de carbon are acţiune antihelmintică, iar cloroformul are efect narcotic,
cele două substanţe prezintă structură chimică foarte asemănătoare.
3. medicamente cu structură chimică diferită, dar efect asemănător: sunt frecvente astfel de
situaţii.
Exemplu: -vasoperiful este un ester carbamic al colinei, iar pilocarpina este un derivat
imidazolic, deşi ambele sunt parasimpaticomimetice.
O moleculă dintr-un medicament se compune dintr-un nucleu şi una sau mai multe grupări
funcţionale. Nucleul conferă acţiune specifică.
Exemple: -nucleul fenotiazinic are acţiune tranchilizantă şi antihelmintică;
-nucleul steroidic are acţiune antiinflamatorie, hormonală şi cardiotonică.
Grupările funcţionale conferă acţiuni specifice suplimentare sau întăresc sau slăbesc efectul
nucleului sau influenţează etapele farmacocinetice (fixarea, distribuirea şi eliminarea medicamentului
34
din organism) sau pot produce efecte secundare. Astfel se explică de ce medicamente asemănătoare
pot produce efecte foarte diferite.
Fenomene care au loc consecutiv adminsitrării repetate a

medicamentelor
Repetarea administrării unui medicament este urmată de un efect asemănător cu cel al
administrării precedente dacă se respectă doza şi intervalul dintre administrări. Cu toate acestea pot să
intervină diverse situaţii neprevăzute:
 cumularea;
 toleranţa;
 intoleranţa.
Cumularea constă în creşterea concentraţiei unei substanţe atât în sânge, cât şi în ţesuturi
peste limitele dozelor terapeutice. Consecinţa este creşterea efctului farmacodinamic însoţită uneori
de apariţia efectelor adverse.
Cauzele acestui fenomen pot fi multiple:
 dozele prea mari;
 administrări prea frecvente;
 absorbţii prea intensificate ce se datorează atoniilor intestinale sau enteritelor grave;
 metabolizarea lentă în cazul unor medicamente ca: digitala, stricnina, arsenul,
barbituricele. În cazul acesta se recurge la diverse scheme terapeutice:
– mărirea intervalului dintre administrări;
– diminuarea dozei;
– se efectuează serii de tratamente întrerupte de pauze;
 eliminarea scăzută se întâlneşte în caz de afecţiuni la nivelul organelor de eliminare
(inflamaţii, scleroze, obstrucţii renale), situaţii în care se prelungeşte timpul de eliminare şi se poate
ajunge la concentraţii renale periculoase datorită cumulării.
În general, cumularea NU impune întreruperea tratamentului, ci doar măsurile menţionate
anterior.
Toleranţa, tahifilaxia, dependenţa medicamentoasă

Toleranţa reprezintă starea de sensibilitate redusă faţă de medicamente.
Tahifilaxia (toleranţa acută) reprezintă toleranţa ce se instalează rapid, după un număr mic de
administrări făcute la intervale scurte de timp.
35
Dependenţa medicamentoasă reprezintă starea patologică complexă întâlnită la om şi

caracterizată prin:
● toleranţă;
● dependenţă fizică;
● dependenţă psihică.
Toleranţa, în această situaţie, reprezintă însuşirea organismului de a suporta doze toxice fără să
apară semne clinice de intoxicăţie. Ea poate fi:
 înnăscută, constă în proprietatea unor specii de a suporta doze mari dintr-un
medicament, fenomen ce se explică prin particularităţile enzimatice ale acelei specii;
 câştigată – reversibilă – caracterizată prin faptul că dispare la întreruperea
tratamentului.
Toleranţa înnăscută
Exemple: -iepurele dispune de un echipament enzimatic bogat în tropin-esterază, enzimă ce
descompune atropina; aşa se explică rezistenţa acestei specii faţă de atropină;
-iepurele prezintă rezistenţă crescută la digitală pe care o neutralizează prin fixarea
pe proteinele serice;
-la unele specii există o toleranţă crescută de individ: unii oameni sunt rezistenţi la
anticoagulante încât necesită o doză iniţială mai mare pentru scăderea timpului de protrombină.
Toleranţa câştigată (midriatism, obişnuinţa la medicamente)
Există o toleranţă reversibilă ce se instalează după mai multe administrări, toleranţă instalată
prin mecanisme diferite:
– saturarea farmacoreceptorilor ce se întâlneşte în cazul tranchilizantelor şi purgativelor;
– scăderea sensibilităţii farmacoreceptorilor (în cazul barbituricelor);
– scăderea absorbţiei intestinale (în cazul arsenului);
– inducţia enzimatică (în cazul alcoolului, nicotinei, barbituricelor, tranchilizantelor,
stupefiantelor, analgezicelor); ex: în urma unor administrări repetate de As per os, individul poate
deveni rezistent chiar la doze mortale.
Toleranţa medicamentoasă face necesară administrarea unor doze crescute pentru a obţine
acelaşi efect terapeutic, ceea ce explică în medicina umană „mania” unor oameni de a consuma
cantităţi mari de substanţe analgezice, hipnotice sau tranchilizante.
Tahifilaxia (toleranţa acută) se instalează după câteva administrări efectuate la intervale
scurte. Este un fenomen rar şi NU are importanţă practică în medicina veterinară. Se semnalează, în
special, după administrarea unor amine simpaticomimetice indirecte cum sunt: efedrina, amfetamina,
precum şi consecutiv administrării extractelor totale de hipofiză posterioară la animalele de laborator
şi la om.
36
Dependenţa medicamentoasă apare, de obicei, după consumul de stupefiante, ce pot fi:

 stimulante de tipul amfetaminei;
 deprimante de tipul morfinei;
 halucinogene de tipul dolantinului;
 unii solvenţi organici volatili de tipul aurolacului.
Se caracterizează prin 3 fenomene:
1. toleranţă – astfel că sunt necesare doze tot mai mari pentru a obţine acest efect;
2. dependenţă psihică ce constă în modificări de comportament şi o stare psihică imperioasă
de administrare a medicamentului pentru a preveni sau înlătura starea de disconfort;
3. dependenţă fizică ce constă în apariţia unor tulburări somatice, vegetative şi psihice în cazul
în care se întrerupe administrarea.
Dependenţa medicamentoasă are 2 faze:
a. habituaţia – situaţie în care după intreruperea administrării medicamentului NU se produce
sindromul de abstinenţă;
b. adicţia – situaţie în care sindromul de abstinenţă este bine exprimat.
Intoleranţa reprezintă starea de sensibilitate individuală sau de specie faţă de un medicament.

Ea poate fi:
● înnăscută;
● câştigată.
Intoleranţa înnăscută poate fi observată la toţi indivizii dintr-o specie.
Exemple: -cobaiul, hamsterul, chinchila au intoleranţă la penicilină;
-calul are intoleranţă la fenotiazină şi procaină;
-pisică are intoleranţă la aspirină şi fenol.
Atunci când intoleranţa se întâlneşte numai la anumiţi indivizi dintr-o specie poartă denumirea
de idiosincrazie. Aceasta NU trebuie confundată cu alergia medicamentoasă. Ea se manifestă după
prima doză de medicament sau la scurt timp de la începerea tratamentului. NU este vorba de o reacţie
alergică acută, ci de o deficienţă genetică de metabolizare, incriminându-se anomalii enzimatice.
Intoleranţa câştigată (cumulare funcţională) este alergia medicamentoasă şi apare pe baza
reacţiei Ag – Ac. Unele medicamente sunt Ag primare, altele devin Ag numai după ce se leagă de
proteinele plasmatice = haptene.
Alergia medicamentoasă se poate manifesta prin:
 şoc alergic medicamentos (şoc anafilactic);
 tulburări alergice grave ce se traduc prin astm bronşic, febră, erupţii cutanate, edeme,
urticarie, colici, tumefacţii auriculare, leucopenie, agranulocitoză.
37
Pot există uneori tulburări alergice uşoare care sunt ca şi cele anterioare însă cu exprimări mult
mai slabe.
Şocul anafilactic
Este manifestarea cea mai gravă şi se declanşează uneori chiar în cursul administrării; ex: la
bovine, în cazul administrării serului de iapă gestantă pot apare următoarele fenomene: dispnee
intensă, prurit cutanat, tremurături musculare, creşterea temperaturii corporale, salivaţie abundentă,
edem facial, puls slab, respiraţie şuierătoare, iar moartea poate surveni în circa 15 minute.
Medicaţia de elecţie în astfel de situaţii este adrenalina injectată subcutanat.
În medicina veterinară s-au semnalat reacţii alergice la:
 antibiotice: ampicilină, penicilină, moldamin, oxitetraciclină, tylosin, griseofulvină,
streptomicină;
 sulfamide;
 hormoni glucocorticoizi;
 hormoni gonadotropi (corionici şi serici).
În medicina umană pentru precizarea diagnosticului se efectuează teste cutanate care au
dezavantajul ca pot declanşa şocul anafilactic.
Fenomene ce au loc după asocierea medicamentelor

Prin asocierea a două sau mai multe medicamente se urmăreşte fie un efect sinergic, fie un efect
antagonic.
Sinergismul (gr. sin = împreună, ergos = putere) reprezintă acţiunea a două medicamente de
a se completa reciproc în ceea ce priveşte efectul lor farmacodinamic.
Prin efectul sinergic se urmăreşte unul din următoarele obiective:
– tratarea concomitentă a mai multor boli sau simptome;
– lărgirea spectrului de acţiune;
– potenţarea unui efect anume;
– diminuarea reacţiilor adverse.
Sinergismul poate fi:
● de însumare;
● de potenţare.
Sinergismul de însumare se întâlneşte când cele două medicamente acţionează asupra
aceluiaşi tip de farmacoreceptori:
38
A B
 A sau B
2
Avantajele acestui sinergism constau în:
– lărgirea spectrului de acţiune;
– diminuarea reacţiilor adverse.
Exemple: Suzotril reprezintă o asociere de 3 sulfamide:
-sulfametazina (absorbţie mai rapidă şi un nivel sangvin mai crescut);
-sulfacetamida (toleranţă renală mai bună);
-sulfatiazol (ajută la economicitatea produsului).
Sinergismul de potenţare se întâlneşte atunci când cele două medicamente acţionează pe
farmacoreceptori diferiţi, dar au efecte de acelaşi sens.
A B
 A sau B.
2
Avantajele acestui sinergism constau în:
– dozele parţiale pot fi reduse;
– spectrul de acţiune poate fi lărgit;
– pot fi reduse efectele nedorite.
Exemple: -în medicina umană, ½ doza de atropină şi 1/3 doza de papaverină reprezintă doza
normală de atropină;
-în medicina veterinară, asocierea cloralhidratului cu MgSO4 poate duce la
reducerea dozei de cloralhidrat.
Cocteiulul medicamentos NU este un sinergism propriu-zis, ci este o sumă de
medicamente cu care se tratează o boală.
Exemple: -atonia rumenală poate fi tratată cu: parasimpaticomimetice + purgative saline +
cafeină. Fiecare substanţă are rolul său în vindecarea acestei afecţiuni;
-în medicina umană, reumatismul poate fi tratat cu: analgezice + antipiretice +
antiinflamatorii + miorelaxante + vitaminele complexului B.
În astfel de situaţii, există pericolul unor biotransformări neaşteptate şi a unei toxicităţi crescute.
Antagonismul este proprietatea a două medicamente de a-şi anihila reciproc efectul datorită
unor fenomene fizice, chimice sau farmacodinamice.
În medicină, acest fenomen se numeşte incompatibilitate.
El poate fi:
● unilateral: se reduce numai efectul unuia dintre medicamente;
● reciproc, când este vorba de efectele ambelor medicamente asociate.
Incompatibilităţi:
39
 fizice: fenomenul de nemiscibilitate, insolubilitate, lichefiere reciprocă;

 chimice: fenomenul de oxidare, reducere, neutralizare, precipitare, chelatare, etc. În
general, aceste fenomene se folosesc pentru combaterea intoxicăţiilor;
 farmacodinamice: se exprimă numai „in vivo” şi constau în efectele farmacodinamice
opuse ale celor două medicamente.
Antagonismul direct se întâlneşte atunci când medicamentele au efect contrar asupra aceluiaşi
farmacoreceptor; ex: parasimpaticomimeticele şi parasimpaticoliticele.
Antagonismul indirect se întâlneşte atunci când acţiunea este opusă, dar prin fixare pe
farmacoreceptori diferiţi; ex: adrenalina este un vasoconstrictor, iar histamina are efect vasodilatator,
ambele acţionează asupra aceeaşi funcţii, dar acţionează asupra unor elemente morfologice diferite.
Reacţiile adverse ale medicamentelor

Ramura farmacologiei care se ocupă cu studiul reacţiilor adverse poartă denumirea de
farmacovigilenţă.
1. Reacţiile alergice se traduc prin urticarie, eczeme, şoc anafilactic sau edem Quinche.
Cele mai cunoscute medicamente ce sunt alergice faţă de organism sunt penicilinele, sulfamidele,
aminofenazona, acidul acetilsalicilic, etc. Unele medicamente pot deveni alergice faţă de organism în
urma cuplării lor cu proteinele plasmatice.
Idiosincrazia – atunci când reacţia apare după prima administrare de medicament sau în urma
administrării unor doze mici.
2. Reacţiile anafilactoide se produc în urma punerii în libertate la nivelul ţesuturilor a
histaminei ce la rândul ei declanşează un întreg tablou clinic.
3. Reacţia de rezistenţă se produce în urma administrării repetate a medicamentului având
drept urmare şi scăderea intensităţii efectelor farmacodinamice.
4. Reacţia de toleranţă acută (tahifilaxia) constă în diminuarea treptată a efectelor
farmacodinamice până la abolirea lor. O repetare a administrării NU mai găseşte receptorii liberi.
5. Reacţia de toleranţă constă în diminuarea treptată a răspunsurilor la medicamentele ce
se introduc treptat în organism; fenomenul se datorează fie accelerării metabolizării medicamentului,
fie diminuării absorbţiei.
6. Reacţiile farmacogenetice – unii indivizi datorită caracteristicilor genetice manifestă
reacţii adverse neobişnuite la medicamente, fenomenul datorându-se unor anomalii enzimatice
ereditare; ex: sulfamide, acid acetilsalicilic şi salicilaţi, unii corticoizi, etc.
Reacţiile adverse se manifestă la doze terapeutice.
40
Testarea medicamentelor
Cercetarea farmacocinetică contribuie la aprofundarea principiilor active utilizate în terapie şi la

fundamentarea ştiinţifică a celor mai recente produse farmaceutice.
Cercetarea farmacologică este un instrument de seamă al efectuării controlului al acţiunii
farmacodinamice şi toxicităţii medicamentelor. Studiul complet şi complex al efectelor biologice ale
medicamentelor este laborios, cercetările fiind migăloase şi mult extinse în timp.
Exemplu: dacă se cercetează 100 substanţe numai una poate ajunge să fie cercetată clinic; din
45 teste, abia una singură poate deveni medicament. Din 400 medicamente noi de acelaşi fel, foarte
puţine rezistă timpului.
O cercetare a unui nou medicament durează circa 10 ani; ex: aspirina descoperită în 1836
(Gerhard) este valabilă şi astăzi (găsindu-se sub foarte multe forme).
În linii mari, cercetarea farmacologică porneşte iniţial de la structuri farmacognostice sau
chimice cunoscute că ar avea efecte biologice. În continuare, se lucrează la grefarea anumitor radicali
chimici, la combinarea de substanţe, etc. până se ajunge la noile produse, care de multe ori pot avea
caracteristici chiar deosebite de cele ale substanţelor iniţiale. Evidenţierea acţiunii substanţelor
nou-create se realizează într-o fază preclinică prin screening („a trece prin sită”) ce constă în
efectuarea testărilor pe animalele de laborator şi totdeuna se bazează şi pe explorări fiziologice.
Screening-ul poate fi:
● simplu: se materializează prin 1 – 2 teste simple în vederea descoperirii unei anumite
acţiuni;
● orb: constă în bateri de teste simple permiţând, rapid şi economic, însă aproximativ,
punerea diagnsoticului de substanţe ce prezintă interes; se numeşte „orb” pentru că una dintre
substanţe ce se foloseşte în experimentare NU are nici o acţiune = placebo (placeboterapie);
● programat: cuprinde o baterie de teste riguroase ajungându-se la concluzii globale în
legătură cu substanţele reţinute pentru calitatea lor.
O dată screening-ul terminat, substanţele de perspectivă se supun unor teste cantitative care
elucidează relaţia dintre posologie (se referă la doze şi concentraţii) şi farmacodinamia lor.
În continuare, se fac teste de toxicitate acută, subacută şi cronică pe 2 – 3 specii de animale de
laborator cărora li se administrează substanţe pe mai multe căi. Dacă medicamentele trec de testele de
toxicitate urmează cercetările de farmacocinetică ce dau informaţii cu privire la modificările
medicamentului în organism, de la absorbţie până la eliminare.
Mai departe, în a doua parte a cercetărilor în clinică se fac teste şi pe om în clinici, dar există
normative (pentru asta, pacientul trebuie internat).
Se fac cercetări de mutageneză şi carcinogeneză (ex: thalidomid).
41
În România s-a elaborat o normă sanitar-veterinară (1992) de către Ministerul Agriculturii, care
prin direcţia de specialitate s-a stabilit „Testarea, autorizarea, înregistrarea, controlul şi
supravegherea produselor de uz veterinar şi a aditivilor furajeri”.
În această normă se tratează:
Capitolul I – Generalităţi – definiţii, principii generale de control, metodologii de preparare şi
control, norme tehnice (toate se revizuiesc o dată la 5 ani).
Prin produs de uz veterinar se înţelege includerea produselor biologice, medicamentelor,
dezinfectantelor, raticidelor, insecticidelor.
a. produse biologice de uz veterinar – sunt utilizate la animale pentru producerea unei imunităţi
active sau pasive (vaccin, seruri imune, seruri alergene, antigeni, etc.).
b. medicamentul de uz veterinar este orice compus sau amestec de compuşi chimici de origine
vegetală sau animală, condiţionate într-o formă farmaceutică, utilizate ca atare fără modificări care în
urma administrării la un animal are drept scop diagnsoticarea, prevenirea, ameliorarea sau vindecarea
unei stări patologice.
c. dezinfectantele sunt substanţe sau produse chimice ce în contact cu germenii infecţioşi au
asupra lor o acţiune distructivă, neutralizantă.
d. raticidele (rodenticidele) sunt substanţe chimice cu acţiune toxică letală sau rapidă folosite în
scopul distrugerii rozătoarelor dăunătoare şi vectoare de boli transmisibile.
e. insecticidele sunt substanţe chimice cu efect distrugător în masă a insectelor dăunătoare.
Aditivii furajeri constituie o grupă de ingrediente chimice ce se adaugă în anumite proporţii în
nutreţurile combinate cu scopul de a satisface unele cerinţe privind stimularea ritmului de creştere, a
producţiei animaliere, diminuarea consumului specific, profilaxia şi combaterea bolii, corectarea
gustului şi mirosului (factori de palatabilitate).
Capitolul II. Monitorizarea testării şi autorizării produselor de uz veterinar care se
finalizează prin aprobarea şarjei „O” ce urmăreşte să se producă într-o cantitate suficientă pentru a
trece în etape la verificări tehnologice şi fiziologice dacă toate testele au fost favorabile (rezultatele
din cadrul cercetării farmaceutice, cercetării farmacologice preclinice, cercetării toxicologice,
cercetării clinice şi al cercetării privind reziduurile de medicament sau de metaboliţi în produsele
alimentare de origine animală şi în dejecţiile animalelor tratate, inclusiv a cercetării mutagenetice şi
carcinogenetice).
Capitolul III. Testarea biopreparatelor, medicamentelor, dezinfectantelor, raticidelor,
insecticidelor şi a aditivilor furajeri dându-se importanţă inocuităţii, criteriilor de responsabilitate,
la urmă întocminu-se un raport final de către Laboratorul Central de Control al Medicamentului
de Uz Veterinar (LCS). Documentaţia se înaintează la Direcţia Sanitar-Veterinară din Minister şi,
42
ulterior, se trece la producerea şarjei „O” din cadrul liniei tehnologice care va rezulta ulterior
(producţia de serie a noilor produse).
Capitolul IV. Autorizarea fabricării produselor de uz veterinar şi a aditivilor furajeri
când LCS-ul prezintă ultimele rapoarte finale Comisiei Medicamentului pentru Avizarea Produselor
de Uz Veterinar. Se poate întâmpla ca aceste produse să fie refuzate. În caz pozitiv, se eliberează
autorizaţia de fabricaţie.
Capitolul V. Înregistrarea produselor biologice, medicamentelor, etc., operaţie prin care se
aprobă de către direcţia de specialitate din Minister introducerea în practică a lor. În acest scop se
elaborează prospectele, se descriu ambalajele şi etichetele şi după ce se achită taxele legale în vigoare
sunt valabile 5 ani.
Capitolul VI. Controlul şi supravegherea produsului de uz veterinar când LCS eliberează
certificatul de calitate al produsului respectiv.
Capitolul VII. Dispoziţii finale în care se specifică faptul că pe teritoriul României pot fi
fabricate numai produse autorizate ce se urmăresc ulterior de toţi factorii de răspundere, inclusiv de
medicii veterinari practicieni.
1. Verificarea în vederea testării şi autorizării:

a. efectuarea de către producător a cercetării farmaceutice, farmacologice, toxicologice,
preclinice şi a celor clinice şi a celor cu privire la reziduuri şi metaboliţi.
b. studii de mutageneză şi carcinogeneză.
2. Testarea:
a. prezentarea la LCS a probelor şi documentaţiei tehnice de preparare şi control;
b. examinarea probelor şi documentaţiei;
c. raportul LCS-ului;
d. aprobarea Ministerului pentru testarea clinică;
e. testarea clinică – se realizează numai de către LCS şi instituţiile de cercetare şi învăţământ.
Instituţii abilitate pentru testarea clinică:
 Institutul Pasteur;
 Institutul de Diagnostic şi Sănătate Animală (IDSA);
 Institutul de Biologie şi Nutriţie Animală – Baloteşti;
 Oficiul de tehnologii, testare, control specializat pentru industria de nutreţuri combinate
– Voluntari;
 Facultăţile de Medicină Veterinară din ţară (Bucureşti, Iaşi, Cluj, Timişoara);
 Societatea „ROMVAC” – Voluntari;
43
 Unităţile de producţie stabilite de Comisia Medicamentului ce întrunesc calităţile

necesare desfăşurării testării şi la care participă specialişti autorizaţi de aceeaşi comisie.
3. Autorizarea fabricaţiei
a. prezentarea rapoartelor finale şi a documentaţiei tehnice la Comisia Medicamentului de Uz
Veterinar;
b. avizarea şi propunerea autorizării de către comisie;
c. aprobarea Ministerului şi eliberarea autorizaţiei de fabricaţie.
4. Înregistrarea
a. prezentarea documentaţiei a produselor autorizate de Minister;
b. achitarea taxei de înregistrare;
c. înscrierea în Registrul Naţional şi eliberarea certificatului de înregistrare.
5. Controlul şi supravegherea se realizează de către LCS şi de către autorităţile sanitar-
veterinare din ţară.
Circulaţia produselor de uz veterinar este reglementată prin Ordinul nr. 43 din 24

septembrie 1993.
Alineate:
1. Pot produce, deţine şi comercializa produse de uz veterinar unităţile specializate cu capital de
stat, privat sau mixt abilitate în acest sens prin autorizaţie emisă de Minister, prin Direcţia sanitar-
veterinară, pe baza avizului Comisiei Medicamentului.
2. Produsele veterinare fabricate în ţară sau din import în vederea folosirii lor în România
trebuie să fie autorizate şi înregistrate în Registrul Naţional al Ministerului.
3. Deţinerea, difuzarea şi folosirea produselor de uz veterinar destinate diagnosticării, prevenirii
şi combaterii bolilor la animale sunt permise numai medicilor veterinari autorizaţi.
4. Personalul mediu veterinar poate folosi aceste medicamente numai sub îndrumarea medicului
veterinar.
5. Deţinerea, difuzarea, folosirea şi evidenţa produselor toxice şi stupefiante se realizează
respectând strict prevederile şi reglementările în vigoare.
6. Achiziţionarea, depozitarea şi livrarea produselor se realizează numai de către agenţii
economici specializaţi, de farmaciile veterinare şi de punctele farmaceutice veterinare. Este interzisă
vânzarea lor în alte locuri.
7. Nerespectarea celor de mai sus se sacţionează administrativ, contravenţional sau penal,
conform legii.
44
Comisia pentru Autorizarea, Înregistrarea şi Supravegherea Medicamentului, Aditivilor

Furajeri şi a altor Produse de Uz Veterinar
În componenţa acestei comisii intră foarte mulţi specialişti. Există mai multe subcomisii (de
remarcat subcomisia pentru avizarea medicamentelor de uz veterinar).
Comisia medicamentului este singura autoritate care monitorizează testarea medicamentelor de
uz veterinar în ţară.
Există şi o comisie a medicamentului de uz uman ce funcţionează în paralel cu prima, având ca
sarcină majoră testarea medicamentelor de uz uman.
În medicina veterinară se folosesc în terapie şi numeroase medicamente de uz uman, pentru
unele nefiind necesară retestarea lor, dar există şi cazuri când cercetarea trebuie să fie completată cu o
cercetare specifică pentru medicina veterinară.
Prin testarea medicamentelor trebuie să se ajungă la realizarea unor produse valoroase, calitativ
superioare, prin calitatea unui medicament se înţelege suma factorilor ce contribuie la puritatea,
inocuitatea (însuşirea de a NU dăuna organsimului), eficacitatea şi stabilitatea produsului.
În România, există Legea privind asigurarea sănătăţii populaţiei:
– puritatea se referă la limitele contaminării mecanice, chimice şi microbiologice;
– inocuitatea – medicamentul NU trebuie să aibă toxicitate locală sau sistemică;
– eficacitatea se referă la valoarea terapeutică determinată de interacţiunea substanţelor
medicamentoase cu farmacoreceptorii specifici efectuată prin triere farmacologică preclinică sau
clinică, prin determinarea biodisponibilităţii şi prin efectuarea unor teste biologice;
– stabilitatea fizico-chimică: se referă la identitatea şi conţinutul de substanţă activă pe
doza unitară şi la păstrarea caracteristicilor iniţiale pe toată durata de valabilitate.
În perspectivă, medicamentele până astăzi au parcurs 4 generaţii:
I. generaţia medicamentelor clasice, convenţionale (soluţii, ungvente, supozitoare);
II. generaţia medicamentelor cu cedare prelungită (susţinută) de substanţe active (forme
farmaceutice cu precursori medicamentoşi bioreversibili);
III. generaţia dispozitivelor şi sistemelor de cedare a substanţelor active cu viteza
controlată (pompe portabile cu prorgamarea cedării sau cu senzori).
IV. generaţia sistemelor farmaceutice de transport la ţintă a substanţelor medicamentoase
pentru a se realiza o terapie cu localizare de organ, cu specificitate pentru un anumit tip de celule şi
organite celulare.
Obiectivul principal al asigurării calităţii medicamentelor constă în garanterea faptului că
fiecare lot de produs este corespunzător specificaţiilor şi este în concordanţă cu scopul utilizării sale.
Controlul calităţii medicamentelor este stabilit de normele de calitate ce sunt standarde
elaborate de producător.
45
1993 Comisia Europeană Economică a elaborat spre aplicare un ghid în 5 volume:

1. Reglementarea medicamentelor de uz uman;
2. Avizul de cereri de autorizaţie, de punere pe piaţă a medicamentelor de uz uman în statele
membre ale CEE;
3. Note explicative privind calitatea, securitatea şi eficacitatea medicamentelor de uz uman;
4. Ghidul bunei practici de fabricare a medicamentelor;
5. Produse medicinale veterinare.
1995 în România au intrat în aplicare următoarele ghiduri:
a. Reguli de bună practică farmaceutică;
b. Reguli de bună practică în fabricarea medicamentelor.
Recomandările NU sunt restrictive; se admite că pot exista şi alte metode în măsură să răspundă
principiilor de asigurare a calităţii, dar acestea trebuie să fie validate şi să dea un nivel al garanţiei cel
puţin echivalent cu cel prevăzut în ghid. Ghidurile se revizuiesc periodic spre a fi reactualizate.
Calitatea medicamentelor realizate în farmacie de către farmacişti este asigurată de respectarea
unor standarde stabilite la nivel naţional, acestea referindu-se la promovarea sănătăţii, aprovizionării
cu medicamente şi articole de uz medical, la îndrumarea pacienţilor pentru autoîngrijire şi îngrijire
deosebită.
Se iau măsuri necesare pentru realizarea unor medicamente de calitate la nivelul farmaciilor.
Calitatea medicamentelor la nivel de farmacie este asigurată de respectarea recomandărilor de
bună practică farmaceutică stabilite de Federaţia Internaţională Farmaceutică, standarde adoptate la
nivel naţional.
Medicamentele preparate în farmacii trebuie să corespundă condiţiilor de calitate prevăzute în
FR X.
46
CARACTERISTICILE GENERALE ale unor

PRINCIPII ACTIVE VEGETALE
Alcaloizii:
● sunt compuşi ce conţin N2;
● prezintă un nucleu heterociclic;
● starea de agregare: solidă;
● în general, sunt incolori;
● optic-activi, de cele mai multe ori levogiri (pe cale sintetică se obţin dextrogiri şi
amestecuri racemice);
● insolubili în apă;
● conţinuţi, în general, în plantele cu fotosinteză intensă (plantele din zonele tropicale,
subtropicale şi mediteraneene);
● obişnuit, în compoziţia plantelor sunt legaţi de acizii organici;
● există şi alcaloizi animali; ex: adrenalina care d.p.d.v. al efectelor se aseamănă foarte
bine cu efedrina (alcaloid vegetal);
● soluţiile de alcaloizi precipită cu soluţiile de tanin, soluţia Lügol şi cu soluţia de acid
picric;
● foarte mulţi din alcaloizii vegetali sunt utilizaţi ca medicamente; ex: cafeina, stricnina,
morfina, pilocarpina, ezerina, arecolina, adrenalina, efedrina, veratrina, nicotina, cocăina, chinina,
ergotoxina, ergotamina.
Glicozizii:
● compuşi cu structură complexă, exclusiv, vegetali;
● NU conţin N2 în moleculă;
● există unii foarte activi folosiţi în terapie;
● cei toxici conţin N2 şi S şi NU sunt utilizaţi;
● sunt pulberi cristalizate solubile în apă;
● sunt alcătuiţi dintr-o fracţiune glucidică – glucona şi o fracţiune de altă natură – genina
(agluconă);
● hidrolizarea lor „in vivo” se realizează cu ajutorul fermentului glicozidaza, iar „in vitro”
prin acidularea soluţiei apoase;
● glucona este inactivă, dar favorizează acţiunea geninei;
● genina poate avea structura de bază: fenolică, fenantrenică sau flavonoidă;
47
● acţiunea farmacodinamică, prin hidroliza arbutinei (din planta Arctostaphylos uva ursi)
se pune în libertate hidrochinoza ce are acţiune specifică asupra rinichiului; ex: digitalina trece în
digitoxină şi genină, prima având afinitate faţă de miocard pe care se fixează şi îl stimulează.
Saponinele:
● au molecula formată din sapogenină de natură fenentrenică şi un zahar;
● sunt pulberi amorfe, inodore, cu gust amar;
● solubile în apă şi alcool;
● în prezenţa colesterolului şi a lectinei precipită în soluţie;
● diminuă tensiunea superficială a apei (spumifică cu apa);
● sunt toxice plasmatice, unele foarte puternice (sapotoxinele);
● în doze mici irită moderat mucoasa digestivă favorizând absobţia altor principii active;
ex: saponinele din Digitalis purpurea facilitează absobţia glicozizilor cardio-vasculari;
● în cazul în care ajung subcutanat sau intramuscular, saponinele determină inflamaţii
locale puternice care termină cu abcese şi necroze;
● soluţiile diluate sunt hemolizante.
Uleiurile eterice (volatile):
● se obţin din plante prin distilare cu ajutorul vaporilor de apă;
● sunt lichide incolore sau uşor colorate, cu miros caracteristic şi agreabil şi cu gust
arzător;
● sunt insolubile în apă, dar solubile în solvenţi organici;
● se solubilizează foarte bine în alcool;
● păstrate în condiţii neprielnice, se îngălbenesc şi devin solide (se rezinifică);
● se utilizează cu rol digestiv datorită aromei şi gustului;
● unele stimulează sistemul nervos vegetativ şi central şi se mai utilizează şi pentru
acţiunea lor iritantă locală, antihelmintică, expectorantă, antisecretorie (la nivel bronhic), antiseptică.
48
FARMACOLOGIA SPECIALĂ
VETERINARĂ
49
SUBSTANŢE ANTISEPTICE şi
DECONTAMINANTE (DEZINFECTANTE)
Substanţele antiseptice împiedică dezvoltarea, înmulţirea şi producerea de toxine de către

microorganisme, numai atâta timp cât sunt în contact cu acestea. Au acţiune reversibilă, tulburând
procesele biofizice şi biochimice de la nivelul celulei bacteriene – acţiune bacteriostatică.
Substanţele decontaminante distrug microorganismele cu care vin în contact. Sunt bactericide
sau chiar bacteriolitice. Au acţiune ireversibilă. Efectul lor este adesea legat de concentraţie şi de
durata de acţiune, aceeaşi substanţă putând avea fie acţiune antiseptică, fie decontaminantă în funcţie
de:
– concentraţia în care se utilizează;
– durata cât vine în contact cu microorganismul.
Substanţele din aceeaşi grupă fiind nocive faţă de germenii patogeni, NU sunt total inofensive
faţă de celulele macroorganismului.
Acţiunea antibacteriană se traduce prin:
 tulburări biofizice la nivelul membranei celulei bacteriene;
 modificări ale presiunii osmotice;
 modificări ale tensiunii superficiale.
Toate acestea duc la un dezechilibru privind schimburile dintre celula microbiană şi mediul
înconjurător, la inhibiţia enzimatică (ex: inhibiţia unor dehidraze ce au rol important în procesele
oxidative).
Liposolubilitatea unor substanţe din aceeaşi categorie asigură pătrunderea lor în compuşii
lipoidici ai celulei microbiene.
Substanţele antiseptice şi dezinfectante produc o precipitare reversibilă sau ireversibilă a
proteinelor bacteriene.
Valoarea unei substanţe decontaminante este în dependenţă de:
– concentraţia în care se utilizează;
– puterea sa de pătrundere.
Promtitudinea efectului:
– unele substanţe acţionează după câteva minute de contact cu celula bacteriană;
– altele după un timp mult mai lung.
Promptitudinea efectului depinde şi de:
– mediul în care acţionează substanţele decontaminante;
50
– gradul de infecţie al mediului;

– asocierea lor cu alte substanţe.
Exemple: -formolul are acţiune mai puternică în prezenţa NaCl, acţiunea sa scăzând în
prezenţa grăsimilor; în practică, se utilizează amestecuri de formol şi NaCl;
-soluţiile fierbinţi au acţiune mai puternică.
Formele vegetative bacteriene se distrug mai uşor.
Există şi o electivitate a substanţelor antiseptice şi dezinfectante.
În legatură cu puterea de acţiune a substanţelor decontaminante se utilizează coeficientul
fenolic ce reprezintă raportul dintre concentraţia eficace a fenolului şi cea a decontaminantului luat în
studiu.
Clasificarea substanţelor antiseptice şi dezinfectante

● instabile: se modifică în timpul acţiunii lor
 oxidante:
– directe (folosesc O2 din propria lor moleculă);
– indirecte;
 reducătoare;
● stabile: NU se modifică în timpul acţiunii lor
 anorganice:
– acizi;
– alcalii (baze);
– săruri ale metalelor;
 organice:
– alcoolul şi derivaţii săi;
– fenolul şi derivaţii săi;
– derivaţii organici ai I2;
– săpunurile şi detergenţii;
– gudroanele, etc.
51
MEDICATIA ANTIMICROBIANA
SULFAMIDELE
Clasificare:
1. Sulfamide cu acţiune generală:
a. sulfamide cu acţiune scurtă (2 – 4 administrări/zi); ex: sulfatiazol şi neoxazol
b. sulfamide semiretard; ex: sulfametazina, sulfafenazol;
c. sulfamide retard; ex: sulfametin, sulfadoxin;
d. sulfamide potenţate; ex: borgal, cosumix, biseptol, sumetrolim, trifadoxin, Co-trimoxazol.
Toate au acţiune generală.
2. Sulfamide cu acţiune locală:
a. sulfamide cu aplicare pe piele şi pe mucoase; ex: sulfacetamida;
b. sulfamide cu acţiune la nivelul tubului digestiv; ex: ftalilsulfatiazol;
c. coccidiostatice; ex: sulfacoccidin.
Istoricul sulfamidelor
● crisoidina a fost descoperită în 1877 de Hoffman; pe baza acestei substanţe Gelmo în
1908 a sintetizat sulfanilamida;
● 1932 a fost sintetizată sulfamida roşie (= prontosil) pe care Domagk în 1935 a utilizat-
o în streptococia exaperimentală la şobolan. Pentru descoperirea efectului antibacterian al
sulfamidelor lui Domagk i s-a decernat premiul Nobel pe care l-a refuzat;
● astăzi se utilizează în terapie circa 25 sulfamide dintre care 9 la noi în ţară.
Proprietăţile sulfamidelor:
● sunt pulberi de culoare albă, microcristaline, cu gust mai mult sau mai puţin amar
(excepţie, sulfamida roşie);
● în general, sunt insolubile în apă, solubile fiind sărurile lor de Na ce se utilizează în
practică;
● prin ardere la flacără devin brune şi degajă miros de H2S şi de NH3;
● pornind de la sulfanilamidă (sulfamida –mamă) s-au obţinut toate celelalte sulfamide
prin substituirea unui H de la gruparea –NH2 din poziţia para.
52
Mecanismul de acţiune al sulfamidelor

A fost elucidat în 1935 de Trefanel.
Celula bacteriană are nevoie, în vederea dezvoltării şi înmulţirii, de acid para-aminobenzoic.
Acesta este un precursor al acidului folic şi, ulterior, al acizilor nucelici. Datorită asemănării
structurale dintre sulfamide şi vitamina H1, atunci când sulfamida se află într-o concentraţie
competitivă în mediu, ea substituie acidul para-aminobenzoic în cadrul metabolismului bacterian
perturbându-l şi în acest mod stopând dezvoltarea şi înmulţirea bacteriei.
Există bacterii care NU au nevoie în cursul metabolismului lor de acid para-aminobenzoic.
Acestea sunt rezistente la acţiunea sulfamidelor.
Atunci când NU se respectă dozele şi intervalele de administrare, sulfamida NU prezintă o
concentraţie competitivă astfel că celula bacteriană va diferenţia acidul para-aminobenzoic de
sulfamidă, devenind sulfamidorezistentă.
Există astfel, bacterii primar rezistente sau bacterii cu rezistenţă câştigată prin selecţie
naturală, mutaţii spontane sau adaptare enzimatică. Rezistenţa câştigată este ireversibilă şi se
manifestă faţă de toate sulfamidele.
Spectrul de acţiune al sulfamidelor

● cocii Gram-negativi şi Gram-pozitivi;
● alte bacterii Gram-negative şi Gram-pozitive;
● anaerobi Gram-pozitivi;
● pararicketsii;
● unele protozoare.
Suflamidele sunt inactive faţă de leptospire, bacteriile alcoolo-acido-rezistente, ricketsii,
virusuri, microplasme.
Ele acţionează mai puternic „in vivo” decât „in vitro” (sulfamidele sunt incompatibile cu
peptona ce se utilizează pentru prepararea mediilor uzuale de cultură).
Farmacocinetica sulfamidelor
Sulfamidele se pot administra pe mai multe căi:
● per os;
● intramuscular;
● intravenos;
● subcutanat;
● intraperitoneal;
● pe piele şi mucoase.
NU se administrează per rectum sau intrarahidian.
53
Administrate per os, sulfamidele se absorb între 3 – 6 ore cu excepţia rumegătoarelor şi calului.
Sulfamidemia este maximă între 2 – 4 ore. În sânge se cuplează cu proteinele plasmatice în proporţie
de 50 – 90%. Fracţiunea cuplată NU difuzează în sânge şi reprezintă un depozit din care se eliberează
treptat fracţiunea liberă ce este activă faţă de bacterii.
Sulfamidemia bacteriostatică minimă este de 5 mg la 100 ml sânge, iar cea optimă este 10 – 15
mg%.
Difuzează foarte bine prin barierele organismului şi suficient de bine prin seroase şi sinovii. NU
difuzează în ţesuturile moarte şi focarele încapsulate şi cazeificate. Sunt inactive în prezenţa
puroiului.
În ficat ajung în concentraţii de 2 ori mai mari decât în sânge. La nivelul ficatului suferă
procesul de acetilare în urma căruia rezultă produse alergogene şi inactive d.p.d.v. bacteriostatic.
Derivaţii acetilaţi au o solubilitate mai slabă decât sulfamidele din care provin. Există pericolul
cristalizării în urina acidă (pericol mai mare la carnivore). Alcalinizarea urinii, prin administrarea de
bicarbonat de Na, va favoriza eliminarea sulfamidelor şi va scădea pericolul cristalizării.
Sulfamidele se elimină sub formă activă şi parţial inactivă prin rinichi, lapte şi mai puţin prin
materiile fecale, bilă, salivă şi glandele bronşice.
După utilizarea pe cale orală sau parenterală, sulfamidele pot fi decelate în lapte între 21 – 86
ore, de aceea se discută despre un timp de aşteptare în ceea ce priveşte consumul de către om al
laptelui provenit de la animalele tratate cu sulfamide.
Acetilarea se face la gruparea –SO2 – NH2.
Reacţiile adverse ale sulfamidelor

Sunt considerate substanţe cu toxicitate foarte redusă.
Indicele terapeutic este foarte mare, de circa 40 – 200.
Se pot constată:
 modificări ale sângelui;
 tulburări renale: cilindrurie, albuminurie, hematurie şi chiar colici renale;
 dismicrobism la rumegătoare ce duce la scăderea digestiei celulozei;
 la păsări, datorită inhibării anhidrazei carbonice, se împiedică încrustarea cojii ouălor cu
CaCO3;
 rareori, se poate instala şocul medicamentos tradus prin tremurături musculare, stări
comatoase.
Cea mai sensibilă specie la sulfamide este câinele. Se procedează la alcalinizarea urinii în
vederea eliminării mai rapide a sulfamidelor; în caz de methemoglobinemie se poate administra
albastru de metil (fiole de 1 mg/kg).
54
Indicaţii terapeutice ale sulfamidelor

● în pneumonii, peritonite, artrite, abcese, bronhopneumonii, flegmoane, endometrite,
gastroenterite, retenţii placentare, mamite;
● în boli infecţioase: pasteureloză, colibaciloză, morvă, gurmă, listerioză;
● în boli parazitare: coccidioză.
Posologia sulfamidelor (doze)

I. doza de atac – în prima zi:
● adulte 0.12 g/kg;
● tineret 0.15 g/kg;
II. doza de a doua zi:
III. doza de a treia zi:
IV. doza de a patra zi:
V. doza de a cincea zi:
Doza se sindează în 2 administrări în cursul unei zile.
55
ANTIBIOTICELE
Sunt substanţe naturale produse de ciuperci sau bacterii ca mijloc de luptă contra altor ciuperci
sau bacterii.
Prin antibioză se înţelege antagonismul dintre două microorganisme.
Era antibioticelor începe în 1928 când Fleming descoperă penicilina. Ulterior, cercetările sunt
definitivate de Florey. După această descoperire până în 1972, numărul antibioticelor a crescut la
1547.
Rezistenţa microbiană la antibiotice

Se instalează diferit. În general, se instalează:
● rapid la: streptomicină, eritromicină, ampicilină;
● lent la: tetracicline, neomicină, kanamicină;
● foarte lent la: cloramfenicol, nitrofuran.
Mecanisme prin care se instalează rezistenţa:
1. elaborarea de către microorganism a unor enzime;
2. elaborarea de către microorganism a unor substanţe cu rol antagonic;
3. transmiterea genetică a factorilor de rezistenţă de la o celulă bacteriană la alta (prin
conjugare);
4. prin selecţia unor mutante devenite rezistente.
Mecanisme de acţiune antibacteriană:

● există antibiotice care acţionează asupra metabolismului membranei bacteriene:
 penicilina;
 antibioticele polipeptidice;
 novobiocina;
● sunt antibiotice care intervin la nivelul sintezei proteice din celula bacteriană:
 streptomicina;
 neomicina;
 cloramfenicol;
 tetraciclinele;
● sunt antibiotice ce interferează sinteza acizilor nucleici:
 griseofulvina;
 quinolonele.
56
Asocierea antibioticelor
NU se asociază:
– penicilina cu tetraciclinele;
– cloramfenicolul şi macrolidele;
– aminoglicozidele între ele;
– aminoglicozidele cu alte antibiotice ce prezintă acelaşi tip de toxicitate;
– un bacteriostatic cu un bactericid;
– două antibiotice cu acelaşi tip de reacţii adverse.
După toxicitatea lor, antibioticele pot fi:
● netoxice (puţin toxice):
 betalactaminele;
 macrolidele;
 tetraciclinele;
● cu potenţial toxic ridicat:
 aminoglicozidele;
 polipeptidele ciclice;
 cloramfenicolul.
Utilizarea antibioticelor în medicina veterinară

● în scop nutritiv (în cantităţi foarte mici de circa 20 UI/per milion):
 în scopul stimulării creşterii pentru obţinerea sporurilor în greutate superioară şi în
vederea reducerii consumului de furaje;
 în scopul creşterii reactivităţii la infecţii;
 în scopul creşterii vitalităţii;
● în scop curativ – pentru tratarea animalelor bolnave;
● în scop metafilactic – când boala este în faza de incubaţie;
● în scop profilactic (preventiv) – la animalele sănătoase din focar.
Clasificarea antibioticelor
Antibiotice betalactamice:
● peniciline:
 naturale:
– benzil-penicilina;
– procain-penicilina;
– benzatin-penicilina;
57
– fenoximetil-penicilina;
 de sinteză:
– ampicilina;
– oxacilina;
– meticilina;
– amoxicilina, etc.
● antibiotice cephalosporine.
Antibiotice macrolide:
● eritromicina;
● tylosina (tilocina);
● spiramicina;
Antibiotice false-macrolide (lincosamide):

● lincomicina;
● clindamicina.
Antibiotice aminoglicozidice:
● streptomicina;
● kanamicina;
● gentamicina.
Cloramfenicolul
Tetraciclinele clasice:
● tetraciclina;
● oxitetraciclina;
● doxiciclina.
Antibiotice polipeptidice:
● colimicina;
● polimixina B;
● gramicidine.
Grupa peptolide (sinergistine):

58
● rifampicina.
Antibiotice poliemice:
● stamicina;
● amfotericina B.
Novobiocina
Quinolonele –inhibitori ai ADN-girazei, antibiomimetice
Antibiotice furajere:
● flavomicina;
● tiamulina.
59
Grupa betalactaminelor
Penicilinele naturale
Benzil-penicilina – penicilina cristalină

1928 a fost descoperită de Fleming
1939 a fost purificată de Florey
1945 grupul de cercetători de la Oxford – premiul Nobel
Este un amestec de 5 tipuri de peniciline.
Conţine acidul 6-aminopenicilanic, un inel lactamic şi un inel tiazol.
La acidul 6-aminopenicilanic se pot grefa diverşi radicali. Astfel, prin grefarea radicalului „-
benzil” s-a obţinut benzil-penicilina.
Este obţinută din culturi de Penicillium notatum şi de Penicillum crisogenum.
 Proprietăţi:
● este o substanţă de culoare albă, cu gust amar, inodoră, stabilă în mediu acid;
● se poate păstra în soluţie la frigider timp de 48 ore;
● se dozează în UI ce reprezintă cantitatea de penicilină ce împiedică dezvoltarea
stafilococului auriu, tulpina Oxford pe mediu solid (diametru zonei de inhibiţie fiind de 24 mm).
 Mecanismul de acţiune:
Structura chimică a benzil-penicilinei se aseamănă cu cea a unui aminoacid pe care îl
competiţionează cuplându-se cu murein-transpeptidaza, enzimă necesară sintezei acidului acetil-
muramic, care este scheletul de susţinere al membranei microbiene.
Benzil-penicilina blochează sinteza mucopeptidelor din peretele microbian. În interiorul
bacteriei se acumulează produşi care blochează sinteza proteinelor şi a acizilor nucleici, astfel că
bacteriile devin gigante, presiunea în interiorul lor crescând până la dezintegrarea bacteriei.
Bacteriile Gram-negative au o membrană dublă prin care penicilina NU pătrunde.
În celula homeotermelor, acidul muramic NU joacă un rol important în sinteza peretelui celular,
astfel se explică lipsa de toxicitate a benzil-penicilinei la aceste organisme.
 Rezistenţa microbiană:
În general, se instalează lent şi este datorată capacităţii de a secreta o β-lactamază, astfel că
aceasta scindează inelul lactamic din cadrul moleculei de penicilină (o inactivează).
Rezistenţa microbiană la benzil-penicilină este încrucişată cu cea de la alte peniciline, dar NU
cu cephalosporinele.
 Spectrul de acţiune al benzil-penicilinei:
60
Este relativ îngust, cuprinzând:

● streptococi;
● stafilococi;
● pneumococi;
● coci Gram-negativi (gonococi, meningococi);
● bacili Gram-pozitivi (bacilul antraxului, Listeria, corynebacterii, bacilul rujetului);
● anaerobi Gram-negativi (clostridii, spirochete);
● unele actinomicete.
 Farmacocinetica penicilinei:
După absorbţie, concentraţia maximă sangvină se instalează în 15 – 30 minute. Întrucât această
concentraţie după circa 2 ore începe să scadă se pot face aproximativ 4 – 6 administrări/zi.
Benzil-penicilina este inactivă faţă de:
● bacilii Gram-negativi;
● bacilul Koch;
● protozoare;
● ciuperci;
● ricketsii.
Se leagă de proteinele plasmatice în proporţie de 40 – 60%.
Realizează concentraţii mari la nivelul rinichiului, ficatului, pulmonului. Difuzează bine şi în
alte ţesuturi, chiar şi prin placentă.
Permeabilitatea la nivelul seroaselor şi a membranelor sinoviale este insuficientă.
Prin meninge pătrunde numai în caz de inflamaţie.
Circa 40 – 70% din doza administrată se elimină netransformată pe la nivel renal, iar restul se
elimină prin lapte, bilă, salivă, transpiraţie.
Concentraţia în lapte este maximă în 4 – 6 ore de la administrare şi dispare după 24 ore.
 Reacţii adverse:
Pot apare dureri la locul de administrare, infiltraţii nodulare (când soluţiile sunt prea
concentrate).
La bovine pot apare reacţii alergice:
 salivaţie;
 edem la nivelul pleoapelor şi botului;
 dispnee.
La om:
 urticarie;
 ameţeală;
61
 prurit;
 frisoane;
 dureri de cap;
 şoc anafilactic.
După administrarea i.v. poate apare şocul cardiac care este datorat ionilor de K+, în special.
 Indicaţii terapeutice:
Se poate utiliza în stări infecţioase nespecifice, precum şi în boli specifice (rujet, gurmă, antrax,
cărbune emfizematos, spirochetoză, leptospiroză).
Local se poate utiliza în mamite, afecţiuni oculare, artrite, peritonite.
NU se utilizează în boli produse de germeni rezistenţi.
NU se administrează intrarahidian.
NU se utilizează la cobai, hamster şi chinchila pentru că produce dismicrobism grav.
 Căi de administrare:
● i.m., cel mai frecvent din 6 în 6 ore;
● subcutanat la animalele mici;
● la om, sub formă de perfuzii lente;
● NU se administrează per os;
● local se poate administra în bronhopneumonii, intratraheal însoţită de streptomicină şi
tripsină;
● se folosesc aerosoli în pneumonii;
● intraperitoneal şi intraarticular la intervale de 12 sau 24 ore;
● intramamar;
● intrauterin;
● pe plăgi, mucoase;
● intraconjunctival – sub formă de soluţie sau ungvente.
 Dozele:
● în funcţie de:
 rezistenţa germenilor;
 gravitatea afecţiunii.
● la animalele mari 2.000 – 4.000 UI/kg;
● la animalele mijlocii 4.000 – 6.000 UI/kg;
● la animalele mici (carnivore), doza poate fi 25.000 UI/kg sau 50.000 UI/kg;
● la păsări 10.000 – 20.000 UI/kg.
● intraperitoneal se utilizează până la 400.000 UI/animal mare sau 200.000 UI/animal
mijlociu;
62
● intraarticular, până la 200.000 UI;

● intramamar, până la 400.000 UI (la animalele mari);
● pe mucoase şi plăgi, până la 50.000 UI/ml soluţie sau până la 50.000 UI/g ungvent.
Penicilina V (fenoximetil-penicilina, isocilina)

Este rezistentă la acţiunea sucului gastric, motiv pentru care se poate administra per os.
Se absoarbe circa 60% la nivelul intestinului.
Este mai puţin activă faţă de streptococi, meningococi şi gonococi.
De obicei, se utilizează în continuarea tratamentelor la câini şi la pisici, după ce s-a utilizat
penicilina injectabilă.
Există comprimate ce conţin 200.000 UI, iar doza este de 50.000 UI, astfel că aceste
comprimate se fracţionează pentru 4 administrări.
Penicilinele de semisinteză
Penicilinele naturale pot fi inactivate de către penicilinazele produse de unii stafilococi.

Datorită acestui fapt s-a căutat ca după modelul celor naturale să se obţină penicilinele pe cale
sintetică.
În 1956 au fost obţinute primele peniciline de sinteză. Ulterior, gama lor s-a diversificat
urmărind:
 obţinerea unor peniciline active în urma administrării per os, nefiind valabile la cal şi la
bovine la care produc dismicrobism;
 obţinerea unor peniciline cu spectru larg care să se extindă şi asupra micoplasmelor;
 obţinerea unor peniciline rezistente la penicilinaza stafilococică.
Exemple:
– ampicilina;
– amoxacilina;
– meticilina;
– cloxacilina;
– carbenicilina (de uz uman).
Toate dau niveluri sangvine crescute.
63
Procain-penicilina şi benzatin-penicilina sunt peniciline retard (săruri ale penicilinei) care se

caracterizează prin formarea de depozite de unde se eliberează în mod treptat, acţiunea lor fiind de
durată mai lungă, iar intervalul de administrare fiind între 24 – 48 ore.
Preparate comerciale:
– Propamicină;
– Efitard;
– Moldamin;
– Tripedin, etc.
Grupa cephalosporinelor
Au fost izolate în 1945 din culturile de Cephalosporium acremonium.

Sunt derivaţi ai acidului 7-aminocephalosporamic.
Sunt pulberi cristaline şi se utilizează sub formă de săruri de Na.
Mecanismul de acţiune este identic cu cel al penicilinelor.
Spectrul de acţiune este larg, asemănător cu cel al penicilinelor.
Sunt rezistente la acţiunea penicilinazelor stafilococice, dar sunt sensibile faţă de o β-lactamază
produsă de unii Gram-negativi.
NU se distribuie intracelular, ci numai intercelular.
Au o oarecare nefrotoxicitate.
La om produc uneori greaţă şi vomă.
Pot fi clasificate:
1. produse ce se administrează per os:
● cefalexin;
● cefaclor;
● cefodrin;
● cefadroxil (25 mg/kg/zi, 2x/zi);
2. produse ce se administrează cale parenterală:
● cefalotin;
● cefaloridin;
● cefazolin (10 – 20 ml/kg, 2 – 3 ori/zi, i.m. sau i.v.)
3. pathazone – injectoare pentru uzul intramamar.
Exemplu: Excenel TM din Belgia care se foloseşte în bolile respiratorii la bovine (1 mg/kg la
bovine), în pneumopatii la porc (3 – 5 mg/kg la porc) şi pentru prevenirea mortalităţii la pui (până la
0.2 mg/pui).
64
Grupa macrolidelor
Cuprinde peste 40 antibiotice ce conţin un nucleu macrolactonic şi una sau mai multe molecule
de glucide ce răspund de activitatea antibiotică.
Există macrolide cu 14 sau cu 16 atomi de carbon.
Au acţiune bacteriostatică.
Mecanismul este asemănător cu al cloramfenicolului şi între diversele macrolide există o
rezistenţă încrucişată.
Eritromicina
Se poate găsi sub formă de:
● lactobionat – pulbere în flacoane de 300 mg ce se administrează i.m.;
● tiocianat (ex: Eritromvac) – pulbere solubilă în apă ce se foloseşte pentru păsări, pungi
de 100 sau 1000 g, precum şi soluţie injectabilă de 20, 50, 100 ml (ex: Galimicin 5% pentru păsări şi
10% pentru mamifere);
● comaciclina (eritromicina + tetraciclina) – propionat de eritromicină, sub formă de
comprimate şi etilsuccinatul (flacoane a 2 g).
Eritromicina a fost izolată din culturile de Streptomices erithreus.
 Spectrul de acţiune: este asemănător cu cel al penicilinelor, cuprinzând în plus şi
micoplasmele, ricketsii şi pararicketsii şi unele protozoare. NU acţionează asupra enterobacteriaceelor
şi asupra bacteriilor Gram-negative.
 Rezistenţa bacteriană: se dezvoltă rapid şi, în general, este considerat antibiotic de rezervă
ce se utilizează în infecţiile penicilinorezistente, pneumonii, bronşite, mamite, abcese, artrite, retenţii
placentare, antrax, gurmă, leptospiroză, micoplasmoză, coriză, sinuzită.
NU se administrează la cal pentru că produce tulburări gastro-intestinale.
Este compatibilă cu majoritatea antibioticelor, mai puţin cu tetraciclinele.
 Farmacocinetica:
Difuzează bine prin ţesuturi: placentă, pleură, peritoneu şi mai puţin la nivelul articulaţiilor.
NU difuzează la nivelul lichidului cefalorahidian (LCR) şi nici la nivelul sistemului nervos
central (SNC) astfel că NU se poate utiliza în caz de meningite.
50% se metebolizează, iar restul se elimină nemodificată.
La păsări se poate da în apa de băut.
 Doze:
● lactobionatul:
65
 1 – 3 mg/kg la animalele mari şi mijlocii;

 10 – 20 mg/kg la animalele mici.
● tiocianatul:
 2 – 4 mg/kg la animalele mari;
 5 – 10 mg/kg la animalele mici;
 10 – 20 mg/kg la păsări.
Pentru păsări, tiocianatul se poate folosi preventiv în micoplasmoză, în apa de băut: 2.5‰ la
puii de 1 – 14 zile şi 1.25‰ la puii peste 14 zile şi pentru combaterea stresului.
Tylosina
Se găseşte sub formă de preparate.
 Preparate:
● Tylavet 20%;
● Isotyl 5% (mai conţine şi eritromicină), utilizate în micoplasmoza aviară.
● Pharmasin:
 pulbere ce conţine tylosină sub formă de tartrat;
 utilizat mai ales la porci şi păsări;
 la porcii cu gastroenterite;
 la păsările cu micoplasmoză şi sinuzită.
● Tyladin:
 pulbere;
 în boli respiratorii la păsări, porc, bovine.
● Tylocin:
 pulbere hidrosolubilă;
 în apa de băut la păsări.
● Tylosin:
 soluţie 20%;
 la rumegătoare, animalele mici, păsări.
Antibioticul este specific medicinei veterinare.
A fost izolat în 1959 din culturile de Streptomyces fradiae.
Se utilizează la modul general în afecţiunile respiratorii şi digestive la mamifere, iar la păsări
mai ales în boli respiratorii (micoplasmoză, bronşită infecţioasă, coriză).
 Doze:
● la viţei, circa 10 mg/kg, i.m., la interval de 12 ore;
● la păsări, 25 mg/kg, fie în apa de băut, fie s.c. la 24 ore, timp de 3 zile;
66
● la câine şi pisică, 10 mg/kg la 12 ore, oral sau i.m;

● pentru toate speciile este valabil tratamentul între 3 – 5 zile.
Oleadomicina (sigmamicina)
Sigmamicina conţine oleadomicină şi tetraciclină.
A fost izolată în 1955 din culturile de Streptomyces antibioticus.
 Preparat:
● Comaciclin:
 conţine sigmamicină;
 produs românesc.
Spiramicina (rovamicina)
A fost obţinută din culturile de Streptomyces ambofacies.
Concentraţia acestui antibiotic în ţesuturi şi lapte este de 20 – 60 ori mai mare decât în sânge.
 Preparate:
● Suanovil (Spiravet):
 sub formă de soluţie injectabilă şi pulbere.
● Belcospirina:
 combinaţie de spiramicină şi colistină;
 caracterizată prin spectru de acţiune larg (datorită colistinei).
● Stomorgil:
 sub formă de comprimate;
 pe bază de spiramicină şi metronidazol;
 utilizat în infecţii bucodentare şi tulburări gastro-intestinale.
 Spectrul de acţiune este asemănător penicilinelor.
Sunt antibiotice de rezervă (NU se recurge la medicaţie cu macrolide, ci numai dacă NU sunt
valabile penicilinele).
Reprezintă medicaţia aparatului respirator.
67
Grupa falselor macrolide (lincosamidele)
Au acelaşi mecanism de acţiune ca şi macrolidele.

Spectrul de acţiune este asemănător macrolidelor.
Rezistenţa bacteriană se instalează foarte lent şi este o rezistenţă încrucişată cu cea faţă de
macrolide.
Reprezentanţi:
 lincomicina;
 clindamicina.
În urma administrării lor per os, lincomicina se absorbe în proporţie de 25 – 50%, iar
clindamicina 60 – 90%.
Nivelul terapeutic sangvin se menţine circa 6 – 8 ore.
Se distribuie uniform în organism, rspectiv, şi la nivelul ţesuturilor moi, piele, muşchi, oase,
fiind eficiente atât în osteomielite, cât şi în septicemie.
Difuzează prin meningele inflamat ajungând în lichidul cefalorahidian într-o concentraţie de
circa 40%.
În lapte, concentraţia ajunge la 50 – 100%.
Aproximativ 50% din aceste antibiotice se metabolizează, iar restul de 50% se elimină
netransformate prin urină şi bilă.
Contraindicaţii: NU se administrează la cal, iepure şi hamster pentru că dau colici grave.
Lincomicina:
A fost izolată în 1962 din culturile de Streptomyces lincolnensis.
În cadrul preparatelor se asociază frecvent cu streptomicina.
 Preparate:
● Lincocin forte;
● Linkomicin, soluţie injectabilă;
● Linkomicin F (uz intramamar);
● Linkomicin 110 N, pulbere;
● Linco-spectin.
Clindamicina:
Este obţinută prin clorurarea lincomicinei.
68
Este utilizată mai ales la câine şi la pisică, administrată per os, în doze de 10 mg/kg în infecţiile
stafilococice ale oaselor şi pielii.
 Preparate comerciale:
● Sobelin.
69
Grupa aminoglicozidelor
Streptomicina
A fost descoperită şi izolată între 1943 – 1944 în SUA de către Waksman din culturile de
Streptomyces griseus.
Structura sa chimică prezintă 3 inele de bază fiind considerată un trizaharid.
Acţionează prin molecula întreagă, mai ales în prezenţa unui pH alcalin.
Soluţiile se pot păstra în frigider circa o săptămână.
Poate fi dozată în UI, astfel că 1.000.000 UI = 1 g streptomicină şi reprezintă cantitatea care
inhibă 1 ml cultură de Escherichia coli.
Are acţiune bacteriostatică, dar poate deveni în anumite condiţii bactericidă.
Blochează ARN-ul mesager al celulei bacteriene producând erori în copierea codului genetic şi
împiedicând sinteza proteică în celula bacteriană.
Tulbură mecanismele de permeabilitate ale membranei citoplasmatice permiţând eliminarea din
celula bacteriană a o serie de componente vitale.
 Rezistenţa bacteriană se poate instala brusc şi este parţial încrucişată cu cea a antibioticelor
din aceeaşi grupă.
Se poate asocia cu penicilina şi sulfamidele.
 Spectru de acţiune:
● bacili Gram-negativi;
● bacili Gram-pozitivi;
● leptospire;
● stafilococi;
● bacilul tuberculozei.
Este slab activă faţă de:
● Pasteurella;
● Listeria;
● Pseudomonas;
● Proteus.
NU este activă faţă de:
● clostridii;
● ricketsii;
● virusuri.
70
 Farmacocinetica streptomicinei:
În urma administrării pe cale injectabilă realizează o bună absorbţie. Nivelul sangvin maxim
apare la circa o oră (concentraţia minimă trebuie să fie circa 3 mcg/ml sânge).
Se distribuie extracelular.
Difuzează bine prin pleură, pericard, membrane sinoviale.
Prin bariera hematoencefalică pătrunde numai în caz de inflamaţii.
Trece şi bariera placentară.
Se elimină mai lent decât penicilina; 50% se elimină prin urină sub formă activă, restul
metabolizându-se şi eliminându-se prin lapte, bilă.
În urma administrării per os NU se absoarbe, având un efect local, enteral.
Este mai toxică decât penicilina.
Atacă ramura acustică şi vestibulară a perechii a VIII-a de nervi cranieni şi determină tulburări
de echilibru, ameţeli, astenie.
La animale, după doze mari şi care se administrează timp îndelungat determină:
● la pisică, ataxie ca urmare a efectului ototoxic;
● la bovine, şoc alergic tradus prin nelinişte, salivaţie, cianoza ugerului, edemul capului şi
uneori edem pulmonar;
● poate provoca bloc neuromuscular prin blocarea eliminării de acetilcolina la nivelul
plăcii motorii;
● la porumbel, determină ataxii.
● în stări infecţioase nespecifice şi specifice:
 colibaciloză;
 leptospiroză;
 pasteureloză;
 micoplasmoză;
 enterite infecţioase.
NU se administrează i.v.
NU se utilizează la animalele cu afecţiuni renale.
 Căi de administrare şi doze:
● i.m., 1 – 2 cg/kg la intervale de 12 ore;
● la animalele mici, doza poate ajunge până la 0.1 g/kg;
● per os se administrează în scop local;
● intramamar se introduc 50 ml, soluţie 1%/sfert de glandă mamară;
71
● ungventele au concentraţia 1 – 2%.
Negamicina (neomicina)
A fost izolată în 1949 din culturile de Streptomyces fradiae.
 Spectrul de acţiune este asemănător cu streptomicina, dar cuprinde şi clostridiile.
 Rezistenţa bacteriană se instalează rar, lent şi este încrucişată cu cea la antibioticele din
aceeaşi grupă.
 Mecanismul de acţiune este asemănător cu cel al streptomicinei.
Este neurotoxică şi nefrotoxică.
Se utilizează numai pentru efectul ei local.
● în enterite şi dizenterii, 2 – 5 cg/kg la interval de 12 ore;
● local se utilizează sub formă de ungvente cu concentraţii de 0.5 – 4%;
● în endometrite şi retenţii placentare.
● Negamicina sulfat, comprimate;
● Neomicina 20%, pulbere;
● Otoguard;
● Biosol T.M.;
● Fluocinolon, ungvent;
● Neobasept, ungvent;
● Cornemin, ungvent;
● Diacin (folosit în dizenteria purceilor).
Gentamicina
A fost izolată din culturi de Streptomyces micromonospora.
 Spectrul de acţiune este asemănător cu cel al streptomicinei, dar este mai activă faţă de
Proteus şi Pseudomonas.
 Rezistenţa bacteriană se instalează lent.
 Indicaţii terepeutice şi doze:
● în afecţiuni respiratorii, digestive, urogenitale, cutanate la toate speciile;
● doza: 3 – 4 mg/kg la 12 ore.
 Preparate:
● Gentamicina 10%, pulbere hidrosolubilă;
● Gentamicina 8%, soluţie injectabilă;
72
● Gentamicina 10%, soluţie injectabilă;

● Gentamicin, soluţie injectabilă sau pulbere;
● Isomycin, suspensie 5%.
Kanamicina
A fost izolată în 1957 din culturile de Streptomyces kanamiceticus.
 Spectrul de acţiune este asemănător cu cel al gentamicinei.
Este nefrotoxic producând albuminurie, hematurie.
 Indicaţii terapeutice: este utilizată în infecţii urogenitale, respiratorii, în stafilococii,
salmoneloză, cărbune emfizematos.
 Preparate:
● Kanamicina, pulbere injectabilă;
● ungvent cu kanamicină (uz oftalmic);
● ungvent cu kanamicină şi hidrocortizon (uz oftalmic).
Spectinomicina
A fost izolată în 1959 din culturile de Streptomyces spectabilis.
Spre deosebire de celelalte aminoglicozide d.p.d.v. chimic, NU conţine nuclee zaharidice fiind
considerată a face parte dintr-o subgrupă numită aminociclitoli.
Are spectru de acţiune larg, dar intensitatea efectului este redusă.
NU realizează concentraţii bactericide.
 Rezistenţa bacteriană se instalează rapid şi este încrucişată cu cea a streptomicinei,
eritromicinei, tylosinei.
Prezintă potenţial ototoxic şi nefrotoxic redus.
 Dozele:
● 10 – 20 mg/kg la animalele mari;
● 20 – 30 mg/kg la animalele mici.
Este indicată şi în micoplasmoza aviară.
Se combină cu lincomicina (Linco-spectin).
 Preparate:
● Spectam, soluţie injectabilă, pulbere şi suspensie, flacoane cu pompă dozatoare.
Aminosidina (gabromicina)
A fost izolată din culturile de Streptomyces chrestomiceticus.
73
Are acţiune intensă şi efect rapid.

NU se absoarbe în urma administrării per os.
Are potenţial ototoxic şi nefrotoxic.
 Preparate:
● Gabrocol şi Gabrocol-plus, soluţii 1%, cu acţiune antibacteriană, antiprotozoarică şi
antifungică.
 Doze:
● 6 ml/100 kg la bovine, cabaline, suine;
● 4 ml/50 kg la viţei, mânji, purcei;
● 0.1 ml/kg la câine şi pisică;
● intrauterin la vacă, în endometrite, circa 8 ml în amestec cu 50 ml ser fiziologic.
Apramicina
Produsul cel mai cunoscut este Apralan.
Se administrează numai în furaje.
Combinaţiile streptomicinei cu penicilina

În medicina umană NU se folosesc aceste combinaţii.
În medicina veterinară:
 Propamicina (efitard + sulfamide);
 Hostamicina (spectru larg);
 Ascomicin.
Asigură un nivel tisular şi sangvin ridicat.
Sunt recomandate în infecţiile cu germeni penicilinsensibili şi streptomicinsensibili.
Se realizează o administrare profundă i.m. de 1 – 2 ori/zi.
Doze:
● 5.000 – 10.000 UI/kg la animalele mari;
● 15.000 – 20.000 UI/kg la animalele mici.
 Asocilinul:
– ungvent;
– concentraţia la gramul de ungvent este de 20.000 UI penicilină şi 2 cg streptomicină;
– excipientul este vaselina;
– se foloseşte în mamitele streptococice, stafilococice, colibacilare;
– în afecţiuni oculare: cheratite, blefarite, ulcere corneene;
– în afecţiuni cutanate şi genitale.
74
Alte preparate:
 comprimatele pentru aseptizarea materialului seminal conţin 5 cg
dehidrostreptomicină şi 48.000 UI penicilină şi excipienţi pentru aseptizarea a 100 ml diluat;
 Ilcociline-dry-cow (intramamar);
 Interpen-vet (în plus are procaină şi novocaină);
 Pen-strep-wepft (intramamar);
 Penbex, soluţie injectabilă;
 Pentard-streep, soluţie injectabilă, flacoane de 100 ml (procain-penicilină –
sulfamide/benzatin-penicilină – sulfamide);
 Siccovet (intramamar);
 Vetramicin, intramamar şi suspensie injectabilă; conţine şi prednisolon.
75
Grupa cloramfenicolului
Cloramfenicolul
A fost izolat în 1947 din culturile de Streptomyces venezuelae.
 Proprietăţi:
● pulbere albă, amară;
● substanţă optic activă;
● termostabilă;
● foarte solubilă în apă.
● intervine în procesul de translaţie;
● împiedică transportul aminoacizilor activaţi la locul sintezei proteice.
 Rezistenţa bacteriană:
● este încrucişată cu cea dobândită de tetracicline;
● se datorează unor enzime ce descompun cloramfenicolul.
 Spectrul de acţiune:
● larg;
● coci Gram-pozitivi;
● coci Gram-negativi;
● clostridii;
● micoplasme;
● leptospire;
● ricketsii;
● pararicketsii.
În cazul administrării orale, este absorbit la nivelul duodenului.
Concentraţia maximă în sânge se înregistrează la 2 ore (5 mcg/ml).
Pătrunde bine prin barierele organismului.
Este singurul antibiotic care pătrunde în umoarea apoasă a ochiului.
La rumegătoarele mai mici de 2 luni, administrat per os este rapid absorbit şi descompus, astfel
încât se recomandă a NU fi administrat per os.
Circa 90% se transformă în ficat rezultând nitroderivaţi inactivaţi; produşii rămaşi activi se
elimină prin rinichi.
76
● inflamaţii şi necroze la locul injectării;

● dismicrobism intenstinal;
● candidoze linguale şi bucale;
● la om, câine şi pisică determină tulburări ale hematopoezei.
● în boli infecţioase specifice şi nespecifice:
 salmoneloză;
 pasteureloză;
 colibaciloză;
 leptospiroză;
 micoplasmoză;
 ricketsioză;
 ornitoză.
 Combinaţii:
● NU se administrează cu penicilinele şi sulfamidele;
● se administrează cu tetraciclinele, eritromicina, hegamicina.
 Dozele:
● se administrează i.m. şi per os;
● 2 – 5 cg/kg la interval de 12 ore.
 Preparate:
● Cloramfenicol:
 drajeuri sau capsule;
 la viţei, mânji şi miei;
 soluţie injectabilă 10 ml 1%, i.m.
● Antistafilan spray:
 conţine cloramfenicol, saprosan şi anestezină;
 în plăgi.
● Cloramfenicol hemisuccinat:
 i.m. şi i.v.
● Cepetyl:
 conţine cloramfenicol, tylosină şi acetat de prednisolon;
 flacoane de 100 ml.
● Closamugon:
 suspensie uleioasă;
77
 conţine cloramfenicol, sulfat de tiroidină, acetat de prednisolon şi vitaminele A, B, E

şi D3.
● Tiamfenicol:
 derivat al cloramfenicolului;
 în preparatul comercial – Negerol spray.
78
Grupa tetraciclinelor
Tetracicline de bază
Tetraciclina
Tetraciclinele au fost izolate în 1947 din culturile de Streptomyces aureofaciens.
 Proprietăţi:
● pulbere sau cristale de culoare galbenă;
● insolubile în apă, dar solubile în cloralhidrat, când rezultă o soluţie cu pH acid;
● sensibile la lumină.
● împiedică sinteza proteinelor la nivelul celulei bacteriene, interferând legarea ARN-ului
de transfer de aminoacizi, blocând anumite unităţi ribozomale;
● chelatează metalele necesare enzimelor bacteriene;
● prezintă acţiune bacteriostatică.
 Rezistenţa bacteriană se instalează lent.
● larg;
● bacterii Gram-negative;
● bacterii Gram-pozitive;
● ricketsii;
● spirochete;
● actinomicete;
● protozoare;
● virusuri mari;
● NU acţionează asupra bacilului tuberculozei, germenilor Pseudomonas şi Proteus.
● administrate oral se absorb şi realizează nivelul sangvin maxim în 2 ore;
● în prezenţa sărurilor de Ca şi Fe realizează chelaţi inactivi;
● suferă un circuit entero-hepato-enteric, motiv pentru care se folosesc în infecţii biliare şi
intestinale;
● nivelul sangvin eficace este de 2 cg/ml;
● difuzează foarte bine prin barierele organismului, dar la bovine şi suine NU traversează
placenta;
79
● se elimină prin urină, fecale, lapte, salivă.

● în cazul administrărilor îndelungate se constată dismicrobism intestinal, cu excerbarea
florei intestinale având drept consecinţă apariţia enteritelor; pentru a evita, se administrează cu drojdie
de bere;
● injecţiile intratisulare determină iritaţii, hemoragii şi necroze;
● au efect imunosupresiv asupra vaccinurilor vii.
● în boli specifice şi nespecifice;
● antrax;
● colibaciloză;
● cărbune emfizematos;
● salmoneloză;
● micoplasmoză;
● leptospiroză;
● coriză;
● laringotraheită;
● NU se administrează oral la bovine şi cal;
● NU se asociază cu penicilina;
● NU se administrează în lapte;
● NU se administrează cu vaccinuri vii;
● NU se administrează intraarticular.
 Doze:
● i.m., i.v., per os;
● 2 – 5 cg/kg la animalele mici;
● 1 – 2 cg/kg la animalele mari;
● se administrează de 2 – 3 ori/zi;
● 400 ppm la păsări în scop preventiv şi 500 ppm în scop curativ.
Tetraciclinele clasice
Clortetraciclina (aureomicina)
NU se mai foloseşte.
80
Oxitetraciclina
 Produse româneşti:
● clorhidrat de oxitetraciclină, pulbere, suspensie semifluidă pentru mamite, sau bujiuri
spumante şi efervescente;
● ungvent oftalmic:
 formula A cu oxitetraciclină;
 formula B cu oxitetraciclină;
● Oximanirom.
 Produse din import:
● Adamicin;
● Eqocin;
● Aprociclina;
● Combimycin;
● Intermicin;
● Neointermicin;
● Tetramicin;
● Tetradur;
● Tetrasol;
● Triera;
● Ursocilin.
Tetraciclina bază
● Tetraciclina bază, pulbere;
● Tetraciclina cloralhidrat, pulbere;
● Tetraciclina, drajeuri şi comprimate;
● Tetraciclina, ungvent;
● Tetramixin, pulbere.
 Produse din import:
● Clortetrason (cloramfenicol şi tetracicline);
● Maximugon.
 Proprietăţi:
● pulbere galbenă;
● gust amar;
● greu solubile;
81
● se absorb bine, difuzează în ţesuturi, LCR;

● dau concentraţii mari în urină şi bilă;
● folosite în colibaciloză, micoplasmoze, coriză;
● prezintă toxicitate redusă;
● cu sărurile metalelor dau chelaţi.
Tetracicline de sinteză
Rolitetraciclina:
Este o tetraciclină sintetică.
Solvocilin:
Rezultă prin condensarea tetraciclinei cu formaldehida.
Se administrează i.m. sau i.v.
 Doze:
● 2 – 3 mg/kg.
● în infecţii puerperale, colibacilare, salmoneloze, micoplasmoză.
82
Grupa polipeptidelor ciclice
Au fost izolate din culturile de Bacillus polimixa şi Bacillus subtilis.

Au o bună liposolubilitate şi acţionează la nivelul membranei bacteriene căreia îi tulbură
permeabilitatea.
 Mecanismul de acţiune este bactericid.
 Rezistenţa bacteriană se înregistrează relativ rar.
Prezintă ototoxicitate şi nefrotoxicitate.
Ototoxicitatea se manifestă prin:
 ataxie;
 bloc neuromuscular;
 mai rar, paralizie respiratorie.
Nefrotoxicitatea se manifestă prin:
 proteinurie;
 oligurie;
 hematurie.
Datorită toxicităţii crescute, în general, se administrează per os întrucât NU se absorb şi se
utilizează local.
Sunt active, în special, faţă de Gram-negative, cu excepţia gramicidinelor ce sunt active şi faţă
de Gram-pozitive.
Colistina (polimixina E)
Este produsă de Bacillus colistimus.
Este o pulbere albă, solubilă în apă.
Se utilizează la bovine, suine şi păsări, fiind activă faţă de Salmonella şi Escherichia coli.
Se foloseşte la carnivore în enterite, în doza de 2 – 3 mg/kg.
NU se asociază cu:
● cephalosporinele;
● aminoglicozidele;
● macrolidele, pentru că prin asociere poate creşte toxicitatea.
 Produse comerciale:
● Colistirom, soluţie injectabilă sau pulbere hidrosolubilă;
● Colimicin, comprimate şi soluţie injectabilă;
● Belcomicina S, soluţie injectabilă.
83
Polimixina B
Este produsă de Bacillus polimixa.
Se utilizează, în principal, sulfatul.
Este o pulbere alb-gălbuie.
Este mai puţin activă faţă de Proteus.
Se utilizează sub formă de preparate în mamite.
Bacitracina
Este produsă de Bacillus subtilis.
Este o pulbere albă-cenuşie, solubilă în apă.
Pentru că are o toxicitate crescută se utilizează sub formă unor preparate în asociere cu
neomicina în afecţiuni cutanate.
 Preparat comercial:
● Nubactrin –se foloseşte ca aditiv furajer.
Tirotricina
Este produsă de Bacillus brevis.
Se utilizează soluţia şi ungventul într-o concentraţie de 1%.
Este activă şi faţă de ciuperci.
Gramicidinele
Sunt folosite în scop local datorită toxicităţii crescute.
Există mai multe tipuri notate cu litere alfabetice: A, B,C, D, E, F, G, J 1, J2, J3.
84
Grupa peptolide (sinergistine)
Acţionează bactericid printr-un mecanism dublu:

1. tulbură activitatea membranei celulare;
2. împiedică sinteza proteinelor la nivelul celulei bacteriene.
Rifamicinele
Cea mai importantă este rifampicina.
Rifampicina
 Proprietăţi:
● pulbere de culoare brună;
● întâlnită şi sub formă de capsule.
Este medicament de elecţie în tuberculoză.
● este activă faţă de bacterii Gram-negative, Gram-pozitive, anaerobi, clamidii.
● se administrează pe cale orală beneficiind de o bună absorbţie şi realizează niveluri
terapeutice superioare în ţesuturi faţă de cele din plasmă.
● reacţia adversă este reprezentată de hepatotoxicitate (produce o hepatită reversibilă);
● sporadic mai pot apare: trombocitopenie, anemie hemolitică şi nefrită interstiţială.
Etambutolul:
Este activ faţă de bacilul tuberculozei.
● inhibă sinteza ARNm la nivelul celulei bacteriene.
● realizează concentraţii crescute în ţesuturi.
● nefrotoxicitate;
● tulburări de vedere.
85
Antibiotice din grupe diverse
Flavomicina
D.p.d.v. chimic este un glicopeptid.
Se obţine din culturile de Streptomyces.
 Mecanismul de acţiune constă în inhibarea biosintezei la nivelul peretelui celular microbian.
Se utilizează pentru stimularea creşterii la viţei, purcei şi puii de găină, pentru combaterea
enteritelor nespecifice şi prevenirea micoplasmozei aviare.
 Doze:
● 3 – 8 g/tona de furaj.
Virginiamicina (Stafac)
Este produsă de Genul: Streptomyces.
Acţionează bactericid sau bacteriostatic.
Împiedică biosinteza la nivelul peretelui celular bacterian.
Este activă faţă de germenii Gram-negativi, micoplasme şi treponeme.
Se utilizează ca stimulator de creştere la purcei, viţei şi la puii de găină.
 Doze:
● 5 – 20 g/tona de furaj.
 Preparate:
● Stafavitarom (combinaţie de stafac, 8 vitamine, Mg, Zn şi metionină);
● Stafac 500.
Dozele diferă de la 10 – 100 ppm.
Zinc-bacitracina
Se utilizează ca stimulant de creştere la miei, purcei, puii de găină, animalele de blană, pentru
combaterea enteritelor nespecifice şi a micoplasmozei aviare.
 Doze:
● 4 – 5 g/tona de furaj;
● 50 – 100 g/tona de furaj în caz de micoplasmoză aviară.
Apramicina
 Preparat:
● Apralam
86
Se obţine din culturile de Streptomyces.

Face parte din grupa aminoglicozidelor.
Se utilizează, în principal, la porci în tratamentul bronhopneumoniei, iar la viţei în enterite.
 Doze:
● la purcei, 20 – 40 mg/kg, timp de 10 – 14 zile;
● la viţei, 40 – 60 mg/kg, timp de 3 – 5 zile.
Un alt preparat este Apatyl-ul ce conţine şi tylosină; se utilizează ca premix 1 kg/tona de furaj.
Tiamulinul
Există sub mai multe denumiri:
– Tiamutin;
– Diamutilina;
– Pleuromutilina.
Produsul este un preparat semisintetic, obţinut dintr-un produs care la rândul său se separă din
culturile de Pleorotus mutilis.
 Spectru de acţiune:
● streptococi;
● stafilococi;
● germeni Gram-pozitivi;
● germeni Gram-negativi;
● micoplasme;
● leptospire;
● treponeme.
 Indicaţii terapuetice:
● dizenteria cu Treponema la porc;
● pneumonia enzootică;
● micoplasmoza aviară.
 Preparate:
● Tiamuliject;
● Tiamulirom;
● Tiamulin, injectabil sau granule.
 Doze:
● la porc, 1.5 mg/20 kg greutate vie;
● la pasăre 0.2 mg/kg greutate vie.
87
NITROFURANUL şi DERIVAŢII SĂI
● Nitrofuranul, pulbere şi bujiuri;
● Manis;
● Metrosept;
● Enteroguard;
● Oxifuran;
● Pododermin.
Derivaţii nitrofuranului
Furazolidona
 Preparate:
● Furadicilin;
● Pasersan;
● Clorovit.
Nitrofurantoina
 Produse de import:
● Amfuridon;
● Azovit.
Nitrofuranul
 Proprietăţi:
● este o pulbere de culoare galbenă, insolubilă în apă, dar solubilă prin fierbere;
● este termostabilă.
Derivaţii nitrofuranului prezintă în structura lor un nucleu furanic şi o grupare „nitro” (-NO2) ce
le conferă acţiunea antibacteriană.
Este bacteriostatic şi în doze de 10 ori mai mari chiar bactericid.
Acţionează prin provocarea de reacţii metabolice anormale la nivelul celulei bacteriene şi
consecutiv apariţia de fracturi cromozomiale.
88
● larg;
● bacterii Gram-pozitive (stafilococi, streptococi, clostridii);
● bacterii Gram-negative (E.coli, Salmonella);
● protozoare (coccidii, Trichomonas).
 Rezistenţa bacteriană la nitrofuran este rară.
Administrat per os se absoarbe foarte puţin.
Posedă acţiune locală la nivelul tubului digestiv.
Acţiunea lor diminuă în prezenţa puroiului şi a altor umori şi secreţii.
● salmoneloza purceilor şi a iepurilor;
● enterite colibacilare la viţei şi purcei;
● coccidioză la păsări.
Pot fi asociaţi cu antibiotice.
NU se administrează la palmipede şi NU se administrează, în general, la om per os cu excepţia
nitrofurantoinei şi furazolidonei.
 Doze:
● la purcei, 2 – 5 cg/kg, o dată/zi, timp de 8 zile;
● la viţei, 10 – 15 mg/kg, de 2 – 3 ori/zi fără a depăşi 1 g/animal, timp de 2 – 3 zile;
● la păsări, 0.1 – 0.2 g/kg furaj.
Au toxicitate crescută putând determina:
 la viţei, hipersalivaţie, semne nervoase şi leziuni hemoragice;
 la purcei, vomă, diaree şi semne nervoase (la fel şi la păsări);
 la curci, pot determina cardiomiopatie şi insuficienţă renală.
89
MEDICAŢIA ANTIPARAZITARĂ
Cuprinde:
 substanţe antiprotozoarice;
 substanţe antihelmintice;
 substanţe antiectoparazitare.
SUBSTANŢELE ANTIPROTOZOARICE
ÎNCRENGĂTURA: PROTOZOA
CLASE:
● FLAGELATA (agenţii trihomonozelor);
● SPOROZOA (agenţii coccidiozelor, hemosporidiozelor, microsporidiozelor);
● RHIZOSPORA (cuprinde amibele);
● CILIATA (cuprinde infuzorii);
● INCERTAE SEDIS (agenţii spirochetozelor).
Se utilizează în trichomonoze, hemosporidioze, coccidioze, spirochetoze şi nosemoza albinelor.
Substanţe utilizate în trichomonoză

 Tripaflavina, ungvent;
 Dimetridazol;
 Metronidazol;
 Spartix (Carnidazol).
Speciile receptive:
– bovinele;
– porumbelul;
– omul.
Tripaflavina
D.p.d.v. chimic este un derivat acridinic.
90
 Mecanismul de acţiune: acţionează prin a împiedica sinteza ADN şi ARN la nivelul celulei
parazitului.
Are şi efect antibacterian.
Se utilizează tripaflavina ungvent, care prezintă calitatea de a conţine o substanţă adjuvantă care
are rolul de a asigura o mai bună pătrundere a substanţei active.
 Indicaţii terapeutice: acest ungvent se utilizează în profilaxia şi tratamentul trichomonozei,
vaginitelor specifice şi nespecifice la vaci, plăgilor şi ulcerelor şi ca protector pentru tegumentul
mâinilor în timpul intervenţiilor obstetricale şi al diagnosticului de gestaţie.
Dimetridazol (Emtryl)
Este un derivat nitroimidazolic.
Există sub formă de pulbere sau comprimate.
 Mecanismul de acţiune: posedă mecanism de acţiune antibacterian şi antiprotozoaric,
mecanism ce se bazează pe existenţa grupării „nitro”, care în prezenţa unei enzime bacteriene numită
nitratreductaza îl transformă în produs toxic faţă de protozoar.
Se utilizează la bovine şi porumbel.
 Indicaţii terapeutice: produsul se utilizează în dizenteria porcului, beneficiind de o bună
absorbţie şi eliminare prin rinichi.
 Dozele:
La bovine se administrează în doză de 50 – 70 mg/kg în furaj, timp de 5 zile.
În dizenterie, la porc, se administrează în doză de 13 mg/kg, timp de 3 zile (poate fi înlocuit cu
Enteroguard care conţine nitrofuran şi dimetridazol – perioada de aşteptare fiind de 30 zile).
La păsări:
 în trichomonoză;
 în histomonoză la curci;
 în doză de 100 g (concentraţie de 40%)/tona de furaj, timp de 3 – 5 zile;
 în trichomonoză la porumbel, 1 pacheţel de 5 g/5 litri de apă sau 1 comprimat/porumbel;
 ouăle NU se dau în consum pe timpul tratamentului şi o zi după tratament.
Metronidazol
● Flagyl-ul se foloseşte în trichomonoză la om şi porumbel şi se administrează 5 – 10 zile,
în doză de 25 mg/porumbel.
 Preparate de uz veterinar:
● Rometronodazol şi Rometronidazol S se utilizează în gastroenterite hemoragice la
porci, în anaerobioze la rumegătoare, în trichomonoză sau histomonoză la păsări;
91
● Amprodazolo 400, pulbere ce se utilizează în trichomonoză şi histomonoză la păsări şi

în enteritele colibacilare la porc.
● Spartix: sub formă de comprimate, se foloseşte în trichomonoză la porumbel (1
comprimat/pasăre).
În trichomonoza umană se pot utiliza:
● Fasigin (conţine tinidazol), comprimate;
● Meclozol (metronidazol + clotrimazol + negamicină + hexestrol + azulenă);
● Tricomicon (metronidazol + stamicină +cloramfenicol), comprimate.
Substanţe utilizate în hemosporidioze
Hemosporidioze:
 babesioza – bovine, cal, ovine, porc şi câine;
 nutalioza – cal;
 anaplasmoza – bovine; -theilerioza – bovine.
Berenil
Este un derivat tiazinic, sub formă de pulbere granulară de culoare galbenă existând sub formă
de ampalase de 1.05 g sau 10.5 g.
Se utilizează sub formă de suspensii 7%.
Se administrează în doză de 3.5 ml/kg.
NU se foloseşte la câine şi cămilă.
Acaprin
Se găseşte sub formă de soluţie injectabilă, fiole de 6 ml soluţie 5%. Se administrează în doză
de 2 ml/100 kg la bovine sau 1.2 ml/100 kg la cabaline.
La ovine se administrează în doză de 2 ml/10 kg, concentraţie de 0.5%.
Se pot utiliza şi unele antibiotice:

● tetraciclina;
● oxitetraciclina, i.v., în nutalioză şi anaplasmoză, dar în faza incipientă a bolii.
92
Substanţe utilizate în coccidoză
Coccidioza se întâlneşte la bovine, ovine, păsări şi iepuri.

Parazitul se localizează în segmentul intestinal producând enterite; provoacă mortalitate
crescută la puii de găină, curcă, iepuri.
● Galisan;
● Galiprotect;
● Sulfacoccidin;
● Sulfaveridin;
● Amprolium;
● Appertext;
● Aviax;
● Sacox;
● Galinacox;
● Coccidiosol;
● Coxistac;
● Dimetam;
● Elancoban;
● Esb3;
● Kokcisan;
● Lerbeck.
● Galisan:
 conţine tetraciclină şi furadicil;
 există pulbere şi comprimate;
 se utilizează curativ şi profilactic în tratamentul coccidiozei;
 doza: 1 comprimat/kg/zi, timp de 2 – 3 zile sau pulberea se dă în apa de băut
existând ambalaje cu 100 doze ce se folosesc la 200 de pui şi ambalaje cu 200 doze ce se folosesc la
1000 de pui. Tratamentul se începe din a 5-a zi de viaţă câte 5 – 6 cicluri a câte 3 zile cu pauze de 10
zile;
 administrarea sa se asociază cu drojdia de bere şi vitamina K.
● Galiprotect:
93
 conţine oxitetraciclină, furazolidonă, vitaminele A, C, D3, E, K, B, Mg, Zn şi

metionină;
 se utilizează similar galisanului.
● Sulfacoccidin:
 are ca substanţă activă, sulfaquinoxalina;
 soluţie de culoare brună închis;
 se utilizează în coccidioză, holeră, tifoză;
 se asociază cu vitamina K;
 are efect negativ asupra ouătului;
 doze:
– în scop profilactic se administrează 3 linguri la 22 litri de apă, timp de 2 – 3 zile,
cu pauză de 3 zile;
– în scop curativ se administrează 3 linguri la 11 litri de apă, timp de 2 – 3 zile, cu
pauză de 3 zile.
● Sulfaveridin:
 este o sulfamidă potenţată;
 conţine ca substanţă activă tot sulfaquinoxalina;
 se dă în apa de băut în doză de 200 ml/100 litri de apă, timp de 3 zile, cu pauză de 2
zile, în 3 reprize;
 se foloseşte numai curativ.
● Amprolium:
 datorită asemănării structurale substituie vitamina B1 în cadrul metabolismului
coccidiilor;
 preparate comerciale: Amprol-plus şi Coccidiovit.
● Lerbeck:
 se administrează în furaje în doză de 100 – 200 ppm;
 conţine metilclorpindol, ca substanţă activă.
● Aviax:
 este un anticoccidian cu spectru larg;
 doza: 0.5 kg/tona de furaj.
● Esb3:
 conţine sulfaclorpirazină;
 sub formă de pulbere;
 are un spectru larg anticoccidii;
 este şi antibacterian;
94
 se dă în furaje şi în apa de băut.

● Coccidiosol:
 soluţie;
 în apa de băut;
 conţine sulfaquinoxalină, primetamină şi salicilat de Na.
● Dimetam:
 conţine sulfaquinoxalină şi diaverdină.
● Elancoban:
 premix anticoccidian ce conţine 10% monensin sodic.
● Kokcisan:
 conţine salinomicină;
 doza: 1 kg/tona de furaj.
● Sacox:
 premix anticoccidian;
 conţine 6% salinomicină;
 acţionează prin perturbarea echilibrului ionic;
 este activ faţă de bacterii Gram-pozitive, anaerobi.
● Coxistac:
 conţine salinomicină;
 doza: 500 g/tona de furaj.
● Appretext:
 capsule;
 numai la porumbel;
 doza: 1 capsulă/porumbel.
● Glinacox:
 pulbere;
 folosit în profilaxia coccidiozei;
 doza: 1 g/tona de furaj.
95
Substanţe utilizate în spirochetoze
● Ansevin:
 conţine stovarsol ce este un derival al arsenului pentavalent;
 comprimate şi pulbere;
 se utilizează în spirochetoza aviară şi a iepurilor, în gastroenterite la viţei, mânji şi
purcei şi în dizenteria cu Treponema la porc;
 acţionează prin tulburarea proceselor de oxidoreducere la nivelul celulei parazitului;
 protozoarele pot deveni rezistente la acţiunea lui;
 la nivelul organismului-gazdă se descompune până la dioxid de arsen, care este toxic
pentru organismul-gazdă;
 la păsări se administrează sub formă de comprimate sau soluţie 15% în doză de 0.4
g/kg, cu repetare la 12 – 24 ore;
 la celelalte specii se poate administra în doză de 3 – 4 cg/kg;
 la purcei se administrează în doză de 0.25 g/purcel;
 se mai poate utiliza în nosemoza albinelor şi alte boli parazitare ale albinelor.
● Fumagilina (Fumidil B):
 un flacon de 25 ml se amestecă cu 25 ml apă fiartă şi cu 25 litri de zahăr;
 din acest amestec se administrează 0.5 litri/familie de albine din 2 în 2 zile până la
terminarea amestecului.
● Nosemak:
 este derivat organomercuric;
 doza: 1 comprimat/1 litru sirop.
● Nosan:
 substanţa activă este reprezentată de tricloral;
 doza: 1 comprimat/1 litru sirop.
● Protofil:
 este un amestec de uleiuri eterice extrase din plante;
 în general, pentru stimularea familiei de albine se administrează circa 17 ml/litru
sirop, din care se administrează 50 – 70 ml/familie.
O altă boală parazitară la albine este varoceza.

● Varochet:
 cutii ce conţin circa 120 benzi de hârtie fumigenă;
96
 substanţa activă este amitrazul;

 se fac fumigaţii la 7 zile.
● Folbex:
 asemănător varochetului.
97
SUBSTANŢE ANTIHELMINTICE
Substanţele antihelmintice se împart în:

 cestocite (cestofuge);
 trematodocite (trematodofuge);
 nematodocite (nematodofuge).
Cestocite
CLASA: CESTODA – tenii
● Arecolina:
 acţionează şi asupra cestodelor;
 doza la câini şi pisici este de 1 – 2 mg/kg;
 poate produce vomă pentru că este un parasimpaticomimetic.
● Niclosamid (Ionesan):
 comprimate;
 doza la câine este de 7 cg/kg (70 mg/kg).
● Droncit:
 substanţa activă este reprezentată de praziquantel:
 comprimate;
 doza la câine este de 1 comprimat/10 kg.
● Drontal:
 conţine ca substanţe active: pirantel şi praziquantel;
 la câine, doza se administrează în funcţie de categoriile de masă corporală;
 la un câine de 5 kg se administrează ½ comprimat;
 la un câine cu masa corporală cuprinsă între 5 şi 10 kg se administrează 1
comprimat;
 la un câine cu masa corporală cuprinsă între 10 şi 20 kg se administrează 2
comprimate;
 doza NU trebuie să depăşească 5 comprimate/animal.
În trecut se mai utilizau:
● carbonatul bazic de Cu (în caz de monesioză la ovine);
● Bunamidina (la ovine);
● Resorantel (ovine);
98
● CuSO4;
● rizomul de ferigă;
● seminţe de dovleac.
Trematocide
GENUL:
– FASCIOLA;
– DICROCELIUM.
● Rafoxanid:
 este un derivat al salicil-anilidei;
 pulbere alb-gălbuie;
 suspensie 2.5%;
 comprimate pentru bovine şi ovine;
 acţionează prin tulburarea fosforilării oxidative la nivelul celulelor parazitului;
 doza: 7.5 mg/kg;
 NU se tratează femelele în lactaţie;
 sacrificările sunt permise după 28 zile de la tratament;
 se fac 2 dehelminitizări pe an.
● Acedist (Bromofenofost):
 mecanismul de acţiune este asemănător rafoxanidului;
 comprimate;
 NU se foloseşte la femelele gestante;
 doza: 1 comprimat/100 kg.
● Dovenix:
 soluţie injectabilă 25%;
 se foloseşte ca fasciolocid şi nematodocid.
Nematodocide
Se împart în:
 antiascaridiene;
 antistrongilante gastro-intestinale;
 antistrongilante pulmonare.
99
Antiascaridiene
● Ascatrix:
 conţine adipat de piperazină;
 există sub formă de pulbere şi comprimate;
 sărurile piperazinei se caracterizează prin solubilitate, conţinut în piperazină,
palabilitate;
 parazitul se elimină, în general, în stare vie;
 NU acţionează asupra ouălor de paraziţi;
 piperazina este antagonistă faţă de acidul γ-aminobutiric (GABA) care la parazit este
un neurotransmiţător, astfel că determină paralizia parazitului;
 larvele sunt rezistente astfel că fecalele se ard;
 ascatrixul se descompune în intestin, eliberând piperazina; o parte din aceasta se
metabolizează, iar o alta parte se elimină netransformată prin urină;
 substanţa este, în general, bine tolerată;
 NU se administrează la câine în a doua parte a gestaţiei;
 la bovine, administrarea NU este economică;
 doze:
– la cal, 0.1 – 0.2 g/kg;
– la viţei, 0.4 g/kg;
– la porc, 0.1 – 0.2 g/kg;
– la câine şi pisică, 0.2 – 0.3 g/kg;
– la păsări, 0.3 – 0.6 g/kg sau 2‰ în furaj sau în apa de băut.
Pe bază de piperazină, în medicina umană se folosesc:
● Nematoctan:
 comprimate;
 sirop 20%.
● Fluorosil (silicofluorura de Na):
 pulbere grea, cu gust amar, insolubilă în apă;
 se administrează numai la porc în ascaridioză;
 doze:
– sub 40 kg, 0.6 g/animal;
– peste 40 kg, 0.8 g/animal;
– de 3 ori/zi timp de 2 zile;
– se va administra apă la discreţie;
– la purceii lacomi poate produce intoxicaţii.
100
Antistrongilante gastro-intestinale
Fenotiazina:
 Proprietăţi: -pulbere de culoare verde-închis, insolubilă în apă;
 Preparate: -Fenobent: -conţine fenotiazină şi bentonită (cu rol în scăderea absorbţiei
fenotiazinei, ducând în consecinţă la scăderea riscului apariţiei intoxicaţiilor); -Fenosar: -combinaţie
între fenotiazină şi sare; -sub formă de brichete; -în special, pentru ovine;
 Farmacocinetica: -la nivelul intestinului, sub acţiunea enzimelor, substanţa eliberează tionol,
care interferează cu sistemele oxidoreducatoare ale paraziţilor, inhibând funcţia ovogenetică a
viermilor sau provocând eliminarea prematură a ouălor; -acţionează asupra tuturor stadiilor
paraziţilor; -se absorbe în intestin, iar după 5 – 6 ore se elimină prin urină, fecale, bilă, lapte; -
produsele de degradare NU sunt toxice; -sub acţiunea aerului colorează în roşu urina, laptele, părul,
lâna; -laptele NU se consumă timp de 3 zile după tratament; -sensibilitatea la fenotiazina scade în
ordinea următoare: cal  porc  bovine  capre  oi  păsări; -la carnivore NU este eficace; -
există o sensibilitate individuală pronunţată; -animalele tinere sunt mai sensibile;
 Reacţii adverse: -fenomenul de fotosensibilitate apare la viţei, porci, oi, capră manifestându-
se prin: -dermatite în regiunile depigmentate; -cheratoconjunctivite şi ulcere corneene; -hemoliză
(manifestată prin icterul mucoaselor); -respiraţie accentuată; -hemoglobinurie.
 Indicaţii terapeutice: se utilizează în: -strongilatoze gastro-intestinale; -profilaxia
dictiocaulozei ovine; -coccidioză la iepuri;
 Doze: -la păsări, 1 g/pasăre; -la cabaline, 7 cg/kg (7 g/100 kg); -la bovine, 60 – 80 g/animal; -
se administrează individual datorită toxicităţii; -se preferă efectuarea tratamentului vara, deoarece
furajul verde scade efectele toxice; după administrare, animalele se ţin circa 24 ore la întuneric.
● Vermigal: -preparat de uz uman; -conţine o sare de piriviniu; -se foloseşte în oxiuroză,

în doză de 5 ng/kg, cu repetare la 10 – 20 zile.
Antistrongilante pulmonare
Loxuran: -comprimate ce conţin dietil-carbamazină; -se administrează în filarioză, în doză de 1
mg/kg; -se poate da şi în caz de trichineloză.
Trovamil (hetrazan): -conţine carmazină; -se utilizează în dictiocauloză; -are activitate şi faţă de
larve.
101
Antihelmintice cu spectru larg

Acest tip de antihelmintice sunt active faţă de mai multe categorii de paraziţi.
Ivermec
Derivaţii benzimidazolici
Era lor începe cam în 1965 când s-a sintetizat tiabendazolul, care are un spectru mai îngust.
Inhibă enzima fumarat-reductaza, care participă la reacţiile mitocondriale.
Reduc consumul de glucoză de către paraziţi astfel că rezervele energetice ale parazitului scad,
acesta murind.
Acţionează şi asupra ouălor de paraziţi.
Acţionează cel mai bine la ovine şi bovine deoarece pasajul prin tubul digestiv este mai lung.
Se pot folosi la animalele domestice şi la cele sălbatice.
Toleranţa este foarte bună, fiind suportate doze de 8 – 10 ori mai mari.
Unii derivaţi au proprietăţi embriotoxice, cea mai sensibilă fiind oaia.
Contraindicaţii: -NU se administrează în prima parte a gestaţiei: cambendazolul (la oaie şi
scroafă), parbendazolul (la oaie), albendazolul (la oaie şi vacă); -NU se administrează pe toată
perioada gestaţiei: fenbendazolul (la carnivore).
Albendazolul: -alături de mebendazol, prezintă cel mai larg spectru;

-doze: -7.5 mg/kg (ca să fie activ şi faţă de cestode); -10 – 15 mg/kg (ca să fie activ faţă de
trematode); -5 mg/kg (activ faţă de nematode).
-preparate: -Albendazol 4%, pulbere;
-Equipast: -seringi din plastic; -activ faţă de nematode şi cestode;
-Equipast N: -albendazol în combinaţie cu neguvon (care are rolul de a creşte spectrul de
acţiune);
-Oligozol: -boluri; -conţine şi selenit de Na; -în special, la ovine şi caprine; -doza: 1 bol/animal.
-Ovizol: -capsule; -aceleaşi indicaţii ca la oligozol.
-Pastazol: -în furaje 5% în ascaridioză şi în trichineloză, în doză de 10 mg/kg; -la păsări, în
singamoză, în doză de 5 – 7 mg/kg.
-Rombendazol: -comprimate, pulbere, suspensie, capsule; -la bovine, ovine, caprine în
strongiloze (pulmonare sau digestive), fascioloză, dicrocelioză, cisticercoză; -la suine, în ascaridioză,
trichocefaloză; -la câine şi pisică, în ascaridioză, ancilostomoză; -la păsări, în ascaridioză, capilarioză,
singamoză; -doza: 10 – 15 mg/kg.
-Singal: -comprimate; -în singamoză la păsări; -doza: 1 – 2 comprimate/pui.
102
-Vermitan; -suspensie 2.5%; -la oi, capre, bovine.

-Trichinostop: -pulbere; -doza: 10 mg/kg.
-Valbazen: -suspensie 2.5%; -doza: 5 mg/kg (pentru fascioloză, doza creşte la 7.5 mg/kg);
-Verminil: -suspensie.
-Vermital.
Fenbendazolul: -este activ faţă de nematode, trematode şi cestode;

-doze: -la bovine, cabaline, 7.5 mg/kg; -la ovine, caprine şi suine, 5 mg/kg; -la câine şi pisică,
50 mg/kg; -la porumbel, 100 mg/kg.
-preparate: -Panacur: -suspensie 10%; -pastă în seringi;
-Vermix: -în special, la câini şi pisici; -în combinaţie cu praziquantel; -doza: 1 comprimat/10 kg
la câine şi ½ comprimat la pisică; -toleranţă bună; -NU se administrează în timpul gestaţiei;
-Oxfendazol: -se utilizează numai la rumegătoare şi cabaline.
-Tyvert: -suspensie; -utilizat la bovine şi ovine; -doza: 5 mg/kg.
Oxibendazolul: -prezintă un spectru de acţiune asemănător fenbendazolului; -se foloseşte la

ovine, suine şi păsări; -doza: 15 mg/kg; -preparat: Oxiheminth (comprimate).
Tiabendazolul:
-este foarte activ faţă de formele mature şi imature ale strongililor gastro-intestinali; -are şi
acţiune antimicotică, motiv pentru care se foloseşte în caz de tricofiţie; -este bine tolerat;
-doza: -la bovine, 75 – 100 mg/kg; -la ovine şi porci, 50 – 75 mg/kg.
-preparate: -Terahelmint; -comprimate; -utilizat în singamoză; -1 comprimat/pui de 200 g; -2
comprimate/pui de 500 g; -3 comprimate/pui de 750 g;
-Thibenzol.
Flubendazol: -tolerat numai la suine, carnivore, păsări;

-preparat: Flubenol: -5% în apa de băut; -30 ppm în furaj.
Mebendazol: -folosit la toate speciile, mai puţin la bovine;

-preparate: -Telmin şi Telmin-plus (asociat cu neguvon): -doze: la cabaline, 9 mg/kg, la ovine,
20 mg/kg, la porc, 30 mg/kg, la păsări, 60 mg/kg furaj;
-Telmin KH: -la câini şi pisici; -doza: ½ comprimat, seara şi dimineaţa;
-Telmin, pastă: -la cabaline, în doză de 5 – 10 mg/kg;
-Vermox: -la om, în doză de 1 comprimat, seara şi dimineaţa.
103
Febantel (Rintal): -sub acţiunea sucului gastric se descompune în fenbendazol şi oxibendazol; -

NU este activ faţă de cestode, motiv pentru care se combină cu neguvonul (Rintal-plus); -doze: -5 –
7.5 mg/kg; -10 – 25 mg/kg, la carnivore şi păsări; -este contraindicat la căţelele gestante şi în lactaţie;
-există sub formă de: suspensie (2.5% sau 10%), granule 10%, premix 0.6%, comprimate şi pastă
8.87%.
Derivaţii imidazolici
Tetramisolul: -este un amestec al formei racemice dextro- şi levogire; -din acest amestec, numai
forma levogiră (levamisol) este activă.
Levamisolul: -este derivat solubil în apă, care are efect colinergic; -produce la nivelul
parazitului, paralizie spastică; -NU are acţiune asupra ouălor de paraziţi; -este imunostimulator
acţionând prin activarea limfocitelor şi stimulează în acest fel imunitatea celulară; -se absoarbe rapid
la nivelul tubului digestiv în circa 24 ore şi se elimină în proporţie de 90%; -produce reacţii adverse la
cabaline şi carnivore, acestea fiind de tip simpaticomimetic; -produce nelinişte, salivaţie, tremurături
musculare, mioză; -NU are efect teratogen; -doze: -i.m. sau s.c. 5 mg/kg; -per os, 7.5 mg/kg.
-preparate comerciale: -Spartakon: -comprimate; -se utilizează, în special, la porumbel fiind
activ faţă de Ascaris şi Capilaria; -doza: 1 comprimat/porumbel.
-Decaris: -comprimate; -este activ, în special, în ascaridioză şi ankilostomoză; -are efect
imunostimulator; -se utilizează şi în medicina veterinară, dar preparatul este de uz uman;
-Psyverm: -soluţie injectabilă 10%; -de uz veterinar; -se administrează i.m., în doză de 1 ml/20
kg greutate vie, o singură dată, la bovine, ovine şi suine.
-Dehelman: -pulbere; -se utilizează atât în nematodozele gastro-intestinale, cât şi în cele
pulmonare la bovine, ovine, caprine, suine şi păsări.
-Paglisol: -soluţie buvabilă ce se utilizează în strongilozele pulmonare şi gastro-intestinale la
bovine, ovine şi caprine; -la păsări, în ascaridioză şi capilarioză.
Tetrahidropiremidine
Sunt produse de sinteză.
Au structura asemănătoare levamisolului.
NU acţionează asupra cestodelor şi trematodelor.
Se absorb mai bine decât levamisolul şi au o bună toleranţă.
Derivaţi tetrahidropiremidine
104
Pirantel: -se utilizează tartratul;

-doze: -la bovine şi suine, 25 mg/kg; -la ovine, 50 mg/kg; -la păsări, 15 – 65 mg/kg; -la cal,
circa 20 mg/kg; -la pisică, circa 60 mg/kg (57.7 mg/kg);
-preparate: -Dosalid: -comprimate; -se utilizează în doză de ½ comprimat la 2 – 4 kg; -se
foloseşte, în special, la carnivore.
-Strongil P: -granule; -este considerat antihelmintic cu spectru larg; -se foloseşte la cabaline; -
activ faţă de strongili, oxiuri şi ascarizi; -conţine pamoat de pirantel; -doza: circa 20 mg/kg.
-Banmith: -pastă; -pentru pisici, în doză de 0.5 g/kg; -ulterior, s-a produs şi o alta pastă pentru
câini (formă de seringă din material plastic), care se administrează în doză de 2 cm/kg, per os.
-Morantel: -are efect mai bun decât pirantelul; -are spectru larg; -se utilizează tartratul lui.
Endectocide (lactone macrociclice) sunt substanţe antihelmintice.
Avermectinele (ivermectinele)
Sunt antibiotice produse de Streptomyces avermitilis.
Acţionează asupra parazitului prin stimularea eliberării presinaptice a GABA (acidului γ-
aminobutiric). GABA este un neurotransmiţător inhibitor care joacă un rol important în procesele
cerebrale ale mamiferelor şi în funcţionarea neuronilor periferici ai nematodelor.
Ele produc rapid paralizie flască.
În general, NU sunt active faţă de cestode şi trematode pentru că la aceşti paraziţi acidul γ-
aminobutiric NU joacă nici un rol.
NU traversează bariera hematoencefalică şi NU pătrund la nivelul SNC.
Sunt active faţă de nematode, miaze (diptere, muşte cu ciclu la nivelul organismului animal) şi
insecte.
NU au efect asupra ouălor de paraziţi.
Nivelul maxim sangvin se realizează într-un interval de 3 – 8 ore şi pentru că au o eliminare
înceată, aceste niveluri sunt de lungă durată.
La nivelul fecalelor, concentraţii antiparazitare pot exista circa 3 săptămâni.
În general, NU se administrează la animalele în lactaţie, iar animalele tratate NU se sacrifică
mai devreme de 4 săptămâni de la efectuarea tratamentului.
NU se tratează bovinele cu hipodermoză în perioada decembrie – martie pentru că larvele
migratoare de la nivelul canalului vertebral pot muri provocând pareze şi paralizii.
Dozele toxice sunt de 10 ori mai mari decât dozele terapeutice la cabaline şi de 3 ori la bovine.
La cabaline, în urma injectării s.c. pot apare edeme, de aceea se administrează, în special, per os
sau i.m.
105
La câine, la rasa Collie, pot apare frecvent stări comatoase ce se soldează în proporţie de 50%
cu moartea.
NU au fost semnalate efecte embriotoxice.
Doze: -1 ml/50 kg greutate vie, la bovine; -1 ml/33 kg greutate vie, la suine; -se administrează o
singură dată.
Produse comerciale: -Romavermectina: -soluţie injectabilă 1%; -se utilizează ca mai sus.
-Ivomec: -soluţie injectabilă 1%; -se utilizează la rumegătoare şi suine; -există şi forma Ivomec
F, soluţie injectabilă 1%, care pe lângă ivomec conţine şi clorsulon (substanţă eficace în fascioloză);
-Equalan: -soluţie 2% pentru cabaline; -se administrează i.m., în doza de 1 ml/100 kg, iar la
mânji, chiar 2 ml/100 kg; -există şi o formă de Equalan pastă, administrată per os.
Doramectinele
Sunt indicate la bovine contra nematodelor, Thelasiei, hipodermozei, păduchilor, râiei,
căpuşelor.
Doza: -1 ml/50 kg greutate vie, i.m. sau s.c., la bovine; -NU se administrează la animalele în
lactaţie şi la cele gestante; -1 ml/33 kg la porc.
Preparate: -Dectomax: -soluţie injectabilă de doramectină, produs de o suşă modificată genetic
a lui Streptomyces avermitilis; -produsul aderă la receptorii membranari şi astfel creşte
permeabilitatea membranară a celulelor nervoase şi musculare pentru ionii de Cl-; în acelaşi timp,
inhibă conductibilitatea electrică a celulelor musculare şi nervoase la nematode, artropode (căpuşe),
producând astfel moartea parazitului.
-Dectomax pour-on: -este realizat astfel încât să elibereze doza recomandată de 500 mcg/kg
(mcg = microcentigrame), când se administrează 1 ml/100 kg; -în general, se face o singură
administrare; -combate paraziţii gastro-intestinali, pulmonari, cutanaţi, oculari, râia, păduchii,
hipodermoza; -se recomandă în tratarea animalelor la ieşirea din stabulaţie şi eventual al doilea
tratament la 8 săptămâni după primul; -NU se utilizează la animalele în lactaţie.
Abamectinele
Preparate comerciale: -Prazimec D: -utilizat la câine; -conţine abamectină şi praziquantel; -este
un antiparazitar cu spectru larg; -doza: 1 comprimat/10 kg greutate vie.
-Prazimec C: -utilizat la pisici; -comprimate; -doza: 1 comprimat/2.5 kg, cu repetare la 7 – 10
zile.
Eprinomectinele
Se utilizează sub formă preparatului numit Eprimex.
106
Milbemicinele
Sunt produse de Streptomyces cyanogriseus.
Substanţa activă este reprezentată de maxidectină.
Preparate comerciale: -Cydectin; -Nemadectin.
Esterii organofosforici
Mecanismul de acţiune: aceştia inhibă colinesteraza care este enzima ce descompune
acetilcolina, astfel că acetilcolina se acumulează realizând un bloc de depolarizare musculară care
provoacă paralizia spastică a paraziţilor. Efectul acestor substanţe este mai puternic asupra parazitului
decât asupra animalului-gazdă.
Sunt inactivi faţă de cestode, trematode, strongilii pulmonari şi ouăle paraziţilor.
Sunt activi faţă de căpuşe, insecte, agenţii râilor.
Se absorb foarte bine la nivelul intestinului şi se metabolizează la nivelul ficatului.
Sunt contraindicaţi la animalele gestante şi la cele slăbite, foarte tinere, cu diaree sau
constipaţie.
Preparate:
-Trichlorfon (neguvon): -pulbere de culoare albă, solubilă în apă; -se administrează per os la
bovine, ovine, caprine, cabaline, suine; -NU se utilizează la scroafele gestante; -se administrează după
o dietă de 18 ore; după tratament, două zile NU se administrează furaje fibroase; -dacă animalul
prezintă intoleranţă sau fenomene de natură toxică se administrează atropină, injectabil în doză de 2 –
5 ml sau toxogonin, în doză de 1 ml/animal; -dozele terapeutice: 50 – 75 mg/kg la bovine, ovine,
caprine, 35 mg/kg la cabaline şi 50 mg/kg la suine; -în caz de intoxicaţie apar fenomene
parasimpaticomimetice;
-Dichlorfos: -administrat per os la cabaline, suine, câini şi pisici, la fel ca neguvonul.
-Cumaphos: -se administrează per os.
Aceşti derivaţi organofosforici se utilizează şi ca antiparazitar extern prin metoda pour-on, 1
ml/100 kg, soluţie 10%, iar prin metoda spot-on, 6 – 10 ml/100 kg, soluţie 10%. În general, se fac
două tratamente: primăvara şi toamna.
-Nitroscanat: -produs numai pentru câine; -este eficace faţă de cestode, ascarizi, ankilostome; -
NU se absoarbe în intestin şi poate produce iritaţii digestive, inapetenţă, vomă, diaree.
-Lopatol: -drajeuri; -administrat în doză de 50 mg/kg, dimineaţa pe nemâncat; mâncarea se dă
după circa 8 ore, de la administrarea preparatului.
107
Salicilanilidele
Preparate:
-Closantel (flukiver): -soluţie 5%; -este activ faţă de trematode, nematode, insectele
hematofage, artropode (căpuşe).
108
SUBSTANŢE ANTIECTOPARAZITARE
Ectoparaziţii (paraziţii externi) fac parte din:

Încrengătura: arthropoda
Clasele: -arahnoida (căpuşe); -insecta.
Clasificarea substanţelor antiectoparazitare:
1. substanţe minerale;
2. substanţe organice;
3. substanţe de origine vegetală;
4. piretroide;
5. insecticide clorurate sintetice;
6. insecticide organofosforice;
7. carbamaţi;
8. ivermectine;
9. amitraz.
Mecanismul de acţiune:
Insecticidele pot pătrunde în organismul insectei prin: -inhalaţie; -ingestie; -pot dizolva chitina;
-pot să obstrueze orificiile respiratorii ale paraziţilor.
În funcţie de mecanismul de acţiune, ele pot fi:
-toxice de ingestie;
-toxice la nivelul aparatului respirator producând asfixie;
-toxice care lizează chitina;
-toxice care acţionează la nivelul sistemului nervos al parazitului: pătrund în organismul
parazitului unde sunt vehiculate prin sistemul limfatic al acestuia şi acţionează asupra sistemului
nervos determinând moartea sau paralizia parazitului şi în consecinţă desprinderea lui de pe animalul-
gazdă.
Spre exemplu, ivermectinele stimulează eliberarea de GABA.
1. Substanţe minerale
Sulful: -pulbere galbenă, insolubilă în apă, dar solubilă în solvenţi organici; -se găseşte sub
formă de ungvent pentru combaterea râiei la toate speciile; -este utilizat contra păduchilor şi
tricofiţiei; -are şi efect fungistatic, bacteriostatic, cheratolitic şi purgativ; -în contact cu secreţiile de la
nivelul pielii formează sulfuri alcaline care provoacă liza învelişului chitinos al paraziţilor; -ungventul
109
are o concentraţie de 10 – 33% substanţă activă şi trebuie să conţină ca excipienţi substanţe cu mare
putere de pătrundere;
-preparate pe bază de sulf: -Helmerich, ungvent; -Liniamentul vienez; -ungvent ce conţine 10%
sulf şi 10% CaCO3 (de uz uman, cu rol în combaterea râiei la om – tratament de circa 3 zile).
2. Substanţe organice
Petrolul: -lichid brun, nemiscibil cu apa; -prin distilare fracţionată se obţine benzina, petrolul
lampant, motorina, păcura; -petrolul brut şi cel lampant pot fi utilizate ca antiseptice, dezinfectante şi
antiparazitare; -se utilizează sub formă de pensulaţii contra păduchilor, diluat ½ la 1/5 cu lapte de var
sau apă; -acţionează asupra păduchilor şi ouălor acestora; -folosit şi pentru tratamentul local în plăgi.
3. Substanţe de origine vegetală

Uleiul de anason (ulei eteric): -diluat cu alcool 1/50 – 1/100 pentru combaterea ectoparaziţilor
la păsările de colivie.
Balsamul de Peru: -lichid brun, vâscos, insolubil, cu miros de vanilie; -este obţinut din scoarţa
arborelui Miroxilon balsamum; -există şi balsamul de Peru artificial; -se găseşte sub formă de ungvent
1 – 10% în râie si, mai ales, în demodecie; -are efct cicatrizant în plăgi, eczeme, ulcer verucos.
Piretrina: -este un insecticid de contact; -este obţinută din planta Centrum chrisanteum; -se
foloseşte sub formă de pulbere sau extracte la animalele de apartament sub formă de pudrări, spray-
uri, şampoane; -efectul neurotoxic este rapid şi de scurtă durată astfel încât trebuie asociat cu un
tratament general, fie cu un potenţator; -mecanismul de acţiune constă în deschiderea de lungă durată
a canalelor ionice de la nivelul membranei neuronale; -NU intoxică animalul-gazdă, dar irită
mucoasele; -are acţiune toxică pentru peşti şi albine; -NU este toxic la păsări şi NU crează reziduuri în
produsele de origine animală.
4. Piretroidele (piretroizii)
Sunt substanţe obţinute prin sinteză chimică ce sunt asemănătoare piretrinei.
Au o stabilitate mare şi ca urmare au efect de lungă durată.
În general, se utilizează pentru combaterea râiei.
Se aplică numai extern, remanenţa efectului fiind între 2 săptămâni şi 5 luni.
Sunt bine tolerate.
Atunci când tegumentul prezintă leziuni există pericolul absorbţiei şi intoxicaţiilor traduse prin
salivaţie şi convulsii clonice.
NU este necesar un termen de aşteptare pentru produsele de origine animală.
110
Există mai multe categorii: -delthamethrin; -cypermethrin; -permethrin; -tetramethrin; -

flumethrin; -cyfluthrin.
Efectul repelant (de îndepărtare a insectelor) este datorat mirosului.
-pe bază de Delthamethrin: -Butox; -Decis;
-pe bază de Cypermethrin: -Ectomin; -Parasect;
-pe bază de Permethrin: -Canovel; -Petrin E;
-pe bază de Tetramethrin: -Pinavet.
Butox: -soluţie 5% în flacoane de 50, 100, 250 ml şi 1 şi 1 ½ litri; -acţionează asupra muştei
domestice; -acţiunea sa este de 230 ori mai mare decât cea a derivaţilor organocloruraţi (NU se mai
utilizează astăzi) şi de 300 – 400 ori mai mare decât a derivaţilor organofosforici; -spectrul de acţiune
este foarte larg şi se referă la insecte zburătoare înţepătoare, insecte generatoare de miaze, păduchi
hematofagi, căpuşe şi agenţi ai râilor; -tratamentul se face prin îmbăiere (în bazine în care înălţimea
soluţiei pentru ovinele adulte trebuie să fie de 80 cm şi 70 cm pentru miei) sau prin pulverizare; -
trecerea prin baia respectivă trebuie să se facă timp de 1 minut, timp în care capul se scufundă de 2 –
3 ori; -se utilizează în concentraţie de 0.25 – 1 litru butox 5% la 1000 litri apă; -acest preparat a
înlocuit lidavetul ce se stoca în ţesutul adipos şi chiar în lapte.
Decis: -soluţie 2.5%; -utilizat pentru combaterea dăunătorilor din agricultură; -se folosesc 10 ml
soluţie 2.5% în amestec cu 5 – 10 litri apă.
Ectomin: -soluţie 10% în flacoane de 1 şi 5 litri; -se utilizează la bovine în doză de 1 litru la
1000 -1333 litri apă; -la ovine 1 litru la 1000 litri apă; -la porci 1 litru la 1000 – 1333 litri apă; -la
păsări 1 litru la 1000 litri apă.
Parasect: -soluţie 5%; -se utilizează la fel ca butoxul.
Canovel: -produs cu spectru larg; -se administrează spot-on la câini în funcţie de greutate; -la
un câine de 5 kg 1 ml, la unul de 5 – 10 kg 2 ml, de 10 – 25 kg 5 ml, iar la unul peste 25 kg 10 ml; -se
aplică pe linia mediană superioară prin pulverizare; tratamentul se repetă după 3 săptămâni.
Piretrin E: -este un lichid emulsionabil ce conţine 5% permethrină pură; -este eficace faţă de
muşte, ţânţari, furnici, păienjeni, gândaci şi purici.
Pinavet: -flacoane de şampon de 200 ml; -conţine 0.5% tethramethrin; -este eficace asupra
păduchilor, puricilor, căpuşelor, agenţilor râilor; -se aplică pe pielea umedă.
Orbisect
Ridect
5. Insecticide clorurate sintetice

111
În general, NU se mai utilizează.

Reprezentanţi: -DDT (diclordifeniltricloretan); -HCH (hexaclorciclohexan).
S-au utilizat izomerii lor: -PP’ (pentru DDT); -izomerul γ (pentru HCH).
Ulterior, au apărut probleme de ecologie, acestea fiind datorate unor reziduuri crescute
consecutive liposolubilităţii acestor produse în lapte, carne şi ouă.
Singurul produs care mai este admis în ţările UE este lindavetul, care se utilizează asemănător
piretroidelor, dar care produce intoxicaţii traduse prin: -vomă; -diaree; -stări de excitabilitate; -
midriază; -convulsii; -paralizia centrului respirator (ca tratament se utilizează preparatele
anticonvulsivante).
Preparate comerciale: -Furnitox; -Deparatox; -Duplitox; -Lindanest (ungvent folosit în
medicina umană pentru combaterea râiei).
6. Insecticide organofosforice
Au un spectru de acţiune larg asemănător piretroidelor.
Mecanismul de acţiune este identic cu cel antihelmintic: inhibă colinesteraza, lăsând liberă
acetilcolina.
Are efect selectiv.
Pătrunde şi în corpul ectoparaziţilor prin ingestie.
Se utilizează contra tuturor ectoparaziţilor.
Se aplică prin îmbăieri, pulverizări locale, spălături locale şi generale, coliere îmbibate cu
organofosforice (zgărzi pentru carnivore, crotalii pentru bovine, benzi adezive pentru cal).
Se absorb bine prin piele. Pătrund în circulaţie şi acţionează asupra paraziţilor ce se află la
nivelul ţesutului conjunctiv subcutanat.
Se aplică prin metodele: -pour-on (fricţiuni); -spot-on (pulverizare).
În eventualele intoxicaţii se foloseşte atropina şi toxogoninul, ca antidot.
Peştii sunt foarte sensibili la organofosforice, de aceea NU trebuie să ajungă în apă aceste
substanţe.
Preparate comerciale: -Trichlorfon; -Diazinon; -Phosmet; -Phoxim; -Blotic; -Dichlorvos.
Organofosforicele sunt contraindicate la pisicile de sub un an şi la animalele gestante.
Cea mai utilizată substanţă este neguvonul.
Neguvonul: -pulbere albă, foarte higroscopică; -se utilizează contra păduchilor, puricilor,
căpuşelor prin spălături locale; -la păsări, se utilizează sub formă de pudrări; -în telazioză la bovine se
administrează 5 ml 1.5% sub pleoapa a III-a; -în oestroză la ovine se foloseşte soluţia 10% în amestec
cu atropină; -în gastrofiloză la cai se administrează 30 mg/kg; -pentru distrugerea muştelor se
112
foloseşte soluţia 1 – 2%; -în hipodermoza bovină se utilizează profilactic soluţia 6%, 60 ml/100 kg
prin pulverizare, iar curativ soluţia 2%, 200 – 400 ml/100 kg prin fricţionare.
-Chlorofos: -bidoane de 1 kg pentru combaterea muştelor; -se foloseşte soluţia 1%; -pentru
combaterea ectoparaziţilor se foloseşte soluţia 0.2%.
-Neocidol: -bidoane de 1 sau 5 litri; -se utilizează în tratamentul râiei la bovine şi cabaline, câte
10 ml la 10 litri de apă; -la ovine se folosesc 400 ml la 1000 litri de apă, iar la suine, 4 ml la 10 litri
apă.
-Diacap 300: -suspensie; -substanţa activă este reprezentată de diazinon; -se foloseşte
concentraţia 30%; -se utilizează contra muştelor, ţânţarilor, furnicilor, puricilor în doză de 1 ml la 50
litri de apă.
-Ectocidol: -conţine tot diazinon; -combate muştele, puricii, râia la ovine, caprine, suine; -se fac
îmbăieri sau aspersiuni.
-Faszin: -se utilizează sub formă de zgărzi la carnivore contra puricilor; -rezistă la îmbăieri.
-Sebacil: -se utilizează prin pulverizare, 5 ml la 1 litru de apă.
-Blotic: -soluţie 35%; -se utilizează 1 litru la 1000 litri de apă, la porc şi ovine, în special.
-Vapona: -zgărzi la carnivore; -se scot în timpul îmbăierii; -se foloseşte contra puricilor.
7. Carbamaţii
Carbamaţii chimici sunt derivaţi ai acidului carbamic.
Mecanismul de acţiune constă în blocarea colinesterazei. Această blocare este reversibilă,
datorită acestui fapt, carbamaţii sunt substanţe puţin toxice.
Se absorb prin piele şi se metabolizează rapid.
Toxicitatea pentru mamifere este minimă.
La carnivore, se pot utiliza sub formă de pulberi, coliere sau şampoane.
Preparat comercial: -Carbaryl.
8. Ivermectinele (v. substanţele antihelmintice)
9. Amitrazul
Face parte d.p.d.v. chimic din grupa formamidei. Se utilizează mai mult în agricultură.
Mecanismul de acţiune este asemănător piretroidelor. În plus, inhibă octopamina ce este un
neurotransmiţător.
Se absoarbe şi se metabolizează rapid prin hidroliză şi oxidare (85% se elimină în 24 ore).
Laptele NU se dă în consum timp de 24 ore.
113
Preparate: -Canider S conţine 12.5% amitraz şi se găseşte în flacoane de 100 ml; -Canider U,
ungvent ce conţine amitraz şi neomicină; -Semcar: -soluţie 12.5% amitraz; -se utilizează 1 litru la 500
litri apă pentru îmbăieri la bovine, ovine şi suine contra păduchilor şi a căpuşelor; -Taktic: -soluţie
12.5% amitraz; -pentru combaterea căpuşelor, scabiei şi păduchilor; -se utilizează sub formă de
îmbăieri, prin pulverizare sau spălări.
SUBSTANŢE ANTIMICOTICE
Se folosesc contra: -micozelor cutanate (ex: Trichophyton, Microsporum); -micozelor viscerale
(ex: Candida, Aspergillus).
Se pot utiliza antimicotice cu acţiune: -generală; -locală.
114
Antimicotice cu acţiune generală

Derivaţii imidazolici:
Au un spectru larg.
Au fost descoperiţi în 1960.
Mecanismul de acţiune antimicotic constă în inhibarea sintezei ergosterolului, substanţă
componentă a membranei micetului. Ca urmare apar perturbări în funcţionalitatea membranei care
duc la moartea micetului.
Aceşti derivaţi stimulează sistemul imunologic al organismului-gazdă.
Enilconazolul:
-preparate: -Imaverol: -soluţie 10% enilconazol; -se utilizează în tricofiţie la bovine, cabaline,
câine, făcându-se pulverizări asupra animalului.
-Clinafarm: -soluţie 15% enilconazol; -flacoane de 100 ml sau 1 litru şi pachete cu 6
generatoare de fum; -se face dezinsecţie în mediul extern, respectiv, în boxe, coteţe, diluându-se
soluţia de 100 ori, fie un generator de fum pentru 50 cm3 încăpere.
Minconazolul:
-preparate: -Surolan: -flacoane de 15 ml; conţine minconazol; -este antifungic şi activ faţă de
germenii Gram-negativi; -se utilizează, în special, la carnivore contra micozelor de la nivelul pielii şi
al urechii.
Clotrimazolul: -ungvet 1%; -soluţie de uz extern 1%; -se utilizează în micozele externe prin 2 –
3 aplicări/zi.
Unii derivaţi imidazolici pot fi utilizaţi şi per os pentru acţiunea lor generală: -Ketoconazolul; -
Minconazolul.
Preparate: -Nizoral: -conţine ketoconazol; -se prezintă sub formă de comprimate; -se utilizează
atât pentru micozele externe, cât şi pentru cele interne;
-Femicozin: -este fabricat de Facultatea de Medicină Veterinară, Cluj; -conţine tiabendazol,
CuSO4 şi axungie; -are culoare verzuie; -se utilizează în tricofiţie.
Griseofulvina: -antibiotic produs de Penicillium griseofulvinum; -inhibă sinteza acizilor nucleici
la nivelul celulei micetului; -este activă, în special, faţă de dermatofiţi; -se administrează per os, o
dată pe zi, în doză de 5 – 10 mg, timp de 3 – 6 – 12 săptămâni; -are o afinitate deosebită faţă de piele
şi păr; -este utilizată în tricofiţie; -preparat: -Griseofulvin M (folosit în medicina umană).
Antimicotice cu acţiune locală

Antibiotice poliemice:
Sunt produse de ciupercile din Genul: Streptomyces.
115
Au caracter amfoter.
Se ataşează de moleculele de steroli din membrana micetului formând pori în membrană, pori
prin care ies componentele citoplasmatice ale micetului.
Stamicina (Micostatina): -pulbere gălbuie, solubilă în apă; -există şi sub formă de drajeuri; -se
utilizează, în special, în candidoză şi uneori şi în aspergiloză; -doza: 60.000 UI/kg; -există şi sub
formă de ungvent (se aplică şi extern) sau comprimate vaginale şi ovule; -preparat de uz uman: -
Nidoflor, conţine stamicină, neomicină şi triamcinolon.
Amfotericina B: -se utilizează asemănător stamicinei; -în plus, se poate folosi şi în candidoză şi
aspergiloză la păsări, administrată în apa de băut în concentraţie de 0.2 – 0.3‰.
Derivaţii 8-oxichinaldinici (derivaţi oxochinoloinici)

Aceşti derivaţi sunt derivaţi obţinuţi prin sinteză.
Saprosanul: -pulbere alb-gălbuie, insolubilă în apă; -este activ faţă de cocii Gram-pozitivi,
protozoare şi ciuperci; -se poate utiliza în dizenterie, candidoză, infecţii microbiene; -NU produce
microbism; -doza: 0.2 – 0.3 g/kg.
Sulful
În concentraţii mari are acţiune cheratolitică.
Este şi fungicid.
Se utilizează ungventul Tricofitin ce conţine sulf, CuSO4, ulei de peşte şi parafină solidă. Este
utilizat în tricofiţie la viţei.
Derivaţii cationici
Au efect antimicotic prin citoliză.
Bromocetul: -în general, se fac 3 aplicări la 7 – 8 zile; -pentru spălări locale se folosesc în
concentraţii de până la 5% şi pentru cele generale în concentraţie de 1 – 2%; -se mai utilizează pentru
dezinfecţia ustensilelor şi a boxelor; -se utilizează în tricofiţie.
116
MEDICAŢIA SISTEMULUI NERVOS
TEORIA FARMACOLOGICA A NARCOZEI:

Narcoza consta în intreruperea temporara a conştiinţei ,a sensibilitatii dureroase ,a miscarilor
voluntare şi a reflexelor.Se mentin însă funcţiile vitale mari: respiratia ,circulaţia şi tonusul
neurovegetativ.Activitatea metabolica scade până la nivel minim.
Există mai multe teorii.Se sustine faptul ca substanţele narcotice dizolva membrana lipidica a
neuronilor modificand astfel permeabilitatea şi scazand excitabilitatea.
Substanţele narcotice acţionează succesiv mai intai la nivelul scoartei ,iar apoi la nivelul
formatiunilor subcorticale cuprinzand şi maduva spinarii şi bulbul.
O teorie mai noua sustine ca substanţele narcotice acţionează asupra sistemului activător
(reticular) ascendent.
Posibilele accidente ale narcozei:
Spasmul glotic;
Sincopa respiratorie;
Colaps vascular;
Fibrilatie ventriculara;
Sincopa cardiaca.
Efecte secundare:-bradicardie;
-aritmii cardiace;
-hipotonie arteriala;
-hipotensiune ;
-bradipnee;
-oligurie;
-hipotermie.
Există mai multe tipuri de narcoza:
Narcoza mixta –se asociază mai multe narcotice;ex:Mgso4 cu cloralhidrat ;
Narcoza cu prenarcoza -se foloseşte cloraloza şi apoi uretan;
Narcoza cu premedicatie;ex: premedicatie –morfina şi atropina după care se
utilizează narcoticul respectiv.
 Neuroleptanalgezia=asocierea dintre un neuroleptic (tranchilizant major) şi un
analgezic;
117
Narconeuroleptanalgezia- neuroleptic+analgezic+narcotic.
După modul de prezentare al substanţelor există mai multe tipuri de narcoza:
Narcoza prin inhalatie: Substanţele utilizate pot fi:lichide volatile (eter etilic, cloroform,
halotan,kelen penthran) sau gaze narcotice (protoxid de azot şi ciclopropan).Narcoza prin inhalatie
este contraindicata la bovine ,cabaline şi ovine pentruca sub acţiunea vaporilor iritanti apare o
hipersecreţie salivara şi bronsica intensa.Faza de excitatie aparenta este foarte intensa încât animalele
trebuie bine contentionate.Porcii suporta bine cloroformul,iar câinele eterul.La pisică şi animalele de
laborator se recomanda eterul.Porcul NU prezinta faza de excitatie aparenta la cloroform.Păsările şi
cobaiul NU fac faza de excitatie aparenta.
Perioada de inductie a narcozei ce cuprinde fazele de analgezie şi excitatie aparenta are o durata
de :
 2-5 minute la porc;
5-60 minute la câine;
0,5-1 minute la pisici.
ETERUL ETILIC -se utilizează, in special, la carnivore şi animale de laborator.Avantaje:este
ieftin;nu scade tensiunea arteriala ;nu diminua frecventa cardiaca;produce o buna relaxare a
musculaturii scheletice;nu are efecte asupra ficatului şi rinichilor.Trezirea din narcoza se face în
momentul în care animalul inspira aer curat.Revenirea este ,însă ,mai lentă decât în cazul
cloroformului intrucat eterul da concentraţii sangvine mai mari.Dezavantaje: perioada de excitatie
aparenta este mai lungă şi mai intensa decât la cloroform intrucat eterul se dizolva într-o proporţie mai
mare în sânge;hipersecreţia salivara şi bronsica este evidenta ,de aceea este indicata administrarea de
atropina.
Eterul poate stimula şi centrul vomei.Datorită acţiunii iritante poate provoca spasm laringian,
glotic şi bronhic, tuse puternica şi apnee pe cale reflexa.
Carnea este improprie pentru consum timp de 2 zile de la utilizarea lui.Aceste neajunsuri pot fi
corectate prin prenarcoza.
Alte utilizari:-administrat subcutanat stimulează circulaţia şi respiratia pe cale reflexa (este
considerat un analeptic restaurator).
-se poate utiliza eterul camforat 10% s.c., uleiul eterat 10% şi 20% i.m. în bronsite
,stari febrile şi boli infectioase în doza de: animale mari 10-30 ml;
animale mici 0,5-2 ml.
CLOROFORMUL –are faza de excitatie mai scurtă ,iar narcoza este mai lungă şi mai profunda
;creaza o analgezie mai buna, dar poate produce şi accidente:fibrilatie ventriculara;
bradicardie puternica;
118
hepatoza grasa;
icter;
miocardoza.
Carnea este improprie pentru consum cca. o săptămână .Se poate utiliza la porci ,păsări, şi la
animalele de laborator.
Pentru prevenirea accidentelor se recomanda premedicatia cu atropina, cloralhidrat,
barbiturice.
Alte utilizari:-pentru euthanasie la căini;
-ca antivomitiv (apa cloroformata);
-transcutanat cu rol analgezic.
HALOTANUL – este de 2 ori mai activ decât cloroformul şi de 4 ori decât eterul.Nu confera
miros carnii şi este mai puţin toxic.Este un lichid incolor , volatil, cu miros aromatic dulceag.
Se poate utiliza la toate speciile de animale pt . ca NU produce stare de excitatie
aparenta.Narcoza se instaleazărapid.Nu irita mucoasele şi NU produce hipersecreţie bronsica.La
animalele mari se prefera utilizarea după prenarcoza cu cloralhidrat sau barbiturice.Se mai utilizează
şi pentru testarea suinelor fata de sindromul de stres.
KELENUL -este lichid volatil ce fierbe la 12-13°C.Creaza o narcoza superficiala şi o usoara
anestezie de suprafaţa.
In MV se utilizează narcoticele nevolative (injectabile).Acestea NU produc faza de excitatie
,iar pentru utilizarea lor NU este necesara aparatura.Efectul lor este adesea scurt.
CLASIFICARE:
a)Narcotice barbiturice
b)Narcotice nebarbiturice-aldehide;
-carbamati;
-alcooli;
-derivati tiazinici.
a)Narcotice barbiturice -reprezintă o grupa moderna de medicamentece au proprietăţi sedative
,hipnotice, narcotice, anticonvulsivante şi antileptice.
Barbiturice hipnotice : --barbitalul;
--barbitalul sodic;
--fenobarbitalul;
--pentobarbitalul;
--hexobarbitalul;
--ciclobarbitalul;
--dormital.
119
Barbiturice narcotice :--clasice ---pentobarbital;

---pernocton;
--derivati N-metilati---hexobarbitalul sodic;
---eunarcon.
--tiobarbiturice--- inactin (brevinarcon);
---tiopental;
---thiolbarbital (kemital);
---methitiural (tiogenal);
---thyamilal ;
---buthalital (baytinal).
După durata de acţiune ,barbituricele se clasifica :
barbiturice de lungă durata – când somnul ajunge la 8-10 ore;
barbiturice cu durata medie –cand somnul ajunge la 4-8 ore ;
barbiturice cu durata scurtă –cand somnul ajunge la 1-2 ore ;
barbiturice cu durata foarte scurtă – somn de 20 minute
FENOBARBITALUL - este un sedativ,anticonvulsiv utilizat în boli nervoase (in jigodie –
formă nervoasa);
-doze: 5-50 cg/animal (la câine);
2-5 cg/animal (la pisică).
-in general se reduce somnul paradoxal (somnul care odihneste
creierul);după somn urmeaza o stare stare de oboseala;
-se utilizează sub formă de fenobarbital sodic (comprimate şi soluţie injectabilă);
-somn de lungă durata;
-se mai numeste luminal (gardenal).
BARBITALUL se utilizează mai puţin ca atare şi mai ales intrand în
compozitia
BARBITALUL SODIC(VERONAL) unor prerarate.
Barbiturice narcotice: - se folosesc soluţiile apoase ale sărurilor de Na.Adesea având un pH
foarte alcalin se administrează i.v. Poate fi şi pulbere ce se solubilizeaza în momentul utilizarii.
PENTOBARBITALUL SODIC (NEMBUTAL) –pentru a avea o narcoza mai lungă se
reinjecteaza;
-preparate:EUTHA 77 ce se administrează
i.v. la toate speciile determinand euthanasie.După narcoza urmeaza un somn lung postnarcotic.
DERIVATII N-METILATI -au efectul cel mai scurt d.p. d.v. chimic.
120
TIOBARBITURICELE -au avantajul ca se distribuie repede la nivelul creierului provocand o

narcoza rapidă ,apoi se distribuie uniform în tot organismul astfel încât concentraţia la nivelul
creierului scade şi narcoza dispare.Somnul postnarcotic este scurt.
Un preparat romanesc este rompental- pulbere în flacoane de 20 ml ce se dilueaza la 2,5%.Se
administrează la bovine ,cabaline ,ovine şi câine în doza de 10-12 mg/kg ,iar la pisică 15-20 mg /kg
i.v.
Se importa produsul penthotal ce produce o narcoza de 10-20 minute Se poate folosi la cal ,
dar cu premedicatie.Există pericolul aritmiilor cardiace şi laringospasmului.
In hipnoza , somnul provocat este asemănător celui fiziologic. Narcoza produce un somn insotit
de o combatere a analgeziei şi o depresare a marilor funcţii.
Sunt derivati ai acidului barbituric.
b)Narcotice nebarbiturice:
ROMPUN –este cel mai bun narcotic pentru bovine NU se utilizează la suine.Efectul poate fi
gradat în funcţie de doza şi este insotit de o buna analgezie şi miorelaxare.La pisică are efect vomitiv.
Se administrează i.m. şi se absoarbe rapid.Efectul se instalează în cca 5-15 minute
Durata efectului –1-5 ore la bovine;
-45 minute la ovine;
-20-30 minute la cal.
Pentru prelungirea efectului se poate reinjecta după ½ ore .Acţiunea analgezica este datorata
deprimarii centrului durerii din talamus.Sunt flacoane de 25 ml 2% şi se administrează :
-la bovine 0.05 mg/kg pentru a produce sedare;
0.3mg/kg pentru narcoza;
-la cal 2-3mg/kg pentru narcoza;
-la câine 2-3 mg/kg pentrunarcoza şi se asociază cu ketamina (6-10 mg/kg).
Se mai numeste şi xilazina.
ALCOOLUL ETILIC - se poate utiliza la rumegătoarele mari şi mici concomitent cu
anestezia locală .Se administrează i.v. sau per os.Provoacă o senzatie de caldura datorită vasodilatâtiei
periferice.Se metabolizează la nivelul ficatului.
In doze mari poate provoca coma etilica şi poate provoca moarte prin paralizia centrului
respirator.
Narcoza durează 1-2 ore ,iar ca antidot se utilizează excitante ale sistemului nervos central de
tipul cafeinei.
Starea de ebrietate apare la alcoolemie de 1%o, iar la 2-3 %o apar fenomene de ataxie ,
tulburări de vorbire şi stari confuzionale.La 3-4%0 apare somnul narcotic iar la peste 4%o poate
provoca coma sau chiar moarte.
121
Intoxicătia acuta =betie grava (se combate cu cofeina)

Intoxicătia cronica =alcoolism (se combate cu antalcool disulfurat ce opreste metabolizarea
alcoolului).
Alte acţiuni: - medicament foarte bun energetic şi antifebril la toate speciile ;se administrează
un alcool de 20-30% per os ;doze:-20-50 g/animal mare;
-5-10 g/animal mijlociu;
-1-2 g/animal mic.
CLORALHIDRATUL – este cel mai vechi narcotic folosit în M.V.Se prezinta sub formă de
cristale incolore, higroscopice cu miros dulceag (miros de pepene galben).Soluţia se prepara în
momentul utilizarii şi NU se sterilizeaza prin fierbere.Se utilizează în special la ecvine şi suine şi mai
rar la rumegătoare şi câine.Se poate utiliza concomitent cu MgSO4 sau cu un barbituric Se
administrează i.v. 8-10 cg /kg pt sedare profunda şi 12-14cg/kg pentrunarcoza.Se utilizează soluţia
10% ,iar durata narcozei este 60-90 minuteLa porc sr poate administra i.p. 0.25 g/kg soluţie 5% sau
i.v. 0.10-0.12 g/kg ;
-la bovine 0.10-0.12g/kg;
-la ovine 0.10g/kg;
-la câine 0.2-0.3g/kg cu o durata a narcozei de 45-70 minute (la bovine, ovine şi câine).
Injectat perivenos poate determina periflebite.Produce o analgezie ,dar NU suficienta de aceea
se asociază de obicei cu anestezice locale.Are şi o acţiune hemolitica şi produce şi
vasodilatâtie.Diminueaza excitabilitatea şi conductibilitatea la nivel cardiac.
La bovine poate produce meteorism şi bradicardie.
Alte utilizari: -ca anticonvulsivant ;
-ca sedativ ,hipnotic în stari de surexcitare ,meningite, encefalite, indigestii;in
euthanasie la câine injectat i.v.;
-la om are rol hipnotic.
In combinatie cu Mg SO4 scade doza, iar efectul este mai puternic.
CLORALOZA - se obţine prin condensarea cloralhidralului cu glucoza. Este folosit ca
narcotic mai ales la rumegătoarele mici ,câine şi pisică .Se utilizează soluţia 1-2 % i.v. cca 5 cg/kg la
rumegătoarele mici;
10-12 cg/kg câine;
8 cg/kg pisică.
Nu deprima cordul şi NU produce stari de excitatie.Narcoza durează 4-6 ore.Soluţia se poate
prepara în momentul utilizarii ;nu se solubilizeaza decât în apa calda.Nu recristalizeaza prin racire .
URETANUL -narcotic de lungă durata şi se utilizează în special la animalele de laborator.Se
administrează pe toate căile ,iar narcoza durează 8-10 ore.
122
-doze: 1.6 g/kg la câine i.v. (pentru o narcoza rapidă);

1.6g/kg la iepure i.p. (narcoza = 90 minute).
Este şi anticonvulsivant.Nu influenteaza funcţiile vitale şi este relativ netoxic.
KETAMINA -nu produce narcoza , ci un somn superficial cu o analgezie puternica .Asa-
numita narcoza seamana cu o neuroleptanalgezie.La om produce halucinatii.nu deprima respiratia şi
circulaţia .Administrată i.m. efectul se instalează în 3-10 minute şi durează 15-40 minute La cal se
practica asocierea cu rompun ( 2ml /kg ketamina +2 ml/kg rompun).
-doze:2-5 mg/kg la bovine;
10-20 mg/kg la porc;
20 mg/kg la rumegătoarele mici;
10 mg/kg la câine;
20-30 mg/kg la pisică.
-preparate comerciale : Ketalrom –flacoane de 10;20mg
Calipsovet –la toate speciile mai puţin la cal;
Ketalar produse de uz uman.
Narcoman
SUBSTANŢE MIORELAXANTE:
Sunt substanţe ce relaxeaza musculatura scheletica şi ca urmare se utilizează în urmatoarele
scopuri :
-in MU în interventii chirurgicale pe torace şi abdomen .In cazul în care este paralizata
musculatura respiratorie ,funcţia respiratorie poate fi preluata de un aparat.
-in MV în acelasi scop ,pentru culcarea animalelor,pentru efectuarea de interventii pe animale
necontentionate,pentru capturarea animalelor salbatice.
Se clasifica în : a) miorelaxante periferice ;
b) miorelaxante cu acţiune centrala .
A)MIORELAXANTE PERIFERICE : -medicamentele acţionează la nivelul placii motorii a
muschiului striat.
TUBOCURARINA –derivat sintetic=flaxedil;blocheaza receptorii pentru acetilcolina,creste
gradul de excitabilitate.Placa motorie ramane polarizata (in repaus ).Acţiunea poate fi antagonizata
de medicamentele ce inhiba colinesteraza şi astfel ridica acetilcolina din organism.
SUCCINILCOLINA – are acţiune asemănătoare acetilcolinei ,dar se descompune mai incet
astfel cxa placa motorie ramane un timp indelungăt depolarizata şi NU se poate repolariza .Acţiunea
NU poate fi antagonizata de nici un medicament.Aceste substanţe =curarizante paralizeaza
musculatura în urmatoarea ordine: muschii pleoapei, ai fetei, ai gatului şi cefei,laringelui şi faringelui,
muschii extremitatilor,muschii abdominali,muschii intercostali şi diafragma.
123
Prin curara se intelege un amestec de alcaloizi ce se obţin din specii vegetale de strychnos.
Tubocurarina se poate administra : - la cal 0.3 mg/kg;
-la porc 0.2-0.3 mg/kg;
-la carnivore 0.3-0.4 mg/kg.
Preparate comerciale : Pavolon 0.02-0.03 mg/kg ;se foloseşte la câine;
Galamin se foloseşte la cal 0.5-1 mg/kg;
la rumegătoare şi suine 0.3 mg/kg;
la câine 1mg/kg.
Miorelaxin se foloseşte la cal 0.1 mg/kg;
la rumegătoare 0.01-0.02 mg/kg;
la câine 0.1-0.3mg/kg;
la pisică 1mg/kg.Nu se foloseşte la porc.
B)MIORELAXANTE CU ACŢIUNE CENTRALA: -sunt medicamente ce acţionează
preponderent asupra maduvei spinarii.
TRECID –este d.p.d.v. chimic eterul gliceric al gaiacolului .Substanţa deprima sinapsele
interneuronale de la nivelul maduvei spinarii şi a trunchiului cerebral.Poate provoca o rezolutie
musculara fara a afecta activitatea centrilor vitali respiratori şi a musculaturii respiratorii.Nu
acţionează asupra nervilor periferici ,asupra placii motorii şi a muschilor.
Se poate utiliza la toate speciile ,dar mai ales la bovine.Se utilizează soluţia 10-20 % în doza de
5-6 cg/kg.
Pentru a evita efectul hemolitic al substanţei ,dizolvarea se face în glucoza izotonica.După
injectare ,animalele fara nici un fel de spaima sau agitatie motorie flezeaza picioarele şi se culca
linistit.Pulsul, respiratia ,temperatura corporală NU sunt modificate.După trecerea efectului animalul
se ridica .Trebuie sa se evite administrarea perivenoasa.
Dozele mortale sunt de 2-3 ori mai mari decât cele terapeutice.
Preparate similare: -Myolaxin;
-My 301.
In M.Uacest preparat se utilizează cu efect bronhiolitic şi expectorant fiind indicat în bronsite
,astm, afecţiuni reumatismale, ca miorelaxant în stari de tensiune psihica Se gaseste în comert sub
formă de comprimate ,sirop 2% şi soluţie de uz intern 10%.
ANALGEZICE OPIOIDE:
Sunt substanţe ce deprima durerea la nivel central , inhiband centrul durerii din talamus încât
animalul simte teama ,dar NU o percepe ca o durere.Sub acţiunea acestor substanţe alte senzatii
(frig, foame) NU sunt resimtite ca neplacute de unde efectul euforizant.
Morfina;
124
Opiul;
Succedaneele morfinei.
Cu ajutorul lor se realizează neuroleptanalgezia ce este suficienta pentru efectuarea unor
interventii chirurgicale fara ca pacientul sa fie adormit.
OPIUL –se obţine din latexul capsulelor imature de mac de gradina .Are miros caracteristic şi
gust amar.Conţine 23 alcaloizi ce pot fi derivati ai fenantrenului (morfina, codeina, apomorfina) ce
acţionează asupra etajelor nervoase superioare şi derivati izochinoleinici (papaverina ,narcotina) ce
au acţiune spasmolitica.
In comert există –opiu brut; au efect calmant asupra durerilor digestive sau
viscerale ,efect antisecretor digestiv
-extract uscat de opiu; şi deprimant al tusei.
-tinctura de opiu simpla.
MORFINA –cristale matasoase albe solubile în apa .Se pastreaza la venena şi este supusa legii
stupefiantelor.
Există fiole de 1 sau 5 ml 2% şi fiole de asociere morfina-atropina pt uz uman.
Unii autori sustin ca NU are acţiune asupra centrilor durerii din talamus , ci inlatura perceperea
corticala a durerii inhiband aria de asociere a durerii de la nivelul lobului frontal.
Animalele reacţionează diferit la morfina : -la cal şi câine produce o sedatie şi hipnoza;
-la bovine şi pisică produce stare intensa de excitatie ;
-la porc provoacă neliniste.
La nivelul maduvei are acţiune excitanta provocand hipertonie musculara =semnul lui Straub
(ridicarea cozii la soarece).
-doze: 0.1-0.2 mg/kg la cal;
2mg/kg s.c. la câine ;durata efectului este de 1-2 ore.
SUCCEDANEELE MORFINEI -pot fi derivati –semisintetici –dilauden;
--heroina.
-sintetici –fentanil;
--afentanil;
--mialgin;
--fortral (pentazocina);
--tramal;
--sintalgon etc.
Acesti derivati sintetici au efect analgezic central şi prezinta avantajul unor efecte secundare
mai reduse.
125
FENTANIL –fiole de 10 ml ;are efect sedativ şi analgezic.Este folosit în neuroleptanalgezie în

asociere cu droperidolul.Analgezia se instalează în 3-5 minute.Efectul durează 30-60 minuteLa nevoie
se poate repeta administrarea pentru a prelungi analgezia ,dar droperidolul NU trebuie reinjectat
pentru ca are efect de lungă durata (24-36 ore).
-doze :0.1mg/kg i.v. la câine ;
0.002mg/kg i.m. în asociere cu droperidol la cal.
AFENTANIL -preparat :Rapifin ;
-fiole de 1 şi 2ml 0.5%o
-i.v.;efectul durează 5-10minute
MIALGIN –fiole de 2ml 5%;
-efectul analgezic mai slab decât la morfina;
-are efect spasmolitic;
-folosit la cal şi câine.
SINTALGON –comprimate ;
-efectul durează 6-8 ore;
-este mai bine tolerat la cal şi câine.
FORTRAL –comprimate şi fiole de 1ml 3%;
-toleranta foarte buna;
-efect asemănător morfinei;
-la om efectul durează 3-5ore ;
-se poate utiliza în premedicatia narcozei;
-la câine 3 mg/kg i.m.;
-la cal 1mg/kg i.v..
TRAMAL -fiole de 1 ml 5% şi supozitoare ;
-efect asemănător morfinei;
-nu se utilizează inca la animale.
DILAUDEN (HIDROMORFONA) -semisintetizat;
-fiole 1 ml 0.2%;
-efectul analgezic mai puternic decât morfina;
-efecte secundare mai puţine decât la morfina.
SUBSTANŢE TRANCHILIZANTE: -calmeaza selectiv starile emotionale ,tensiunea
nervoasa ,starea de neliniste şi teama.Produc indiferenta şi somnolentă .Nu influenteaza perceptiile
senzoriale şi reflexele condiţionate.
Există tranchilizante –majore care se mai numesc şi neurileptice sau neuroplegice.
126
-minore sau propriu-zise sau anxiolitice ,adica substanţe care diminua

starea de frica şi care produc indiferenta fata de factorii de mediu extern.In MU ele NU influenteaza
psihozele umane ,ci le amelioreaza vizibil tulburările din schizofrenie.Ele sunt mai puţin active decât
neurolepticele ,inhiband mai bine starile agresive .Nu au efecte neurovegetative directe cum au
tranchilizantele majore ;la om pot crea toleranta şi sindrom de abstinenta .Au efect miorelaxant
central şi pot fi indicate în convulsii epileptice.
TRANCHILIZANTE MAJORE -acţionează asupra sistemului reticular ascendent activător ,la
nivelul caruia inhiba transmiterea sinaptica adrenergica.Inhiba centrii simpatici vegetativi din
hipotalamus ,in special termogeneza (adaptarea animalului la temperatura mediului ambiant devine
deficitara). Aceasta se explica prin scaderea respiratiei mitocondriale celulare din formatiunile
nervoase amintite.Nu acţionează la nivelul scoartei cerebrale.
Alte efecte :-relaxeaza musculatura neteda intestinală ;
-acţiune antihistaminica ,antivomitiva;
-vasodilatâtie periferica.
Indicaţii terapeutice clinice : -in premedicatia narcozei;
-pentru efectuarea interventiilor chirurgicale pe animalul în
picioare.
-pentru linistirea animalelor în vederea examenului clinic;
-in vederea recoltarii de sânge şi unor mici interventii;
-in vederea tratamentului unor comportamente anormale;
-in tratamentul colicilor;
-in preveniorea starilor de soc ca medicatie antistres;
-pentru relaxarea musculaturii esofagiene în cazul obstructiei cu corpuri straine;
-pentru relaxarea cervixului la vaci cu endometrita cronica.
Indicaţii neclinice: -pentru evitarea pierderii în greutate în timpul transportului;
-pentru obisnuirea animalelor la muls ,potcovit;
-in dresajul animalelor ;
-pentru sedarea animalelor din gradina zoologica;
-in dopaj la căi.
Reacţii adverse: -scad temperatura corporală;
-congestie pulmonara;
-atonie gastrointestinală insotita de meteorism;
-scad tensiunea arteriala ;există pericolulde colaps pentru circulaţia periferica;
-diminua secreţia lactata;
-la unele specii determina stari de intoxicătie (la porc);
127
-cresc tonusul muscular.

DERIVATI FENOTIAZINICI: -Romtiazin;
-Combelen;
-Clordelazin (Plegomazin);
-Nozinan (Levomepromazina);
-Vetranchil (Acepromazina).
ROMTIAZINA –fiole 10 ml 5%;
-are efect de 2.5 ori mai slab decât combelenul;
-se administrează i.v. sau i.m.;
-doze: 1.5-2mg/kg la bovine;
1-1.5mg/kg la porc;
4mg/kg la ovine;
1.5-2mg/kg la câine.
-efectul se instalează rapid în 10 minute şi durează 1 ora .Se produce
linistirea animalului ,relaxarea musculaturii scheletice ,ptoza pleoapei superioare,evidentierea
pleoapei aШ-a, reactivitatea scăzută ,dar animalul ramane în picioare.
COMBELEN -fiole de 25 ml 1%;
-efectul durează între 1-8ore;
-se administrează i.v.,i.m., s.c.;
-doze: 0.5-1ml/100kg la cal;
1-2ml/100kg la bovine;
0.3-0.5 ml/10kg la suine;
0.05ml/kg la câine ;are efect sedativ puternic.
CLORDENAZIN -de obicei ,pentru uz uman;
-doza: cca 1mg/kg;
-are acţiune sedativa, antivomitiva,antitensiva ,antipruriginoasa.
VETRANCHIL –se administrează parenteral sau per os;
-dozele în urma administrării injectabile sunt de 10 ori mai mici decât cele
de romtiazin.
DERIVATI BUTIROFENONICI: -d.p.d.v. chimic sunt total diferiti de cei fenotiazinici ,dar
au efect tranchilizant la fel de bun;se utilizează în special în neuroleptanalgezie.
HALOPERIDOL –fiole de 10ml ;
-se utilizează în asociere cu analgezic în vederea unor interventii
chirurgicale,iar la om în schizofrenie, psihopatii.
DROPERIDOL -flacoane de 10 ml;
128
-produce o indiferenta totala şi se utilizează în neuroleptanalgezie.

AZOPERONA (STRESNIL) -in special la porc;
-durata efectului rste de 1-3 ore;
-pentru linistirea scroafelor agresive la fătare;
-in vedrea transportului de animale;
-in vedrea anesteziei în asociere cu anestezic local.
ALTE NEUROLEPTICE:
DOMITOR -soluţie injectabilă;
-substanţa activă =medetomidina;
-are efect inhibator asupra transmiterii influxului nervos mediat de
noradrenalina;
-este un sedativ cu proprietăţi analgezice;
-folosit la câine şi la pisică;
-ca premedicatie în narcoza;
-administrat i.m. sau s.c.;
-există flacoane de 10ml 1%.
DOMOSEDAN –substanţa activă este detomidina;
-efect asemănător domitorului;
-are proprietăţi analgezice la cabaline şi bovine;
-utilizat i.m. sau i.v.;
-dozele sunt diferite în funcţie de nivelul de sedare urmarit;
-perioada de asteptare este la bovine de 7 zile pentru carne şi 3 zile pentru
lapte;
-există flacone de 5 şi 20 ml 10%.
TRANCHILIZANTE MINORE - aproximativ aceleasi recomandari ca la majore;
-au şi efect anticonvulsivant şi miorelaxant.
DERIVATI DE BENZODIAZEPINA: -Diazepan;
-Napoton;
-Oxazepam;
-Medazepam;
-Nitrazepam.
DERIVATI DE DIFENILMETAN: -Medroxizin.
DERIVATI AI ALCOOLULUI: -Meprobamat.
DIAZEPANUL -stimulează efectul acidului γ –aminobutiric (GABA=neurotransmitator
inhibitor la mamifere);
129
-permite un flux crescut de ioni de clor prin membrana postsinaptica;

-la nivelul maduvei inhiba reflexele postsinaptice având efect miorelaxant
central;
-se utilizează în tratamentul convulsiilor epileptice la căini şi pisici;
-există comprimate şi fiole de 2 ml;
-se administrează i.m. ,i.v. sau per os;
-doze : -0.5mg/kg la animalele mari;
-1-2mg/kg la animalele mijlocii;
-4-6mg/kg la animalele mici.
-durata efectului este la porc 60-70minute;
la bovine 3-4 ore;
la câine 1-2ore.
-scade temperatura corporală cu 0.5-1°C;
-creste pofta de mancare ,desi animalul este slabit;
-la porc produce şi ataxie, mers impleticit;animalul cade ,se culca şi intra
într-un somn superficial;
-bovinele se culca şi NU pot fi ridicate;
-la cal efectul este mai slab şi este insotit de ataxie ,astazie,contuzii
,pierderea orientarii în spatiu;
-la câine –ataxia trenului posterior;
-la om ,derivatele benzodiazepinice , în general, sunt eficace în starile de
insomnie actionand la nivelul sistemului limbic şi uneori în doze mari chiar asupra sistemului
activător ascendent (SRAA).
ANESTEZICE LOCALE:
ANESTEZIA LOCALĂ –de suprafaţa pentru piele;
-prin infiltratie;
-de conducere-tronchulara;
-plexurala;
-epidurala;
-rahidiana;
-paravertebrala.
-endoanestezia –se face i.v., lent fiind pentru receptorii vasculari.
Mecanismul de acţiune:Anestezicele locale impiedica pătrunderea ionilor de Na şi expulzarea
celor de K abolind potentialul de acţiune al membranei nervului .Dispare sensibilitatea dureroasa,
apoi cea termică, în final cea tactila.Mai sensibile sunt fibrele senzitive;fibrele motorii sunt
130
anesteziate numai după intervale lungi şi concentraţii mari de anestezic.Fibrele amielinice sunt mai
sensibile decât cele mielinice.Combinarea anestezicelor între ele este contreaindicata .Produc
vasodilatâtie şi de aceea se asociază cu adrenalina.
Intoxicătia se produce numai la doze mari şi poate determina :neliniste, frica, tremuraturi,
convulsii, paralizia centrului respirator.
Clasificarea anestezicelor locale:
Pot fi -derivati ai acidului benzoic:Cocăina;
-derivati ai acidului para-aminobenzoic:Anestezina, Procăina;
-derivati ai acetanilidei:Xilina (lidocăiana).
Cocăina şi anestezina se utilizează numai pentru anestezia de suprafaţa, în timp ce procăina
pentru toate tipurile de anestezie ,mai puţin în cea de suprafaţa, iar xilina pentru toate tipurile mai
puţin în endoanestezie.
COCĂINA -se prezinta sub formă de pulbere alba;se obţine din frunzele arborelui Eritroxylon
coca;se pastreaza la venena.
-este supusa legii stupefiantelor;
-pentru anestezia mucoaselor în concentraţie 2-4%;
-efectul durează 30minute;
-pentru anestezia timpanului în concentraţie 1-10%;
-soluţiile se prepara în momentul utilizarii şi se sterilizeaza prin tindalizare;se
utilizează pentru anestezia de suprafaţa a ochiului.
ANESTEZIA –ester al acidului aminobenzoic cu etanolul; sepastreaza la separanda;
-utilizata sub formă de ungvente şi pulberi în concentraţie de 5-10% în
eczemele pruriginoase;
-se utilizează în rectite ,tumori rectale sau vaginale, intrarectal sau
intravaginal sub formă de supozitoare.
-nu e solubilă în apa;
-se absoarbe incet;

Limbă

Farmacologie Veterinara - Aid Vet PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Farmacologie Veterinara - Aid Vet PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MEDICINĂ VETERINARĂ FARMACOLOGIE VETERINARĂ

Farmacoterapia se ocupă cu cazurile în care se prescriu medicamentele, sub ce formă, în ce

● Dioscoride este considerat părintele farmacocnoziei prin lucrarea sa „De materia

Acest fenomen cuprinde două momente:

CR = cantitatea absorbită din preparatul de referinţă.

Factorii care influenţează biodisponibilitatea:

Calea de administrare determină NU numai viteza de absorbţie, dar şi natura efectului.

– există pericolul de a înghiţi fals şi de a se produce bronhopneumonie „ab ingestis”;

Absobţia medicamentelor la nivelul mucoasei bucale

Absobţia medicamentelor la nivelul mucoasei gastrice

Absobţia medicamentelor la nivelul intestinului subţire

– în urma absorbţiei la acest nivel medicamentul ajunge în venele hemoroidale inferioare

Se utilizează, în special, pentru tratamentul afecţiunilor localizate la nivelul aparatului genital şi

h) Calea auriculară (a conductului auditiv)

DIFUZIUNEA MEDICAMENTELOR ÎN ORGANISM

1. FAZA CIRCULAŢIEI SANGVINE

Exemple: -transferina transportă Fe;

2. FAZA DE DIFUZIUNE ÎN ŢESUTURI

a. Difuziunea prin peretele capilarelor

b. Difuziunea prin barierele organismului

c. Difuziunea prin membrane biologice

d. Distribuirea în ţesuturi şi fixarea pe farmacoreceptorii specifici

Vo = doza administrată (mg/kg) x 100, unde Vo – volumul aparent

Clasificarea medicamentelor d.p.d.v. al metabolizării lor

În funcţie de activitatea metaboliţilor lor, medicamentele se clasifică în 4 grupe:

-prednisonul grăbeşte metabolizarea fenilbutazonei.

Fazele şi tipurile de transformări suferite de medicamente în organism

ELIMINAREA MEDICAMENTELOR DIN ORGANISM

y2 = concentraţia medicamentului în momentul t2;

Eliminarea medicamentelor pe la nivel renal

Substanţele care se distribuie în toate compartimentele organismului, dar NU se resorb şi se

Eliminarea medicamentelor pe la nivelul tubului digestiv

Eliminarea medicamentelor pe la nivel pulmonar

Eliminarea medicamentelor pe la nivelul pielii şi a glandelor

Doza medicamentoasă este cantitatea de medicament cu ajutorul căreia se obţine un efect

II. După cantitate:

III. După orar:

IV. După unitatea de animal:

Relaţia doză – efect

Factorii care influenţează doza

Dacă medicamentul se asociază cu un altul cu efect asemănător, doza utilizată se va reduce în

Tipuri de acţiune a medicamentelor

Mecanisme de acţiune ale medicamentului

Exemple: -substanţele antipiretice coboară numai temperaturile crescute ale organismului,

Mecanisme antimetaboliţi: antimetabolitul este o substanţă naturală sau sintetică cu structură

Relaţiile între structura chimică şi acţiunea medicamentului

Fenomene care au loc consecutiv adminsitrării repetate a

Toleranţa, tahifilaxia, dependenţa medicamentoasă

Dependenţa medicamentoasă reprezintă starea patologică complexă întâlnită la om şi

Dependenţa medicamentoasă apare, de obicei, după consumul de stupefiante, ce pot fi:

Intoleranţa reprezintă starea de sensibilitate individuală sau de specie faţă de un medicament.

Fenomene ce au loc după asocierea medicamentelor

 fizice: fenomenul de nemiscibilitate, insolubilitate, lichefiere reciprocă;

Reacţiile adverse ale medicamentelor

Cercetarea farmacocinetică contribuie la aprofundarea principiilor active utilizate în terapie şi la

1. Verificarea în vederea testării şi autorizării:

 Unităţile de producţie stabilite de Comisia Medicamentului ce întrunesc calităţile

Circulaţia produselor de uz veterinar este reglementată prin Ordinul nr. 43 din 24

Comisia pentru Autorizarea, Înregistrarea şi Supravegherea Medicamentului, Aditivilor

1993 Comisia Europeană Economică a elaborat spre aplicare un ghid în 5 volume:

CARACTERISTICILE GENERALE ale unor

Substanţele antiseptice împiedică dezvoltarea, înmulţirea şi producerea de toxine de către