CURSUL 1

NOȚIUNI DE BAZĂ

Farmacologia este o ştiinţă biomedicală, care studiază medicamentele în relaţie cu sistemele şi

organismele vii. Din punct de vedere etimologic termenul derivă din cuvintele greceşti
“pharmakon” – medicament, otravă şi “logos” – ştiinţă.

Farmacologia cuprinde 6 ramuri principale, unele cu caracter fundamental, iar altele

cu caracter aplicativ.
Farmacocinetica studiază “mişcarea” medicamentelor în organism, respectiv
absorbţia, distribuţia, metabolizarea şi eliminarea.
Farmacodinamia studiază fenomenele care se produc în urma interacţiunii dintre
medicament şi organism, respectiv efectele. Farmacodinamia generală constituie partea
teoretică a farmacologiei care se ocupă cu regulile generale de acţiune ale medicamentelor.
Farmacodinamia specială explică acţiunea medicamentelor asupra diferitelor aparate şi
sisteme.
Farmacotoxicologia studiază manifestările produse de administrarea greşită
sau accidentală a medicamentelor şi de combatere a efectelor produse, precum şi reacţiile
adverse ale medicamentelor.
Farmacografia stabileşte regulile de prescriere a medicamentelor.
Farmacoterapia studiază modul de administrare a unui medicament, indicaţiile,
contraindicaţiile.
Farmacoepidemiologia cuprinde măsurile de precauţie menite să evite sau să
diminueze posibilele efecte nedorite ale medicamentelor. Aceasta mai include şi
farmacovigilenţa, care are ca obiect examinarea, înregistrarea, validarea şi evaluarea
reacţiilor adverse medicamentoase de către personalul medical care efectuează
farmacoterapia.
Farmacologia clinică reprezintă etapa de evaluare clinică a unui medicament care a
trecut examenul evaluărilor experimentale pe animale, se execută pe voluntari sănătoşi sau
pe bolnavi, respectându-se anumite principii etice.
FARMACOLOGIA GENERALĂ

A.I.NOŢIUNI GENERALE DESPRE MEDICAMENT

Definiţia medicamentului – orice compus chimic pur sau produs complex, care
datorită acţiunii exercitate asupra organismului, poate fi folosit pentru diagnosticul,
prevenirea, tratamentul şi ameliorarea bolilor.
Originea medicamentelor
• vegetală: morfina, atropina, digoxinul;
• animală: hormoni (insulina porcină, bovină) ; enzime
(tripsina, amilaza);
• minerală: sulfatul de magneziu, un purgativ;
 • semisintetice: unele antibiotice (penicilina G);
• sintetice: chimioterapicele, sulfamidele antibacteriene, etc.
Preparatele medicamentoase (formele medicamentoase)

Preparatele medicamentoase au următoarea compoziţie generală:

1. substanţa sau substanţele active principale - responsabile de efectul terapeutic.
2. substanţele adjuvante - care au rolul de a intensifica efectul substanţei active principale
sau de a contracara sau atenua unele efecte nedorite ale acesteia
3. substanţele cu rol corectiv - folosite pentru ameliorarea proprietăţilor organoleptice
necorespunzătoare ale substanţelor active principale şi adjuvante (ex. edulcoranţi pentru
corectarea gustului, aromatizanţi pentru corectarea mirosului, coloranţi).
4. excipientul - o substanţă inertă cu rol de completare a cantităţilor şi de înglobare a
tuturor celorlalte ingrediente. În cazul preparatelor lichide se numeşte vehicol.
5. substanţele ajutătoare tehnice - conservanţi, emulgatori, antiagreganţi, stabilizanţi.

Denumirea medicamentelor

1. Denumirea chimică – indică structura chimică a produsului. De multe ori este

complicată, fiind folosită numai pentru compuşii cu structură simplă, de obicei
anorganici, pentru care funcţionează ca denumire ştiinţifică. Ex. sulfatul de magneziu.
2. Denumirea comună internaţională (DCI) – este recomandată de OMS, derivă uneori din
denumirea chimică, este scurtă şi se foloseşte ca denumire ştiinţifică a substanţelor
medicamentoase. Ex. pornind de la denumirea chimică de “metil-propil-propandiol
dicarbamat” s-a stabilit denumirea comună internaţională de meprobamat (DCI).
3. Denumirea oficinală – este prevăzută de Farmacopee în limba latină. Se foloseşte pentru
prescrierea reţetelor magistrale. Uneori coincide cu DCI.
4.Denumirea comercială – de obicei este fantezistă, nu are nici o legătură cu DCI,
sau poate sugera efectul substanţei respective. Este înregistrată şi patentată, fiind stabilită de
compania farmaceutică producătoare. Denumirile comerciale reprezintă patente referitoare
la medicamentele în formă finită (substanţa activă şi forma farmaceutică). Ex. Hipopresol®,
Enap®, Dormicum .

CURSUL 2

ELEMENTE DE FARMACOCINETICĂ GENERALĂ

Farmacocinetica este o ramură a farmacologiei care studiază soarta

medicamentelor în organism, de la administrare până la eliminare. Etapele farmacocineticii
se derulează simultan, realizând un sistem unitar. Absorbţia reprezintă procesul de
pătrundere a medicamentului de la locul administrării în circulaţia sangvină. Distribuţia
reprezintă transportul medicamentului în sânge şi trecerea lui în ţesuturi. Metabolizarea
constă în modificarea structurii chimice a moleculei iniţiale a medicamentului, cu realizarea
în general a unei inactivări a acestuia. Eliminarea constă în excreţia medicamentului şi a
metaboliţilor acestuia. Viteza de desfăşurare a acestor etape ale farmacocineticii este
caracteristică fiecărui medicament în parte, deci fiecare substanţă are un profil
farmacocinetic specific.

1. ABSORBŢIA MEDICAMENTELOR
 Absorbţia este primul proces al farmacocineticii, reprezentând pătrunderea
medicamentului de la locul de administrare în circulaţia sangvină. Căile de administrare a
medicamentelor sunt de 2 tipuri: naturale şi artificiale.
a)Căile naturale: calea digestivă; calea pulmonară; mucoasele;
tegumentele.
b)Căile artificiale: extravasculare; intravasculare; intracardiacă;
seroasele; articulaţiile; măduva osoasă; măduva spinării (calea rahidiană).
a. Căile de administrare naturale

1.Calea digestivă (enterală) sau per os este cea mai frecvent întâlnită în
practica medicală, fiind comodă şi având avantajul autoadministrării. Medicamentele
administrate prin înghiţire sunt supuse tuturor proceselor secreto-motorii din tubul digestiv.
În stomac absorbţia este influenţată de pH-ul sucului gastric şi de prezenţa alimentelor. Un
pH acid al sucului gastric este esenţial pentru absorbţia sărurilor de fier (Fe 2+) folosite în
tratamentul anemiilor feriprive. Medicamentele cu caracter acid (aspirina, fenobarbitalul) se
pot absorbi încă de la acest nivel. Bazele slabe, intens ionizate (alcaloizii) nu se absorb.
Alimentele, prin diluare, pot întârzia absorbţia medicamentelor, astfel că optim ar fi ca
acestea să se administreze pe nemâncate (a jeun). Însă, din cauza efectelor iritante ale
majorităţii substanţelor medicamentoase, ele se administrează în general postprandial, sau
se folosesc forme enterosolubile, care se absorb în intestin.
Organul specializat pentru absorbţia medicamentelor este intestinul subţire, datorită
circulaţiei abundente, suprafeţei mari (cca 100 m 2), prezenţei vilozităţilor intestinale şi a
proceselor de transport activ.
De la nivelul intestinului subţire medicamentele ajung prin vena portă în ficat, unde
pot suferi un proces de metabolizare parţială, numit “efectul primului pasaj hepatic” sau
metabolizare presistemică. În intestinul gros absorbţia medicamentelor este foarte redusă.
2. Calea pulmonară reprezintă administrarea medicamentelor prin
inhalaţie. Aceasta se realizează bine datorită suprafeţei mari şi vascularizaţiei
bogate a plămânilor. La nivelul alveolelor pulmonare se absorb gaze, lichide
volatile şi aerosoli. Substanţele au molecule mici (optim diametrul este de 1-5
microni) şi sunt liposolubile.
3. Mucoasele se pot folosi atât pentru obţinerea unor efecte sistemice,
dar şi locale. Mucoasa bucală este foarte bine vascularizată şi permite absorbţia
substanţelor liposolubile la nivel sublingual şi perlingual, care ajung direct în
vena cavă superioară cu ocolirea ficatului, cu o viteză de absorbţie destul de mare,
care permite obţinerea unui efect rapid. De exemplu, nitroglicerina folosită în
tratamentul crizelor de angină pectorală, se absoarbe în cca 3 minute.
Administrarea la nivelul mucoasei rectale (sub formă de supozitoare şi clisme)
poate determina efecte locale sau sistemice. Se preferă această cale în cazul
intoleranţei gastrice, la bolnavii hepatici, la comatoşi şi copii mici. Dozele de
medicament sunt însă mai mari ca pentru calea orală (cu cca 25-30%). Mucoasa
nazală este bine vascularizată şi permite absorbţia sistemică a unor compuşi
liposolubili (de ex. preparate hormonale ca pulberea de retrohipofiză,
administrată prin procedeul de prizare). Mucoasa conjunctivală se foloseşte
pentru administrarea unor medicamente sub formă de soluţii, unguente, în
general pentru efecte locale. Mucoasa genitourinară este folosită limitat pentru
aplicarea de antiseptice, anestezice locale, fără apariţia unor efecte sistemice.
4.Tegumentele nu constituie o cale uzuală de administrare a medicamentelor
datorită stratului cornos, care face absorbţia dificilă în special pentru substanţele
hidrosolubile. În general, această cale este preferată pentru efecte locale, dar se pot obţine şi
efecte sistemice prin aplicarea de plasturi sau sisteme terapeutice transdermice - TTS (de
ex. cu hormoni sau nitroglicerină).

b. Căile de administrare artificiale (injectabile)

Căile artificiale sau parenterale se realizează prin străpungerea ţesuturilor. Asigură o

absorbţie mai rapidă şi completă, prezentând avantaje pentru medicamentele care nu se pot
absorbi pe cale digestivă sau în caz de urgenţe. Dezavantajele ar fi că necesită personal
calificat, iar preparatele trebuie să îndeplinească o serie de condiţii (să fie sterile, apirogene,
să aibă o anumită presiune osmotică).
1.Căile extravasculare
a) Calea intradermică - reprezintă injectarea unui volum redus de soluţie (0,02-0,1 ml) pe
faţa anterioară a antebraţului, în scop de testare a sensibilităţii organismului sau pentru
desensibilizare.
b) Calea subcutanată - permite injectarea în volum de 1-2 ml a unor soluţii sterile,
neiritante, izotone, cu pH apropiat de neutralitate în ţesutul conjunctiv subcutanat, de
unde substanţa medicamentoasă se absoarbe prin capilarele sangvine şi limfatice.
Injecţiile pot fi dureroase datorită inervaţiei sensitive bogate.
c) Calea intramusculară - prezintă unele particularităţi deoarece în masele musculare
vascularizaţia este bogată ceea ce asigură o absorbţie rapidă, iar inervaţia senzitivă este
redusă şi injectarea este mai puţin dureroasă. Pe această cale se pot administra soluţii
apoase, uleioase, substanţe iritante cu pH diferit de al plasmei, în cantitate de 1-10 ml. De
asemenea, este o cale de administrare a medicamentelor de depozit (retard). Se va
urmări ca soluţiile uleioase să nu fie injectate într-un vas de sânge. La sugari şi copii mici
se recomandă reţinere de la folosirea acestei căi, datorită riscului de fibroză musculară şi
atrofie.
2.Căile intravasculare
a) Calea intravenoasă permite absorbţia rapidă şi completă a medicamentelor, cu apariţia
promptă a efectului terapeutic, fiind principala cale utilizată în urgenţele medico-
chirurgicale. Se pot administra soluţii apoase izotone, hipertone, cu pH diferit de al
plasmei. Nu se pot administra soluţii uleioase, hipotone, emulsii, suspensii, substanţe
hemolitice şi hemaglutinante. Se poate folosi, de asemenea, pentru administrarea unor
cantităţi mari pe o perioadă lungă de timp în ritm lent, prin intermediul trusei de
perfuzie. Preparatele trebuie să fie sterile şi apirogene (lipsite de impurităţi
lipopolizaharidice care provoacă febră).
b) Calea intraarterială este folosită extrem de rar pentru dirijarea efectului într-o zonă
limitată a organismului (de ex. pentru diagnostic radiologic în cazul arteriografiilor sau
pentru administrarea de citostatice). Riscuri: hemoragie, spasmul arterial şi ischemia
acută a ţesuturilor irigate de acea arteră.
3. Calea intracardiacă se foloseşte pentru resuscitare.
4. Seroasele (pleura, pericardul şi peritoneul) - permit absorbţia rapidă a
soluţiilor apoase. Se folosesc limitat, de exemplu pentru administrarea de citostatice sau
izotopi radioactivi (calea intraperitoneală în caz de tumori abdominale sau ascită
carcinomatoasă).
5. Calea intraarticulară - se foloseşte pentru tratamente locale.
6. Măduva osoasă - se utilizează în pediatrie pentru obţinerea unor efecte
sistemice.
7. Calea rahidiană - constă în administrarea medicamentelor la nivelul
măduvei spinării. Aceasta se poate realiza intrarahidian, în spaţiul subarahnoidian la nivelul
vertebrelor L2-L3 (ex. rahianestezia) sau peridural, în jurul rădăcinilor nervilor spinali (ex.
anestezia epidurală).
 2. DISTRIBUŢIA MEDICAMENTELOR

Distribuţia se realizează după absorbţie şi este procesul în care are loc transportul
medicamentelor în sânge şi difuziunea în ţesuturi, în diferitele compartimente lichidiene ale
organismului. Se pot deosebi 3 compartimente sau spaţii în care are loc distribuţia
medicamentelor:
- intravascular (medicamentele se distribuie numai în sistemul vascular; );
- extracelular (medicamentele de distribuie în sânge şi lichidul interstiţial;);
- intracelular (medicamentele se distribuie în toată apa organismului; ).
3.METABOLIZAREA (BIOTRANSFORMAREA)
MEDICAMENTELOR

Metabolizarea medicamentelor este o etapă farmacocinetică importantă, fiind

considerată o modalitate de detoxifiere prin care organismul transformă compuşii exogeni,
printr-un lanţ de reacţii biochimice catalizate enzimatic în compuşi inactivi, cu o
hidrosolubilitate mai accentuată, uşor de eliminat. Uneori există situaţii în care metaboliţii
sunt substanţe active farmacodinamic, în cazul pro-drog-urilor şi în cazul în care metaboliţii
au o solubilitate mai redusă decât substanţa mamă (ex. sulfamidele).
Reacţiile de biotransformare pot să aibă loc în plasmă, în ficat, plămâni, rinichi.
Principalul organ de metabolizare este ficatul. Metabolizarea este catalizată de două tipuri de
enzime:
a) enzime microzomiale (din ficat) – care prezintă slabă
specificitate de substrat şi determină transformarea
diferitelor
xenobiotice;
b) enzime nemicrozomiale (din citosol, mitocondrii) –
cuprinde enzime libere, solubile, din plasmă, ficat specifice
metabolismului intermediar, care intervin în metabolizarea
medicamentelor hidrosolubile şi a celor cu o structură
asemănătoare metaboliţilor fiziologici.
Procesul metabolic de la nivel microzomial hepatic poate fi influenţat de
administrarea concomitentă a mai multor substanţe, în urma unor fenomene de
interacţiune, care sunt inducţia enzimatică şi inhibiţia enzimatică.
4.ELIMINAREA MEDICAMENTELOR

Eliminarea medicamentelor din organism este ultima etapă farmacocinetică.

Mecanismele implicate sunt proprii fiecărei căi de eliminare şi sunt de fapt cele fiziologice prin
care organismul înlătură produşii de metabolism. Medicamentele se elimină ca atare sau sub
forma metaboliţilor rezultaţi prin biotransformare. Eliminarea se face în principal prin rinichi,
apoi prin ficat, plămâni, mucoase, tegumente şi secreţia lactată.
CURSUL 3
ELEMENTE DE FARMACODINAMIE GENERALĂ
MECANISMUL DE ACŢIUNE AL MEDICAMENTELOR

Farmacodinamia este ramura farmacologiei care studiază efectul

medicamentului, în urma interacţiunii cu structura vie. Ea determină relaţiile de cauzalitate
dintre medicament şi efectul farmacologic prin stabilirea mecanismului de acţiune.
Medicamentele pot acţiona la nivelul diferitelor aparate şi sisteme, la nivel celular şi la nivel
molecular.
1. Acţiunea medicamentelor la nivelul aparatelor şi sistemelor
organismului - medicamentele pot acţiona asupra diferitelor aparate şi sisteme
efectoare, precum şi asupra organismului întreg ca sistem biologic. Astfel, ele pot
 acţiona asupra sistemului nervos vegetativ, sistemului nervos central, la nivelul
autacoizilor, etc.
2. Acţiunea medicamentelor la nivel celular - majoritatea medicamentelor
acţionează la nivel celular asupra unor structuri biologice ţintă. La nivelul
membranei celulare medicamentele pot modifica transportul unor ioni, cu fenomene
de depolarizare şi excitaţie sau hiperpolarizare cu inhibiţie; funcţia unor mecanisme
transportoare specifice (de ex. tonicardiacele inhibă ATP-aza Na +/K+dependentă;
omeprazolul inhibă pompa protonică H +/K+-ATP-aza). La nivelul organitelor pot
acţiona unele antibiotice (cloramfenicol, macrolide) care interferă cu sinteza proteică
la nivel ribozomial; corticosteroizii stabilizează membrana lizozomală, etc. La nivelul
nucleului acţionează medicamentele anticanceroase, hormonii steroizi.
3. Acţiunea medicamentelor la nivel molecular - la acest nivel medicamentele
pot acţiona specific şi nespecific. Mecanismele nespecifice sunt fenomene de tip fizic
sau fizico-chimic. De exemplu, anestezicele generale produc o modificare a stării
coloid-osmotice a membranelor neuronale, cu stabilizare membranară şi inhibiţie.
Mecanismele specifice se realizează atunci când substanţa medicamentoasă produce
modificări la nivelul unor structuri biologice sau intervine în procese fiziologice.
Medicamentele pot influenţa anumite procese biochimice: blocarea unor canale
ionice (blocanţii canalelor de calciu); inhibarea sau stimularea activităţii enzimatice
(de ex. inhibarea activităţii enzimei de conversie a angiotensinei). Tot specifică este şi
acţiunea asupra unor structuri biologice specializate numite receptori farmacologici
sau farmacoreceptori. Aceştia sunt macromolecule proteice care au capacitatea de a
recunoaşte şi lega specific molecule mici (mediatori, medicamente), formând
complexe, care comandă acţiuni biologice. Substanţele medicamentoase care
stimulează receptorii se numesc agonişti, iar cele care blochează receptorii se numesc
antagonişti. Acţiunea medicamentului asupra structurii receptoare determină
apariţia unui efect în urma a 3 etape farmacodinamice distincte:
- legarea medicamentului de structura biologică ţintă;
-amplificarea răspunsului produs de medicament prin reacţii enzimatice în cascadă;
- răspunsul biologic propriu-zis (contractil, secretor, metabolic).

TIPURI DE DOZE

Există mai multe tipuri de doze ce caracterizează medicamentele:

I. Dozele eficiente (DE) sau dozele terapeutice sunt
acelea care provoacă efecte farmacodinamice corespunzătoare din punct de vedere terapeutic.
Domeniul dozelor terapeutice începe cu doza eficientă minimă care produce efect numai la
indivizii hipersensibili. Doza maximă tolerată sau doza eficientă 100 (DE100) este doza care
produce efect la toţi indivizii. Doza cea mai semnificativă dn punct de vedere biologic este
doza eficientă medie (DE50),care provoacă efect în 50% din cazuri. În practica medicală se
lucrează cu doze uzuale, care sunt dozele eficiente medii pentru odată şi pentru 24 de ore. În
Farmacopeea Română Nr. X sunt prevăzute dozele terapeutice maxime, adică acele cantităţi
care pot fi administrate fără risc de intoxicaţie.
II. Dozele toxice (DT) sunt acele doze mai mari decât cele
terapeutice care determină intoxicaţii acute medicamentoase (doză toxică
minimă, medie şi maximă).
III. Dozele letale (DL) sunt acele doze care produc moartea
animalelor de experienţă. De ex. DL 1, DL5, DL99. Cea mai importantă este doza
letală medie (DL50), acea doză care produce moartea a 50% din animalele unui
lot de experienţă.