DEFINITIA SI

OBIECTUL
FARMACOLOGIEI
• Farmacologia se ocupa cu studiul originii,
proprietatilor fizice si chimice, absorbtiei,
metabolismului, excretiei, actiunilor si utilizarii
medicamentelor.

• Farmacologia este stiinta care studiaza interactiunile

dintre medicamente si organism.

• Etimologic, deriva de la pharmakon (grec.:

medicament) si logos (grec.: stiinta)

• Farmacologia generala studiaza aspectele generale ale

relatiilor dintre medicament si organism si legile
obiective pe baza carora se desfasoara aceste relatii.
• Medicamentul (def. OMS) este o substanta sau produs
destinat sau utilizat pentru studierea sau modificarea
unui sistem fiziologic sau unei stari patologice, in
interesul subiectului caruia i se administreaza.

• Notiunea de medicament defineste in sens restrans o

substanta utilizata in vederea prevenirii, ameliorarii,
vindecarii sau diagnosticarii bolilor.

• Dupa origine, medicamentele pot fi naturale,

semisintetice sau sintetice, pot fi substante simple sau
amestecuri de substante formate dintr-o substanta activa
si altele insotitoare cu rol adjuvant, corectiv sau de
excipient.
Notiunea de specialitate farmaceutica se refera la substante
medicamentoase simple sau complexe, gata de intrebuintare si puse in vanzare
sub o denumire speciala sau sub o forma caracteristica.
 Nomenclatura medicamentelor

In literatura de specialitate se utilizeaza urmatoarele denumiri:

• denumirea chimica este cea mai corecta, dar de obicei este prea
complicata pentru a fi folosita in limbajul curent;

• denumirea comuna internationala (DCI) stabilita de OMS faciliteaza

mult schimbul de informatii, fiind cea mai utilizata in literatura de specialitate;

• denumirea oficinala este cea prevazuta pentru medicament de

farmacopeea in vigoare in fiecare tara;

• denumirea comerciala este cea data de firma care prduce medicamentul

respectiv pentru a-l deosebi de produsul similar al altor firme. Desi aceasta
denumire este de obicei simpla si usor de retinut, totusi se creeaza foarte
multe dificultati celor care sunt uneori confruntati cu zeci sau sute de nume
pentru acelasi produs (ex. aspirina are peste 200 de denumiri comerciale).
SUBDIVIZIUNILE FARMACOLOGIEI

Farmacologia cuprinde 6 ramuri principale, unele cu caracter predominant

fundamental, altele cu caracter aplicativ.

Fiecarei ramuri predominant fundamentale ii corespunde una aplicativa.

FARMACOCINETICĂ FARMACOGRAFIE
FARMACODINAMIE FARMACOTERAPIA
FARMACOTOXICOLOGIE FARMACOEPIDEMIOLOGIE
• Farmacocinetica se ocupa cu studiul
absorbtiei, transportului, distributiei, metabolizarii si
excretiei medicamentelor.
Farmacodinamia cuprinde ansamblul fenomenelor care
se produc in urma interactiunii dintre agentul farmacologic si
organism. La randul ei, ea se subdivizeaza in:

• farmacodinamia generala, care constituie partea teoretica a

farmacologiei si care se ocupa cu legile generale de actiune a agentilor
farmacologici, cu relatiile structura-actiune si doza-efect;

• farmacodinamia speciala are rolul de a explica actiunea

medicamentelor asupra diferitelor sisteme si aparate;

• farmacologia biochimica este o disciplina de granita care se ocupa

cu studiul substantelor biologic active si a modului lor de actiune la
nivel biochimic, subcelular. Ea inglobeaza conceptele de farmacologie
moleculara, farmacologie atomica si subatomica.
• Farmacotoxicologia studiaza manifestarile produse de administrarea
gresita sau accidentala a toxicelor si de combaterea efectelor produse. Practic,
orice medicament poate produce efecte toxice daca este administrat in doza
excesiva.

• Farmacografia stabileste regulile de prescriere a medicamentelor, plecand

de la formele farmaceutice disponibile si modul lor de administrare.

• Farmacoterapia are ca obiect stabilirea conditiilor in care un anumit

medicament poate fi folosit in scopul prevenirii, vindecarii sau ameliorarii unei
stari patologice.

• Farmacoepidemiologia se refera la situatiile restrictive in care anumite

medicamente nu pot fi administrate la indivizi cu unele particularitati de ordin
fiziologic sau patologic, deoarece le-ar putea fi daunatoare. De asemenea, in
sfara acestei ramuri intra si masurile de precautie menite sa evite sau sa
minimalizeze posibilele efecte nedorite ale medicamentelor.
Farmacoepidemiologia include si farmacovigilenta.
 FARMACOLOGIA

Ramuri cu caracter predominant Ramuri cu caracter predominant

FUNDAMENTAL APLICATIV

FARMACOCINETICA FARMACOGRAFIA
- “soarta” medicamentelor in organism - forme farmaceutice
- cai de administrare
- doze

FARMACODINAMIA FARMACOTERAPIA
-actiunile medicamentelor asupra organismului - indicatii terapeutice

FARMACOTOXICOLOGIA FARMACOEPIDEMIOLOGIA
- efecte adverse - contraindicatii
- intoxicatii acute si cronice - precautii
- farmacovigilenta
• Farmacovigilenta are ca obiect examinarea,
inregistrarea, validarea si evaluarea sistematica a
reactiilor adverse medicamentoase semnalate de
catre personalul medical care efectueaza
farmacoterapia.
Aceste 6 ramuri principale ale farmacologiei coexista
si sunt împletite cu alte ramuri care vin sa
completeze datele referitoare la medicament.

• Farmacologia clinica reprezinta etapa de evaluare

clinica a unui medicament care, in prealabil, a trecut
examenul evaluarilor experimentale pe animale; se
executa pe voluntari sanatosi sau bolnavi,
respectandu-se anumite principii etice si
reglementari legale care vizeaza evitarea oricarui
efect nociv asupra subiectilor supusi experimentului.
• Farmacogenetica s-a impus in randul ramurilor
farmacologiei, aducand informatii pretioase cu privire la
posibilitatile genetice de degradare enzimatica a
medicamentelor, precum si la riscurile pe care le
prezinta administrarea diferitelor medicamente la
pacientii cu anumite defecte genetice. Mai mult,
cercetarile din ultimul deceniu au permis progrese
uluitoare, cum ar fi clonarea receptorilor, obtinerea de
animale transgenice sau knock-out, care au inregistrat
primele succese ale “terapiei genice”.

• Farmacognozia se ocupa cu studiul originii,

compozitiei, structurii si proprietatilor fizico-chimice ale
substantelor active de origine vegetala.

• Farmacia galenica se ocupa de metodologia

prepararii medicamentelor in farmacii si ii intereseaza in
special pe farmacisti.
FORME FARMACEUTICE

• O.M.S. defineste medicamentul astfel:“orice

substanta sau produs utilizat sau destinat a fi
utilizat in vederea modificarii sau exploatarii unui
sistem biologic sau a unei stari patologice, in
interesul celui caruia ii este administrat.”
Substanta medicamentoasa se defineste ca fiind
o substanta cu structura chimica definita, de origine naturala
(vegetala, minerala, animala), de semisinteza sau sinteza si cu o
anumita actiune farmacodinamica. Substantele medicamentoase
trebuie sa corespunda conditiilor de calitate prevazute de
farmacopee si normelor interne de fabricatie.
Forma farmaceutica (forma medicamentoasa,
preparatul farmaceutic) contine una sau mai multe substante
medicamentoase si substante auxiliare prelucrate printr-o operatie
farmaceutica. Prelucrarea se realizeaza in farmacie (medicament
magistral) sau in industrie (medicament industrial, tipizat).
• Farmacopeele (din latina Pharmacopaea, provenind din cuvintele Pharmacon
– medicament si poiea – fac, prepar) sunt coduri oficiale legislative medico-
farmaceutice care in fiecare tara stabilesc denumirea, conditiile de calitate si
regulile de preparare, control, conservare si prescriere a medicamentelor. In
prezent, in tara noastra, este in vigoare Farmacopeea Romana editia X.

In farmacopei sunt cuprinse substante folosite in farmacie pentru

prepararea medicamentelor si dintre medicamentele fabricate industrial numai
acelea care contin o singura substanta activa si care se bucura de o utilizare
mai larga in tara respectiva. In tarile ce poseda o industrie farmaceutica, se
trec in farmacopee in special medicamentele fabricate de industria respectiva ,
deseori numai substanta activa, nu si toate formele farmaceutice utilizate.
 Farmacopeele contin si:

• monografii generale ce traseaza liniile directoare privind

prepararea formelor farmaceutice in farmacii si in
industrie si stabilesc conditiile generale de calitate;

• metode generale folosite in controlul medicamentelor;

• conditiile de calitate a reactivilor folositi pentru

controlul calitatii medicamentelor;

• tabele cu indicatii asupra toxicitatii medicamentelor,

doze maxime ce pot fi prescrise etc.
Anual, se elaboreaza tot cu caracter de lege “Nomenclatorul de
medicamente si produse biologice de uz uman” in care sunt
inscrise toate substantele medicamentoase si specialitatile
farmaceutice din tara si din import admise a fi folosite in practica
medicala, cat si preparatele scoase din uz.
 Trebuie facuta diferenta dintre medicament si
toxic.

• Prin toxic sau otrava se intelege, in general, orice

substanta conceputa sau aleasa in scopul de a cauza
tulburari functionale, leziuni organice sau moartea
organismului care vine in contact cu ea.

• De retinut ca orice medicament administrat in cantitate

mai mare decat cea permisa sau in conditii
necorespunzatoare poate deveni un toxic. De asemenea,
nenumarate substante folosite in procele de productie
au efecte toxice daca sunt lasate sa patrunda in
organism in cantitati mai mari decat prevad normele de
securitate a muncii.
 Clasificarea medicamentelor se face dupa diferite criterii:

1. Dupa sursa de obtinere se diferentiaza

• medicamente naturale,
• semisintetice
• sintetice.
2. Dupa modul de preparare, medicamentele se clasifica in:
• Medicamente magistrale
• Medicamente oficinale
• Medicamente tipizate
3. Dupa componenta sunt:
• Medicamente simple
• Medicamente complexe
4. Dupa gradul de toxicitate, medicamentele se impart in trei grupe
• Toxice (“Venena”)
• Eroice (“Separanda”)
• Anodine
5. Dupa consistenta se diferentiaza in:
• Solide (comprimate, supozitoare);
• Semisolide (unguent);
• Lichide (solutii injectabile);
• Gazoase (anestezice generale gazoase).
6. Dupa modul de prezentare in vederea administrarii pot fi:
• Forme medicamentoase
• Forme medicamentoase nedivizate
• Forme medicamentoase care nu necesita divizare

7. Dupa calea de administrare medicamentele se impart in:

• Medicamente pentru uz intern
• Medicamente de uz extern
• Medicamente pentru uz parenteral
DOZE SI UNITATI
DE MASURA
 Dozele medicamentoase

• Doza este cantitatea de medicament care produce un numit raspuns din partea
organismului. Stabilirea dozelor este importanta la redactarea unei prescriptii, la
instituirea unui tratament sau la experimentarea unei substante
medicamentoase.

• Stabilirea dozei depinde de varsta, greutatea si sexul bolnavului, farmacocinetica

medicamentului, natura bolii precum si de factori mai deosebiti cum sunt
obisnuinta, toleranta, eufomania sau idiosincrazia.

• In functie de situatie (farmacoterapie sau experimentare farmacodinamica)

deosebim mai multe tipuri de doze.

• Dozele se pot clasifica dupa mai multe criterii.

1.1. In functie de efectul terapeutic

• Doza minima terapeutica = cea mai mica cantitate de medicament care provoaca efecte
terapeutice fara a provoca efecte toxice;

• Doza toxica = cantitatea de medicament ce depaseste efectul terapeutic si la care apar fenomene
secundare care primejduiesc functiile diverselor organe sau chiar a organismului intreg;

• Doza letala = cantitatea de medicament care provoaca moartea individului la care s-a administrat
substanta.

Intervalul cuprins intre doza minima terapeutica si doza maxima terapeutica se numeste
latitudine terapeutica. Orice doza din acest interval produce un efect terapeutic la pacient. In cadrul
latitudinii terapeutice exista o doza pe care o numim doza optima. Acasta nu este plasata neaparat la
mijlocul intervalului intre doza terapeutica minima si cea maxima, in functie de substanta, ea putand fi
mai apropiata de doza maxima sau minima.

• Doza optima = cantitatea de medicament care provoaca efectele terapeutice cele mai bune.
1.2. In functie de administrare
• Doza partiala (dp) = cantitatea de substanta pe care o primeste pacientul o singura data;

• Doza zilnica (pro die) (dz) = cantitatea de substanta pe care o primeste pacientul intr-o singura zi si
reprezinta suma dozelor partiala din 24 de ore; dz = dp x nr.dp/zi.

• Doza totala (DT) = cantitatea totala de substanta pe care o primeste pacientul si reprezinta suma
dozelor partiale de pe durata unui intreg tratament; DT = dz x nr. zile = dp x total dp.

• Doza de atac = doza administrata la inceputul unui tratament pentru a obtine o concentratie mai
mare la locul de actiune si reprezinta de regula 1/3 sau ¼ din doza totala;

• Doza de intretinere = doza administrata pentru mentinerea unui efect terapeutic si a unei concentratii
eficiente a medicamentului in organism;

• Doza unica = doza administrata o singura data in tot tratamentul (ex. ceftriaxona 1g in doza unica
pentru tratamentul gonoreeide prima infectie);

• Doza de depozit = doza unica dar cu efect prelungit (zile, saptamani, luni) in functie de modul in care
s-a conceput retardarea difuziunii substantei medicamentoase (ex. benzatin penicilina G – Moldamin – la
interval de 7 zile).

• Dozele maxime pentru o data si pentru 24 de ore pentru medicamentele admise oficial sunt
prevazute in farmacopee.
1.3. In functie de varsta
1.3.1. Doza pentru copil
Exista anumite particularitati fiziologice ale organismului copilului care pot influenta farmacocinetica
substantelor administrate:

• aciditatea gastrica redusa, care poate determina o rata de absorbtie mare, ceea ce poate fi
important in special pentru medicamnte cu un interval mic intre concentratia plasmatica maxima si
doza toxica;
• suprafata corporala mare comparativ cu greutatea, ceea ce determina o absorbtie foarte mare a
substantelor administrate topic la nivelul tegumentelor, cu accentuarea efectelor adverse;
• cantitatea scazuta de tesut gras, care se reflecta intr-un volum de distributie mic pentru substantele
liposolubile;
• legarea redusa de proteinele plasmatice, datorita unei concentratii mici a albuminelor plasmatice;
• permeabilitate crescuta a barierelor biologice in special a celei hematoencefalice, astfel incat
substantele patrund usor cu efecte adverse nervos centrale;
• echipament enzimatic insuficient dezvoltat, iar metabolismul medicamentelor este uneori incomplet;
• mecanisme de eliminare renala (filtrare, secretie, reabsorbtie) diminuate;
• in plus exista tot mai multe studii care pun in discutie faptul ca sensibilitatea receptorilor este
diferita la copil fata de adult, uneori fiind diminuata, chiar pana la disparitie, alteori se constata
aparitia de efecte paradoxale la administrarea unor substante (ex. hiperkinezie la fenobarbital, sedare
la amfetamine la copii hiperreactivi);
Trebuie insa retinut faptul ca sugarii si copiii nu sunt
miniaturi ale adultului, iar dozele nu pot pur si simplu
extrapolate de la adult la copil. Dozele in pediatrie se
exprima cel mai frecvent pe greutate corporala (ex. 30
mg/kg corp), sau pe anumite intervale de varsta:

• nou-nascut (in prima luna de viata);

• sugar (pana la 1an);
• intre 1 – 5 ani;
• intre 6 - 12 ani.
O alta problema importanta este aceea a calcularii dozei la un
copil obez, la care poate sa rezulte o cantitate mult mai mare
decat e necesar, uneori chiar periculoasa. In aceasta situatie la
stabilirea dozei se va tine seama de greutatea ideala
corespunzatoare taliei si varstei copilului.
 1.3.2. Doza pentru batrani

• Doza pentru batrani (persoane de peste 60 ani), va fi mai mica decat pentru adult
reprezentand aproximativ 1/3 sau ½ din valoarea acesteia.

• Alegerea dozei de medicament pentru varstnic trebuie sa se faca cu mare

precautie, deoarece la aceasta varsta extrema prezinta anumite particularitati
care pot influenta farmacocinetica unei substante administrate:

• absorbtie redusa a substantelor datorata diminuarii fluxului sangvin in vasele de la nivelul

intestinului si a intensificarii motilitatii gastrice;

• reducerea greutatii si masei corporale cu cresterea procentului de tesut gras si

consecutiv a volumului de distributie a substantelor liposolubile;
• legarea redusa a substantelor pe proteinele plasmatice, ca urmare a scaderii
albuminelor;
• o serie de studii arata faptul ca la varstnici se produce prelungirea timpului de
injumatatire pentru multe substante, care poate fi pusa mai curand pe seama cresterii
volumului de distributie, decat a reducerii metabolismului;
• rata redusa de metabolizare, determinata de afectarea functiei
hepatice datorata varstei sau diferitelor stari patologice
anterioare, abuzului de alcol sau de medicamente;

• cea mai importanta repercursiune a varstei inaintate o reprezinta

diminuarea clereanceului renal si, in consecinta, accentuarea
efectului nefrotoxic al substantelor administrate. Important de
remarcat este faptul ca, desi rata de filtrare glomerulara diminua
cu varsta, acest fapt nu este reflectat in mod adecvat de nivelurile
creatininei serice care raman mult timp in limite normale. Acest
fapt este legat de productia unor cantitati relativ mici de creatinina
endogena, consecutiv reducerii masei musculare la varstnic;
• functia tubulara poate fi de asemenea alterata,
situatie in care creatinina si uree plasmatica sunt
crescute. In aceste conditii dozele de medicament
administrate depind de clereance-ul de creatinina,
existand nomograme care permit determinarea lor;

• starile patologice asociate, pot modifica diferite faze

ale farmacocineticii substantelor;

• deloc de neglijat este medicatia pe care o primeste

pacientul, in special cea cronica, care poate sa
prezinte interactiuni multiple cu substantele
administrate, cu aparitia de efecte adverse;

• sistemul nervos central poate produce modificari

imunologice, cu cresterea riscului de producere a
reactiilor alergice.
1.4. Doze folosite in studiul experimental al medicamentelor

• Doza eficace 50% = doza la care 50% din animale prezinta un anumit efect
farmacodinamic (DE50).

• Doza letala minimala = doza la care 5% dintre animale mor (DL05).

• Doza letala medie = doza la care mor 50% dintre animale sau la care 50%
dintre animale supravietuiesc (DL50) dupa o administrare cronica.

• Doza letala absoluta = doza la care 100% dintre animale mor (DL100).
 FARMACOLOGIA
Etimologic, denumirea derivă din 2 termeni
în limba greacă:
“pharmakon” – medicament, otravă
“logos” – ştiinţă.

DEFINIŢIE: Farmacologia este o ştiinţă

biomedicală, care studiază medicamentele în
relaţie cu sistemele şi organismele vii.

3
 FARMACOLOGIA
Cuprinde 6 ramuri principale.
• FARMACOCINETICA ------- “mişcarea” medicamentelor în organism, respectiv
absorbţia, distribuţia, metabolizarea şi eliminarea.
• FARMACODINAMIA ------- fenomenele care se produc în urma interacţiunii dintre
medicament şi organism, respectiv efectele.

• FARMACOTOXICOLOGIA -------- manifestările produse de administrarea greşită

sau accidentală a medicamentelor şi de combatere a efectelor produse, precum şi
reacţiile adverse ale medicamentelor.

• FARMACOGRAFIA ------- stabileşte regulile de prescriere a medicamentelor.

• FARMACOTERAPIA ------ modul de administrare a unui medicament, indicaţiile,

contraindicaţiile.

• FARMACOEPIDEMIOLOGIA ------- măsurile de precauţie menite să evite sau să

4
diminueze posibilele efecte nedorite ale medicamentelor.
În scop didactic, farmacologia se clasifică în 2 părţi:

►FARMACOLOGIA GENERALĂ – studiază

aspectele generale ale relaţiilor dintre medicament
şi organism, urmărind evidenţierea legilor obiective
pe baza cărora au loc aceste relaţii. Cuprinde
noţiuni generale de farmacodinamie,
farmacocinetică, farmacotoxicologie.

►FARMACOLOGIA SPECIALĂ – cuprinde studiul

analitic al diferitelor grupe de medicamente, pe
aparate şi sisteme (conform principiului ATC –
anatomic, terapeutic, chimic).

5
 A. FARMACOLOGIA GENERALĂ

NOŢIUNI GENERALE DESPRE

MEDICAMENT

Definiţia medicamentului: orice compus chimic pur sau

produs complex, care datorită acţiunii exercitate asupra
organismului, poate fi folosit pentru diagnosticul, prevenirea,
tratamentul şi ameliorarea bolilor.

6
 A. FARMACOLOGIA GENERALĂ

Originea medicamentelor:

■vegetală: morfina, atropina, digoxinul;

■animală: hormoni (insulina porcină, bovină); enzime (tripsina,
amilaza);
■minerală: sulfatul de magneziu -un purgativ;
■semisintetice: unele antibiotice (ampicilina);

■sintetice: chimioterapicele, sulfamidele antibacteriene, metode

moderne biotehnologice: tehnica ADN-ului recombinant (insulina
umană), tehnica hibridomului (anticorpii monoclonali).

7
 ETAPELE PARCURSE DE MEDICAMENT ÎN ORGANISM

După administrare, M parcurge 3 faze (etape), care se desfăşoară în

parte simultan:
– Faza biofarmaceutică (galenică) -----eliberarea substanţei active din
preparatul medicamentos, respectiv dizolvarea acesteia în lichidele
biologice, făcând-o disponibilă pentru absorbţia în organism;
– Faza farmacocinetică ----- la nivelul întregului organism, cuprinzând
procesele de absorbţie, distribuţie, metabolizare şi eliminare;
– Faza farmacodinamică ----- are loc în biofază (locul de acţiune al
medicamentului), constând în fixarea şi interacţiunea dintre
medicament şi structurile receptoare, urmată de producerea efectului
farmacodinamic.
9
 TRECEREA MEDICAMENTELOR PRIN MEMBRANELE

Pentru a produce un efect farmacologic

medicamentele trebuie să traverseze
membranele biologice ale organismului.
1972 – Singer & Nicholson –
structură bifosfolipidică de 80-100 Å
în “mozaic fluid”;

-matrice pentru enzime,

farmacoreceptori şi alte proteine
funcţionale şi structurale.

11
Depinde de:
-factori dependenţi de membrană
 conţinutul lipidic, starea fiziologică sau patologică a membranei,
prezenţa porilor, existenţa unor sisteme speciale de transport.
-factori dependenţi de medicamente
 masa moleculară, structura chimică,
constanta de ionizare-pKa.

-factori dependenţi de mediul de pe cele două feţe ale

membranei
 pH-ul, legarea de proteine, vascularizaţia.

12
 Există 2 modalităţi principale:
 procese de transport pasiv
 procese de transport activ
1.Procesele de transport pasiv
a) Filtrarea intervine în cazul moleculelor cu dimensiuni mici şi
hidrosolubile, astfel ele sunt dizolvate în apă şi trec prin pori (8Å)
împreună cu apa (mecanism – diferenţa de presiune hidrostatică sau
osmotică);
- moleculele mai mari pot traversa la nivelul capilarelor, care au un
diametru mai mare al porilor (60-80Å)
- factor limitant: legarea de proteinele plasmatice

13
b) Difuziunea simplă - fără consum de energie, în sensul gradientului de
concentraţie, de la o concentraţie mare la o concentraţie mică depinde de:
 Liposolubilitate
 Gradul de ionizare
 Legarea de proteine
Ex: Subst. LS - pot difuza pe toată suprafaţa membranei,
Subst. HS - numai prin canale preformate sau pori.

Medicam. = electroliţi slabi (acizi sau baze) sub formă ionizată sau neionizată.
Forma neionizată: LS ---- traversează uşor membrana
Forma ionizată: HS-----traversează cu dificultate membrana
14
 I TRANSPORT PASIV I
DIFUZIUNE SIMPLA

MB
••• •••• •
.• . •.•.• •
•
..............

••••• •
• •••• •
•••• •
CONC. MA RE c onc . m ic a

15
3.Difuziunea facilitată ------ în sensul gradientului de concentraţie, de la o
concentraţie mare la o concentraţie mică prin intermediul unor molecule
transportoare numite cărăuşi sau molecule carrier. Se caracterizează prin
specificitate sterică, iar compuşii cu structură asemănătoare pot concura pentru
acelaşi cărăuş.

18
19
 II. Transportul activ ----- decurge cu consum de energie în sens
contrar gradientului de concentraţie. Molecula de medicament este preluată de
pe o parte a membranei şi este transportată pe cealaltă parte, putându -se
acumula într-un anumit compartiment. Are specificitate sterică. Ex: hexozele
şi aminoacizii (transportori specifici în SNC), pompa de iod (în tiroidă).

20
21
 ELEMENTE DE FARMACOCINETICĂ GENERALĂ

Farmacocinetica - studiază modificările cantitative și

calitative, pe care le suferă în timp substanta
medicamentoasă, în funcţie de doză şi calea de
administrare în procesele de

ABSORBȚIE, DISTRIBUȚIE, METABOLIZARE

(biotransformare) și ELIMINARE

22
I. ABSORBŢIA: pătrunderea medicamentului de la locul de administrare
în circulaţia sangvină.
Depinde de:
A)factori esenţiali care caracterizează medicamentul:

 Liposolubilitate
 Grad de ionizare
 Legare de proteine
B)Factori legati de organism
 Calea de administrare;
 Mărimea suprafeţei de contact cu medicamentul;
 Circulaţia sangvină locală;
 Funcţia fiziologică a suprafeţei de contact;
 Modificări patologice (inflamaţie, leziuni);
 Timpul de contact cu membranele absorbante.

23
 ELEMENTE DE FARMACOCINETICĂ GENERALĂ

Căile de administrare a M: naturale şi artificiale.

a)CĂILE NATURALE:

digestivă;
pulmonară;
mucoasele;
tegumentele.

24
1. CALEA DIGESTIVĂ (ENTERALĂ) sau per os (per=pe, oris=
gură) adică prin înghiţire - cel mai frecvent folosită, comodă, avantaj
autoadministrare.

În stomac e infl. de pH-ul sucului gastric şi de prezenţa

alimentelor.
-pH acid al sucului gastric --------- absorbţia sărurilor de fier.
-M cu caracter acid (AAS, FB) se pot absorbi la acest nivel. Bazele slabe
(alcaloizii) - nu se absorb.
-optim – admin. M pe nemâncate (à jeun). Dat. ef. iritant se admin. postprandial,
sau se folosesc forme enterosolubile.
-absorbţia unor M poate fi redusă sau chiar împiedicată de unele alimente: de ex.
tetraciclină + preparate lactate ------ formarea de chelaţi insolubili.

25
-organul specializat pt. absorbţie - intestinul subţire, dat. circulaţiei abundente,

S mari (cca 100 mp), vilozităţilor intestinale şi a proceselor de transport activ.

Se absorb substanţele medicamentoase liposolubile şi cele neionizate (atât
cu caracter slab acid, cât şi slab bazic).
De la nivelul IS, M ajung prin vena portă în ficat......un proces de metabolizare
parţială - “efectul primului pasaj hepatic” sau metabolizare presistemică.

26
2.CALEA PULMONARĂ – admin. medicam. prin inhalaţie. (S mare, vascularizaţie
bogată). Se poate folosi pentru efecte locale (antiastmatice, mucolitice) sau pentru
efecte sistemice (anestezice generale - gaze, lichide volatile). Molecule mici (1-5
microni), liposolubile.

27
3. MUCOASELE pt. efecte sistemice şi locale.
– Mucoasa bucală - f. bine vascularizată, permite absorbţia subst. LS la nivel
sublingual, care ajung direct în VCS cu ocolirea ficatului, cu o viteză mare, efect
rapid. Nitroglicerina se absoarbe în cca 3'. Se admin. astfel şi hormoni dar şi
granulele sau globulele homeopatice.
– Mucoasa rectală se fol. pt.efecte locale sau sistemice. Substanţele LS trec în sânge

la nivelul vv.hemoroidale şi apoi în VCI, cu ocolirea ficatului. Indicată în intoleranţă

gastrică, la hepatici, comatoşi şi copii mici. Dozele mai mari ca pentru calea orală (cu
cca 25-30%). Dezavantaje: absorbţie variabilă (inegală şi incompletă)
– Mucoasa nazală – pentru efecte locale dar şi pt. absorbţia sistemică a unor compuşi
LS (pulberea de retrohipofiză, admin. prin procedeul de prizare).
– Mucoasa conjunctivală - pentru admin. de soluţii, unguente pentru efecte locale.
– Mucoasa genito-urinară - limitat pentru antiseptice, anestezice locale.
28
4.TEGUMENTELE (calea cutanată) nu sunt o cale uzuală de administrare. Se
preferă pt. efecte locale. Medicam. LS se pot absorbi lent, după fricţionare,
masare. Dacă pielea e lezată sau inflamată prezintă o permeabilitate crescută,
putând apare reacţii secundare toxice în urma absorbţiei!

Pt. ef. sistemice - plasturi sau sisteme terapeutice transdermice - TTS (cu
hormoni sau NG).
Pentru subst. HS – abs. cutanată prin intermediul curentului electric - procedeul
iontoforeză (în afecţiunile reumatice).

29
b. CĂILE ARTIFICIALE (INJECTABILE, PARENTERALE) - prin
străpungerea ţesuturilor. Absorbţie rapidă şi completă, avantaj în urgenţe.

Dezavantaje: necesită personal calificat, preparatele sterile, apirogene.

1.CĂILE EXTRAVASCULARE
■Calea intradermică – vol.redus de soluţie (0,02-0,1 ml) pe faţa ant. a antebraţului, în scop
de testare a sensibilităţii organismului sau pt. desensibilizare.
■Calea subcutanată (hipodermică) – vol. 1-2 ml sol. sterile, neiritante, izotone, cu pH
apropiat de neutralitate în ţ.subcutanat, de unde substanţa se absoarbe prin capilarele
sangvine şi limfatice. Inj. pot fi dureroase datorită inervaţiei senzitive bogate.
■Calea intramusculară – muşchii au o vascularizaţie bogată, absorbţie rapidă, inervaţia
senzitivă redusă, mai puţin dureroasă. Sol. apoase, uleioase, substanţe iritante cu pH egal
sau diferit de al plasmei, în cantitate de 1-10 ml. Se fol. şi pt. admin. medicamentelor de
depozit (retard). La sugari şi copii mici – reţinere, risc de fibroză musculară şi atrofie.

30
2.CĂILE INTRAVASCULARE
■Calea intravenoasă - absorbţia rapidă şi completă a medicam., cu apariţia
promptă a efectului terapeutic. E fol. în urgenţele medico-chirurgicale. Se pot da
soluţii apoase izotone, hipertone, cu pH egal sau diferit de al plasmei. Nu se pot
da soluţii uleioase, hipotone, emulsii, suspensii, substanţe hemolitice! Se poate
folosi şi pt. administrarea unor cantităţi mari pe o perioadă lungă de timp în ritm
lent, --- perfuzie.
■Calea intraarterială - rar, pt. dirijarea efectului într-o zonă limitată a
organismului (dg. radiologic în arteriografii sau pt. admin. de citostatice). Riscuri:
hemoragie, spasmul arterial, ischemia acută a ţesuturilor.

31
3. CALEA INTRACARDIACĂ - pentru resuscitare.
4. SEROASELE (pleura, pericardul, peritoneul) - se fol. limitat, pt.adm.
citostatice sau izotopi radioactivi.
5. CALEA INTRAARTICULARĂ ŞI INTRASINOVIALĂ - pentru tratamente
locale la nivelul articulaţiilor.
6. MĂDUVA OSOASĂ - în pediatrie pt. obţinerea unor efecte sistemice.
7. CALEA RAHIDIANĂ - administrarea medicam. la nivelul măduvei spinării. Se
poate realiza intrarahidian, în spaţiul subarahnoidian la nivelul vertebrelor L2-L3
(ex. rahianestezia) sau peridural, în jurul rădăcinilor nervilor spinali (ex.
anestezia epidurală).

32
 ÎNCETINIREA ABSORBȚIEI - scop şi mijloace
1. prelungirea efectului local şi atenuarea/anihilarea celor generale - prin administrarea
concomitentă a unei subst. vasoconstrictoare. Ex. anestezicele locale (xilină, procaină) se
asociază cu adrenalina.
2. pentru realizarea unei acţiuni generale prelungite şi obţinerea preparatelor retard.
 pe cale injectabilă - fol. solvenţi macromoleculari, a esterilor sau admin.sub formă de sol.
uleioase, emulsii sau suspensii, care se absorb lent sau cedează lent substanţele active
(ex.Moldamin -în profilaxia RAA);
 pe cale orală - fol. de drajeuri cu învelişuri multiple (duplex, triplex), de spansule,
comprimate tip sandwich sau cu matriţă inertă;
 pe cale subcutanată - aplicarea sub piele de pelete sau comprimate sterile (de ex. cu
hormoni, disulfiram);
 pe cale cutanată - fol. de plasturi cu absorbţie transdermică (de ex. cu nitroglicerină,
scopolamină).

33
 ELEMENTE DE FARMACOCINETICĂ
GENERALĂ

II. DISTRIBUŢIA MEDICAMENTELOR

- se realizează după absorbţie şi este procesul în care are loc transportul

medicamentelor în sânge şi difuziunea în ţesuturi, cu repartiţia în diferitele compartimente

lichidiene ale organismului.
Se pot deosebi 3 compartimente sau spaţii în care are loc distribuţia medicamentelor:
- intravascular (medicamentele se distribuie numai în sistemul vascular;
- extracelular (medicamentele se distribuie în sânge şi lichidul interstiţial;
- intracelular (medicamentele se distribuie în toată apa organismului;

34
 circulaţia sangvină - organele cu o vascularizaţie bogată (ficat, muşchi, rinichi)
captează o cantitate mare de substanţe, spre deosebire de organele slab irigate
(oase, piele) care captează cantităţi reduse de medicamente.

 permeabilitatea capilară şi existenţa unor bariere fiziologice. Capilarele din

ficat sunt foarte permeabile, sângele venind în contact aproape direct cu celulele
parenchimatoase; în SNC trecerea din sânge în ţesut se face cu greutate deoarece
la acest nivel se află bariera hemato-encefalică (capilarele sangvine sunt
înconjurate de celule gliale cu rol de suport şi trofic al neuronilor). Astfel,
medicamentele LS pot trece cu uşurinţă în creier, iar difuzibilitatea moleculelor HS
este foarte mult limitată; bariera placentară este foarte permeabilă pentru
medicamente, mai ales înspre termen, acestea distribuindu-se şi în organismul
fetal, cu apariţia unor efecte toxice.

35
  raportul dintre solubilitatea în apă şi lipide - medicamentele LS pătrund uşor în
ţesuturile bogate în lipide (creier, ţesut adipos).
 legarea de proteinele plasmatice - fracţiunea legată este inactivă, nu se elimină şi
nu se transformă. Numai fracţiunea liberă este activă farmacodinamic. La nivelul
proteinelor plasmatice au loc fenomene de interacţiune şi concurenţă cu deplasarea
medicamentului legat de pe acest sediu, creşterea eficacităţii lui şi chiar apariţia de
efecte toxice. De ex. în cazul administrării de antiinflamatoare nesteroidiene la bolnavi
aflaţi sub tratament cu anticoagulante orale sau antidiabetice orale, din cauza legării
puternice de proteinele plasmatice ele deplasează de pe acest sediu medicamentele
menţionate, cu creşterea proporţiei formei libere şi apariţia de efecte adverse
(hemoragii, respectiv hipoglicemie).
 legarea de proteinele tisulare poate duce la depozitarea unor medicamente în unele
ţesuturi (ex. tetraciclina se poate acumula în oase). La nivel tisular medicamentele pot
constitui adevărate “situsuri silenţioase”, de unde în anumite condiţii se pot mobiliza,
cu apariţia unor efecte toxice locale sau determinând fenomene de intoxicaţie cronică
(ex. plumbul).
36
 REDISTRIBUŢIA - este procesul invers distribuţiei, când medicamentul, după

distribuţia primară într-un ţesut, ajunge din nou în sânge şi de aici se redistribuie în alt
ţesut.
Acest fenomen are loc în cazul narcoticelor intravenoase, substanţe liposolubile, care
sunt captate de creier, organ bine vascularizat, bogat în lipide. Îşi produc efectul rapid,
apoi trec în sânge şi de aici se redistribuie în ţesutul adipos. Însă, cu toate că efectul
farmacodinamic (narcoza) dispare, ele rămân în organism şi o nouă administrare poate
duce la depăşirea capacităţii organismului de a metaboliza şi elimina medicamentul. De
aceea, este interzisă repetarea administrării în decurs de 24 de ore!

37
 ELEMENTE DE FARMACOCINETICĂ GENERALĂ

III.METABOLIZAREA (BIOTRANSFORMAREA)
MEDICAMENTELOR

- O modalitate de detoxifiere prin care organismul transformă compuşii exogeni,

printr- un lanţ de reacţii biochimice catalizate enzimatic în compuşi inactivi, cu o

hidrosolubilitate mai accentuată, uşor de eliminat.
Reacţiile de biotransformare pot să aibă loc în plasmă, în ficat, plămâni, rinichi.
Principalul organ de metabolizare este ficatul.

38
 Consecinţele metabolizării
medicamentelor

•inactivarea substanţei;
•activarea biologică a substanţei - în acest caz se administrează un pro-drug (compus
inactiv) care în organism se transformă într-un produs activ terapeutic
•creşterea efectului terapeutic;
•obţinerea unor metaboliţi activi din punct de vedere farmacodinamic;
•obţinerea metaboliţilor cu alt efect terapeutic;
•obţinerea metaboliţilor toxici ;
•obţinerea de compuşi toxici - când se administrează un compus inactiv care prin
metabolizare duce la compus toxic (ex: parationul)
Reacţiile de biotransformare se clasifică în 2 categorii:
•Reacţii ale fazei I (nonsintetice)
•Reacţii ale fazei a II-a (de conjugare sau sinteză)
I.Reacţiile fazei I – sunt cele în care apar sau sunt puse în evidenţă
grupări funcţionale care conferă polaritate ridicată compusului respectiv
(reacţii de oxidare, reducere, hidroliză, reacţii mixte).
.

40
II.Reacţiile fazei a II-a (de sinteză sau conjugare) – sunt reacţii în care
metaboliţii primari rezultaţi în reacţiile fazei I sunt conjugaţi cu diferite
substraturi endogene, rezultând metaboliţi secundari, intens polari, cu
hidrosolubilitate mărită, cu capacitate redusă de a traversa membranele
biologice, care sunt uşor eliminabili.
Glucuronoconjugarea
Glutationconjugarea - are loc pentru paracetamol. Dar în doze mari
se ajunge la epuizarea grupărilor –SH libere ale glutationului cu
necroză hepatică.

41
 TIPURILE ŞI FAZELE REACŢIILOR DE
BIOTRANSFORMARE A MEDICAMENTELOR

42
Procesul metabolic de la nivel microzomial hepatic poate fi influenţat de
administrarea concomitentă a mai multor substanţe, în urma unor fenomene de
interacţiune, care sunt inducţia enzimatică şi inhibiţia enzimatică.

A. INDUCŢIA ENZIMATICĂ este un proces metabolic care constă în stimularea sintezei

unor enzime cu rol în metabolizarea medicamentelor, sub acţiunea unei substanţe

exogene numită inductor enzimatic. Astfel, creşte viteza de metabolizare a

medicamentelor, scade concentraţia plasmatică a acestora cu reducerea eficacităţii
terapeutice şi necesitatea creşterii dozei pentru a obţine acelaşi efect terapeutic.
Ex. barbiturice, meprobamatul, fenitoina, carbamazepina, rifampicina, griseofulvina.
-Când substanţa inductoare enzimatică grăbeşte şi propria metabolizare ----- autoinducţie
enzimatică (ex. fenobarbitalul).
Fumul de ţigară şi unele hidrocarburi pot produce fenomenul de inducţie enzimatică,
astfel că la fumători trebuie ajustată doza unor medicamente (ex. teofilina).

43
B. INHIBIŢIA ENZIMATICĂ - este un proces care interferă cu activitatea enzimatică
normală prin inhibarea unor reacţii enzimatice, datorită împiedicării legării substratului.
Acest proces este un fenomen de sens opus inducţiei enzimatice. Administrarea
concomitentă a 2 medicamente care folosesc aceeaşi cale enzimatică sau care se leagă
de aceleaşi situsuri de legare determină apariţia unor concentraţii plasmatice apropiate
de doza toxică, prin inhibarea metabolizării.
Ex. cimetidina, eritromicina, fenilbutazona, cloramfenicolul, ketoconazolul

44
45
46
IV. ELIMINAREA MEDICAMENTELOR

Eliminarea medicamentelor din organism este ultima etapă farmacocinetică.

Mecanismele implicate sunt proprii fiecărei căi de eliminare şi sunt de fapt cele fiziologice

prin care organismul înlătură produşii de metabolism. Medicamentele se elimină ca atare

sau sub forma metaboliţilor rezultaţi prin biotransformare.

Eliminarea se face în principal prin rinichi, ficat, plămâni, mucoase, tegumente şi

secreţia lactată.

47
1.Eliminarea medicamentelor prin rinichi se face prin 3 procese: filtrare glomerulară,
secreţie şi reabsorbţie tubulară.
a.Filtrarea glomerulară - un proces pasiv. Trecerea moleculelor în urina primară este în
funcţie de cantitatea de plasmă filtrată şi de proporţia moleculelor libere din plasmă.
b.Secreţia tubulară - un proces activ realizat prin intermediul unor molecule transportoare
specializate -cărăuşi. Medicamentele pot intra în competiţie pentru secreţia tubulară,

modificându-şi eliminarea (ex. probenecidul scade excreţia penicilinei G, ambele

molecule acide, cu prelungirea efectului penicilinei G în organism).

48
c. Reabsorbţia tubulară - un proces pasiv, prin care medicamentele trec din urina primară
către interstiţiu şi sânge. Substanţele neionizate sunt LS şi deci difuzibile, astfel se
reabsorb; cele ionizate nu difuzează şi rămân în urină. Prin modificarea pH-ului urinar în
aşa fel încât substanţa să ionizeze se poate împiedica procesul de reabsorbţie. Astfel, la
pH acid creşte disocierea substanţelor alcaline cu favorizarea eliminării, iar alcalinizarea
urinii creşte disocierea substanţelor acide şi deci eliminarea acestora.
Importanţă în tratamentul intoxicaţiilor acute medicamentoase. În intoxicaţiile cu
aspirină sau fenobarbital se alcalinizează urina cu NaHCO3, iar în intoxicaţiile cu alcaloizi
se acidifiază urina cu clorură de amoniu sau vitamina C.

49
2.Ficatul este un organ de excreţie prin intermediul secreţiei biliare. Medicamentele sau
metaboliţii acestora folosesc mecanisme transportoare active. Medicamente care se
elimină prin bilă sunt: eritromicina, ampicilina, rifampicina, tetraciclinele, digitoxina,
hormonii steroidieni, tubocurarina. Unele medicamente care formează metaboliţi

glucuronoconjugaţi se elimină prin bilă în intestin, iar de aici se reabsorb, realizând

circuitul entero-hepatic.
3.Plămânul este un organ de excreţie în general pentru acele substanţe care s-au
administrat inhalator: anestezicele generale volatile sau gazoase. Viteza eliminării
depinde de debitul ventilator, debitul circulator, diferenţa de presiune parţială a substanţei
din sânge şi aerul alveolar.
4.Mucoasele pot constitui uneori căi de excreţie pentru unii halogeni (iod, brom), cu
apariţia unor fenomene locale inflamatorii (conjunctivită, rinită).

50
5. La nivelul tegumentelor medicamentele se pot excreta prin intermediul secreţiei
sudorale, seboreice sau la nivelul fanerelor. Sub formă dizolvată în secreţia sudorală pot
determina fenomene iritative şi inflamaţie locală, de ex. bromul se excretă astfel şi
determină acnee bromică.

6. Glanda mamară poate constitui prin secreţia lactată o modalitate de excreţie a unor
medicamente. Medicamentele lipofile pot realiza în lapte concentraţii chiar mai mari decât
cele plasmatice. Fenomenul prezintă importanţă la sugar, deoarece pot apare consecinţe
toxice. De ex. se excretă prin lapte glicozidele antrachinonice şi cloramfenicolul, care sunt
contraindicate în cursul perioadei de alăptare.

51
PRINCIPALII PARAMETRI FARMACOCINETICI

52
 Biodisponibilitatea (Bd) reprezintă fracţia din
doza administrată oral care ajunge în circulaţia
generală.

Timpul de înjumătăţire (T 1/2) este timpul necesar

scăderii la jumătate a concentraţiei
medicamentului în plasmă.
 Farmacocinetica dozelor multiple

• În cazul administrării repetate a medicamentelor contează intervalul de timp dintre

doze. Când intervalul dintre doze este mai mic decât cel necesar epurării
totale (adică de 4 ori timpul de înjumătăţire), substanţa se acumulează. Când
cantitatea administrată devine egală cu cea epurată se realizează o stare de
echilibru sau de platou. În jurul acestui platou se produc fluctuaţii după fiecare
administrare.
La administrări repetate apare riscul intoxicaţiei prin cumulare materială. Dar există
şi situaţia când se produce o cumulare a efectelor în timp sau alobioza (de ex. la
alcoolul etilic).

54
FARMACODINAMIE
 ELEMENTE DE FARMACODINAMIE GENERALĂ

Mecanismul de acţiune al medicamentelor

Farmacodinamia este ramura farmacologiei care studiază efectul medicamentului, în

urma interacţiunii cu structura vie. Ea determină relaţiile de cauzalitate dintre
medicament şi efectul farmacologic prin stabilirea mecanismului de acţiune.
Medicamentele pot acţiona la nivelul diferitelor aparate şi sisteme, la nivel celular şi la
nivel molecular.

1.Acţiunea medicamentelor la nivelul aparatelor şi sistemelor organismului -

medicamentele pot acţiona asupra diferitelor aparate şi sisteme efectoare, precum şi
asupra organismului întreg ca sistem biologic. Astfel, ele pot acţiona asupra sistemului
nervos vegetativ, sistemului nervos central, la nivelul autacoizilor, etc.

57
 ELEMENTE DE FARMACODINAMIE GENERALĂ

2.Acţiunea medicamentelor la nivel celular - majoritatea medicamentelor acţionează

la nivel celular asupra unor structuri biologice ţintă. La nivelul membranei celulare
medicamentele pot modifica transportul unor ioni, cu fenomene de depolarizare şi
excitaţie sau hiperpolarizare cu inhibiţie; funcţia unor mecanisme transportoare
specifice (de ex. tonicardiacele inhibă ATP-aza Na+/K+-dependentă; omeprazolul inhibă
pompa protonică H+/K+-ATP-aza). La nivelul organitelor pot acţiona unele antibiotice

(cloramfenicol, macrolide) care interferă cu sinteza proteică la nivel ribozomial;

corticosteroizii stabilizează membrana lizozomală etc. La nivelul nucleului acţionează
medicamentele anticanceroase, hormonii steroizi.

58
3.Acţiunea medicamentelor la nivel molecular - la acest nivel medicamentele
pot acţiona specific şi nespecific.
•Mecanismele nespecifice sunt fenomene de tip fizic sau fizico-chimic.
Ex.anestezicele generale produc o modificare a stării coloid-osmotice a
membranelor neuronale, cu stabilizare membranară şi inhibiţie.
•Mecanismele specifice se realizează atunci când medicamentul produce
modificări la nivelul unor structuri biologice sau intervine în procese fiziologice.
Ex. influenţarea unor procese biochimice: blocarea unor canale ionice (blocanţii
canalelor de calciu); inhibarea sau stimularea activităţii enzimatice (de ex.
inhibarea activităţii enzimei de conversie a angiotensinei).

59
3.Acţiunea medicamentelor la nivel molecular
Tot specifică este şi acţiunea la nivelul receptorilor farmacologici sau farmacoreceptorilor.
Aceştia sunt macromolecule proteice care au capacitatea de a recunoaşte şi lega specific

molecule mici (mediatori, medicamente), formând complexe, care comandă acţiuni

biologice. Substanţele medicamentoase care stimulează receptorii se numesc agonişti,
iar cele care blochează receptorii se numesc antagonişti.

60
 FARMACORECEPTORII

SINTEZĂ:

• receptorii - proteine care se sintetizează în celule (ribozomi);

• la nivel nuclear există gene care comandă în celule biosinteza
aminoacizilor necesari sintezei receptorilor;

TRANSPORT şi REGLARE A FUNCŢIONĂRII:

• se transportă la nivelul membranei;
• se internalizează în celule (nu mai pot fi stimulaţi de mediator sau agonist!);
• sunt reciclaţi - au un ciclu de viaţă (se desfac, se sintetizează din nou).
 Mecanisme de reglare

• Mecanismul ionic = Este o stare de echilibru dinamic

caracterizată prin modificări în densitatea receptorilor la nivel
celular în funcţie de concentraţia ionilor la nivelul receptorilor
(exemplu receptorii opioizi);

- prin EXCES CRONIC DE AGONIST ( “down regulation” – reglare descendentă - SCĂDEREA

numărului de receptori),
- prin EXCES CRONIC DE ANTAGONIST ( “up regulation” – reglare ascendentă - CREŞTEREA
numărului de receptori);

• Mecanismul umoral:
- hormonii estrogeni - nr. de receptori pentru oxitocină;
- hormonii tiroidieni - nr. de receptori α1-adrenergici.
 TIPURI DE DOZE
Există mai multe tipuri de doze ce caracterizează medicamentele:
I. Dozele eficiente (DE) sau dozele terapeutice - care provoacă efecte
farmacodinamice corespunzătoare d.p.v. terapeutic. Doza eficientă minimă - produce
efect numai la indivizii hipersensibili. Doza maximă tolerată sau doza eficientă 100
(DE 100) - doza care produce efect la toţi indivizii. Doza cea mai semnificativă d.p.v.
biologic este doza eficientă medie (DE 50
),care provoacă efect în 50% din cazuri. În
practica medicală se lucrează cu doze uzuale, care sunt dozele eficiente medii pentru
odată şi pentru 24 de ore. În FR X sunt prevăzute dozele terapeutice maxime, adică
acele cantităţi care pot fi administrate fără risc de intoxicaţie. II.
Dozele toxice (DT) sunt acele doze mai mari decât cele terapeutice care determină
intoxicaţii acute medicamentoase (doză toxică minimă, medie şi maximă).
III. Dozele letale (DL) sunt acele doze care produc moartea animalelor de experienţă.
De ex. DL 1, DL 5, DL 99
. Cea mai importantă este doza letală medie (DL 50
) - doză care
produce moartea a 50% din animalele unui lot de experienţă.

63
 FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ RELAŢIA DOZĂ-EFECT

Efectul medicamentului, ca răspuns la o anumită doză administrată, poate fi influenţat

de mai mulţi factori:

 factori dependenţi de organism

 factori dependenţi de mediu
 efectul placebo

64
a) Factorii dependenţi de organism
 specia - este importantă în cadrul farmacologiei experimentale, deoarece între specii
pot exista deosebiri importante privind metabolizarea sau receptivitatea faţă de
medicament. De asemenea, nu există o suprapunere perfectă între sistemele
biologice de la om şi animal. De ex. iepurele este rezistent la atropină, deoarece
deţine o enzimă care inactivează substanţa, care este însă foarte toxică pentru om.
 vârsta - poate fi cauza unor modificări ale efectelor datorită unor particularităţi
farmacocinetice, mai ales la vârstele extreme.
Astfel, la sugari şi copii mici, masa corporală este mai mică, cantitatea de apă mai mare,
sistemele enzimatice sunt imature. De aceea se folosesc anumite formule. Există formule
care iau în calcul vârsta, altele greutatea corporală. Cele mai bune sunt nomogramele, de
pe care se pot citi direct dozele în funcţie de suprafaţa corporală.

65
Formula lui Young : D =D x V/(V+12), unde D este doza la copil, D este doza
C A
la adult, V este vârsta CcopiAlului (în ani).
Formula lui Clark: DC = D Ax G x F /70, unde G este greutatea copilului în kg, F
este factorul de c orecţi e a masei corporale (egal cu 2 dacă greutatea este
cuprinsă între 10-16 kg; egal cu 1,5 dacă greutatea este cuprinsă între 16-36 kg
şi egal cu 1,25 dacă greutatea este cuprinsă între 36-56 kg).
Formula lui Fried (pentru sugari): D = D x V /150, unde V este vârsta
sugaruluSi (în luAni). S S

La copii distrofici - se foloseşte un procent calculat din doza corespunzătoare

aadultului. (%) CD = 2a + b ± 12, unde a este vârsta copilului (în ani); b este
greutatea copilului (în kg); se adaugă 12 dacă medicamentele sunt bine
suportate de copil (ex. barbituricele) şi se scade 12 dacă copilul prezintă o
tolerabilitate scăzută la medicament (ex. opioidele).
La bătrâni (peste 65 ani) dozele terapeutice trebuie reduse cu cca 25% faţă de
adult.

66
 starea hormonală - poate uneori modifica relaţia doză-efect, deoarece hormonii
androgeni cresc metabolizarea hepatică a medicamentelor, iar estrogenii scad
metabolizarea medicamentelor.

 factorii ereditari - unele deficite enzimatice congenitale, determină apariţia unor

reacţii paradoxale după unele medicamente, c urmare a alterării proceselor de
metabolizare a medicamentelor (aşa numite reacţii de idiosincrazie). Ex.deficitul
congenital de pseudocolinesterază, care determină apariţia apneei prelungite după
administrarea de suxametoniu.

 stările patologice -de obicei o funcţie dereglată este mai sensibilă la acţiunea unui
medicament. De ex. tonicardiacele nu au efect pe miocardul sănătos, dar cresc forţa
de contracţie a miocardului insuficient; antipireticele scad febra, dar nu influenţează
temperatura normală. Insuficienţa renală duce la acumularea medicamentelor care se
elimină renal.

67
b) Factorii dependenţi de mediu
 alimentaţia – poate modifica răspunsul biologic. Astfel, în timpul tratamentului cu
unele antihelmintice nu se consumă alimente bogate în grăsimi, deoarece este
favorizată emulsionarea medicamentelor, cu absorbţia sistemică şi efecte toxice
asupra macroorganismului.
 temperatura ambiantă – poate influenţa eficacitatea unor medicamente. Ex.
antihipertensivele sunt mai eficiente vara datorită vasodilataţiei şi transpiraţiei intense,
cu pierdere marcată de ioni de sodiu, decât iarna când există o vasoconstricţie
reactivă.
 bioritmurile (cronobiologia) – de ex. administrarea glucocorticoizilor se face
dimineaţa, când şi secreţia endogenă de cortizol este maximă, şi astfel se previne
instalarea unei atrofii a corticosuprarenalei, printr-un mecanism de contrareglare.

68
c) Efectul placebo
Placebo este un termen din limba latină, care tradus înseamnă „eu voi place”. Reprezintă
un efect favorabil, de natură psihologică, a unei substanţe sau procedeu terapeutic, fără a
avea legătură cu proprietăţile farmacodinamice ale substanţei sau procedeului folosit.
În farmacologie prin placebo se înţelege efectul unui medicament aparent, lipsit de
substanţă medicamentoasă, dar cu formă identică cu a unui preparat medicamentos. Se
consideră că cca 35% din populaţie sunt placebo reactivi şi un asemenea medicament
aparent poate influenţa la acest segment din populaţie un proces patologic.
Mecanismul - eliberarea de endorfine din nevrax, fenomene de ordin psihologic,
autosugestia, experienţa trecută, reflexele condiţionate. Prezintă efect placebo antialgicele,
anxioliticele, sedativele. Fenomenele organice severe, ex.metastazele sau osteoporoza nu
suferă influenţe placebo.
Importanţă - în cadrul psihoterapiei, permiţând utilizarea unor doze mai mici din
medicamentele active şi reducerea reacţiilor adverse, precum şi în studiile clinice de
evaluare a unui nou medicament, când trebuie întotdeauna să existe un lot martor sau
control tratat cu placebo, iar efectul obţinut după placebo se scade din efectul substanţei de
cercetat. 69
 Interacţiuni de ordin farmacocinetic

1.Interacţiuni în cursul procesului de absorbţie

a) Modificarea de pH a sucurilor gastric şi intestinal -un pH acid reduce absorbţia
medicamentelor alcaline, iar un pH alcalin scade absorbţia medicamentelor acide.
b) Combinarea în tubul digestiv -prin formarea de chelaţi sau complexe greu
absorbabile (tetraciclina în combinaţie cu metale bivalente sau trivalente);
c) Sindroamele de malabsorbţie apărute ca urmare a administrării unor medicamente.
Neomicina prin acest mecanism inhibă absorbţia fierului, vitaminei B12 şi a acidului folic.
d) Întârzierea golirii stomacului poate scădea absorbţia.
e)Scăderea motilităţii intestinale prin parasimpatolitice, antihistaminice H1.
f) Creşterea motilităţii intestinale prin laxative, metoclopramid şi neostigmină
scade absorbţia medicamentelor mai puţin solubile.

70
 Interacţiuni de ordin farmacocinetic

2. Interacţiuni la nivelul procesului de distribuţie

a) Modificarea fluxului sangvin hepatic poate avea consecinţe asupra biodisponibilităţii

medicamentelor metabolizate puternic de către ficat. De exemplu, propranololul
scade fluxul hepatic cu reducerea metabolizării lidocainei.
b) Deplasarea de pe proteinele plasmatice se datorează concurenţei
medicamentelor care se leagă intens de acest sediu. De ex., aspirina deplasează
antidiabeticele orale producând hipoglicemie, iar sulfamidele antibacteriene
deplasează anticoagulantele orale, cu apariţia hemoragiilor.
c) Deplasarea de pe locurile de legare de la nivelul ţesuturilor poate determina creşterea
concentraţiei plasmatice a unor medicamente. De exemplu, verapamilul şi chinidina pot deplasa
digoxina.

71
3. Interacţiuni la nivelul procesului de
metabolizare

a) Inhibiţia enzimatică este realizată de

unele medicamente care inhibă mai ales
enzimele microzomiale oxidative hepatice.
De exemplu, cimetidina, fenilbutazona,
unele sulfamide, cloramfenicolul,
ketoconazolul, disulfiramul micşorează
metabolizarea fenitoinei, anticoagulantelor
orale, teofilinei, diazepamului şi
medazepamului.

72
3. Interacţiuni la nivelul procesului de
metabolizare

a) Inducţia enzimatică
Următoarele substanţe au efect inductor
enzimatic: fenobarbitalul, glutetimida,
fenitoina, carbamazepina, rifampicina,
griseofulvina.
-Fenobarbitalul creşte metabolizarea
anticoagulantelor orale, propranololului,
BCC, glucocorticoizilor.
- Rifampicina creşte metabolizarea
anticoagulantelor orale, estrogenilor,
tolbutamidei, teofilinei, beta-blocanţilor.

73
Interacţiuni de ordin
farmacocinetic
4. Interacţiuni la nivelul procesului de
eliminare
a) Diureticele cresc eliminarea medicamentelor prin modificarea reabsorbţiei
tubulare, iar forţarea

diurezei este o metodă de tratament în cursul intoxicaţiilor acute medicamentoase.

b) Modificarea pH-ului urinar influenţează reabsorbţia tubulară a medicamentelor.
Astfel,
alcalinizarea urinii creşte eliminarea substanţelor acide, iar acidifierea urinii creşte
eliminarea
substanţelor alcaline.
c)Competiţia pentru transportorii activi (carrier) poate reduce eliminarea unor
medicamente. De exemplu, asocierea dintre probenecid şi penicilina G este utilă
în practica terapeutică, deoarece acesta inhibă procesul de eliminare la niv elul
secreţiei tubulare a antibioticului şi-i prelungeşte prezenţa în organism.

74
 INTERACȚIUNI DE ORDIN FARMACODINAMIC

1.Sinergismul constă în intensificarea unor efecte farmacodinamice ca urmare a

asocierii a două sau mai multe medicamente

E AB  E A  E B
Sinergismul aditiv (de sumare) apare atunci când efectul asocierii este egal cu suma
aritmetică a efectelor parţiale. Se produce în urma asocierii medicamentelor cu efecte
similare, cu mecanisme de acţiune asemănătoare. Ex. între medicamentele analgezice
antipiretice – aspirina, paracetamol - care intră în compoziţia unor preparate de tip
antinevralgic (Fasconal P, Codamin P, etc). Avantajul - permite reducerea dozei din
fiecare ingredient şi astfel scăderea incidenţei efectelor adverse.

75
 E AB  E A  E B
b) Sinergismul supraaditiv (potenţializator) se realizează atunci când efectul global al
combinaţiei depăşeşte cu mult suma efectelor parţiale sau asocierea determină
intensificarea unor efecte care se observă numai la unul din medicamentele asociate. Ex.
la asocierea dintre clorpromazină şi anestezice generale se observă intensificarea
marcată a efectului narcotic, cu prelungirea duratei şi profunzimii narcozei. Aceasta
permite folosirea unor doze mai mici de anestezic general cu mai puţine riscuri toxice.

Alte ex. - co-trimoxazol (sulfametoxazol + trimetoprim);

- peniciline cu spectru larg + inhibitori de beta-lactamază (amoxicilină + acid
clavulanic; ampicilină + sulbactam);
- alcool + deprimante centrale
 INTERACŢIUNI DE ORDIN FARMACODINAMIC

2.Antagonismul se produce când o substanţă scade, anulează sau chiar inversează efectul
unei alte substanţe cu care se asociază.
Tipuri:
a) fizico-chimic - se realizează prin reacţii fizice sau chimice. De ex. neutralizarea unui acid
cu o bază; folosirea substanţelor chelatoare (EDTA, DMP) care leagă metale grele;
împiedicarea absorbţiei toxicelor prin folosirea adsorbante (cărbunele medicinal).
b) fiziologic - se produce între două medicamente care acţionează pe aceleaşi structuri
biologice, dar cu mecanisme de acţiune contrare.

De ex. administrarea concomitentă de parasimpatomimetice cu simpatomimetice sau de

central-excitante cu central-deprimante.

77
 INTERACŢIUNI DE ORDIN FARMACODINAMIC

c) farmacologic - se produce la nivelul receptorilor farmacologici. După mecanism este

de 2 feluri:
-competitiv - apare când cele 2 substanţe administrate concomitent concurează pentru
ocuparea aceluiaşi sediu de legare de la nivelul receptorului farmacologic. Este
reciproc complet, reversibil şi specific. Ex. antagonismul dintre morfină şi naloxon.

78
 INTERACŢIUNI DE ORDIN FARMACODINAMIC

-necompetitiv - apare când medicamentele acţionează pe diferite puncte de legare ale

aceluiaşi receptor, fără a intra în competiţie sau acţionează într -un alt moment al
mecanismului de acţiune sau pe receptori diferiţi. Este ireversibil. Ex. antagonizarea
efectului acetilcolinei cu papaverină.

79
 INTERACŢIUNI MEDICAMENTE – ALIMENTE, ALCOOL, TUTUN

Calciul din preparatele lactate formează cu tetraciclina precipitate insolubile numite chelaţi
care împiedică absorbţia digestivă a antibioticului.
Alimentele ce conţin vitamina K (salata verde, spanacul, conopida, broccoli, soia, mazărea)
pot scădea eficacitatea medicamentelor anticoagulante (trombostop, warfarină).
Sucul de grepfruit în cantitate mare incetineşte acţiunea unei enzime implicată în
metabolizarea unor medicamente antialergice (terfenadina, clorfeniramina), antibiotice
macrolide (claritromicină, eritromicină), benzodiazepine (diazepam, midazolam), blocanţi ai
canalelor calciului (nifedipină, amlodipină), determinând creşterea toxicităţii acestora.

80
 INTERACŢIUNI MEDICAMENTE – ALIMENTE, ALCOOL, TUTUN

Carnea friptă pe carbuni („grătarul”) poate genera unele substanţe inductoare enzimatice,
capabile să favorizeze metabolizarea şi eliminarea din organism a medicamentelor

antiastmatice.
Alcoolul etilic inhibă activitatea penicilinelor (penicilina V, ampicilina, amoxicilina, oxacilina),
iar combinaţia alcool-sedative creste timpul de reacţie putând genera accidente de circulaţie,
de muncă.
Fumul de ţigară conţine o substanţă inductoare enzimatică numită benzpiren care poate
accelera metabolizarea aminofilinei că scăderea eficacităţii acesteia, fiind necesare doze
mai mari la fumători.

81
ELEMENTE DE FARMACOTOXICOLOGIE GENERALĂ

Farmacotoxicologia este ramura farmacologiei care se ocupă cu studiul intoxicaţiilor

medicamentoase şi a reacţiilor adverse ale medicamentelor.
INTOXICAŢIILE ACUTE MEDICAMENTOASE
Intoxicaţiile acute medicamentoase reprezintă o stare patologică determinată de
administrarea accidentală sau intenţionată a unei doze mari de medicament, mult
superioare celei terapeutice. Intoxicaţiile cronice fac obiectul toxicomaniilor şi a
dopajului sportiv.
Intoxicaţiile acute medicamentoase ocupă un loc important în patologia umană. Printre
medicamentele incriminate curent în aceste intoxicaţii sunt benzodiazepinele,
barbituricele, antidepresivele, neurolepticele. Uneori apar intoxicaţii cu diverse
asociaţii medicamentoase de deprimante ale sistemului nervos central.
Tratamentul intoxicaţiilor acute constă în măsuri nespecifice, care urmăresc micşorarea
cantităţii de toxic din organism, tratament simptomatic şi susţinerea funcţiilor vitale,
respectiv măsuri specifice care constau în folosirea medicaţiei de tip antidot.
82
a) Măsurile nespecifice
1. Micşorarea cantităţii de toxic în organism se poate realiza prin următoarele mijloace:
- când toxicul a fost ingerat se recomandă provocarea vomei prin stimularea mecanică a peretelui

posterior al faringelui sau prin administrarea de substanţe emetizante: pulbere de ipeca, pulbere de

muştar în apă sau chiar ingestia de apă călduţă. CI: în cazul intoxicaţiilor cu substanţe caustice,

excitante centrale precum şi la comatoşi.

- se pot efectua spălături gastrice, justificate până la cel mult 7 ore de la ingestia toxicului. CI în

intoxicaţia cu caustice şi central-excitante. Se poate folosi şi cărbunele medicinal sau cărbunele

activat, care are proprietăţi adsorbante - „antidot universal”. Are o suprafaţă foarte mare, de cca 1000

mp/g, putând împiedica absorbţia digestivă a unui mare număr de substanţe cu excepţia fierului,

litiului, cianurilor, acizilor tari, bazelor puternice, solvenţilor organici şi agenţilor corozivi.

- se pot administra purgative saline (sulfat de magneziu sau sulfat de sodiu).

- pentru creşterea eliminării urinare a toxicului se administrează manitol sau perfuzie cu furosemid.
- pentru substanţele acide (aspirină, fenobarbital) eliminarea urinară poate creşte prin alcalinizarea

urinii cu bicarbonat de sodiu, iar pentru substanţele bazice (amfetamină) se acidifiază urina cu acid

ascorbic (vitamina C).

- în intoxicaţii masive se face dializă, iar uneori exsanghinotransfuzie.

83
 2. Susţinerea funcţiilor vitale (circulaţia şi respiraţia) se face în servicii de terapie
intensivă prin ventilaţie mecanică, masaj cardiac extern, administrare de vasoactive
simpatomimetice, oxigenoterapie, cu monitorizarea unor parametri ai funcţiei circulatorii,
respiratorii şi a unor reflexe.

b.Măsurile specifice - constau în administrarea de antidoturi - substanţe capabile să

combată specific fenomenele toxice induse de unele medicamente. Ele pot acţiona prin
antagonism chimic, funcţional sau farmacologic.
Nalorfina sau naloxona în intoxicaţii cu morfină şi alte opioide care deprimă centrul
respirator.
Acetilcisteină în intoxicaţii cu paracetamol.

84
 REACŢIILE ADVERSE LA MEDICAMENTE

Reacţiile adverse provocate de medicamente sunt fenomene neplăcute, dăunătoare,

chiar periculoase, care apar la dozele uzuale de medicamente. Frecvenţa lor în condiţii
de spitalizare este de cca 15%. Bătrânii, copiii şi femeile însărcinate prezintă un risc mai
mare.

Principalele simptome se situează în ordinea descrescândă a frecvenţei la nivelul pielii,

tubului digestiv, sistemului nervos central, sângelui, aparatului circulator.

85
 TIPURI DE REACŢII ADVERSE

REACŢII ADVERSE DE TIP TOXIC

REACŢII ADVERSE ASUPRA REPRODUCERII,DE TIP
MUTAGEN, CANCERIGEN
REACŢII ADVERSE DE TIP IDIOSINCRAZIC ŞI
INTOLERANŢA
REACŢII ADVERSE DE TIP ALERGIC
TOLERANŢA, TAHIFILAXIA, REZISTENŢA
DEPENDENŢA
DOPAJUL MEDICAMENTOS (DOPING)

86
 1.REACŢII ADVERSE DE TIP TOXIC
Sunt dependente de doză şi de proprietăţile farmacodinamice ale medicamentului.
Se manifestă prin tulburări funcţionale sau leziuni la nivelul diferitelor aparate şi sisteme.
Factorii care determină dozele uzuale de medicament să provoace fenomene toxice
depind de individ şi de medicament.
a)factorii legaţi de individ
- reactivitatea biologică individuală (prezintă risc indivizii hipersensibili, situaţi în
partea stângă a curbei lui Gauss);
- insuficienţa organelor de epurare (ficat, rinichi);
- anumite stări patologice de organ sau metabolice (ex. miocardul bolnav sau
hipopotasemia favorizează aritmiile);

87
 REACŢII ADVERSE DE TIP TOXIC

b) factori legaţi de medicament

- indicele terapeutic mic (ex. citostaticele, aminoglicozidele, digoxinul);
- folosirea nejustificată a unor căi de administrare cu risc toxic mare (ex.
injectarea intravenoasă a adrenalinei, aminofilinei);
- scheme de administrare inadecvate;
-anumite interacţiuni farmacologice (de ex. asocierea anticoagulante orale-aspirină
poate duce la hemoragii; asocierea antiinflamatoare nesteroidiene-glucocorticoizi
prezintă un risc marcat de a genera ulcer gastric.

88
 Exemple

- evenimente ischemice trombotice CV şi cerebrovasculare : coxibe (rofecoxib -

Vioxx retras de pe piaţă în 2004)
- agranulocitoză: metamizol
- ototoxicitate: la nivel cohlear: kanamicina, amikacina, diuretice de ansă; la nivel
vestibular: streptomicina, gentamicina, minociclina
- leziuni ale cartilajelor de creştere: acid nalidixic, fluorochinolone

89
 II.A.REACŢIILE ADVERSE ASUPRA
REPRODUCERII
Se referă la potenţialul farmacotoxicologic al unor medicamente în urma administrării
lor în cursul perioadei de graviditate.

În funcţie de diferitele stadii ale reproducerii şi dezvoltării fătului, medicamentele pot

influenţa:
- gametogeneza: aberaţii cromozomiale
- blastogeneza (săpt.1-3): se spune că în primele 2 săpt.acţionează legea tot sau
nimic, producând fie moartea zigotului, fie nici un efect, nascându-se un copil normal.
-embriogeneza (săpt.3-8): fie efect letal cu expulzia embrionului, fie efecte teratogene
(dismorfogene) adică malformaţii ale unor ţesuturi şi organe, până la monstruozităţi
incompatibile cu viaţa. În cursul embriogenezei există o sensibilitate maximă, deoarece
organele se află în faza critică de diferenţiere.

90
- fetogeneza (săpt. 9 - luna 9): medicamentele nu pot produce malformaţii (excepţie
pseudohermafroditism, encefalopatie, retard intrauterin). Agresiunea medicamentoasă este
de tip funcţional, respectiv de tip toxic similară cu efectele de tip toxic de la adult, corelându-
se cu doza şi cu durata expunerii.
- perioada prenatală şi obstetricală (travaliu): suferinţe ale fătului cu consecinţe grave sau
accidente obstetricale: naştere prematură, întârzierea travaliului, perturbarea funcţiilor la
nou-născut (închiderea prematură a canalului arterial, risc de sângerare neonatală),
afectarea toxică a nou-născutului prin supradozarea acută a unor substanţe folosite ca
analgezice obstetricale sau sindrom de abstinenţă la nou-născut după administarea
îndelungată în trim.III de psihotrope, benzodiazepine, morfinomimetice.

91
FDA a elaborat un sistem de clasificare a riscului utilizării medicamentelor în sarcină.
Medicamentele sunt împărţite în 5 categorii: A, B, C, D, X în care riscul potenţial
creşte progresiv.

Categoria A: Se pot utiliza fără restricţii în sarcină.

Categoria B: Se pot utiliza în sarcină.

Categoria C: Se pot utiliza în sarcină numai după analiza beneficiu-risc: riscul

pentru făt trebuie să fie mai mic decât beneficiul pentru mamă.

Categoria D: Prezintă contraindicaţie relativă.

Categoria X: Prezintă contraindicaţie absolută la femeia gravidă şi femeia fertilă

în partea a 2-a a ciclului.

92
 MEDICAMENTE ABSOLUT CONTRAINDICATE LA GRAVIDE
DATORITĂ POTENŢIALULUI TERATOGEN

CITOSTATICELE - opresc înmulţirea celulară; produc malformaţii cranio-faciale şi ale

membrelor, anomalii cerebrale cu afectarea inteligenţei şi vorbirii.
SUBSTANŢELE HORMONALE ŞI ANTIHORMONALE - steroizii anabolizanţi produc
masculinizarea fătului de sex feminin, estrogenii feminizarea fătului de sex masculin;
contraceptivele orale au risc de pseudohermafroditism feminin şi azoospermie la fătul
masculin.
MEDICAMENTELE CU ACŢIUNE PE SNC: antiepilepticele (ac.valproic are riscul cel mai
mare - spina bifida, hidrocefalie; carbamazepina - spina bifida, defecte cranio-faciale,
hipoplazia falangelor terminale şi a unghiilor, fenitoina - fisuri palatine, malformaţii cardiace,
ale degetelor, retard postural şi mental); antidepresivele triciclice: malformaţii ale membrelor,
diazepamul: malformaţii cranio-faciale.
ANTICOAGULANTELE ORALE - produc malformaţii cranio-faciale, ale sistemului nervos
central. Se înlocuiesc cu heparină.
ANTIDIABETICELE ORALE - produc malformaţii grave. Se înlocuiesc cu insulină.
ANTIHIPERTENSIVE IECA ŞI ANTAGONIŞTI AT-1 (trim 2 şi 3); malformaţii craniene, ale
tubilor renali.
DERIVAŢII VIT.A, RETINOIZI ANTIACNEICI: malformaţii CV, SNC (hidrocefalie), cranio-

faciale. 93
 MEDICAMENTE CONTRAINDICATE LA GRAVIDE DATORITĂ POTENŢIALULUI
FETOTOXIC

1.Medicamente cu acţiune pe SNC: opioide, morfină (deprimare respiratorie, sindrom de

abstinenţă la n-n); benzodiazepine tip diazepam (sedare, letargie, sindrom de sevraj, detresă
respiratorie neonatală).
2.AINS (indometacin) - B primul trimestru şi D ultimul trimestru: efecte toxice
cardiopulmonare de stază (închiderea prematură a canalului arterial)
3. Salicilaţi, ASA: hemoragii în doze mari
4. Antitiroidiene: guşă, distiroidie
10. AB şi CT : cloramfenicol-sdr.cenuşiu, tetraciclină- dentiţie anormală, colorată în galben,
aminoglicozide - surditate congenitală, fluorochinolone - artropatii, sulfonamide - icter
nuclear, anemie hemolitică.

94
 II.B.REACŢIILE ADVERSE DE TIP MUTAGEN

• Reprezintă apariţia de mutaţii genetice în celulele germinative (ovule,

spermatozoizi) şi transmiterea lor la descendenţi.

• Pot duce la modificări permanente ale genotipului, care după multe generaţii
determină alterarea fenotipului.

• Substanţele care determină efecte mutagene sunt: citostaticele, imunosupresivele,

unele antiepileptice, medicamentele antifungice, fenotiazinele, metronidazolul,
pesticidele organofosforice.

95
 II. C.REACŢIILE ADVERSE DE TIP CANCERIGEN
• Constau în iniţierea sau promovarea procesului neoplazic, fenomen care se poate
realiza în perioade foarte lungi de timp (latenţa până la 30 de ani)

• Apar în urma mutaţiilor produse la nivelul celulelor somatice.

• Substanţele mai des incriminate sunt citostaticele (în special agenţii alchilanţi),
gudroanele, nitrozaminele.

• Alte exemple:

--Cancer de sân şi endometru: terapie estrogenică de substituţie

-Tumori diverse: vit.B12 (favorizează evoluţia prin stimularea sintezei de ADN)

-Efect cancerigen pe rozătoare: astemizol, loratadina, ondansetron, metronidazol.

96
 3.REACŢIILE ADVERSE DE TIP IDIOSINCRAZIC

Sunt provocate de deficienţe enzimatice congenitale, care determină o capacitate redusă

de a metaboliza medicamentele. Ele au următoarele caracteristici: sunt înnăscute,
caracterizează o grupă de populaţie, sunt independente de doză.
Exemple:
 la bolnavii cu deficit de pseudocolinesterază administrarea de suxametoniu duce la
apnee prelungită;
 polimorfismul acetiltransferazelor;
 hemoliza acută prin deficit de G-6-fosfat-dehidrogenază

În cazul intoleranţei nu se cunoaşte mecanismul de producere (ex. intoleranţa la

aspirină).

97
 4.REACŢIILE ADVERSE DE TIP ALERGIC

Reacţiile alergice induse medicamentos sunt efecte nocive care apar la persoane
susceptibile chiar la doze mici, farmacodinamic inactive de medicamente.
Frecvenţa - cca 10% din totalul reacţiilor adverse.
Ele se produc prin intervenţia unor mecanisme imune, după o sensibilizare prealabilă.
Riscul cel mai marcat de sensibilizare apare după aplicare locală.
Alergia este specifică pentru o anumită substanţă chimică, dar poate cuprinde şi compuşi
înrudiţi structural („alergie încrucişată”).
Pe lângă medicamentele propriu-zise, pot fi incriminate ca alergene şi diferite impurităţi
sau substanţe auxiliare conţinute în formele farmaceutice.

98
 REACŢIILE ALERGICE DE TIP I SAU ANAFILACTIC
Aparţin reacţiilor imediate.

Sunt provocate de cuplarea antigenului, care este medicamentul cu imunoglobulinele Ig E,

care acoperă suprafaţa mastocitelor, producându-se degranularea mastocitară (creșterea
permeabilității capilare cu edeme: labial, palpebral, glotic; vasodilatație cu scăderea TA,
spasm al musculaturii netede bronșice; erupții cutanate urticariforme, pruriginoase).
Manifestarea supraacută este șocul anafilactic: dispnee marcată, chiar sufocare prin
edem glotic și spasm bronșic, prăbușirea TA, urticarie.

Produc reacţii alergice de tip anafilactic: penicilinele, cefalosporinele, anestezicele

locale (procaina, xilina).

 Alte medicamente produc reacţii anafilactoide, cu eliberare directă de histamină şi

alte autacoide, fără o sensibilizare prealabilă şi intervenţia mecanismelor imune:
morfina i.v., tubocurarina, dextranii.

 Un tip particular de reacţie anafilactoidă este cea provocată de AINS: asfixie prin
spasm bronşiolar, edem laringian şi/sau colaps. Reacţia este încrucişată pentru
medicamentele aparţinând acestei grupe. 99
 REACŢIILE ALERGICE DE TIP II SAU CITOTOXIC

Se datorează formării de anticorpi de tip Ig G şi Ig M, direcţionaţi împotriva unor

constituenţi tisulari, deveniţi antigenici în urma contactului cu substanţa medicamentoasă.
Astfel, apare liza sau distrugerea ţesutului respectiv.

Ex. anemie hemolitică produsă de primachină, purpura trombocitopenică produsă de

chinidină, granulocitopenia indusă de sulfamide, antitiroidiene.

Un tip special sunt reacţiile citotoxice autoimune, cu formare de anticorpi faţă de antigeni
nativi de pe suprafaţa unor celule, sub influenţa unor medicamente (anemia hemolitică
produsă de metildopa sau lupus eritematos diseminat după sulfasalazină, chinidină.

100
 REACŢIILE ALERGICE DE TIP III SAU PRIN COMPLEXE
IMUNE

Se datorează formării de combinaţii complexe între antigen şi anticorp, care se fixează de

membranele bazale şi vase mici, este activat complementul și apar fenomene
inflamatorii: boala serului (febră, urticarie, adenopatie, artralgii), edem Quincke, tumefieri
articulare, nefrită, vasculite.

Medicamente incriminate: penicilinele, sulfamidele.

O formă severă de vasculită imună este sindromul Stevens Johnson, cauzat de

sulfamide, peniciline, fenitoină, barbiturice.

101
 REACŢIILE ALERGICE DE TIP IV SAU MEDIATE CELULAR
(ÎNTÂRZIATE)

Se realizează prin intervenţia limfocitelor sensibilizate, care eliberează limfokine la

contactul cu antigenul, apoi apar infiltrate cu neutrofile şi macrofage.

Se produc fenomene inflamatorii în jurul vaselor, mai ales cutanat.

Ex. dermatita de contact după neomicină şi fotosensibilizarea produsă de tetraciclină.

102
 5. TOLERANŢA, TAHIFILAXIA, REZISTENŢA
Sunt reacţii adverse caracterizate printr-o reducere a eficacităţii medicamentelor.

a) Toleranţa reprezintă diminuarea progresivă a eficacităţii medicamentului în urma

administrării repetate, menţinerea efectului necesitând creşterea dozei. Mecanismul de
producere e cel mai frecvent farmacocinetic (ex. prin inducţie enzimatică - la fenobarbital)
sau farmacodinamic, prin scăderea sensibilităţii neuronilor.

b) Tahifilaxia este un tip particular de toleranţă care se instalează acut în urma

administrării repetate de medicamente la intervale scurte de timp. Se caracterizează prin
instalare rapidă, reversibilitate după întreruperea tratamentului, durată scurtă.
Mecanismul: epuizarea stocurilor unor agenţi fiziologici responsabili de efectul
medicamentului (ex.efedrină, nitraţi) sau desensibilizarea - down-regulation (în cazul
beta2-stimulatoarelor folosite în astmul bronşic).

c) Rezistenţa este o scădere a sensibilităţii microorganismelor la antibiotice şi

chimioterapice, medicamentul nemaiproducând efect antiinfecţios.
103
 6. DEPENDENŢA
Apare în urma consumului excesiv de medicament fără justificare terapeutică. Este o
stare de intoxicaţie cronică a organismului, caracterizată prin necesitatea imperioasă
de a folosi un anumit medicament. Are următoarele caracteristici:

Dependenţa psihică - este dorinţa invincibilă de ordin psihologic de a administra

medicamentul, datorită euforiei pe care acesta o produce.

Dependenţa fizică - este necesitatea de a continua folosirea medicamentului pentru

a evita tulburările grave ce apar la întreruperea administrării lui. Persoana va lua
medicamentul, de data aceasta, nu datorită dependenţei psihice, ci pentru a evita
apariţia sindromului de abstinenţă sau a sevrajului. Acesta este caracteristic pentru
fiecare substanţă. La câteva ore după oprirea administrării medicamentului apar
fenomene clinice zgomotoase, care reprezintă de fapt o imagine în oglindă a
efectelor medicamentului respectiv: anxietate, disforie, căscat, hipersecreţie
lacrimală, salivară, agitaţie, insomnie, dureri musculare, polipnee, tahicardie,
hipertensiune arterială, crampe abdominale, vomă, diaree, frisoane cu piloerecţie,
104
sudoraţie excesivă, deshidratare, colaps.
 Toleranţa - este diminuarea progresivă a efectului la repetarea administrării,
respectiv necesitatea creşterii dozei pentru a obţine efectul scontat. Aceasta apare
mai ales pentru fenomenele de ordin subiectiv şi mai puţin pentru cele periferice.
Mecanismele toleranţei pot fi de tip farmacocinetic (prin inducţie enzimatică) sau
farmacodinamic (scăderea reactivităţii neuronilor şi intervenţia unor mecanisme
adaptative de sens contrar).
 Intoxicaţia cronică - duce la o degradare fizică, psihică, scăderea rezistenţei la
infecţii, infecţii intercurente cu virusul hepatitei B, HIV.
 Pericolul social (psihotoxicitatea) - persoana prezintă tulburări de comportament,
uneori cu caracter psihotic, recurge la acte antisociale (tâlhărie, crimă), pentru a -şi
procura medicamentul respectiv.

105
Clasificarea dependenţei:
- majoră (eufomanie, narcomanie, addicţie, toxicomanie) - apare după
stupefiante.
- minoră (obişnuinţă, habituaţie, acutumanţă) - apare după laxative.

Substanţele care determină dependenţa majoră:

opioidele (morfină, petidină, fentanyl, heroină);
cocaina;
amfetaminele (amfetamina, ecstasy);
halucinogenele (LSD25, haşişul);
marijuana,
barbituricele + alcool;
benzodiazepinele + alcool;
solvenţii organici (aurolac);
nicotina
alcoolul etilic 106
 BIBLIOGRAFIE

1.CUCUIET S – FARMACOLOGIE. EDITURA UNIVERSITY PRESS

TG.MUREȘ, 2007
2.CRISTEA AN – FARMACIE CLINICĂ, VOL.I, ED.MEDICALĂ BUCUREȘTI,
2006
3.VARI CE, DOGARU MT – MEDICAMENTELE, SARCINA ȘI
ALĂPTAREA.ED.UNIVERSITY PRESS TG.MUREȘ, 2007
ANTIINFLAMATOARE
NESTEROIDIENE
SI STEROIDIENE
 INFLAMATIA
• Inflamatia = reacţie de raspuns normal, de
protectie a organismului, determinata de
diversi factorii nocivi:
– Traumatisme fizice sau chimice
– Microbi
– Alergeni
– Reactii autoimune
 INFLAMATIA
Semnele inflamaţiei
– Roşeaţă
– Căldură
– Tumefiere
– Durere
– Impotenţa funcţională
 INFLAMATIA
• Reactia de raspuns inflamatorie
determina eliberarea de diverși
mediatori:
– 1927 - HISTAMINA
– 1960 - BRADIKININA
– 1975 - PROSTAGLANDINELE
– 1980 - TROMBOXANII
– 1981 - RADICALII LIBERI
 ANTIINFLAMATORII NESTEROIDIENE

• Antiinflamatoriile nesteroidiene (AINS) sunt medicamente

care se folosesc in tratamentul:
durerii , febrei, inflamatiei

analgezice, antipiretice, antiinflamatorii

• Mecanismul de actiune al AINS:

– impiedicarea sintezei mediatorilor inflamatiei pornind
de la acidul arahidonic
 Metabolismul acidului arahidonic
Fosfolipide membranare
Fosfolipaza A2
Acid arahidonic
Ciclooxigenaza Lipooxigenaza

Endopreoxizi Leucotriene
(PGH2, PGG2) LTB4, LTC4, LTD4, LTE4)
Prostaglandin- Tromboxan-sintetaza
sintetaza Prostaciclin-
sintetaza
Prostaglandine Prostacicline Tromboxani
E2, F2, D2 PGI2 = epoprostenol A2, B2

• Nomenclatura:PG = prostaglandine, LT = leucotriene, Litre E, F, H, I = sunt in functie de substituienti

legati de ciclul ciclopentanic,Cifrele = numar de legaturi duble la cele doua lanturi fixate de ciclu
Efectele prostaglandinelor, prostaciclinelor si
tromboxanilor si leucotrienelor
Organ, sistem Efecte Eicosanoide

Vase Vasodilatatie PGI, PGE

Agregare Stimuleaza agregarea TX din trombocite
plachetara Inhiba agregarea PGD2, PGI din endoteliu
Bronsii Bronhoconstrictie PGF, TXA2, LTC4, D4, E4
Bronhodilatatie PGE, PGI
Stomac ↓ secretiei de HCl PGI2
↑secreției de mucus PGE2
(protecție gastrică)
Intestin Diaree PGE, PGF

Rinichi Cresterea flux sanguin PGE1, PGI

renal
Uter Contractie PGE, PGF
Sânge Chemotactism şi activare LTB4
PMN
 • Sinteza si efectele
prostaglandinelor

Alte efecte:
 hipertermie
 efect nociceptiv
 reglare somn
 mentinerea la fat a canalului
arterial
 scaderea presiunii intraoculare
 TIPURI DE CICLOOXIGENAZE
• Ciclooxigenaza(COX1)
= ciclooxigenaza constitutiva
• Localizare in stomac, rinichi, trombocite

• Ciclooxigenaza tip II (COX2)

= ciclooxigenaza indusa- este exprimata in celule
doar dupa stimularea acesteia de catre stimuli
inflamatori- secretata in leucocite, sinoviocite si
cellule endoteliale
• Se formeaza in inflamatii sub influenta Il-1 si a
TNFα
 Mecanismul de actiune al AINS
Fosfolipide membranare
Fosfolipaza A2
Acid arahidonic glucocorticoizi
AINS Ciclooxigenaza Lipooxigenaza

Endopreoxizi Leucotriene
(PGH2, PGG2)LTB4, LTC4, LTD4, LTE4)
Prostaglandin- Tromboxan-sintetaza
sintetaza Prostaciclin-
sintetaza
Prostaglandine Prostacicline Tromboxani
E2, F2, D2 PGI2 = epoprostenol A2, B2

• Nomenclatura:PG = prostaglandine, LT = leucotriene, Litre E, F, H, I = sunt in functie de substituienti

legati de ciclul ciclopentanic,Cifrele = numar de legaturi duble la cele doua lanturi fixate de ciclu
 CLASIFICAREA AINS

1. Inhibitori nespecifici de ciclooxigenaza

2. Inhibitori preferentiali ai ciclooxigenazei 2

3. Inhibitori selectivi de ciclooxigenaza 2

COX este fixata pe membrana celulara , iar acidul arahidonic eliberat prin
dezintegrarea membranei celulare este aspirat in interiorul canalului cox si
transformat in PG.AINS actioneaza in competitie cu acidul arahidonic blocand
accesul acestuia in canalul COX.
COX2 are canal mai mare in cere patruns AINS cu volum mai mare.
1. Inhibitori nespecifici de ciclooxigenaza
1) Salicilaţii
• Acidul acetilsalicilic (aspirina)
2) Derivaţi de paraaminofenol
• Fenacetina
• Paracetamolul
3) Derivaţi de pirazolon şi pirazolidindionă
• Fenilbutazona , fenazona, aminofenazona, metamizolul
(algocalminul)

4) Derivaţi de acid acetic

• Indometacina
1. Inhibitori nespecifici de ciclooxigenaza
5) Derivaţi arilacetici
• Ketorolacul (Ketorol)
• Diclofenacul (Voltaren) - derivat arilacetic
• Aceclofenacul (Aflamil)

6) Derivaţi de acid arilpropionici

• Ibuprofenul (Advil, Paduden, Nurofen cp. 200mg),
• Naproxenul (Aleve cp. 220mg , Reuxen cp. 250mg)
• Ketoprofenul (Ketonal, Profenid cp 100mg)
• Dexketoprofenul (Tador cp 200mg)
1. Inhibitori nespecifici de ciclooxigenaza

7) Fenamaţii
• Acidulul mefenamic (Vidan cp. 500mg)

8) Oxicamii (derivaţi de acid enolic)

• Piroxicamul (Feldene cp. 10mg, Flamexin cp. 20mg)
• Tenoxicamul (Tilcotil cp. 10mg)
2. Inhibitori preferentiali ai ciclooxigenazei 2

• Meloxicam (Movalis cp. 15mg)

• Nimesulid (Aulin cp. 100mg)

• Nabumetona (Nabucox cp. 1g)

3. Inhibitori specifici de ciclooxigenaza 2

COXIBE
• Celecoxib (Celebrex cp. 100, 200mg)

• Etoricoxib (Arcoxia cp. 60, 90, 120 mg)

 Efecte farmacologice ale AINS
1. antiinflamatoare: RAA. PR, SA
• Fenacetina si paracetamolul nu au actiune periferica => nu
sunt antiinflamatorii, ci numai antipretice si analgezice
2. analgezice
• cresc pragul sensibilitatii dureroase
• pentru dureri mici sau moderate
3. antipiretice
• prin inhibare prostaglandine din hipotalamus
4. antiagregante plachetare (aspirina în doze mici)
5. inhibiţia contractiile uterului = efect tocolitic
 Indicatiile AINS

1. Antiinflamatorii
– boli reumatice
• reumatismul articular acut
• poliartrita reumatoida
• spondilita anchilozanta
• artroze
– lombalgie
– artrite
– periartrite
– tendinite
 Indicatiile AINS
• 2. Analgezice
• cefalee
• dismenoree
• nevralgii
• mialgii
NB. Doza analgezica este mai mica decit cea
antiinflamatoare
Cele mai folosite: ibuprofen, ketoprofen
 Indicatiile AINS
• 3. Antipiretice
– ibuprofen mai ales
– NU metamizol (algocalmin) pentru că are
efecte toxice medulare (aplazie medulară)

• 4. Antiagregante – aspirina în doze mici

• 5. Accelerarea inchiderii canalului arterial
la nou nascut
• indometacin
• ibuprofen
 Efectele nedorite ale AINS
1. Digestive-dureri epigastrice, ulcer gastric si duodenal,
HDS.
Inhibitia sintezei de PG de AINS duce la cresterea
secretiei acide si distrugerea barierei de mucus favorizand
ulcerul.Risc crecut de hemoragii digestive au pacientii
peste 60 ani, cu ulcer in antecedente, cu infectii
concomitente cu HP, doze mari, asocieri de AINS
ex. : fenilbutazona, indometacina, naproxen,
piroxicam

2. Hematologice- agranulocitoza, anemie aplastica,

tulburari ale hemostazei
3.Renale- datorate scaderii fluxului sangvin
renal, diminuarii filtratului glomerular cresterii
reabsorbtiei de sodiu si potasiu.

- agravarea IRC - inhiba sinteza PG cu rol

vasodilatator arterial renal
- retentia hidrosalina - stimulare secretie
renina si aldosteron => contraindicate in
HTA, IC, edeme, ascita
- Nefropatie analgezica: fenacetina ,
paracetamol
• 4. Hepatice – cresterea transaminazelor si
uneori a bilirubinei, fosfatazei alkaline si
prelungirea timpului de protrombina.
• 5. Efecte cardio-vasculare- ar putea fi
urmarea perturbarii echilibrului dintre
prostaciclina I2 si TXA2.
• TXA2 este produs via COX1 din trombocite si
induce agregare plachetara, vasoconstrictie in
timp ce PGI2 este dependent de COX2din
endoteliu si determina inhibarea agregarii
plachetare si vasodilatatie.
 Efectele nedorite ale AINS
6. inchiderea prematura de canal arterial

7. prelungirea sarcinii

8. scaderea functiilor spermatozoizilor

9. scaderea rezistenta organismului in infectii

10. crize de astm bronsic

11. alergii, soc

 Comparatie AINS clasice si inhibitori
specifici de COX2
• - au eficacitate similara
• - COX2 au profil de siguranta gastrointestinala crescut
• - nu afecteaza functia plachetara, trombocitele avand
doar COX1.
• - absenta efectului antiagregant plachetar al inhibitorilor
COX2 ar putea creste incidenta accidentelor
trombembolice
• - datorita prezentei COX2 la nivel renal efectele adverse
renale pot fi prezente si la inhibitorii selectivi COX2
Efectele adverse ale AINS
 Interactiuni medicamentoase
• AINS + antivitaminele K (Trombostop) → risc
hemoragie
• Reduc excretia digoxin si metotrexat ducand la
toxicitate
• Diminua efectele diureticelor si betablocantelor
• AINS + IEC duce la hiperpotasemie
• Antiacidele scad absorbtia AINS
• AINS + sulfamide hipoglicemiante → risc
hipoglicemie
Particularitatile farmacologice ale unor
AINS
 ASPIRINA
(Acidul acetilsalicilic)
• Cel mai folosit AINS.
• Particularități comparativ cu celelalte AINS.
– gruparea acetil a aspirinei este cedată COX.
– se formeaza acidul salicilic = principalul metabolit
activ al aspirinei
– COX (prin acetilare) trece din formă activă în formă
inactivă => nu mai determină sinteza de PG și
Tx
• Comparativ cu alte AINS aspirina inhibă
ireversibil COX.
 ASPIRINA
(Acidul acetilsalicilic)
Indicatii si efecte farmacologice in functie de
doza

– doze mici (50 – 150mg/zi)

• inhiba ireversibil COX plachetara care determina
sinteza de TX ( cu rol proagregant)
• inhiba reversibil COX endoteliala (care poate să fie
resintetizată) și care este responsabilă de sinteza de
PGE2 si PGI1 (cu rol antiagregant)
=> actiune antiagreganta cu o durata de
actiune de10 zile
 ASPIRINA
(Acidul acetilsalicilic)
Indicatii si efecte farmacologice in functie de doza

• actiunea antiagreganta durază aprox. 10 zile

– Indicații – prevenirea trombozelor arteriale =>

prevenirea IMA și AVC
• Tratamentul antiagregant pe termen lung, la bolnavii
cardiovasculari mărește speranța de viață.
• Folosirea concomitentă a altor AINS, (ibuprofenul) => se
împiedica efectul antiagregant al aspirinei (prin
împiedicarea acetilării COX1)
• Se poate asocia cu diclofenacul care nu împiedică efectul
antiagregant al aspirinei
• se asociază cu coxibi care nu au acțiune pe COX1.
 ASPIRINA (Acidul acetilsalicilic)
Indicatii si efecte farmacologice in functie de doza
– doze medii (1,5 – 2g/zi) – analgezic, antipiretic

Trebuie evitata la copii cu infecții virale pt. ca poate

determina sindrom Reye (hepatita acută gravă și
encefaplopatie, moarte)

– doze mari peste 3g/zi – antiinflamator

– doze f.mari – actiune anticancerigena

– Acidul salicilic = antiscuamos si keratolitic =>

folosit în dermatologie în tratamentul leziunilor
scuamoase și hiperkeratozelor.
 ASPIRINA
• Reactii adverse
– Dureri epigastrice, voma
– Pierderi singe prin scaun – mecanisme multiple
– Tinitus – la doze mari
– Toxicitate hepatica si renala – la doze mari (Sindrom
Reye la copil)
– Reactii alergice – incrucisare cu alte AINS
– Astm indus de aspirina
– Salicilism – la doze mari, timp indelungat
– Ameteli, greata, voma
– Tinitus, tulburari de vedere
– Somnolenta sau excitatie
– Hipertermie
– Acnee
 ASPIRINA
• Intoxicatia acuta cu aspirina
– Semne
• Tulburari neuropsihice
• Hipertermie
• Convulsii, coma, colaps
• Dezechilibre metabolice
– Doze mari – alcaloza respiratorie prin stimulare centrii
respiratori - de mica durata
– Doze toxice – acidoza respiratorie prin deprimare
respiratie apoi acidoza metabolica prin
metabolitii activ
 ASPIRINA
• Intoxicatia acuta cu aspirina
– Tratament
• Combaterea hipertermiei prin impachetari reci
• Combaterea dezechilibrelor metabolice
– Bicarbonat de sodiu
» Combate acidoza
» Creste eliminarea renala a salicilatilor
• Tratament simptomatic
 Paracetamolul (acetaminofen)

• Este utilizat ca analgezic și antipiretic.

• Este medicamentul de primă intenție în

tratamentul artrozelor.
– Numai dacă nu este răspuns terapeutic la
paracetamol se folosesc alte AINS în
tratamentul artrozei.
 Paracetamolul (acetaminofen)

• Nu are acțiune antiinflamatorie și nu

determină efecte nedorite gastroduodenale.

• Mecanismul de acțiune constă în inhibiția

preferențială a COX3 din SNC.

• Doza zilnică de paracetamol este de până în 3

grame, repartizată în mai multe prize.
 Paracetamolul (acetaminofen)
• Intoxicația acută cu paracetamol
– În ficat se produce epuizarea glutationului endogen
responsabil de metabolizarea paracetamolului prin
conjugare => formarea de metaboliți toxici =>
necroză hepatică, moarte
– antidotul eficace = acetilcisteina
• aduce aportul necesar de glutation pentru
metabolizarea paracetamolului
• acetilcisteina trebuie administrată în primele 8 ore de la
igerarea paracetamolului înainte de formarea
metaboliților toxici.
 Paracetamolul (acetaminofen)
• Fenacetina = precursorul său metabolic al
paracetamolului
– puțin folosita astăzi (mai ales în combinații)

– determină nefrită interstițială (paracetamolul

determină mai puțin nefrită interstițială)
 Inhibitorii specifici de COX2
(Coxibii)
• Efectul antiinflamator, analgezic și antipiretic a
inhibitorilor de COX2 este aproximativ similar cu
inhibitorii neselectivi de COX (AINS convenționale).

• Avantaje
– determină mai puține efecte nedorite
(tulburări digestive, sîngerări și de favorizarea
crizelor de astm)
• Dezavantaje
– Mai ales la bolnavii cardiovasculari
• Complicații cardiovsculare uneori fatală
 Inhibitorii specifici de COX2
(Coxibii)
• Celecoxibul și etoricoxibul
– sunt folosiți în tratamentul bolii artrozice și ai
poliartritei reumatoide.
• Parecoxibul
– condiționat sub formă injectabilă, este folosit și în
dureile postoperatorii.
• Rofecoxibul
– a fost retras de pe piață deoarece a determinat
apariția de reacții grave de tipul infarcului de miocard.
 Inhibitorii specifici de COX2 (Coxibii)
• Rofecoxibul (Vioxx)
– a fost scos de pe piață
– a determinat tromboze datorită efectului proagregant
– Mecanismul efectului proagregant
a.inhibă sinteza de PGI2 din endoteliu (care au
efect antiagregant)

+
b.nu inhibă sinteza de TXA2 sintetizați numai pe
calea COX1 (care au efect proagregant).
a + b = efect predominant proagregant
• Folosirea celorlalalți coxibi la persoanele cu risc
cardiovascular impune prudență.
– se asociază la coxibi a unui inhibitor de COX1 de tipul aspirinei.
VA MULTUMESC!
Analgezicele opioide şi
antagoniştii
 Prin analgezice opioide se înţeleg o serie
de medicamente care combat durerea şi
care se constituie într-o clasă al cărei cap
de serie este opiul şi morfina.
Opiul (greaca opos =suc)este latexul uscat obţinut
prin crestarea capsulelor imature de mac
alb(Papaver somniferum).

Proprietăţile analgezice ale opiului sunt cunoscute de

multe secole, chiar milenii, dar prin 1863 Serturner (un
farmacist german) a izolat morfina din opiu si a
demonstrat că efectele opiului sunt datorate unei
anume substanţe chimice pe care el a denumit-o
morfină, după Morfeus, numele zeului grec al
viselor. Si al somnului.
Ulterior s-a dezvoltat o gamă largă de substanţe cu
structură şi proprietăţi asemănătoare morfinei sau
numai cu proprietăţi asemănătoare acesteia.
Aceste substanţe se numesc opioizi sau opiacee.
Culturi ilegale Asia de Sud-Est “triunghiul
de aur” Tailanda,Laos, Birmania
Tinctura laudanum- Paracelsus
1680-Medicul englez Sydenham descrie
opiul”Dintre remediile pe care Dumnezeu
le-a dat omului ca sa isi aline suferinta,
nici unul nu este atat de universal si
eficace cum este opiul”
Sir William Osler a denumit
morfina”medicamentul zeilor”
Prin opiacee se înţeleg substanţe cu structură
fenantrenică conţinute în opiu şi care au
proprietăţi analgetice, cum ar fi morfina, în opiu
în concentraţie de aproximativ 10% sau codeina
prezentă în opiu în concentraţie de aproximativ
0,5%,tebaina 0,2 % acestia au efecte
preponderent asupra SNC si efecte periferice
reduse
Termenul de opioizi este rezervat multor
substanţe chimice a căror structură
chimică este relativ diferită, iar uneori
foarte diferită de structura chimică a
morfinei, dar care prezintă proprietăţi
foarte asemănătoare cu aceasta. Foarte
adesea însă termenii opiacee şi opioizi se
consideră a fi sinonimi.
 Principalul efect al morfinei este
indiscutabil efectul analgezic, adică acela
de a combate durerea, iar morfina este cel
mai intens analgezic de care dispune
medicina la ora actuală.
 Durerea este o noţiune primara ce nu se poate defini
Se poate spune că există 2 tipuri de durere,
o durere fazică
o durere tonică.

Durerea fazică apare brusc datorită anumitor leziuni,

are caracter ascuţit,
intensitatea sa este direct proporţională cu intensitatea
producerii leziunilor
dispare odată cu încetarea producerii leziunilor.

Durerea tonică este o durere de lungă durată

intensitate nu este proporţională cu intensitatea unor leziuni,
iar uneori nici măcar nu se pot decela astfel de leziuni care să explice
această durere,
este însoţită de o foarte importantă componentă afectivă.

Morfina este mult mai eficace faţă de durerea tonică decât faţă de durerea
fazică. In condiţii clinice este mult mai eficace faţă de durerea
provocată de o boală decât faţă de durerea provocată experimental.
Efectul analgezic al morfinei se manifestă
mai puţin asupra intensităţii percepţiei
dureroase si mai ales asupra
componentelor afective ale durerii. Foarte
adesea bolnavii sub tratament cu morfină
declară că percep în continuare durerea
dar aceasta nu îi mai deranjează.
Morfina are de asemenea un foarte intens efect anxiolitic
fiind practic cel mai puternic anxiolitic de care dispune
medicina.
Efectul anxiolitic se însoţeşte de un important efect
sedativ care poate merge până la efect hipnotic, dar
practic niciodată până la efect anestezic.
De asemenea morfina creşte foarte mult capacitatea de
imaginaţie, aceasta mergând uneori până la vizualizarea
efectivă a fenomenelor imaginate, şi creşte remarcabil
de mult capacitatea de a accepta absurdul.

Toate aceste fenomene se însoţesc, de obicei, de o

stare de foarte mare bine cunoscuta sub numele de
euforie. Este foarte interesant de remarcat că la primele
administrări utilizatorul trăieşte o stare foarte neplăcută,
cunoscută sub numele de disforie.
In timp însă, prin antrenament şi utilizări repetate, starea
de disforie este înlocuită de starea de euforie.
In afara efectelor psihofarmacologice morfina determină de
asemenea o serie de efecte somatice.

La nivelul aparatului respirator morfina determină deprimarea

centrului respirator cu scăderea frecvenţei respiraţiilor şi creşterea
amplitudinii acestora.

La doze mari deprimarea respiratorie este atât de importantă

încât poate produce oprirea respiraţiei şi moartea bolnavului prin
asfixie.

Deprimarea respiraţiei este probabil cea mai importantă reacţie

adversă de tip toxic a morfinei în administrare acută.( riscul
maxim de deprimare respiratorie apare la 10 minute dupa
adm.i.v.. Respectiv 30-90 minute dupa administrarea s.c sau i.m.
Determină de asemenea deprimarea centrului bulbar al tusei,
fiind cel mai puternic antitusiv de care dispune medicina,
determină micşorarea secreţiilor bronşice, iar prin eliberare de
histamină poate determina bronhospasm.
 La nivelul aparatului digestiv morfina produce
scăderea contracţiilor propulsive
creşterea contracţiilor sfincterelor provocând diminuarea tranzitului
intestinal şi constipaţie.

Aceste efecte sunt foarte intense la doze foarte mici, mult mai mici decât
dozele care produc efecte psihofarmacologice, inclusiv analgezic.
Aceasta permite utilizarea morfinei şi opioizilor pentru combaterea
diareei, iar într-un alt context, constipaţia este una din cele mai
frecvente reacţii adverse ale opioizilor.

La nivelul sfincterului biliar (Odi) şi ureterelor morfina determină creşterea

tonusului acestora.
Din aceste considerente morfina pune unele probleme în utilizarea sa ca
analgezic pentru tratamentului colicilor. Prin efectul său analgezic este
diminuată durerea din colici dar creşterea tonusului sfincterelor poate
crea probleme de genul creşterii amilazelor la bolnavii cu colici biliare.
Din aceste considerente în tratamentul colicilor morfina se foloseşte numai în
asociaţie cu antispastice eficace, cum ar fi atropină.
La nivelul aparatului cardio-vascular morfina determină
vasodilataţie sistemică şi deprimarea cordului.
La doze foarte mari poate produce chiar hipotensiune
arterială şi colaps.
Vasodilataţia cerebrală poate fi cauză de creştere a
presiunii intracraniene şi din aceste considerente
morfina poate pune serioase probleme la bolnavii cu
accidente vasculare cerebrale şi boli neurologice în
general.
Asupra ochiului morfina determină mioză( mioza
punctiforma caracteristica in intoxicatia acuta cu
opioide),
asupra aparatului urinar determină creşterea diurezei.
Stimulează zona chemoreceptoare declanşatoare a
vomei producând uneori greţuri şi vărsături.
La anumiţi bolnavi morfina are efect histaminoeliberator
şi prin acest mecanism poate determina
brohoconstricţie şi scăderea marcată a tensiunii
arteriale precum şi fenomene cutanate precum prurit şi
urticarie, dar aceasta se întâmplă relativ rar.
 In administrare acută principala reacţie adversă a
morfinei o reprezintă deprimarea respiraţiei,
în administrare cronică principala reacţie adversă a
morfinei o reprezintă toxicomania şi dependenţa,
cunoscută sub numele de morfinomanie.
Toxicomania şi dependenţa este categoric o reacţie
adversă de tip toxic care este cu atât mai frecventă cu
cât dozele administrate sunt mai mari iar administrarea
se face cu o frecvenţă mai mare.
In principiu toxicomania şi dependenţa se poate deja
instala după o săptămână de utilizare zilnică.
In cazul morfinei, toxicomania şi dependenţa îmbracă
forma completă implicând
 dependenţă fizică,
 dependenţă psihică,
 toleranţă şi
 psihotoxicitate.
 Dependenţa psihică este caracterizată prin dorinţa
foarte mare a utilizatorului de a-şi administra mereu
drogul.

Probabil dependenţa psihică este corelată în foarte

mare măsură cu efectele psihofarmacologice ale
drogului percepute de utilizator ca favorabile:
 starea de euforie,
 înlăturarea anxietăţii,
 creşterea capacităţii de imaginaţie şi a capacităţii de a
accepta absurdul,
 creşterea intensităţii stimulilor pozitivi din punct de
vedere afectiv
 diminuarea intensităţii stimulilor negativi din punct de
vedere afectiv, care fac ca ceea ce este rău să pară mai
puţin rău iar ceea ce este bun să pară şi mai bun.
Indiscutabil această dependenţă psihică depinde foarte
mult de factori de ordin social, de anturaj, de
incapacitatea de adaptare a individului la societate.

Un exemplu sugestiv în acest sens este faptul că iniţial

morfina produce disforie, o stare foarte neplăcută din
punct de vedere psihic.

Cu toate acestea, sub influenţa anturajului utilizatorul

continuă să-şi administreze drogul până când starea
de disforie este înlocuită cu starea de euforie.

Probabil pe acest fenomen se bazează şi vânzătorii

clandestini de droguri care iniţial oferă gratuit drogul
până când utilizatorul devine dependent.
Dependenţa fizică se referă la faptul că oprirea bruscă a
administrării drogului după un timp suficient de îndelungat determină o
serie de manifestări obiective încadrate în ceea ce se numeşte sindrom
de abstinenţă.

în cazul morfinei, şi opioizilor în general, sindromul de abstinenţă este

sever, spectaculos şi periculos.

In principiu manifestările sindromului de abstinenţă sunt inverse faţă de

efectele morfinei.
Bolnavul în sindrom de abstinenţă este agitat, anxios, cu pupile
midriatice, tahipneic
Tensiunea arterială poate fi uşor crescută şi este tahicardie.
Prezintă dureri generalizate, crampe abdominale şi diaree.
Manifestările pot fi uneori foarte severe şi se pot instala fenomene de
deshidratare, hipotensiune arterială şi chiar colaps şi moarte.
Toate aceste manifestări apar la cîteva ore de la oprirea administrării
drogului, sunt maxime la 24-48 de ore şi dispar progresiv în aproximativ o
săptămână.
Ele dispar întotdeauna spectaculos la administrarea de morfină sau un alt
opioid. în fapt severitatea sindromului de abstinenţă este foarte dificil de
apreciat deoarece practic întotdeauna morfinomanul exagerează
simptomatologia pentru a-şi convinge anturajul că el are nevoie de o
nouă administrare a drogului.
Diagnosticul pozitiv pt toxicomanie
Identificare urinara(cantitativa si calitativa)
Complex simptomatologic (TOXIDROM)
Mioza
Paloare
Urme de intepaturi
Sindromul de abstinenţă este indiscutabil un
important factor care îl determină pe toxicoman
să nu renunţe la drog.
în cazuri severe, primele manifestări ale
sindromului de abstinenţă încep să se manifeste
la 2-4 ore de la ultima administrare ceea ce îl
face pe morfinoman să îşi administreze foarte
frecvent drogul.
Sindromul de abstinenţă este încrucişat pentru
toţi opioizii, se manifestă oarecum asemănător
pentru toţi opioizii în principiu severitatea
sindromului de abstinenţă este cu atât mai mică
cu cât timpul de înjumătăţire al toxicului este mai
lung.
Toleranţa constă în faptul că, în timp, pentru a se obţine
anumite efecte ale drogului trebuie administrate doze
din ce în ce mai mari.
în cazul opioizilor toleranţa poate atinge uneori valori
absolut impresionante.
Dacă doza obişnuită de heroină este în jur de 5 mg, un
morfinoman tolerant poate ajunge să suporte doze de
până la 5 g de heroină pe 24 de ore.
Toleranţa în cazul opioizilor este încrucişată pentru toţi
opioizii şi este o toleranţă de tip farmacodinamic,
organismul obişnuindu-se efectiv cu efectele drogului.
Toleranţa nu se instalează chiar pentru toate efectele
morfinei. Se instalează toleranţă pentru majoritatea
efectelor psihofarmacologice ale morfinei, cum ar fi
euforia, efectul anxiolitic, creşterea capacităţii de
imaginaţie şi a capacităţii de a accepta absurdul.
Fenomenul este foarte important pentru că acestea sunt în fapt efectele
căutate de morfinoman şi pentru atingerea lor morfinomanul este tentat să
utilizeze doze din ce în ce mai mari.
Se instalează de asemenea toleranţă faţă de reacţiile adverse ale drogului cum
ar fi efectul de deprimare a respiraţiei şi efectul vomitiv.
Aceasta este de asemenea important pentru că morfinomanul nu numai că
doreşte să-şi administreze doze din ce în ce mai mari, dar şi poate să realizeze
acest lucru prin creşterea suportabilităţii drogului.

In ceea ce priveşte efectul analgezic se dezvoltă toleranţă faţă de efectul

morfinei în durerea fazică, dar toleranţa este extrem de slabă faţă de efectul
analgezic al morfinei în durerea tonică.

Fenomenul este deosebit de important pentru utilizarea clinică a morfinei

pentru tratamentul durerilor cronice.
Pe termen lung în tratamentul durerilor cronice practic nu trebuie crescute
dozele, deoarece nu se instalează toleranţă faţă de efectul analgezic, dar
morfina devine din ce în ce mai bine suportată, deoarece organismul devine
tolerant faţă de reacţiile adverse ale medicamentului.

Există studii clinice care demonstrează că, utilizată pe termen lung în

tratamentul durerilor neoplazice, nu este nevoie de creşterea dozelor de
morfină mai mult decât s-ar putea explica prin agravarea bolii.
Toleranţa la morfină se instalează relativ reprede, începând cu una-
doua săptămână de utilizare.
La oprirea administrării toleranţa scade de asemenea relativ
repede, fiind mult diminuată după 3 zile de pauză şi dispărând
practic după cca. 10 zile.
Această diminuare rapidă a toleranţei este unul din cei mai
importanţi factori care face ca în toxicomania de stradă să se
întâlnească, relativ frecvent, fenomenul de supradoza.

Morfinomanul care este constrâns, din considerente diverse, să facă

o pauză de câteva zile în administrarea drogului (spre exemplu nu
are bani sau nu îşi găseşte dealer-ul), la reluarea administrării, dacă
îşi administrează aceeaşi doză cu care era obişnuit înainte de
pauză, prin dispariţia toleranţei se poate întâmpla ca această doză
să fie prea mare şi să apară fenomene de intoxicaţie acută, inclusiv
cu oprirea respiraţiei şi moarte.

Tratamentul intoxicaţiei acute cu morfină sau cu alţi opioizi constă în

principal în administrarea de antagonişti opioizi.(naloxona det
revenire rapida din coma)
 Psihotoxicitatea, după cum îi spune numele, constă în
producerea unor fenomene psihice de tip toxic.
Creşterea exagerată a imaginaţiei şi chiar euforia
scăderea remarcabilă a discernământului,(morfinomanul nu
mai este capabil să aprecieze valoarea exactă a
lucrurilor, faptelor, fenomenelor sociale, etc.)

Practic, pentru morfinomanul în sindrom de abstinenţă,

singurul lucru care prezintă importanţă este procurarea
drogului şi întregul său comportament este orientat către
atingerea acestui scop.
Pentru atingerea scopului respectiv el nu ezită, uneori,
să apeleze la fapte antisociale cum ar fi furtul, prostituţia
şi chiar crima.
Aceasta face ca delincventa să fie foarte frecventă în
rândul morfinomanilor.
 Tratamentul morfinomaniei este o problemă delicată. El comportă
în principiu 2 etape.

Intr-o primă etapă se pune problema întreruperii administrării

drogului în condiţii de siguranţă pentru pacient,
iar în cea de-a doua etapă se impun măsuri care să împiedice
utilizatorul să revină la toxicomanie.

Prima etapă este una pur medicală, este de durată relativ scurtă şi
nu presupune foarte mari dificultăţi.
In principiu se poate apela la 2 metode.

Una din aceste metode constă în înlocuirea toxicului, de obicei

heroină, mai rar morfină, cu un opioid cu durată lungă de acţiune, de
obicei metadonă, şi ulterior oprirea administrării metadonei.
Metadonă, având un timp de înjumătătire lung, determină, la oprirea
administrării ei, un sindrom de abstinenţă mai slab exprimat, mai
bine suportat şi mult mai puţin periculos.
Ce-a de-a doua metodă constă în oprirea bruscă a administării
drogului şi tratamentul simptomatic al manifestărilor sindromului de
abstinenţă.

Starea de excitaţie psihomotorie se poate trata cu medicamente

sedative sau anxiolitice de tip diazepam,

durerile generalizate se pot trata cu analgezice neopioide de tip

paracetamol,

diareea se poate trata cu antidiareice obişnuite, spre exemplu

codeină.
In general după 7-10 zile manifestările sindromului de abstinenţă
dispar complet. Incercările de diminuare progresivă a dozelor de
opioid şi ulterior încetarea administrării de obicei nu dau rezultate
bune.
In ceea ce priveşte ce-a de-a doua etapă de tratament al
morfinomaniei, care presupune măsuri care să împiedice reluarea
toxicomaniei, este o etapă de durată lungă, extrem de dificilă şi, în
general, cu rezultate slabe. Aceasta presupune mai puţin măsuri
medicale cât mai ales măsuri psihologice şi sociale, scoaterea din
anturaj, etc.
Mecanismul de acţiune al morfinei şi al celorlalţi opioizi
constă în acţionarea unor receptori specifici care au fost numiţi
receptori opioizi.
Iniţial au fost descrise 3 tipuri de receptori opioizi notaţi cu µ, k şi σ.

Ulterior s-a constatat că receptorii σ nu sunt de fapt receptori opioizi

ci receptori pentru fenciclidină, un alt drog utilizat în toxicomania de
stradă, dar care nu este opioid.

în schimb a fost descrisă o nouă categorie de receptori opioizi

notată cu δ. Astăzi se consideră că există cel puţin 3 tipuri de
receptori opioizi, µ, k si δ, dar se discută de asemenea posibilitatea
existenţei şi a altora.

In orice caz receptorii µ, k şi δ au fost relativ bine descrişi atât din

punct de vedere al efectelor specifice, al agoniştilor şi antagoniştilor
selectivi, cât şi din punct de vedere al structurii lor. Morfina
acţionează agonist asupra tuturor acestor receptori.
 In mare acţionarea receptorilor µ determină

 analgezie supraspinală,
 deprimare respiratorie marcată,
 constipaţie,
 euforie,
 dependenţă fizică,
 deprimarea activităţii tubului digestiv şi
 mioză,
acţionarea receptorilor k determină
 analgezie spinală,
 deprimare respiratorie slabă,
 disforie şi
 halucinaţii.
Acţionarea receptorilor δ favorizează efectele acţionării receptorilor µ
şi k astfel încât în unele lucrări se vorbeşte de o cooperare µ- δ,
respectiv k- δ .
In ceea ce priveşte analgezia, opioizii intervin în controlul descendent
al intensităţii informaţiei referitoare la durere transmise prin
intermediul sinapselor din măduva spinării către creier.

La nivelul acestor sinapse medulare, creierul, prin intermediul unor

axoni descendenţi ai unor neuroni situaţi în principal în substanţa
cenuşie din jurul apeductului lui Silvius (substanţa cenuşie
periapeductală), controlează intensitatea informaţiei referitoare la
sensibilitatea dureroasă.

Alte substanţe endogene care exercită un astfel de control spinal

asupra intensităţii semnalului purtător al informaţiei dureroase sunt
probabil serotonina şi noradrenalina.
Receptorii opioizi fac parte din categoria receptorilor
cuplaţi cu preteinele G, acţionarea lor determinând
inhibarea activităţii adenilatciclazei cu scăderea
consecutivă concentraţiei intracelulare de AMPc.
Referitor la scăderea concentraţiei intracelulare a AMPc
există autori care consideră că administrarea cronică de
opioizi ar determina o creştere a sintezei de AMPc
intracelular pe alte căi decât adenilatciclaza inhibată de
opioizi. Această creştere compensatorie de AMPc ar
explica atât fenomenele de toleranţă - ar fi necesare
doze de opioizi din ce în ce mai mari pentru a scădea
cantitatea de AMPc - cât şi sindromul de abstinenţă - la
întreruperea administrării drogului celulele ar avea în
interiorul lor prea mult AMPc şi ar desfăşura o activitate
inversă celei produse de opioid.
 Utilizarea morfinei şi a altor opioizi este mult restricţionată datorită
riscului de a dezvolta toxicomanie şi dependenţă, ceea ce a făcut ca
aceste substanţe să fie considerate substanţe toxice şi stupefiante
sau droguri de mare risc fapt care a impus restricţionarea utilizării lor.

Prin legi specifice este interzisă utilizarea nemedicală a acestor

substanţe iar utilizarea medicală presupune respectarea unor rigori
legislative foarte severe, care să împiedice deturnarea acestor
substanţe de la utilizarea lor medicală legală către utilizarea lor
nemedicală ilegală (ilicită), iar nerespectarea acestor legi se
pedepseşte aspru.

Aceasta nu înseamnă însă că medicamentele respective nu trebuie

prescrise dacă bolnavul are realmente nevoie de ele şi dacă
beneficiile depăşesc riscurile.

Principala indicaţie terapeutică pentru care sunt utilizate aceste

medicamente o reprezintă efectul analgetic foarte intens.

In principiu morfina şi alţi opioizi sunt indicate în tratamentul durerilor

foarte intense care nu pot fi calmate prin alte mijloace.
 Dintre durerile acute opioizii sunt indicaţi
 în tratamentul durerilor din infarctul miocardic acut,
 pancreatita acută,
 colici biliare sau renale care nu cedează la alte mijloace de
tratament,
 în timpul intervenţiilor chirurgicale pentru a completa efectul
analgezic al anestezicelor şi a scădea astfel dozele de anestezice,
 pentru tratamentul durerilor postoperatorii, durerilor traumatice
intense, etc.

Nu se utilizează însă în tratamentul unor dureri acute care pot fi

calmate prin alte mijloace, oricât de intense ar fi aceste dureri, spre
exemplu durerile dentare, evitându-se astfel riscul de a dezvolta
dependenţă.
în colici sau în pancreatită de obicei se asociază cu un antispastic
puternic deoarece există riscul prelungirii spasmului sub efectul
opioizilor, iar la bolnavii cu pancreatită şi canal biliopancreatic
comun există riscul agravării pancreatitei prin creşterea tonusului
sfincterului Odi
. La bolnavii cu dureri posttraumatice se va avea în vedere că
aceste medicamente pot creşte presiunea intracraniană şi vor fi
evitate la cei cu leziuni cranio-cerebrale.

Utilizarea morfinei sau altor opioizi pentru combaterea durerilor la

naştere impune prudenţă datorită riscului de deprimare respiratorie
a nou-născutului, opioizii trecând în general bariera fetoplacentară.

Există însă studii privind utilizarea morfinei în administrare

intrarahidiană sau peridurală ca analgezic la naştere, această cale
de administrare oferind un efect analgezic intens cu riscuri extrem
de mici pentru nou-născut.

Dintre durerile cronice cel mai adesea opioizii sunt indicaţi în

tratamentul durerilor de lungă durată ale bolnavilor neoplazici.

In asemenea cazuri tendinţa este, nu să se recomande opioidul la

nevoie, ci să se administreze în mod continuu pentru a realiza o
concentraţie aproape constantă de medicament în organism, ceea
ce asigură confortul bolnavului, lipsindu-l de durere.
Se apreciază că în aceste condiţii toleranţa este mică pentru efectul
analgezic astfel încât nu este nevoie de creşterea progresivă a
dozelor decât la intervale mari de timp prin agravarea bolii, iar
medicamentul devine din ce în ce mai bine suportat.

Se preferă formele orale de opioizi care sunt mai comod de

administrat pe termen lung.

în cazuri excepţionale se apelează însă şi la alte modalităţi de

administrare, de exemplu pompe automate de perfuzie pentru
administrarea continuă de morfină, pe cale sistemică sau peridural.

Şi alte dureri cronice pot beneficia de administrarea de opioizi pe

termen lung însă se apelează la opioizi numai dacă durerile nu pot fi
calmate prin alte mijloace.

Nu se utilizează opioizii pentru tratamentul durerilor reumatice care

răspund de obicei slab la opioizi, iar riscul de toxicomanie şi
dependenţă este foarte mare
Alte indicaţii ale opioizilor sunt probabil de mai mică importanţă. Morfina
este indicată, probabil mai mult prin tradiţie, în tratamentul edemului
pulmonar acut. în această condiţie clinică medicamentul acţionează
probabil prin deprimarea respiraţiei şi scăderea consumului de oxigen al
muşchilor respiratori, ceea ce previne agravarea brutală a hipoxemiei
datorată inundării alveolelor pulmonare cu revărsat caracteristic edemului
pulmonar acut. Probabil că morfina nu este indispensabilă în edemul
pulmonar acut.

Opioizii pot fi utili de asemenea ca antidiareice. De obicei pentru această

indicaţie se folosesc doze foarte mici în administrare orală; absorbţia
digestivă este mică, efectele sistemice sunt neglijabile iar aceasta face ca
riscul toxicomaniei şi dependenţei practic să lipsească.
La noi în ţară se utilizează, prin tradiţie, ca antidiareic tinctura Davila.

In fine, o altă indicaţie o reprezintă efectul antitusiv. De obicei ca antitusiv

se utilizează codeina, un opioid care prezintă un risc minim de a dezvolta
toxicomanie şi dependenţă. Morfina se poate utiliza ca antitusiv numai în
cazuri foarte speciale când este nevoie de un efect antitusiv foarte intens
iar riscurile pe care le prezintă tusea sunt mari.

Spre exemplu se poate administra morfină ca antitusiv la bolnavii cu

fractură costală la care tusea poate mobiliza coastele rupte cu lezarea
pleurei şi eventual producerea de pneumotorax sau hemotorax.
Agoniştii receptorilor opioizi
Această grupă cuprinde o serie de substanţe agoniste ale tuturor sau
numai unora din receptorii opioizi folosite în principal ca analgezice.
Morfina este nu numai cea mai veche dar poate şi cea mai
importantă substanţă opioidă.
Toate celelalte substanţe opioide se analizează de obicei prin
comparaţie cu morfina.
Principala utilizare terapeutică a morfinei este ca analgezic
Este cel mai puternic analgezic şi este mai eficace în durerile cronice
decât în durerile acute.
Efectul analgezic al morfinei este maxim la cca. o oră de la administrare
şi se menţine aproximativ 4-6 ore.
Dintre durerile cronice răspund relativ slab la morfină durerile
reumatice, care răspund mult mai bine la analgezice-antiinflamatoare.
Doza analgezică obişnuită este de 10 mg administrată
de obicei pe cale subcutanata.
Absorbţia digestivă a morfinei este relativ slaba şi
variabilă.

Se apreciază că doza de 10 mg administrată prin injecţie

subcutanată este aproximativ echivalentă din punct de
vedere analgezic cu doza de 60 mg administrată pe cale
orală.
Administrată la intervale regulate de timp pe cale orală,
absorbţia digestivă a morfinei creşte astfel încât se poate
ajunge ca doza de 10 mg morfină administrată prin
injecţie subcutanată să fie echivalentă cu doza de 30 mg
morfină administrată pe cale orală.

Eliminarea morfinei din organism se face prin

metabolizare hepatică, având un timp de înjumâtăţire de
aproximativ 3 ore.
 Hidromorfona este un derivat semisintetic al morfinei
care are practic aceleaşi proprietăţi cu morfina.

Are însă potenţa mai mare decât morfina, în

administrare injectabilă doza de 10 mg morfină fiind
echivalentă din punct de vedere analgezic cu doza de
1,5 mg hidromorfona.

Datorită potentei mai mari volumul injectabil este mai

mic, ceea ce poate constitui un avantaj în cazul
administrării pe termen lung de injecţii subcutanate sau
intramusculare.
Heroina(diacetil-morfina) este de asemenea un opioid agonist
asupra tuturor receptorilor opioizi având practic toate efectele
morfinei, cu unele particularităţi.
Potenţa heroinei este aproximativ de 2 ori mai mare decât potenţa
morfinei, doza de 10 mg morfină fiind echivalentă cu aproximativ 5
mg de heroină.
In plus heroina pare să străbată mai bine decât morfina bariera
hemato-encefalică.
Acesta este probabil motivul pentru care heroina dezvoltă mai
repede decât morfina toleranţă şi sindrom de abstinenţă. Riscul ca
heroina să dezvolte mai repede toxicomanie şi dependenţă face ca
în unele ţări, inclusiv România, heroina să nu fie autorizata pentru a
fi utilizată ca medicament.

Este posibil ca acesta să fie de asemenea motivul pentru care

heroina este preferată morfinei în toxicomania de stradă.

în alte ţări, spre exemplu în Anglia, heroina este utilizată ca

analgezic fiind o alternativă a morfinei.
 Metadona ( Sintalgon+) este de asemenea un agonist al tuturor
receptorilor opioizi având o potentă analgezică asemănătoare morfinei.

Spre deosebire de morfină însă, metadona se absoarbe mult mai bine

digestiv dozele administrate pe cale injectabilă şi dozele administrate pe
cale orală fiind aproximativ egale din punct de vedere al efectului analgezic.

De asemenea spre deosebire de morfină metadona are un timp de

înjumătăţire mai lung, în jur de 35 de ore. Efectul său are o durată de
aproximativ 3-5 ore după o singură administrare dar în administrări repetate
durata efectului se alungeşte mult.

Această durată mai lungă de acţiune şi absorbţia orală bună sunt unele
avantaje în utilizarea metadonei ca analgezic comparativ cu morfina.

Timpul de înjumătăţire lung face de asemenea ca metadona, dacă se

întrerupe brusc o administrare de lungă durată, să dezvolte un sindrom de
abstinenţă care se instalează mai tardiv şi este mai bine suportat. Aceasta
permite utilizarea metadonei în cura de dezintoxicare a morfinomanilor.
Practic se înlocuieşte morfina sau heroina cu metadona şi ulterior se
opreşte brusc administrarea metadonei, sindromul de abstinenţă fiind astfel
mai tardiv, mai puţin spectaculos, mai puţin periculos şi mai uşor de
contracarat.
Există şi ţări în care metadona se distribuie gratuit
morfinomanilor dependenţi de morfină sau heroină.
Administrarea de metadona produce practic aceleaşi
efecte ca şi administrarea de morfină sau heroină.
Metadona administrandu-se gratuit şi pe cale orală, sunt
foarte mult diminuate însă alte riscuri legate de
toxicomanie: scade traficul ilicit de morfină şi heroină,
scade frecvenţa infecţiilor grave asociate administrării
injectabile necontrolate a drogurilor cum ar fi SIDA şi
hepatita virală şi, în oarecare măsură, scade şi
criminalitatea asociată morfinomaniei.
Din punct de vedere strict medical şi farmacologic însă,
înlocuirea morfinei sau heroinei cu metadona înseamnă
practic înlocuirea toxicomaniei la morfină sau heroină cu
toxicomania la metadona, morfina, heroina şi metadona
având practic aceleaşi efecte.
 Petidina (meperidina in SUA) este de asemenea un opioid agonist
asupra tuturor receptorilor opioizi dar cu alta structură chimică decât
morfina, petidina având o structură chimică oarecum intermediară
între morfină şi atropină.

Potenţa analgezică a petidinei este de aproximativ 10 ori mai mică

decât potenţa analgezică a morfinei, doza de 10 mg morfină fiind
echivalentă din punct de vedere analgezic cu doza de 100 mg
petidina.
In plus faţă de morfină însă petidina are şi efect parasimpatolitic.

Aceasta face ca, spre deosebire de morfină, petidina să nu producă

mioză, uneori poate produce chiar midriază uşoară, iar administrată
în tratamentul colicilor să nu agraveze spasmul sfincterelor aşa cum
face morfina.

Petidina este utilizată ca analgezic, având practic aceleaşi indicaţii

ca şi morfina. Este însă preferată morfinei în tratamentul colicilor.
Codeina este un agonist al tuturor receptorilor opioizi care seamănă
foarte bine din punct de vedere al structurii chimice cu morfina.

Practic codeina este metil-morfină.

Codeina se găseşte ca atare în opiu dar obişnuit se prepară

industrial plecând de la morfină.
în organism codeina se poate transforma în morfină prin demetilare
şi este posibil ca unele efecte ale codeinei să fie de fapt efecte ale
morfinei formată în organism prin demetilarea codeinei.
Codeina diferă relativ mult de morfină din punct de vedere al
efectelor sale asupra organismului.
Efectul analgezic al codeinei este slab comparativ cu al
morfinei,cam 20 apreciindu-se că efectul analgezic al codeinei este
aproximativ de aceeaşi intensitate cu efectul analgezic al
paracetamolului sau aspirinei, riscul codeinei de a produce
toxicomanie şi dependenţă este practic neglijabil.
Au fost semnalate şi cazuri de toxicomanie şi dependenţă la codeina
dar acestea sunt foarte rare, apar numai la utilizarea îndelungată a unor
doze foarte mari şi este posibil să fie datorate morfinei formate în
organism prin metabolizarea codeinei.
in schimb codeina menţine un intens efect antitusiv şi un efect de
încetinire a tranzitului intestinal.
Efectul antitusiv al codeinei se manifestă la doze mai mici decât efectul
analgezic, dozele de codeinâ utilizată ca antitusiv fiind de 15-30 mg pe
când dozele de codeină utilizate ca analgezic sunt de 30-60 mg.

Efectul antitusiv constituie principala utilizare terapeutică a codeinei,

medicamentul fiind indicat în tratamentul tusei seci, spastice, iritative.

Efectul de încetinire a tranzitului intestinal permite utilizarea codeinei în

tratamentul anumitor cazuri selecţionate de boli diareice iar într-un alt
context, constipaţia este una din reacţiile adverse comune ale codeinei.

Codeina este de asemenea utilizată ca analgezic, fie în compoziţia unor

preparate numite antinevralgice, când medicamentul se utilizează în
general în doze mici de 10-30 mg în combinaţie cu alte anlgezice de tip
antipiretic antiinflamator, fie ca atare, de regulă în oncologie, când se
utilizează în doze relativ mari, de 30-60 mg pentru o dată, de regulă
înaintea introducerii morfinei ca analgezic curent în terapia acestor
bolnavi.
Fentanilul (fentanyl), spre deosebire de opioizii de mai sus, este
un agonist selectiv asupra receptorilor opioizi de tip µ, şi are o
potentă de aproximativ 100 de ori mai mare decât morfina.

Faptul că fentanilul nu acţionează pe receptorii k face ca

medicamentul să nu prezinte efecte specifice acestor receptori
precum disforia, halucinaţiile sau creşterea diurezei.
Este de asemenea un medicament foarte liposolubil şi se elimină
din organism prin metabolizare foarte lentă la nivelul ficatului.
Dacă se administrează pe cale injectabilă intravenoasă pătrunde
foarte repede în creier, ceea ce face să aibă un efect foarte rapid şi
intens dar de scurtă durată, deoarece medicamentul este repede
redistribuit din creier către ţesutul adipos.

Aceasta permite utilizarea sa în anesteziologie în asociaţie cu

droperidolul.

Ca analgezic fentanilul se utilizează în administrare transdermică cu

ajutorul unor dispozitive care permit absorbţia lentă şi controlată în
mod continuu pentru o perioadă de aproximativ 3 zile (72 de ore).
Această absorbţie lentă continuă face ca medicamentul
să realizeze concentraţii progresiv crescătoare în paralel
în ţesutul adipos şi în creier, până la valori care ulterior
se stabilizează în platou.
în această formă de utilizare efectul analgezic al
medicamentului se instalează lent, în 24-48 de ore de la
aplicarea dispozitivului transdermic,

se menţine constant pe perioada cât există un astfel de

dispozitiv aplicat pe tegumente şi dispare după
aproximativ 12-24 de ore de la înlăturarea dispozitivului
transdermic.
Sub această formă fentanilul se utilizează pentru
tratamentul durerilor cronice şi continue ale bolnavilor
neoplazici.
Agoniştii-antagonişti ai receptorilor opioizi
Substanţele din această grupă acţionează agonist asupra
receptorilor opiozi de tip k şi antagonist asupra receptorilor opioizi
de tip µ.

Ele se utilizează ca analgezice sau pentru a antagoniza

deprimarea respiratorie produsă de agoniştii receptorilor µ, în
funcţie de raportul între doza care stimulează receptorii k şi doza
care blochează receptorii µ.

Pentazocina (fortral) este un medicament opioid care este agonist

asupra receptorilor opioizi de tip k şi antagonist asupra receptorilor
opioizi de tip µ.

Efectul agonist asupra receptorilor k este probabil mai intens decât

efectul antagonist asupra receptorilor µ, astfel încât, acţionând
asupra receptorilor k, pentazocina prezintă efect de analgezie
spinală.
Potenţa sa este mai mică decât potenţa morfinei, doza de 10 mg
morfină fiind aproximativ echivalentă cu doza 50 mg pentazocina în
administrare parenterală.
în administrare orală efectul analgezic al pentazocinei este mai
slab, probabil datorită biodisponibilităţii reduse ca urmare a
metabolizării sale la primul pasaj hepatic.
Neavând efecte agoniste asupra receptorilor µ pentazocina nu
prezintă efectele specifice morfinei şi datorate stimulării acestor
receptori.
In schimb prezintă efecte caracteristice stimulării receptorilor k
printre care, la doze mari, stare de disforie şi halucinaţii, iar
deprimarea respiratorie este slabă.
Riscul de dependenţă este mai mic decât în cazul morfinei dar nu
este neglijabil.
Dacă se administrează morfinomanilor sau la persoane în
tratament cronic cu opioizi agonisti a ireceptorilor µ, prin blocarea
acestora pentazocina poate declanşa un sever sindrom de
abstinenţă.
Pentazocina poate de asemenea să diminueze deprimarea
respiratorie acuta produsă de dozele mari de agonişti ai
receptorilor µ, dar de obicei se utilizează rar pentru această
indicaţie. De obicei, pentazocina se utilizează ca analgezic având
aproximativ aceleaşi indicaţii ca şi morfina şi reprezentând în
general o etapă de analgezie premergătoare deciziei de a se apela
la morfină.
 Nalorfina este de asemenea un agonist al receptorilor opoizi de tip k şi un
antagonist al receptorilor opioizi de tip µ.

Spre deosebire de pentazocina, în cazul nalorfinei efectele blocante ale

receptorilor opioizi de tip µ se manifestă la doze de aproximativ 10 ori mai
mici decât efectele agoniste asupra receptorilor opioizi de tip k.

Aceasta face ca nalorfina sa se utilizeze în principal pentru combaterea

deprimării respiratorii acute la persoanele cu intoxicaţie acută cu agonişti ai
receptorilor opioizi de tip µ.

Se utilizează în tratamentul supradozărilor de opioizi întâlnite în toxicomania

de stradă şi în combaterea deprimării respiraţiei produsă eventual prin
administrarea intraoperatorie de opioizi.

Efectul analgezic produs prin stimularea receptorilor k face ca

medicamentul administrat postoperator la bolnavii care au primit
intraoperator morfină sau un alt agonist al receptorilor µ, să combată
semnificativ deprimarea respiratorie fără să antagonizeze complet efectul
analgezic, ceea ce prezintă un avantaj pentru acesta indicaţie.
Administrat Ia morfinomani sau la bolnavi în tratament cronic cu
opioizi agonişti ai receptorilor opioizi de tip µ nalorfina
declanşează un sever sindrom de abstinenţă.

Uneori poate declanşa un astfel de sindrom de abstinenţă şi la

morfinomanii care sunt trataţi cu nalorfină pentru combaterea
unui fenomen de supradoză.

Dozele la care nalorfina prezintă efecte analgezice sunt mai mari

decât dozele la care medicamentul antagonizează deprimarea
respiratorie produsă de opioizi astfel încât nalorfina nu se
utilizează ca analgezic.

In doze mari nalorfina poate produce efecte tipice stimulării

receptorilor opioizi de tip k cum ar fi stare de disforie sau
halucinaţii.
Naloxona este medicamentul prototip al acestei grupe. Ea este un
blocant pur al tuturor receptorilor opioizi
Administrată la omul normal nalorfina nu produce practic nici un
efect, dar antagonizează toate efectele tuturor opioizilor, atât ale
agoniştilor (de tipul morfinei) cât şi efectele k ale agoniştilor-
antagonişti (de tipul pentazocinei).

La persoanele dependente de opioizi naloxona declanşează un

sever sindrom de abstinenţă.
Naloxona se utilizează pentru tratamentul intoxicaţiei acute cu
opioizi cum ar fi supradozarea apărută la morfinomani în
toxicomania de stradă, deprimarea respiratorie a nou-născutului din
mamă care a primit opioizi la naştere sau deprimarea respiratorie
produsă de opioizi administraţi intraoperator.
In cazul administrării postoperatorii pentru
combaterea deprimării respiratorii produsă de
opioizii administraţi intraoperator, naloxona,
spre deosebire de nalorfină, are dezavantajul
că înlătură nu numai deprimarea respiratorie ci
şi efectul analgezic.

Naloxona se administrează injectabil intravenos

sau intramuscular, în doze în jur de 0,5 mg şi
antagonizează toate efectele agoniştilor opioizi.
Efectul naloxonei se instalează în 1-2 minute
de la administrare şi durează cca. 2-4 ore.
 Naltrexona este un alt antagonist pur al tuturor receptorilor opioizi
care antagonizează prompt toate efectele agoniştilor opioizi fără să
aibă practic efecte proprii dacă se administrează la omul normal.

Spre deosebire de naloxona, naltrexona se absoarbe bine din tubul

digestiv şi se poate administra pe cale orală, iar efectul său este de
relativ lungă durată menţinându-se aproximativ 24 de ore.

Aceste particularităţi farmacoecinetice au permis utilizarea

naltrexonei pentru combaterea morfinomaniei pe termen lung.

Practic se consideră că un tratament de lungă durată cu naltrexona,

aplicat toxicomanilor după cura de dezintoxicare, ar împiedica
revenirea toxicomanului la morfinomanie, deoarece administrarea
unui opioid în prezenţa blocantului receptorilor opioizi nu ar mai
avea efecte psihofarmacologice.

Din păcate însă studiile clinice au arătat că naltrexona nu

ameliorează rata de revenire la toxicomanie.
 Levorfanolul si dextrometorfanul sunt doi izomeri optici ai unei
substanţe asemănătoare codeinei. Levorfanolul este izomerul
levogir şi are proprietăţi foarte asemănătoare morfinei.
Dextrometorfanul este izomerul dextrogir, este complet lipsit de
efect analgezic, nu produce deloc dependenţă, dar posedă
proprietăţi antitusive de aceeaşi intensitate ca şi codeina.
Efectul antitusiv al dextrometorfanului se exercită foarte probabil
printr-un alt mecanism decât stimularea receptorilor opioizi.

Propoxifenul este un opioid asemănător structural cu metadona.

Are proprietăţi de tip opioid numai izomerul dextrogir, numit
dextropropoxifen. Izomerul levogir, levopropoxifenul, este lipsit de
proprietăţi analgezice dar prezintă proprietăţi antitusive.

Loperamida este un opioid asemănător petidinei, dar spre

deosebire de aceasta, se absoarbe foarte puţin din tubul digestiv şi
nu străbate bariera hemato-encefalică. Loperamida se utilizează
numai in administrare orală ca antidiareic. Riscul de toxicomanie şi
dependenţă este practic nul.
VA MULTUMESC !!!
ANESTEZICE
 ANESTEZICE GENERALE

• Anestezia generală este o stare mai profundă de inconștiență, în care un individ nu poate
răspunde la stimulare. În anestezia generală, toate senzațiile sunt inhibate. Din aceasta cauză,
acest tip de medicamente este folosit în mod special în intervenții chirurgicale.
• Clasificare: - anestezice administrate prin inhalare
- anestezice administrate intravenos
• În general ele sunt substanțe liposolubile, ce le permite să se dizolve în sânge și datorită acestui
lucru ele pot traversa BHE, pentru a-și exercita efectul primar farmacologic la nivelul SNC.
• Stadiile anesteziei generale:
 Stadiul de inducție – pierderea sensibilității
 Stadiul de excitație – pierderea conștienței
 Faza chirurgicală – relaxarea musculaturii, analgezie
 Faza toxică (bulbară) – datorită supradozajului
 Anestezicele inhalatorii

• Sunt substanţe anestezice care se amestecă cu oxigenul în aparatul anestezic,

ajungând în pacient sub formă inhalatorie.
• Evaluarea potenţei anestezicelor inhalatorii se face prin intermediul concentraţiei
alveolare minime (MAC) care este presiunea alveolară parţială minimă la care 50%
dintre persoane nu mişcă la stimulul produs de incizia chirurgicală a tegumentului.
• Protoxidul de azot - gaz incolor, neiritant, neinflamabil, cu potență mica (inducția si
revenirea din narcoza sunt foarte rapide, relaxarea musculară este incompletă, analgezic și
anxiolitic în doze mici, se asociază cu un curarizant).
• Are utilizare în stomatologie și în suplimentarea altor anestezice generale.
• Posibilele efecte adverse includ: grețuri și vărsături, deprimarea măduvei osoase și
distensia viscerelor cavitare. Este contraindicat în obstrucție intestinală și pneumotorax.
 Anestezicele generale inhalatorii lichide
• Farmacodinamie generală:
 Determină creșterea fluxului sangvin cerebral, scad consumul de oxigen din creier
 Deprimă respirația, schimburile gazoase sunt diminuate, bronhodilatație
 Deprimă miocardul și produc vasodilatație
 Relaxarea musculaturii striate și cea uterine
• Reprezentanți:
1. Halotanul:
o este un lichid volatil, incolor, neinflamabil
o inducția și revenirea din narcoză sunt rapide
o relaxarea musculara este incompletă
o scade secrețiile salivare și bronșice
o utilizat în anestezii de scurtă durată la bronșitici și copii
o datorită indicelui terapeutic foarte mic, poate deprima centrii respiratori și vasomotori și poate
produce hipotensiune arterială. Mai produce bradicardie, aritmii, rar icter cu necroză hepatică.
2. Enfluran:
o este un anestezic asemănător Halotanului;
o avantajele utilizării lui sunt date de inducția și revenirea din narcoză foarte rapide, relaxarea musculară
mai bună, risc de aritmii redus și bronhodilatație;
o deprimarea puternică a respirației constituie un dezavantaj.
3. Izofluran:
o este un izomer al Enfluranului;
o inducție rapidă și revenire lentă din narcoză;
o relaxarea musculară mai bună;
o analgezic slab ;
o necesită asocierea cu un opioid;
o efecte adverse: deprimarea respirației, producerea reflexelor de tuse și laringospasm și hipotensiune
arterială.
4. Desfluranul și Sevofluranul:
o inducție și revenire din narcoză rapidă;
o relaxare musculară bună;
o toxicitate de organ neglijabilă.
 Anestezicele generale injectabile
1. Thiopental:
o Thiopentalul acţionează asupra receptorilor GABA prin dublu mecanism: reduce disocierea GABA de
pe receptori şi mimează acţiunea GABA. În plus Thiopentalul interacţionează cu canalele de Na+ şi
împiedică transmisia impulsului la nivel ganglionar, fapt care pare să fie parţial responsabil de efectul
hipotensor;
o duce la pierderea cunoștinței, scăderea metabolismului cerebral și a necesarului de oxigen, scade fluxul
saguin cerebral, reduce tensiunea arterială cu tahicardie reflexă, deprimă centrul respirator
(bronhospasmul și laringospasmul), reacții alergice;
o nu este indicat in: hipersensibilitate, hipovolemie, hipotensiune, stări de șoc, insuficiență cardiacă,
porfirie.
2. Propofol:
o cel mai recent AG intravenos;
o principala ţintă sunt receptorii GABA, scăzând rata de disociere a GABA de pe receptori;
o este o substanță foarte solubilă;
o metabolizarea și eliminarea sunt rapide;
o Efecte și contraindicații similare Thiopentalului.
3. Etomidat:
o are acțiune tot pe GABA receptori;

o 75% din etomidat circulă legat de albuminele serice;

o metabolizarea are loc în ficat iar eliminarea pe cale renală;

o Etomidatul scade fluxul cerebral și metabolismul cerebral, duce la scăderea tensiunii arteriale, depresia minimă a
contractilităţii, depresia respiratorie mult mai redusă decât în cazul altor agenţi, rar apnee, supresia corticosuprarenalei,
reactii alergice, greţuri şi vărsături, porfiria acută intermitentă.
4. Ketamina:
o narcotic nebarbituric, antagonist al receptorilor NMDA (principala țintă) (receptor ionotrop al glutamatului);
o Ketamina mai acţionează şi asupra receptorilor monoaminergici, muscarinici, nicotinici şi a celor pentru opioide și asupra
canalelor de sodiu și calciu;
o traversează rapid bariera encefalică și în plasmă circulă în cea mai mare parte nelegată de proteinele plasmatice;
o metabolismul său este hepatic, rezultând norketamina farmacologic activă;
o produce o anestezie disociativă cu somn superficial, analgezie intensă și amnezie;
o creşte fluxul cerebral, a TA, a frecvenţei cardiace, a debitului cardiac şi a consumului de O 2 miocardic, creşte rezistenţa
vasculară pulmonară şi poate determina apariţia aritmiilor, reacţii alergice, toleranţă şi dependenţă și efecte psihomimetice.
5. Benzodiazepine:
o reprezentanții principali din clasa benzodiazepinelor sunt: Diazepam, Midazolam, Lorazepam,
folosiți și ca premedicație datorită efectului anxiolitic (administrare orală);
• acționează asupra receptorilor specifici facilitând acțiunea GABA, ce determină mărirea frecvenței
deschiderii canalelor de clor, hiperpolarizare și inhibiție postsinaptică;
o au efect anxiolitic și sedativ;
o dezavantajul benzodiazepinelor este reprezentat de durata variabila de acțiune a lor.
6. Flumazenil:
o este o benzodiazepină, antagonist competitiv a benzodiazepinelor agoniste pe receptorii GABA-
ergici;
o efectul apare rapid și este util în accelerarea revenirii din deprimarea produsă de Benzodiazepine.
7. Neuroleptice:
o tranchilizante majore, rar utilizate in AG;
o utilizate prin administrare intramusculară de Droperidol pentru preanestezie, ca antivomitiv, de
obicei în asociere cu Fentanil.
8. Opioide:
o sunt substanțe naturale, de semisinteză, sinteză sau compuși endogeni;
o efecte:
• SNC deprimant: analgezic, sedare, euforie, deprimarea respiratiei, antitusiv;
• SNC excitant: mioză, greturi, vărsături;
• aparatul CV: vasodilatație, hipotensiune;
• aparatul respirator: deprimarea respirației, bronhoconstricție;
• aparatul gastro-intestinal: constipație, colică biliară;
• aparatul genito-urinar: retenție urinară;
• mai produce contracția musculaturii netede.
o reprezentanți: Morfina, Codeina, Meperidina, Fentanil, Sufentanil, Alfentanil
 Anestezice locale
• Anestezicele locale sunt substanțe care se administrează local cu scopul pierderii reversibile,
temporare, a sensibilității dureroase fără pierderea cunoșținței.
• Acționează asupra fibrelor nervoase invers proporțional cu diametrul lor și au afinitate mai
mare pentru fibrele nervoase nociceptive, proprioceptive și somatice.
• Sensul de acțiune este dinspre suprafață spre profunzime, proximal spre distal.
• Chimic, ele se clasifică în anestezice locale amidice și esterice.
• Proprietăți date de structura chimică:
o Potență, direct dependentă de gradul de liposolubilitate;
o Durata de acțiune dependentă de gradul de legare de proteine;
o Timpul de instalare dependent de liposolubilitate și de constanta pKa (o constantă mare
înseamnă un timp de instalare prelungit datorită unei fracții ionizate mari care limitează
penetrarea membranei fosfolipidice);
o Activitate vasodilatatoare intrinsecă;
Mecanism de acțiune
• Anestezicele locale blochează conducerea nervoasă interferând cu propagarea potenţialului
de acţiune prin axon.
• Gradul de liposolubilitate influențează capacitatea anestezicului de a traversa membrana
plasmatică, iar capacitatea de legare de proteinele plasmatice influențează durata de acțiune.
• Există 2 mecanisme de acțiune:
o Acţiunea dependentă de blocarea canalelor de Na – substanţele liposolubile neionizate trec
prin membrana fosfolipidică în axoplasmă unde este protonată, iar în această formă ionizată se
leagă de suprafaţa internă a canalelor de Na, prevenind migrarea Na.
o Mecanismul expansiunii membranare – substanţele neionizate se dizolvă în membrana
fosfolipidică şi determină blocarea matricei canal de Na-lipoproteină, ceea ce va duce la
inactivarea acesteia.
o Blocarea are loc în etape succesive. Inițial apare vasodilataţia periferică şi creşterea
temperatura pielii, continuată apoi de pierderea percepţiei dureroase şi a celei de
temperatură, pierderea propriocepţiei, pierderea senzaţiei de apăsare şi presiune şi, în final,
paralizia motorie.
Farmacocinetica anestezicelor locale
• Absorbţia anestezicelor locale în circulaţia sistemică depinde de caracteristicile anestezicului
utilizat, de prezenţa vasoconstrictoarelor supraadăugate şi de locul administrării.
• Esterii sunt mult mai puţin legaţi de proteinele plasmatice decât amidele. Aceștia sunt
hidrolizați rapid de colinesteraza plasmatică în compuși inactivi.
• Amidele sunt metabolizate hepatic de către amidaze, metabolizare încetinită în cazul
disfuncției proteice.
• Principala cale de eliminare din organism este reprezentată de rinichi. La acest nivel se
produce eliminarea în cantitate mică a anestezicelor în forma lor nemetabolizată și în
cantitate mare a anestezicelor în forma metabolizată.
Farmacodinamia anestezicelor locale
• Intensitatea efectului anestezicelor locale este direct influențată de concentrația soluției,
proprietatea de a se lega de proteine și de vascularizația teritoriului.
• De obicei se administrează în asociere cu un vasoconstrictor pentru a contracara efectul
vasodilatator al anestezicelor care scurtează durata lor acțiune.
Efecte adverse
• Toxicitate (parestezie în extremități urmată de anxietate, senzația morții iminente, agitație,
vertij, convulsii și stop cardiac)
• Starea de ”rău vagal” este cea mai frecventă complicație, se manifestă prin stare de rău,
paloare, transpirații, vertij, greață, bradicardie și leșin și impune efectuarea diagnosticului
diferențial cu șocul anafilactic
• convulsii tonico-clonice, în 2 faze: faza preconvulsivă (tremurături ale musculaturii faciale și
ale extremităților, dezorientare, amețeli, tulburări vizuale și auditive, somnolență) și faza
convulsivă (convulsii și acidoză metabolică).
• pacienții cu insuficiență renală cronică sau glomerulonefrite acute sau cronice au
contraindicație absolută pentru anestezicele locale
 Anestezice locale amidice
1. Lidocaina
• Este cel mai utilizat anestezic local în stomatologie
• Se găsește sub formă de fiole de concentrație 0,5-1-2-4%, cu sau fără adrenalină, sub formă de gel, spray (10 mg
per doză) sau gel
• Puterea de anestezie este mare (de aproximativ petru ori mai mare ca a Procainei), cu o acțiune de aproximativ 90
de minute, dar se însoțește și de toxicitate crescută (de două ori mai mare decât a Procainei)
• La nivelul primului pasaj hepatic se metabolizează prin reacții de oxidare în proporție de aproximativ 70%, iar
eliminarea se face pe cale renală, în aproximativ 12 ore, 10% ca Lidocaină și 90% ca metaboliți
• În doze mici are acțiune asupra durerii centrale și în doze mijlocii asupra durerii periferice
• Celelalte efecte cuprind: bronhodilatator, vasoconstrictor în doze mici, vasodilatator la doze mari și antiaritmic
ventricular (antiaritmic de clasă 1B, blocante ale canalelor de sodiu)
• Utilizările terapeutice includ manevre stomatologice, oftalmologice, intervenții chirurgicale oro-maxilo-faciale,
anestezii spinale, tulburări de ritm ventricular, prevenirea hipertensiunii intracraniene și intubații traheale
• Efecte adverse includ hipotensiunea, hipoglicemia, greața, vărsăturile și este contraindicată în afecțiuni hepato-
renale grave, sindrom convulsiv, cardiopatii decompensate, bloc atrio-ventricular, bradicardie și hipotensiune.
Asocierea cu Adrenalină nu se recomandă în tahicardie, insuficiență coronariană, tulburări de conducere atrio-
ventriculare și hipertensiune malignă.
2. Mepivacaina
• Durata de acțiune este mare, de la 20-40 de minute în anestezia osteodentară până la 3 ore în
anestezia părților moi.
• Are toxicitatea redusă, dar este contraindicată administrarea la gravide.
• Se găsește sub formă de fiole Mepivacaină sau fiole Mepivacaină cu Levornodefrină sau
Adrenalină asociată.
3. Bupivacaina
• Este un anestezic foarte potent, cu o durată a analgeziei postoperatorii de 8 ore pentru mandibulă și
de 5 ore pentru maxilar.
• Comparativ cu alte anestezice are o toxicitate mai crescută.
4. Prilocaina
• Are o durată a anesteziei de 75-90 minute
• Toxicitate foarte redusă
• Metaboliții rezultați produc toluidină care poate da methemglobinemie.
5. Ropivacaina
• Este utilizata în anestezia chirurgicală, bloc epidural, obstretică, infiltrație și în dureri acute
• Este contraindicată copiilor sub 12 ani
 Anestezice locale esterice
1. Procaina
• Are o perioadă de inducție de 6-10 minute și o perioadă de acțiune de 15-30 de minute.
• Metabolizarea se face la nivelul sângelui și eliminarea are loc la nivel renal în proporție de 98%
sub formă de metaboliți.
• Printre efectele sale se numără efectul antiaritmic, vasodilatator arteriolar, biotrofic și antispastic
ușor.
• Este utilizat în toate tipurile de anestezii, cu excepția celei de suprafață.
• Contraindicațiile includ alergia la Procaină, vârsta sub 7 ani, hipotensiune, afecțiuni hepatice și
renale și șocul decompensat.
2. Tetracaina
• Are o toxicitate, potență și durată de acțiune foarte mari. Este folosită în stomatologie,
rahianestezie și anestezia de contact.
3. Clorprocaina
• Este anestezicul local cu toxicitatea cea mai scăzută.
• Durata de acțiune este de aproximativ 30 de minute și se administrează asociat cu Adrenalina.
5. Cocaina
• Este un ester derivat dintr-o plantă numită Erythroxylon coca, de provenienţă sud-
americană
• Este utilizat ca anestezic topic şi ca vasoconstrictor local.
• Se absoarbe cu uşurinţă prin mucoase şi se leagă de proteine în proporţie de 95%.
• Este inactivat hepatic prin hidroliză.
• Se găseşte sub formă de soluţie Moffatt (cocaină 8%, 2 ml, bicarbonat de Na 1%, 2 ml,
adrenalina 1:1000, 1 ml), cu utilizare în ORL şi sub formă de cremă 1%-4%. Are o serie
de reacţii adverse: precipită hipertensiunea arterială şi aritmiile, poate duce la hipotermie.
Doza maximă zilnică este de 1,5 mg/Kgcorp.
 MEDICAŢIA SEDATO-HIPNOTICĂ
ŞI ANXIOLITICĂ

• Barbiturice;
• Benzodiazepine;
• Sedato-hipnotice cu structură diferită de
barbiturice şi benzodiazepine;
• Anxiolitice cu structură diferită de
barbiturice şi benzodiazepine;
Efecte: Definiţii
1. HIPNOTIC (SOMNIFER )- induc un somn
asemănător somnului fiziologic
• uşurează adormirea
• prelungesc somnul /măresc
profunzimea somnului
• medicamentele pot fi
HIPNOINDUCTOARE sau
HIPNOCOERCITIVE

2. SEDATIV - diminuă reacţiile la stimuli şi reduc

performanţele psiho-motorii

3. NARCOTIC - efect necontrolabil (pentru

narcoză se folosesc numai acelea cu
acţiune foarte scurtă)

4. ANXIOLITIC (TRANCHILIZANT) - este un efect

sedativ , dar vizează mai mult afectivitatea,
cu disiparea senzaţiei de anxietate, teamă,
tensiune psihică (acţiune oarecum selectivă
asupra afectivităţii şi emotivităţii).
 Farmacologia transmisiei GABA-ergice

 Sinteza GABA

• GABA provine din acid glutamic sub acţiunea glutamat-decarboxilazei;

 Eliberarea şi interacţiunea cu receptorii

• după eliberare, GABA acţionează 2 tipuri

de receptori:
• ionotropici - GABAA – postsinaptici
(cuplaţi cu canalele de Cl-);
• metabotropici GABAB – pre – şi
postsinaptici (cuplaţi cu proteine Gi 
AMPc  ... 
• inhibă influxul de calciu voltaj
dependent la nivelul terminaţiilor
nervoase   eliberării
mediatorilor;
• deschide canalele de K+  
excitabilitatea.
 Farmacologia transmisiei GABA-
• efectori alosterici:
ergice (II) • care potenţează transmisia GABA-
ergică ( deschiderea canalelor de Cl- 
 Inactivarea GABA
inhibiţie, deprimare centrală) :
• are loc pe 2 căi: • barbiturice (se leagă de situsul
• prin transaminare (sub acţiunea barbituric);
GABA-transaminazei) ; • benzodiazepine şi analogi
• prin recaptare de neuronii GABA- farmacologici (ciclopirolone,
ergici şi astrocite imidazopiridine) – se leagă de
situsul benzodiazepinic;
• neurosteroide – se leagă de un
situs specific (pregnenolona,
hidroxidiona);
• care inhibă transmisia GABA-ergică (
( închiderea canalelor de Cl- 
excitaţie, anatgonizarea efectelor GABA-
ergice) :
• agonişti inverşi ai
benzodiazepinelor - se leagă de
situsul benzodiazepinic;
• antagonişti ai benzodiazepinelor -
se leagă de situsul benzodiazepinic;
• picrotoxina
Se caracterizează prin Somnul fiziologic
1. liniştire,
2. diminuarea excitabilităţii reflexe,
3. parasimpaticotonie:
I. bradicardie,
II. scăderea tonusului vascular,
III. a M.B. şi a temperaturii,
IV. creşterea proceselor de absorbţie şi asimilaţie,
V. mioză,
VI. mărirea tonusului musculaturii netede în tubul
digestiv şi căile respiratorii.
somn lent somn rapid
- activitate EEG sincronizată - activitate EEG desincronizată
- reprezintă 80 % din timpul - reprezintă 20% din timpul
somnului fiziologic somnului fiziologic (apare de 4-6
ori în timpul nopţii)
- pe traseul EEG predomină - pe traseul EEG predomină
undele lente (1 - 3 c / s) şi de undele rapide (20-30 c / s) şi de
amplitudine mare amplitudine mică
- important: se caracterizează
prin apariţia mişcărilor rapide
ale globilor oculari (REM = rapid
eye movements) corelate cu
apariţia viselor (somn
paradoxal).
 Ciclul veghe-somn
• neurotransmitatorii implicaţi în somn
şi veghe sunt:
• serotonina care are rol în
apariţia somnului lent (raphe
magnus);
• fasciculele noradrenergice,
adrenergice şi dopaminergice ce
provin din locus coeruleus şi
produc trezirea corticală prin
conexiuni cu SRA.
SRAA

• la baza somnului stau mecanisme active

ce includ anumite circuite neuronale.
• starea de veghe este menţinută de
Sistemul Reticulat Activator Ascendent.
• somnul poate fi provocat experimental prin
simularea unor regiuni din hipotalamus şi
nucleul caudat;
• rol în producerea somnului s-a atribuit
unor arii ale nucleului tractului solitar şi
nucleilor rapheului trunchiului cerebral.
 Medicaţia sedato-hipnotică
 Clasificare şi anxiolitică

HIPNOTICE:
a) sedato-hipnotice barbiturice
b) sedato-hipnotice benzodiazepinice În funcţie de TIPUL
c) hipnotice cu profil asemanator BZD ACŢIUNII, hipnoticele se
d) hipnotice cu alte structuri împart în:
-HIPNOCOERCITIVE:
e) alte sedative
care forţează somnul,
TRANCHILIZANTE (ANXIOLITICE) -HIPNOINDUCTOARE:
a) anxiolitice benzodiazepinice care favorizează
somnul.
b) anxiolitice nebenzodiazepinice

Hipnoticele se clasifică DUPĂ DURATA ACŢIUNII în:

- hipnotice cu acţiune de durată scurtă care
favorizează adormirea, induc somnul, utile la bolnavii
nevrotici.
- hipnotice cu acţiune de durată lungă, utile în
insomnii, previn trezirea.
 Hipnotice şi sedative –
caracteristici generale
Hipnocoercitivele (ex: barbiturice):
-sunt deprimante SNC neselective, care inhibă difuz difeitele segmente ale SN (scoarţa cerebrală,
formaţiunea reticulată, talamus, hipotalamus, etc.)

EFECTELE DEPRIMANTE SUNT DE INTENSITATE GRADATĂ, DOZĂ-DEPENDENTE:

SEDARE-SOMN HIPNOTIC-SOMN NARCOTIC-COMĂ-MOARTE

-forţează somnul la indivizii sănătoşi care nu suferă de insomnie;

-intrarea în somnul hipnotic forţat de hipnocoercitive este precedată de somnolenţă, iar trezirea se
face cu dificultate şi este precedată de somnolenţă reziduală;

- modifică EEG nocturnă;

- reduc durata somnului paradoxal REM şi o cresc pe cea a somnului lent;
-produc TOLERANŢĂ, cu tendinţă de mărire a dozelor (mecanism
farmacocinetic – autoinducţie enzimatică, secundar farmacodinamic)
-produc DEPENDENŢĂ FIZICĂ, cu SINDROM DE ABSTINENŢĂ, manifestat
prin SIMPTOME DE EXCITAŢIE SNC, PÂNĂ LA CONVULSII;
-la oprirea bruscă a tratamentului, se declanşează efectul ”REBOUND” cu vise
neplăcute;
-SUPRADOZAREA poate fi utilizată în scop de SINUCIDERE.
 Hipnotice şi sedative – caracteristici
generale

Hipnoinductoarele (ex: benzodiazepine, analogi farmacologici -

ciclopirolone, imidazopiridine):
- deprimarea SNC NU este gradat doză dependentă; nu produc somn narcotic nici la doze mari;
-acţionează selectiv asupra unor receptori specifici (situsuri specifice din complexul GABA-ergic);
- efectul hipnogen este mai eident în hiposomnii;
- intrarea şi ieşirea din somn sunt însoţite de somnolenţă incipientă, respectiv rezidulă de
intensitate redusă;
-NU REDUC SEMNIFICATIV DURATA DE SOMN REM, cu vise, şi NU PRODUC EFECTE REBOUND
cu vise neplăcute;
- efectele asupra SNV, circulaţiei şi respiraţiei sunt reduse sau absente;
- DEZVOLTĂ SLAB obişnuinţă sau farmacodependenţă;
-SUPRADOZAREA nu poate fi utilizată ÎN SCOP SUICID.
 BARBITURICE
 Caracteristici generale

• efect HIPNOTIC, respectiv SEDATIV (1/3-1/5 din doza hipnotică);

• efect NARCOTIC necontrolabil (la SUPRADOZARE!) – cu excepţia derivaţilor cu acţiune ultrascurtă,
utilizaţi ca ANESTEZICE GENERALE INTRAVENOASE (TIOPENTAL SODIC, TIOBUTABARBITAL,
METOHEXITAL);
• NU AU EFECT ANXIOLITIC (TRANCHILIZANT!)

 Mecanism de acţiune

• deprimă activitatea SRAA din nucleii talamici, împiedicând menţinerea vigilităţii; efectul se extinde şi la
nivelul scoarţei cerebrale şi centrii subcorticali
•mecanismul molecular:
• potenţează efectele pre- şi post sinaptice ale GABA, cu facilitarea deschiderii canalelor de
clorură (în urma legării de situsul barbituric);
• la doze mari deschid canalul de clorură chiar în absenţa GABA (cresc durata medie de
deschidere a canalului);
• mecanisme accesorii biochimice:
• inhibă enzimele flavoproteice din lanţul de oxido-reducere;
• inhibă oxidarea glucozei, a piruvatului, decuplează fosforilarea oxidativă, blochează sinteza ATP.
 BARBITURICE
 Indicaţii
Prin diminuarea excitabilităţii scoarţei
produc
1. sedare, în doză de 15-30 mg -
nevroze vegetative, afecţiuni
psiho-somatice;
2. hipnoză, în doză de 100 mg
3. narcoză
4. comă
Unele au caracter anticonvulsivant
(FENOBARBITAL)- în doză de 100-200
mg
N.B. :
 Au EFECT ENZIMOINDUCTOR care se
valorifică în stări de hiperbilirubinemie
Reacţii
 adverse/Contraindicaţii
• dezvoltă toleranţă
• efect paradoxal- producând stare
de excitaţie (copiii mici), stare
confusională la bătrâni,
• dereglează modelului fiziologic
de somn, datorită scurtării fazelor
de somn rapid:
• insomnie, pavor nocturn, tulburări
psihice şi de afect;
• prin efect enzimoinductor pot
favoriza metabolizarea altor
medicamente, scăzându-le
eficacitatea
• la bolnavii cu porfirie hepatică
poate declanşa o criză severă,
datorită creşterii cantităţii de
porfirine sintetizate în ficat.
INTOXICAŢIA ACUTĂ

Este provocată de doze de 10-20x BARBITURICE

mai mari ca doza terapeutică.
Caracteristici: stare comatoasă,
dezvoltarea insuficienţei circulatorii,
respiratorii şi comă.
INTOXICAŢIA CRONICĂ
Complicaţii - bronhopneumonie.
TRATAMENT:
Tratament îndelungat cu doze mari (400-800
- se încearcă eliminarea toxicului
mg/zi)
neabsorbit prin SPĂLĂTURĂ
Caracteristici: stare confuzivă, tulburări
GASTRICĂ;
afective, nistagmus, dizartrie, dependenţă
- SUSŢINEREA FUNCŢIILOR VITALE
fizică şi psihică
prin menţinerea diurezei
Tratament:
- ALCALINIZAREA URINII;
- OPRIREA TREPTATĂ a MEDICAŢIEI (nu brusc
- hemodializă, dializă peritoneală,
pentru a preveni sindromul de abstinenţă -
transfuzie;
poate declanşa convulsii)
-administrare de antibiotice pentru
prevenirea complicaţiilor;
Barbituricele, în funcţie de durata acţiunii se împart în 3 grupe:
a) Derivaţi cu acţiune de durată lungă:

Barbital

Fenobarbital
– sedativ în doză de 15-30 mg,
se indică în cazuri de - hiperexcitabilitate psihică
- nevroze vegetative
- afecţiuni psiho-somatice
- hipnotic în doză de 100 mg
- anticonvulsivant în doză de 100-200 mg
b) Derivaţi cu acţiune medie şi scurtă:
Amobarbital

Ciclobarbital

Secobarbital

Pentobarbital

c) Derivaţi cu acţiune ultrascurtă - se folosesc pentru narcoza i.v

 BENZODIAZEPINE
 Caracteristici generale

• EFECT TRANCHILIZANT (ANXIOLITIC)

• efect SEDATO-HIPNOTIC (utilizat în practică pentru unii compuşi : midazolam oral, nitrazepam,
flunitrazepam, lorazepam, tofisopam);
• efect ANTICONVULSIVANT-ANTIEPILEPTIC (utilizat în practică pentru unii compuşi : clonazepam,
nitrazepam);
• efect MIORELAXANT;
• unii compuşi se pot utiliza pentru inducţia anesteziei (midazolam i.v., diazepam i.v,)

 Mecanism de acţiune

• benzodiazepinele potenţează inhibiţia presinaptică şi postsinaptică GABA-ergică, datorată unor

modificări conformaţionale, în urma legării de situsul benzodiazepinic, cu:
• DESCHIDEREA CANALELOR pentru ionii de clorură  influxul acestor ioni 
hiperpolarizarea membranei neuronale  scăderea excitabilităţii sistemelor neuronale
respective;
- acţionarea receptorilor benzodiazepinici provoacă modificări alosterice ale complexului
supramolecular favorizând inhibiţia GABA-ergică
• NU deschid canalul ionic de clor în absenţa GABA !
• mecanisme accesorii :
•inhibă recaptarea adenozinei în neuroni şi celulele gliale;
 BENZODIAZEPINE

 Farmacocinetică

• sunt substanţe puternic liposolubile, se leagă în proporţie mare de proteinele plasmatice 85-90%;

• difuzează bine în creier, trec bariera placentară şi în lapte;

• redistribuirea de la creier la alte ţesuturi este importantă pentru terminarea efectului

• sunt metabolizate în ficat prin: demetilare, hidroxilare şi glucuronoconjugare;

• unele formează metaboliţi activi cu timp de injumătăţire lung (medazepamul formează prin
metabolizare diazepam sau nordazepamul formează prin metabolizare oxazepam)

• eliminarea se face pe cale renală şi mai puţin pe cale biliară;

• timpul de înjumătăţire variază:

• scurt 3-10 ore (midazolam, oxazepam, lorazepam)
• mediu 10-40 ore (nitrazepam, flunitrazepam, clonazepam)
• lung 30-90 ore realizând concentraţii plasmatice constante abia după o săptămână
(diazepam, clordiazepoxid, clorazepat dipotasic)
 BENZODIAZEPINE
Reacţii Intoxicaţia
 adverse/Contraindicaţii  acută/Tratament

REACŢII ADVERSE: • comă superficială (doza letală > 50 de ori

• stare confuzională la trezire, cu
ataxie
• scăderea performanţelor
psihomotorii, poate duce
accidente
• indiferenţă emotională
• scade creativitatea
• dezvoltarea toleranţei apare mai
târziu
• nu sunt enzimoinductoare
• toxicitatea este mai mică
• administrate în primul trimestru de
sarcină au efecte teratogene
(fisuri labio-palatine).
CONTRAINDICAŢII:
• miastenia gravis;
• profesii care necesită integritatea
reflexelor.
doza terapeutică!); sinergism cu alcoolul şi
alte deprimante centrale;
la • ANTIDOT -FLUMAZENIL :
• Mecanism de acţiune: antagonist
competitiv al BZD, pentu situsul de legare
situat pe complexul receptor GABA.
• se utilizează în intoxicaţia acută cu BZD şi
pentru antagonizarea sedării
benzodiazepinice din anestezia generală
calea de administrare este i.v. în doze
crescânde.
• Atentie! Administrat la indivizii cu
dependenţă la BZD hipnotice sau
tranchilizante (în afara intoxicţiei acute)
declanşează un sindrom de sevraj, cu
simptomatologie de stimulare SNC până la
convulsii.
 EFECTELE BENZODIAZEPINELOR
ANXIOLITIC SEDATO- MIORELAXANT ANTI
HIPNOTIC EPILEPTIC
DIAZEPAM
+++++ +++ +++++ ++++
OXAZEPAM
++++ +++ +++ ++
MEDAZEPAM
+++ + + +
NITRAZEPAM
+++ ++++ ++ +++
FLUNITRAZEPAM
+++ +++++ ++ +++
CLONAZEPAM
++ ++++ ++ +++++
 BENZODIAZEPINE

Denumirea comună internaţională Denumiri comerciale

BZD FOLOSITE CA HIPNOTICE

Flunitrazepam narcozep, hypnodorm, rohypnol
Flurazepam dolmadorm
Lormetazepam noctamid
Nitrazepam eunoctin,mogadon,numbon,radedorm
Temazepam planum,remestan,restoril
Triazolam halcion

BZD FOLOSITE CA TRANCHILIZANTE

Alprazolam tafil,xanax
Bromazepam gityl,lexomil,lexotanil,normoc
Camazepam albego
Clobazam frisium
Clorazepat tranxene
Clordiazepoxid elenium,librium,multum,napoton,radepur
Clotiazepam trecalmo,veratran
Diazepam faustan,relanium,seduxen,valium,valinil
Ketazolam contamex
Lorazepam ativan,laubeel,tavor,temesta
Medazepam ansilan.glorium,nobrium,rudotel
Oxazepam adumbran,praxiten,serax,seresta,tazepam
Prazepam demetrin,lysanxia
Tofisopam grandaxin,seriel
 SEDATO-HIPNOTICE NEBARBITURICE

1. Glutetimida
2. Bromoval
3. Cloralhidratul (CCl3-CH(OH)2),
 Produce un somn liniştit, foarte asemănător celui fiziologic, cu o durată de
acţiune de 8 ore şi T1/2 8 ore.
 Efectul se instalează după 30 minute
 Modifică cel mai puţin structura EEG a somnului.
 Are efect anticonvulsivant mai ales în convulsiile tonice, tetanice,
deprimând excitabilitatea reflexă a măduvei.
 Produce iritaţie locală pe mucoase se administrează în mucilagii
 Este un toxic parenchimatos - contraindicat la renali, cardiaci şi hepatici
4. Paraldehida
5. Metilpentinol
6. Prometazina (Romergan): antihistaminic cu efect central deprimant marcat
 HIPNOTICE NEBARBITURICE

ZOLPIDEMUL ( STILNOX )
Actiune:
- hipnotic din familia imidazopiridinelor.
- are efect rapid de adormire, reduce numarul de treziri nocturne si
creste durata de somn.
-conserva arhitectura somnului: prelungeste proportia somnului profund
- nu are efect tranchilizant, anticonvulsivant, miorelaxant

ZOPICLONA ( IMOVANE )
- potenteaza efectele inhibitorii ale GABA
- nu produce inductie enzimatica
- are efect hipnotic, sedativ, tranchilizant, anticonvulsivant,
miorelaxant
 ANXIOLITICE CU ALTĂ STRUCTURĂ DECÂT BZD
Buspirona

Meprobamat - efect anxiolitic, miorelaxant central, slab hipnotic

Hidroxizina

SEDATIVE GENERALE
Valerianae radix – iridoide produc efectul sedativ
Mod de prezentare: tinctură - se administrează în picături (25 pic. o dată)
Extraveral

Bromurile
Administrate în cură - acumulare prin înlocuirea treptată a ionului de clor, luând naştere
bromismul ce se caracterizează prin:
→fenomene depresive (somnolenţă, ataxie, lentoarea vorbirii, gândirii) şi
→fenomene iritative la nivelul mucoaselor şi tegumentelor (acneea bromică).
FARMACOLOGIA SISTEMULUI
NERVOS VEGETATIV
 Clasificarea Sistemului nervos din punct de vedere
anatomic:
- SNC- sistem nervos central- reprezintă partea principală a
sistemului nervos şi se ocupă cu prelucrarea informaţiei
venită de la receptori (vizuali,tactili,de durere) – este
formată din măduva spinării şi encefal (protejate de
coloana vertebrală şi cutia craniană)
- SNP – sistemul nervos periferic – cuprinde totalitatea
fibrelor nervoase şi ganglionilor cu aşezare
extranevraxială,dar în strînsă legătură cu acestea
Clasificarea sistemului nervos din punct de vedere funcţional:

 -Sistemul nervos somatic- sau al vieţii de relaţie,cu rol în a stabili relaţiile dintre
organism şi mediul
 -Sistemul nervos vegetativ- sau autonom este sistemul prin care se coordoneaza şi se
dirijează activitatea viscerelor
 Sistemul nervos vegetativ coordonează acţiunile care nu se află sub control conştient. El
controleazăă funcţiile vitale ca:respiraţia,bătăile inimii,dilatarea sau contracţia pupilei,digestia
 Se împarte în sistemul nervos simpatic şi sistemul nervos parasimpatic
 Elementul structural
fundamental este
neuronul.

 Neuronul:
corpul celular
dendrite
axoni
terminaţie receptoare
terminaţie efectoare
Din punct de vedere anatomic se disting
două componente clasice:

a) Sistemul simpatic care are originea în

porţiunea toraco-lombară a măduvei,se
numeşte sistemul toraco-lombar.

b) Sistemul parasimpatic are originea

cerebrală şi în porţiunea sacrală, de aceea
se numeşte, sistemul cranio-sacrat.
 Substanţele Din punct de vedere
Din echilibrul celor
transmiţătoare cu fiziologic şi
două tendinţe
rol fundamental farmacodinamic se
rezultă un tonus
sunt acetilcolina şi disting două
funcţional normal.
noradrenalina. domenii:

domeniul adrenergic
domeniul colinergic
- are ca mediator
al cărui mediator noradrenalina.
este acetilcolina;
FARMACODINAMIA
TRANSMISIEI
COLINERGICE
Neuromediatori: Enzima care catalizează formarea: colin-acetil transferaza
ACH Enzima care catalizează descompunerea: acetilcolinesteraza

Receptori Nicotinici: N1, N2

colinergici: Muscarinici: M1, M2, M3, M4, M5

Localizarea N1 la niv el SNC si a ganglionilor v egetativi S si PS

receptorilor
N2 la niv el SNC si mușchi striați sau la niv elul placii motorii
nicotinici:

M1 si M5 la niv el SNC
Localizarea M1 la niv elul ganglionilor vegetativi PS și la niv elul tubului digestiv; glande
receptorilor
M3 in muschii netezi ai organelor interne si la niv elul glandelor exocrine
muscarinici
M2 la niv elul miocardului
1. Sinteza acetilcolinei
2. Depozitarea mediatorului se face în vezicule sinaptice conţinând
cuante de mediatori.
3. Eliberarea acetilcolinei din vezicule se face prin spargere acestora
când potenţialul de acţiune ajunge la nivelul terminaţiilor neuronale şi
o cantitate suficientă de ioni de Ca++ pătrunde în celulă producând
destabilizarea veziculelor.
4. Legarea de receptorii postsinaptici
5. Degradarea acetilcolinei
6. Recircularea colinei
Efectele activarii
receptorilor muscarinici:

M1 la niv elul ganglionilor

M1 si M5 la niv el SNC produc
v egetativi PS si la niv elul tubului
stimulare
digestiv produce stimulare

M3 in muschii netezi ai organelor

interne:
•Muschii netezi ai stomacului si intestinului –
contractie M2 la niv elul miocardului –
•Bronhii – bronhoconstrictie deprimarea tuturor proprietatilor
•Vezica urinara – contractie miocardului
•Sfinctere – relaxare
•Muschiul circular al irisului – mioza activ a
•Glande exocrine – hipersecretie
Medicamentele cu acţiune în domeniul
colinergic se împart în:
• a) parasimpatomimetice (agonişti ai receptorilor M);
• b) inhibitorii de colinesteraze- sau anticolinesterazice
• c) parasimpatolitice (blocanţi ai receptorilor M);
• d) nicotina şi substanţele ganglioplegice;
• e) blocanţi ai joncţiunii neuromusculare
(curarizantele).
 PARASIMPATOMIMETICE

 Parasimpatomimeticele sunt agonişti ai parasimpaticului. Existenţa celor două tipuri de

sinapse colinergice M şi N face posibilă apariţia a două tipuri de efecte:
muscarinice şi nicotinice.

Efectele muscarinice sunt diferite în funcţie de ţesut:

- la nivelul muşchilor netezi se produce stimulare, contracţie,
- la nivelul bronhiilor se produce bronhoconstricţie,
- la nivelul aparatului digestiv, se înregistrează contracţie, creşte motilitatea gastro-
intestinală, creşte peristaltismul, relaxarea sficterelor, are loc contracţia vezicii urinare
cu relaxarea sfincterelor;
- la nivelul ochiului: mioză prin contracţia muşchiului circular al irisului, se uşurează
scurgerea umorii apoase si se reduce presiunea intraoculară, de aceea se utilizează în
glaucom, fiind substanţe antiglaucomatoase
 Stimularea secreţiei glandulare: se produce hipersecreţie salivară,lacrimară, gastrică,
hipersecreţie bronşică;

 Efectele cardiovasculare :
- efect inhibitor asupra cordului,scade frecvenţa generării impulsurilor;
- efect cronotrop negativ – scade frecvenţa cardiacă;
- efect dromotrop negativ - scade viteza conducerii;
- efect inotrop negativ - scade forţa de contracţie a miocardului.

Toate aceste efecte cardioinhibitorii, duc la scăderea debitului cardiac, scade tensiunea
arterială aceasta datorată şi unei vasodilataţii periferice datorită faptului că fibrele vaselor sunt
relaxate.
 Efectele nicotinice –se produc numai
la administrarea în doze mari şi
rezultă din activarea receptorilor N
nicotinici :
efecte vegetative adică stimulare de
tip simpatomimetic şi
parasimpatomimetic;
efecte somatice prin stimularea
muşchilor scheletici;
efecte centrale -de stimulare a
SNC.
 PARASIMPATOMIMETICE CU ACȚIUNE DIRECTĂ

!!!CI: astm bronsic,ulcer gastro-duodenal, diaree, sindrom de colon iritabil,

vezica hiperreactiva, bradicardie, BAV

1.Carbaminoilcolina (Miostat) are acţiune mai intensă şi de durată mai lungă decât
acetilcolina. Se foloseşte ca antiglaucomatos.
2.Betanecol (Urecholine) se foloseşte în atoniile intestinale sau vezicale postoperatorii.
3.Pilocarpina este un alcaloid extras din frunzele arborelui Pilocarpus jaborandi din America de
Sud. Are un efect mai pronunţat la nivelul glandelor exocrine. Se foloseşte în glaucom sub formă de
unguent sau colir 2%, dar şi injectabil pentru stimularea secreţiilor exocrine sau ca antidot în
intoxicaţia cu parasimpatolitice.
 PARASIMPATOMIMETICE INDIRECTE

Anticolinesterazice.
- colinesterazele sunt enzime care produc desfacerea acetilcolinei în colină
şi acid acetic producînd- inactivarea moleculei de acetilcolină;

Sunt substante care nu actioneaza direct pe receptori ci produc inhibarea

acetilcolinesterazei, enzima care inactiveaza acetilcolina, astfel ca se ajunge la o
acumulare a acesteia în fanta sinaptică. Nu acţionează în condiţii de denervare. Unele
substanţe inhibă reversibil acetilcolinesteraza (ACE), iar altele
ireversibil.
1.Fizostigmina (ezerina) este un alcaloid toxic extras din Physostigma venenosum.
Inhibă reversibil ACh. Este foarte liposolubilă, pătrunde în SNC, determinând efecte
toxice. Se utilizează aproape exclusiv local sub formă de colir 0,2-0,5% în
glaucom.
Parenteral se poate administra în intoxicaţia acută cu atropină.
Neostigmina (Miostin)
 Conţine azot cuaternar , fiind o - sare cuaternară de amoniu, se
absoarbe mult mai greu, pătrunde mai puţin în SNC.
 Se utilizează bromura de neostignină.

Efecte:

efecte muscarinice: acţionează pe receptorii muscarinici

efecte nicotinice: acţionează la nivelul plăcii motorii din musculatura
striată pe receptoriiă N2 de aceea este folosit ca anticurarizant pentru
antagonizarea efectelor curarizantelor antidepolarizante;
favorizează neurotransmisia.
 Utilizări:
acţionează asupra aparatului digestiv;
în atonia intestinală postoperatorie;
utilizată în constipaţia atonă;
pregătirea pentru urografie;
în miastenia gravă;
în intoxicaţia cururarizante.
 Doze:
s.c. sau i.v. 0,25 – 0,5 mg în ileus paralitic,postoperator în atonia vezicală pentru că contractă
muşchiul detrusor al vezicii urinare, cu relaxarea sfincterelor;
 în miastenia gravis.
oral 15 – 30 mg.
 Contraindicaţii:
astm;
boala Parkinson;
la gravide.
 PARASIMPATOLITICE

Parasimpatoliticele se mai numesc: - antagoniste M colinergice, - anticolinergice,

colinolitice, - antiacetilcolinice, - antimuscarinice, - vagolitice.

Mecanism de acţiune: se fixează pe receptorii M muscarinici din sinapsele

neuroefectoare parasimpatice, pe care îi blochează împiedicând formarea
complexului receptor-acetilcolina.Prin acest mecanism împiedică apariţia efectelor
parasimpatomimetice ale acetilcolinei endogene sau exogene şi a tuturor substanţelor
de tip acetilcolină. Nu împiedică eliberarea acetilcolinei în terminaţiile
parasimpatice
ATROPINA

 Efectele principale ale atropinei sunt:

antisecretor, antispastic şi midriatic.

 Efectul antisecretor:
- scade secreţia salivară cu uscăciunea
gurii,sete,greutate în deglutiţie,iar în doze
mari răguşealăşi greutate în vorbire;
- secreţia gastrică este puţină influenţată de
atropină în doze terapeutice
 Doze mari de atropină pot reduce secreţia de
HCl în perioadele interdigestive.Această
acţiune este mai slabă la bolnavii de ulcer
gastro-duodenal.
 Secreţia gastrică stimulată prin histamină,
alcool, cafeină este diminuată dar nu
suprimată de atropină;
- împiedică secreţia sudoripară;
- scade secreţia bronşică
 Efectul antispastic:

- scade spasmele musculaturii netede, împiedică

influenţa stimulantă a nervilor parasimpatici,
fiind considerată antispastic neurotrop,
antagonizează specific acţiunea spastică a
neurotransmițătorului acetilcolinei;

- la nivelul tubului digestiv produce relaxare.

Are acţiune inhibitoare şi asupra tonusului,
amplitudinii şi frecvenţei mişcărilor gastrice şi
intestinale, scade peristaltismul gastro-intestinal.

- antispastic moderat asupra vezicii şi căilor

biliare,favorizează retenţia de urină.
 Efecte la nivelul ochiului:

-efect midriatic, cel mai uşor vizibil prin aplicare

locală;
- dilatarea pupilei, -midriaza- se datorează paraliziei
muşchiului circular al irisului, prin blocarea
receptorilor muscarinici de la nivelul muşchiului
neted circular al irisului, rezultînd relaxarea/
paralizia acestuia;
- cicloplegia adică paralizia muşchiului ciliar ceea ce
duce la aplatizarea cristalinului şi împiedicarea
vederii de aproape;
- împiedică reacţia pupilară la lumină generând
fotofobie;
- creşterea presiunii intraoculare este consecinţa
midriazei şi a cicloplegiei, paraliziei celor doi
muşchi circular al irisului şi ciliar. Prin această
acţiune pot duce la glaucom, respectiv la agravarea
galucomului. În oftalmologie – efectele atropinei
sunt de lungă durată – 7 zile generînd fotofobie,de
aceea se utilizează derivaţi cu acţiune mai
scurtă.(pt.diagnostic)
 Efecte cardiovasculare:

- tahicardie deoarece diminuează controlul

vagal al inimii, valoarea tahicardiei fiind în
funcţie de tonusul vagal;
- atropina – poate diminua bradicardia produsă
de digitalice;
- suprimă reflexele vagale cardioinhibitorii;
- înlătură bradicardia şi tulburările de
conducere atrio-ventriculare de origină vagală;

- în doze mari produce vasodilataţie periferică

la nivel cutanat (mecanism de termoreglare prin
împiedicarea transpiraţiei);
 Efecte centrale:

stimulează centrul respirator în doze

terapeutice;
dozele terapeutice au acţiune excitantă slabă
asupra centrilor bulbari;
atropina – parasimpatolic, are –efecte
favorabile în parkinsonism;
în doze mari poate produce -agitaţie
psihomotorie, deprimareă centrală,
comă,deprimare respiratorie.
Utilizări:

- în sialoree,pentru diminuarea secreţiei salivare în

chirurgia generală;
-antivomitiv
- chirurgia maxilo-facială;
-la bolnavii tuberculoşi în prevenirea transpiraţiei;
- preoperator (medicaţie preoperatorie) pentru a
împiedica arimiile,bradicardia,hipotensiunea datorată
unei stimulări vagale excesive;
- în gasto-enterologie,în boala ulceroasă;
-în astmul bronşic mai mult ca adjuvant;
- ca antispastic, în spasme ale musculaturii netede
care însoţesc diferite tulburări la nivelul aparatului
digestiv
- în oftalmologie în examenul fundului de ochi, în
scop diagnostic în tratamentul inflamaţiilor irisului şi
corneei;
-în parkinsonism combate rigiditatea şi hipersalivaţia;
-în intoxicaţii cu
parasimpatomimetice:pilocarpină,muscarină,ciuperci
din genul Amanita muscaria.
 Efecte secundare:
- efecte secundare de tip atropinic:
la nivelul aparatului digestiv scade tonusul
şi peristaltismul intestinal ducând la
constipaţie;
scad secreţiile mai ales cea salivară cu
tulburări de deglutiţie şi afonie;
scade tonusul vezicii urinare cu disurie;
la nivelul ochiului: midriază, cicloplegie,
fotofobie, glaucom sau agravând glaucomul.

 Contraindicaţii:
glaucom;
ileus paralitic;
adenom de prostată.
SCOPOLAMINA
 Are acţiuni parasimpatolitice asemănătoare atropinei dar este un sedativ psihomotor
marcat.
 În tremurăturile parkinsoniene e mai activă decât atropina.
 Se foloseşte în potenţarea narcozei 0,25 – 0,5mg asociată cu 10mg morfină producând un
somn util în preanestezie.
 Stimulează centrul respirator acţiunea fiind mai intensă decât a atropinei.
 Doze utilizate: 0,1 mg – 0,5 mg parenterală şi 0,5mg – 1 mg oral. Toxicitatea este realtiv
mare.
 Se utilizează ca sedativ în stări de agitaţie motorie marcată şi preoperator.
OXIBUTININ
 Vezica urinara hiperreactivă, vezica urinara spastica neurogena, enurezis diurn
 CI: retentie urinara, disurie, adenom de prostata, glaucom
 IPRATROPIU:
- Se utilizează mai ales ca bronhodilatator sub formă de aerosoli în
astmul bronşic cu hipersecretie. Se pot asocia cu beta 2 stimulatoare.

 TIOTROPIUM si OXITROPIUM:
- Sunt utilizate tot ca bronhodilatatoare avind efect mai prelungit,
administrarea se face in acest caz o data pe zi.

 BUTILSCOPOLAMINA
- Are acţiuni intense la nivelul musculaturii netede, efect antisecretor
marcat. Se utilizează ca antispastic musculotrop cu acţiune sporită la
nivel genito-urinar datorită blocării receptorilor M colinergici la care
se adaugă şi o componentă ganglionară. Doze mari produc
hipotensiune, tahicardie.
- Doza: 10 – 20 mg. Este indicată în afecţiuni spastice
gastrointestinale, biliare, urinare , în boala ulceroasă.
  La nivelul ganglionilor vegetativi se face
sinapsa între fibra pre şi post
ganglionară.Mediatorul chimic la acest
nivel este acetilcolina care acţionează
asupra receptorilor nicotinici.
SUBSTANȚE CU
La acest nivel deosebim:
ACȚIUNE 

1. substanţe stimulatoare ale transmisiei–

GANGLIONARĂ excitoganglionare- (dimetil fenil piperaziniu )
fără importanţă terapeutică;
2. nicotina şi compuşii asemănători;
3. ganglioplegice – substanţe care inhibă
transmisia la acest nivel. Acetilcolina ce se
eliberează la nivelul terminaţiilor acţionează
pe receptorii N1 producând deschiderea
canalelor de Na+ cu depolarizare urmată de
repolarizare cu eflux de K
NICOTINA:
 Este un alcaloid care este obţinut din Nicotiana tabacum. Mecanismul de acţiune este
bifazic:

în prima fază prin fixarea pe receptorii nicotinici se produce depolarizareaă

membranei celulei ganglionare cu favorizarea transmiterii influxului nervos, ceea ce se
traduce la nivelul organelor efectoare prin efecte asemănătoare stimulării fibrelor
respective;
în faza a doua, la doze mari datorită menţinerii legăturii substanţă-receptori este
prelungită depolarizarea ceea ce corespunde paraliziei acesteia,deci imposibilităţii
transmiterii unor noi impulsuri de la celula preganglionară la cea postganglionară. În
periferie acest efect se traduce prin inhibiţia organelor efectoare.
 stimulează apoi paralizează placa motorie din muşchii striaţi;

stimulează chemoreceptorii glomusului carotidian declanşând efecte reflexe;

stimulează apoi deprimă diferite formaţiuni neuronale în SNC;
la doze mici apare- o acţiune de tip colinergic(parasimpatic) cu, bradicardie,
hipotensiune,bronhoconstricţie, creşterea secreţiilor, efecte antagonizate de
atropină;
la doze mijlocii apare tahicardie, hipertensiune,contracţie apoi paralizie
intestinală, midriază, stimularea chemoreceptorilor şi a centrilor bulbari cu
polipnee,
tremurături,creşterea secreţiilor, transpiraţii.convulsii,
în doze mari : 50-150 mg hipotensiune şi paralizia musculaturii
gastrointestinale;
FARMACODINAMIA
TRANSMISIEI
ADRENERGICE
 Enzima care catalizează descompunerea: COMT (catechol-orto-metil-
Neuromediatori: transferaza)
NA si ADR
Produs final de degradare: Acidul v anil mandelic

Receptori Alfa: α1, α2

colinergici: Beta: β1, β2, β3

Localizarea Postsinaptici efectori: α1, α2, β1, β2, β3

receptorilor: Presinaptici cu rol modulator (autoreglatori): α2, β2
Domeniul adrenergic are 2 componente :
 Nervoasă
 Endocrină.
1. Componenta nervoasă cuprinde neuroni şi sinapse ce
folosesc ca neurotransmiţător următoarele catecolamine :
 noradrenalina (NA) sau norepinefrina – este
neurotransmiţător la nivelul sinapselor simpatice terminale şi
al unor sinapse din SNC .
 adrenalina sau epinefrina (A) – acţionează la nivelul unor
sinapse din SNC
 dopamina – este mediator pe sinapse din creier (sinapse
dopaminergice din sistemul limbic, sistemul extrapiramidal şi
hipotalamus) şi sinapse din periferie (în teritoriul vaselor
splanhnice şi renale).
2. Componenta endocrină cuprinde glanda
medulosuprarenală, care secretă un amestec de A şi NA.
 Impulsul nervos sau stimularea simpatică determină
distrugerea granulelor de depozit şi eliberarea în fanta
sinaptică de NA.
 Se produc succesiv: depolarizarea membranei
presinaptice cu influx de ioni de Ca, exocitoza veziculelor şi
eliberare mediatorilor
 NA eliberată se fixează pe receptorii adrenergici de pe
suprafaţa membranei postsinaptice.
 •Vasoconstrictie

α1
•Cresterea rezistente periferice
•Cresterea TA
•Midriaza
NORADRENALINA •Cresterea Ca intracelular
DOPAMINA

α2
•Inhiba eliberarea de NA
•Inhiba eliberarea de insulin
•Descreste AMPc

Tahicardie

β1
ADRENALINA Creste lipoliza
EFEDRINA Creste contractilitate miocard
DOBUTAMINA Creste secretia de renina
Creste AMPc

Vasodilatatie muschi striat

β2
Scade rezistenta periferica
ISOPRENALINA Bronhodilatatie
Creste glicogenoliza hepatica si musculara
Creste eliberarea de glucagon
Relaxeaza musculature uterina
 Simpatomimeticele = SM

Simpatomimeticele directe – acţionează direct

asupra receptorilor adrenergici α şi β membranari;
unele au efecte predominant α, altele au efecte
predominant β adrenergice.
Simpatomimeticele indirecte – pătrund în terminaţiile
simpatice şi eliberează NA în fanta sinaptică,
acţionând prin intermediul ei.
 ADRENALINA (EPINEFRINA)
- efecte:
 vasoconstricţie în teritoriul cutanat,
al mucoaselor şi splanhnic.
 vasodilataţie pe musculatura
striată, cerebrală şi coronară.
 stimulează proprietăţile cordului.
I. Simpatomimetice  efect bronhodilatator - aerosoli
cu spectru larg de
 relaxează musculatura netedă
activitate: digestivă, cu excepţia sfincterelor.
 relaxează vezica şi contractă
sfincterul vezical.
 midriază
 creşte glicemia, metabolismul
oxidativ şi valorile metabolismului
bazal.
 creşte secreţia de ACTH ( deci şi
secreţia corticosuprarenalei ).
 - se asociaza cu anestezice locale pt
 Reacţii adverse – substanţă cu
potenţial toxic; dozele terapeutice
injectate SC pot provoca
anxietate, palpitaţii, leşin; dozele
mari → HTA marcată, AVC, aritmii
grave, până la FV. Injectată
produce uneori ischemie locală
prin vasoconstricţie excesivă.

 Administrare – injecţii subcutanate

0,25-0,5 mg (se foloseşte soluţia 1
‰). Mai rar se foloseşte calea i.v. şi
se injectează lent 0,1 - 0,5 mg cu
multă prudenţă.
 Principala indicaţie este şocul
anafilactic, urmărindu-se
stimularea inimii, creşterea
tensiunii arteriale,
bronhodilataţie, îndepărtarea
edemului mucoasei
traheobronşice.
 În tratamentul crizei de astm
bronşic este utilizată în injecţii
subcutanate.
 În aplicaţii locale, este folosită
în scop decongestiv şi
antihemoragic .
EFEDRINA:

 Este un alcaloid a cărui structură

chimică presupune prezenţa unui
oxidril alcoolic, a unui substituent
metil la carbonul α al catenei
laterale şi la gruparea amino;
 Aceste particularităţi fac ca
molecula să fie solubilă, să treacă
uşor prin membrane, să nu fie
degradabilă la nivel intestinal; are
efecte nervos centrale şi durată
prelungită de acţiune.
 Acţionează prin mecanism indirect,
eliberând NA din terminaţiile
simpatice, şi acţionează în mică
măsură pe receptorii adrenergici.
efecte:
 vasoconstrictor, cu creşterea TA;
efectul este lent, cu durată mare
şi mai puţin intens decât cel al
adrenalinei.
 stimulează inima
 provoacă stimulare psihomotorie
cu îndepărtarea senzaţiei de
oboseală.
 bronhodilatator mai puţin intens
decât adrenalina.
 Nu poate fi folosită timp
îndelungat: după 7-10 zile apar
fenomene de tahifilaxie (se
explică probabil prin epuizarea
depozitelor de NA).
 NORADRENALINA (NOREPINEFRINA) efectul
principal este vasoconstricţia
- efecte :
 vasoconstrictoare în teritoriile cutanate,
II. ale mucoaselor şi splanhnice, cu
consecinţe hipertensive.
Simpatomimetice
folosite ca  efectul cardiac este mic, deoarece
antihipotensive şi efectul cardiostimulator de tip β1 este în
vasoconstrictoare: mare parte mascat prin reflexe
cardioinhibitoare (declanşate de
creşterea tensiunii arteriale) şi prin
rezistenţa periferică crescută.
- reacţii adverse – dozele mari pot creşte
mult tensiunea arterială cu risc de
accidente cerebrale, cardiace, vasculare.
FENILEFRINA şi ETILEFRINA:

 sunt amine simpatomimetice,

necatecolice, cu molecule stabile.
Acţionează predominant direct.
Au efecte α1 adrenergice
vasoconstrictoare. Efectul este de
durată mai lungă.

 Se administrează – sc, im, iv, mai

ales în hipotensiune şi colaps.

 Fenilefrina se administrează şi oral

în stările de tensiune ortostatică
NAFAZOLINA:

Este un derivat sintetic, cu efecte

similare cu cele ale efedrinei; se
aplică local în soluţii de 1‰, ca
decongestiv nazal.
La copii se evită administrarea,
deoarece se poate absorbi în
cantităţi crescute prin mucoasa
nazală, cu deprimarea SNC.
Se foloseşte maxim 7-10 zile datorită
fenomenelor de tahifilaxie.
Acţionează prin eliberarea de NA. Este
indicată mai ales în rinitele acute
seroase
DOPAMINA:
catecolamină ce stimulează atât receptorii
adrenergici cât şi pe cei dopaminergici din
periferie.
- efecte:
 creşte forţa contractilă a miocardului,
crescând debitul cardiac (efect β 1
adrenergic)
 scade rezistenţa periferică, producând
vasodilataţie mezenterică şi renală (efecte
dopaminergice).
 dozele mari măresc rezistenţa periferică
totală prin efect vasoconstrictor α
adrenergic.
 Se foloseşte sub formă de perfuzie i.v. mai
ales în şoc cardiogen
DOBUTAMINA

 este un derivat de dopamină

care stimulează selectiv
receptorii β1 adrenergici. Se
foloseşte în perfuzie i.v. în şoc sau
insuficienţă cardiacă.
  Au acţiuni β2 adrenergice fiind utile
în astmul bronşic, afecţiuni
vasculospastice periferice, în
iminenţa de avort sau de naştere
prematură
III.
Simpatomimetice IZOPRENALINA
folosite ca  este un bronhodilatator cu efect
bronhodilatatoare, intens şi durată relativ scurtă. Se
vasodilatatoare şi administrează în inhalaţii (aerosoli)
relaxante uterine: sau sublingual în combaterea crizei
de astm. Datorită efectului
cardiostimulator (are şi efecte β1) se
foloseşte injectabil în BAV, IC.
 Reacţii adverse: palpitaţii, tulburări
de ritm.
SALBUTAMOLUL şi FENOTEROLUL

 sunt compuşi necatecolaminici cu

efect bronhodilatator (au
predominant acţiune β2
adrenergică; acţiunea β1 cardio
stimulatoare este mai slabă).
 Molecula este stabila; efectul este
durabil. Principala indicaţie este
astmul bronşic.
 Salbutamolul este util şi ca relaxant
uterin.
 Simpatolitice = SL

Simpatoliticele sunt substanţe care inhibă funcţia sinapselor

adrenergice. Sunt clasificate în:
 Blocantele adrenergice (inhibitoare adrenergice=adrenolitice-
blocante alpha si blocante beta)) – blochează direct receptorii
adrenergici, împiedicând astfel efectele substanţelor
simpatomimetice şi efectele stimulării simpaticului.
 Neurosimpatolitice (blocantele terminaţiilor adrenergice) –
acţionează pe terminaţiile simpatice periferice şi epuizează
depozitele de NA sau împiedică eliberarea mediatorului chimic.
 1. Blocantele
α adrenergice

 împiedică acţiunile α ale

adrenalinei, prin
blocarea electivă a rec.
specifici.
 majoritatea blocantelor
α adrenergice provoacă
vasodilataţie prin
diminuarea controlului
simpatic vasomotor.
TOLAZOLINA: este derivat imidazolic.
- efecte :
 blochează receptorii α adrenergici cu vasodilataţie.
 stimulează inima, prin acţiune β adrenergică indirectă.
- reacţii adverse – sunt relativ frecvente: de exemplu, tahicardia
reflex excesivă.
- contraindicaţii – sunt numeroase; de exemplu: ulcer, cardiopatie
ischemică.
- indicaţii – în afecţiuni vasculospastice.
FENTOLAMINA– este derivat imidazolic;
 este utilizat ca vasodilatator în afecţiuni vasculospastice.
 Se foloseşte în diagnosticul şi tratamentul feocromocitomului (HTA provocată de
această tumoră secretoare de catecolamine este scăzută specific de
fentolamină).
- reacţii adverse: hTA severă; contraindicaţii la persoanele cu ateroscleroză.

PRAZOSIN
 este un blocant α1 adrenergic selectiv, care provoacă vasodilataţie şi hTA.
 Nu determină tahicardie reflexă (nu blochează receptorii α 2).
 Este folosit ca antihipertensiv, fiind preferat in HTA asociata cu urmatoarele boli:
guta, diabet, IC, astm bronsic, dislipidemie.
 CI: in HTA asociata cu cardiopatia ischemica deoarece creste nevoia de sange
cu oxigen prin tahicardia reflexa.
TAMSULOSIN
 Nu este utilizat ca antihipertensiv
 Blocheaza receptorii alfa de la nivelul trigonului vezicii urinare si
prostatei
 Indicat in hiperplazia benigna de prostata.

NICERGOLINA – alcaloid din cornul secarei

 Efecte de tip musculotrop ce produc vasodilatatie cerebrala
 Indicat in insuficienta circulatorie hipertona cerebrala si periferica,
dementa senila, dementa Alzheimer.
  împiedică selectiv efectele β
ale substanţelor SM şi ale
excitării fibrelor simpatice.
2. Blocantele β  Ele acţionează antagonist
adrenergice competitiv şi blochează rec. β
adrenergici de la nivelul
structurilor efectoare inervate
de simpatic.
- efecte:
 pe inimă determină bradicardie → se diminuează acţiunea stimulilor
simpatici şi al catecolaminelor; se micşorează automatismul sinusal şi
cel ectopic, este întârziată conducerea AV, crește perioada
refractară a fibrelor miocardice.
 scad presiunea arterială; mecanismul antihipertensiv nu este bine
precizat (se presupune că blochează β adrenergic unele formaţiuni
din SNC, având drept rezultat scăderea tonusului vasomotor
periferic). La scăderea tensională poate contribui diminuarea
debitului cardiac (prin privarea inimii de controlul adrenergic
cardiostimulator) ca şi scăderea activităţii reninei.
 efect antianginos – se diminuă frecvenţa şi intensitatea crizelor
dureroase la bolnavii cu angină pectorală (scade controlul
adrenergic al inimii cu micşorarea contractilităţii şi a frecvenţei
sinusale.
- reacţii adverse: pot agrava astmul bronşic, pot avea
efecte dăunătoare la bolnavii cu insuficienţă cardiacă;
este necesară prudenţă în asocierea cu insulina sau
antidiabeticele de sinteză (pentru că inhibiţia β
adrenergică maschează simptomele vegetative ale
reacţiilor hipoglicemice).
PROPRANOLOLUL
- efecte:
antiaritmic, antianginos şi antihipertensiv.
nu produce coronarodilataţie (împiedică
tahicardia de efort).
nu produce vasodilataţie.
scade secreţia de renină.
are şi acţiune chinidinică (deprimă
miocardul prin acţiune directă).
- reacţii adverse: risc de deprimare
cardiacă excesivă, producere de
blocuri de conducere, tulburări ale
metabolismului glucidic.
- contraindicaţii: la astmatici, bradicardici,
diabetici, în caz de blocuri.
Administrare – se administrează obişnuit pe
cale orală (cu doze zilnice între 40-240
mg în funcţie de indicaţii şi de bolnav);
se administrează şi injectabil.
METOPROLOL, ATENOLOL
 sunt β blocante selective; la doze
terapeutice blochează mai ales
receptorii β1;

 nu sunt indicate în cazul unui risc

crescut de bronhoconstricţie
(exemplu: bolnavi care suferă de
angină şi astm bronşic).
BIBLIOGRAFIE

 Tratat de Farmacologie, Aurelia Nicoleta Cristea

 Atlas de Farmacologie, Heinz Lullmann
 MEDICATIA
ANTIHIPERTENSIVA
 TA = DC x RVP
Corelatie intre factori cardiaci ( forta de contractie cardiaca, FC), factori vasculari
(diametrul vasului, rezistenta arteriolara), factori sangvini (volemia, vascozitatea),
factori renali ( diureza si retentia hidrosalina- dependente de functia renala,
activitatea sistemului renina- angiotensina- aldosteron si nivelul de ADH)
REGLAREA TENSIUNII ARTERIALE
A. Mecanism nervos:
-Snv simpatic si parasimpatic
- centri hipotalamici anterior parasimpatic vasodilatatori si posterior
simpatic vasoconstrictor
- centri bulbari
- reflexe baroreceptoare
- reflexe chemoreceptoare
B. Mecanism umoral
-substante endogene vasoconstrictoare (catecolamine, angiotensina II,
vasopresina)
- substante endogene vasodilatatoare (acetilcolina, histamina, bradikinina,
kalidina, endoteline)
- serotonina – vasocontrictor sau vasodilatator functie de concentratie
- sistemul renina – angiotensina- aldosteron - factori diversi- hipovolemia,
hiponatriemia, scaderea fluxului sangvin renal, hipotensiunea arteriala,
insuficienta cardiaca, etc duc la eliberarea de renina
 ANGIOTENSINOGEN
RENINA
ANGIOTENSINA I
EC
ANGIOTENSINA II

VASOCONSTRICTIE + SECR. DE
ARTERIALA ALDOSTERON

RETENTIE Na + H2O

 VOLEMIA
Clasificarea medicatiei antihipertensive
A. Inhibitoare ale sistemului simpatic
- centrale:agonisti ai receptorilor adrenergici alfa-2
presinaptici ( clonidina, guanfacina, guanabenz, moxonidina,
rilmenidina)
- beta- adrenolitice: neselective (propranolol, oxprenolol,
sotalol, nadolol) si beta-1 selective(metoprolol, atenolol,
acebutolol, betaxolol, bisoprolol, celiprolol, talinolol)
-alfa adrenolitice:prazosin, doxazosin, terazosin, urapidil
- neurosimpatolitice: reserpina, alfa- metildopa, tip
guanetidina- guanetidina, betanidina, guanadrel
- ganglioplegice:trimetafan
B. Vasodilatatoare
- blocante ale canalelor de calciu: tip nifedipina(nifedipina,
nitrendipina, nicardipina, lacidipina, felodipina, amlodipina),
tip diltiazem(diltiazem), tip verapamil( verapamil, galopamil)
-musculotrope: hidralazinele ( hidralazina, dihidralazina),
minoxidil, diazoxid, nitroprusiat de sodiu.
C.Substante ce interfera cu sistemul renina- angiotensina
- inhibitoare ale enzimei de conversie a
angiotensinei:captopril, lisinopril, enalapril, benazepril,
fosinopril, perindopril, quinalapril, ramipril, trandolapril,
zofenopril
-antagonisti ai receptorilor AT-1 ai angiotensinei:
candesartan, eprosartan, irbesartan, losartan, telmisartan,
valsartan.
D.Diuretice
- tiazidice: hidroclorotiazida, clortalidona, indapamida
- de ansa:furosemid, bumetanid, acid etacrinic
- antialdosteronice:spironolactona, amilorid, triamteren
E. Alte mecanisme:antagonisti ai serotoninei
INHIBITORI ADRENERGICI CENTRALI
Simpatoliticele cu actiune centrala sunt medicamente care,
direct sau indirect, stimuleaza formaţiuni alfa-adrenergice
centrale cu funcţii inhibitoare asupra controlului nervos
simpatic al circulaţiei. Efectul hipotensiv este moderat, iar
reflexele simpatice de adaptare ortostatica şi la efort sunt în
general pastrate.
Reprezentanti:
a. agonisti adrenergici alfa-2 presinaptici : clonidina,
guanfacina, guanabenz, moxonidina, rilmenidina
b.neurosimpatolitice cu mecanism central:reserpina, alfa-
metildopa
A. Inhibitoare ale sistemului simpatic

INHIBITORI ADRENERGICI CENTRALI

ALFA METILDOPA
GUANABENZ
CLONIDINA

receptori receptori
α2adrenergici I1-imidazolici

nucleul Inhibarea activitatii

Glande salivare simpatice
tractului solitar

Inhiba eliberarea de NE
Gura uscata
vasodilatatie
! hipotensiune !
Clonidina
–acţioneaza prin stimularea receptorilor alfa-adrenergici din
structuri nervos centrale simpatice cu acţiune inhibitorie
(nucleul tractului solitar, unele structuri bulbare şi
hipotalamice)
- produce bradicardie, scade moderat forţa de contracţie a
miocardului, scade fluxul sanguin în teritoriul cerebral şi
splahnic, nu scade rezistenţa periferica şi nu produce
hipotensiune cu caracter ortostatic
-nu scade fluxul renal putand fi folosita şi la hipertensivii cu
insuficienţa renala.
Tratamentul trebuie individualizat începand cu doze mici, 1
comprimat de 0,1 mg o data sau de doua ori/zi, putand creşte
treptat doza, la nevoie, la 3-4 cp/zi şi chiar mai mult. Poate
produce ca reacţii adverse somnolenţa, constipaţie,
uscaciunea gurii. Trebuie evitata la cei cu psihoze depresive.
ALFA BLOCANTE
neselective: FENOXIBENZAMINA,
FENTOLAMINA
UT.: criza hipertensiva; feocromocitom
selective: PRAZOSIN, DOXAZOSIN,
TERAZOSIN
Receptori adrenergici
 BETA BLOCANTELE
• ANTIARITMICA ( automatismul)
• ANTIANGINOASA + CORONARODILAT. (
consumul O2, bradicardie)
• ANTI-HTA ( DC)
• ANTIGLAUCOMATOASA (Timolol, Betaxolol)
• ANTIANXIOASA (Propranolol)
 NESELECTIVE SELECTIVE
 1+  2 + 1
• PROPRANOLOL • ATENOLOL (Tenormin)
• OXPRENOLOL • METOPROLOL (Betaloc)
• PINDOLOL • BISOPROLOL (Concor)
• NADOLOL • NEBIVOLOL (Nebilet)
• SOTALOL • ACEBUTOLOL (Sectral)
• TIMOLOL • ESMOLOL
• BETAXOLOL • CELIPROLOL
CARVEDILOL (Dilatrend)
 R.A. C.I.

1. BRONHOCONSTRICTIE AB, BPCO

2.  FC, TULBURARI DE Bd severa, BAV gr. II si III
CONDUCERE AV
3. ISCHEMIE PERIFERICA SD. RAYNAUD,
ARTERIOPATIE CR.
OBLITERANTA
4. R. HIPERGLICEMICE DZ
5. REBOUND
B. Vasodilatatoare
- blocante ale canalelor de calciu: tip
nifedipina(nifedipina, nitrendipina,
nicardipina, lacidipina, felodipina,
amlodipina), tip diltiazem(diltiazem), tip
verapamil( verapamil, galopamil)
-musculotrope: hidralazinele(hidralazina,
dihidralazina), minoxidil, diazoxid,
nitroprusiat de sodiu.
BLOCANTELE CANALELOR DE CALCIU
CLASIFICARE:
A. DIHIDROPIRIDINELE (tropism ):
Gen.I: NIFEDIPIN
NICARDIPIN
FELODIPIN (Auronal)
Gen.II: NIFEDIPINR noi forme ale gen.I
NICARDIPINR
NIMODIPIN
NISOLDIPIN noi principii active
NITRENDIPIN

Gen.III: AMLODIPIN
(Norvasc)
LACIDIPIN
(Lacipil)
LERCANIDIPIN
(Leridip)
B. FENILALCHILAMINELE (tropism ):
VERAPAMIL
GALOPAMIL
FALIPAMIL
C. BENZOTIAZEPINELE (tropism + ):
DILTIAZEM
Blocanti de calciu

Miocard Tesut nodal Artere

Inotropism Bradicardie Dilatatie Dilatatie

negativ coronara periferica
↓DC
↓
↓ Consumul de O2 ↓ TA tahicardie
+ reflexa
↑ Oferta de O2
BLOCANTELE CANALELOR DE
Ca2+

• ANTIARITMICA
• ANTIANGINOASA
• ANTI-HTA ( DC, RVP si
complianta a. mari)
• ANTIATEROGENA
VASODILATATOARE MUSCULOTROPE
↓ RVP
 R. SIMP. => Th REFLEX => + β BLOCANT
 RETENTIE H2O, Na+ => + DIURETIC

Vasodilataţie Tahicardie
↑ Contractilitatea
miocardică ↑
↑ Tonusul DC
↓ RVP simpatic

↑ constricţia
arteriolară
↓ TA
↑ RVP
↓ capacitatea
venoasă

↑ ARP ↑ Ag II circulantă
↓
↑ Aldosteron
↓
↓ Excreţia de Na
↓
↑ Volemia
a.VASODILATATOARE ORALE

HTA MODERATA / SEVERA

• HIDRALAZINA
R.A.: PALPITATII, ANGINA
• MINOXIDIL
 b. VASODILATATOARE
INJECTABILE
IN URGENTE HTA

• DIAZOXID (a.)-i.v. efect 5-20’

R.A.: ↑ GLICEMIA=> NU IN DZ
• NITROPRUSIAT DE Na (a.+ v.)-i.v. efect 1 – 2’
MONITORIZARE
 C.Substante ce interfera cu
sistemul renina- angiotensina
- inhibitoare ale enzimei de conversie a
angiotensinei:captopril, lisinopril, enalapril,
benazepril, fosinopril, perindopril,
quinalapril, ramipril, trandolapril, zofenopril
-antagonisti ai receptorilor AT-1 ai
angiotensinei: candesartan, eprosartan,
irbesartan, losartan, telmisartan, valsartan.
 UTILIZARI TERAPEUTICE IECA:
• HTA toate tipurile – EXCEPTIE !!! HTA cu stenoza
de artera renala bilaterala (CONTRAINDICATIE
ABSOLUTA)
• Monoterapie
- HTA usoara si moderata
- HTA la tineri cu tulburari metabolice (DZ,
hiperuricemie, dislipidemie)
- HTA sistolica la tineri
• Terapie combinata
- HTA si hipertrofia ventriculara stg. (HVS)
- HTA si IM recent
- HTA si disfunctie ventriculara sistolica
- HTA si DZ
- HTA si microalbuminurie
 EFECTE ADVERSE:
1. TUSEA uscata, iritativa,
neproductiva, suparatoare !
2. hTA DE PRIMA DOZA
3. IRn IN STENOZA BILATERALA
DE ARTERA RENALA !
4. ↑ K+ (scade aldosteronul → creste
retentia de K)
5. Alterarea gustului
6. Neutropenia
PREZENTARE:
● PERINDOPRIL ● TRANDOLAPRIL
(Prestarium) (Gopten)
● FOSINOPRIL ● BENAZEPRIL
(Monopril) ● QUINAPRIL
● RAMIPRIL ● CILAZAPRIL
(Tritace) ● ENALAPRIL
● LISINOPRIL (Renitec)
(Ranolip) ● CAPTOPRIL
 B. BLOCANTII RECEPTORILOR DE
ANGIOTENSINA – SARTANII (BRA)
Ag II

Receptorii Receptorii
AT1 AT2

Contractia
Cresterea
muschiului Cresterea Retentia de
secretiei de
neted celulara sare si apa
catecolamine
vascular

↑ TA
Mecanism de actiune si actiune farmacodinamica
UTILIZARI TERAPEUTICE:
Monoterapie:
 HTA si HVS

 HTA si disfunctie VS sau IC

Terapie combinata (diuretice, blocante de

Ca, Betablocante)
 nefropatie diabetica ± IR

 HTA + DZ ± nefropatie sau IR

 prevenirea decesului cardiovascular (IM si

AVC)
PREZENTARE

 LOSARTAN (Cozaar)
 VALSARTAN (Diovan)

 CANDESARTAN (Atacand)

 IRBESARTAN (Aprovel)

 TELMISARTAN (Micardis)

 EPROSARTAN

 OLMESARTAN
 NU!!!:
 AFECTEAZA PROFILUL
LIPIDIC
 HIPERGLICEMIE

 REBOUND

 TUSE, BRONHOSPASM
 SARTANII

  HIPERTROFIA si FIBROZA
  HIPERTROFIA si HIPERPLAZIA
VASCULARA
  MICROALBUMINURIA
 I. DIURETICELE
1. - DE ANSA: - FUROSEMID
- BUMETAMID
- PIRETANID
- AC. ETACRINIC
2. – TIAZIDICE SI COMPUSI SULFONAMIDICI:
- HIDROCLOROTIAZIDA
- CLOPAMIDA
- INDAPAMIDA
3. – CE ECONOM. K+: - SPIRONOLACTONA
- AMILORID
- TRIAMTEREN
- Eplerenona (2005/2006)
4. - OSMOTICE: - MANITOL
- GLICEROL
1. DIURETICE DE ANSA
• ACTIUNE INTENSA + RAPIDA

in CRIZA HTA, EPA, ICgrava
•  FPR  in I.Ren.
EFECTE ADVERSE:
•  K+
•  AC. URIC
•  GLICEMIA
• SURDITATE TRECATOARE
• DESHIDRATARE
2. DIURETICE TIAZIDICE
• SEGMENTUL DE DILUTIE AL TCD
• ACTIUNE MODERATA

HTA usoara/moderata (la
varstnici)
IC
edeme , hepatice, alergice
EFECTE ADVERSE:
•  K+ , Mg
•  AC. URIC
•  GLICEMIA
•  Ca+
•  Colesterolemia
• ↑ Lipemia
3. DIURETICE CE
ECONOMISESC K+
• TCD si colector
• ACTIUNE MODERATA/SLABA

utilizate in:
HIPER-ALDO PRIMAR / SEC.
IC
HIPO K+
EFECTE ADVERSE:
•  K+
• IMPOTENTA SEXUALA,
HIRSUTISM
DIURETICE OSMOTICE
MANITOL
GLICEROL
M.A.: H2O

i.v. ↑ PO
↑ DIUREZA

UT.: H2O
 prevenirea anuriei;
 IRA (faze precoce);
 edem cerebral;
 intoxicatii acute;
 glaucom acut congestiv.
 Alegerea medicamentului antihipertensiv
(concluzii din studii clinice randomizate cu placebo
sau comparative)

Principalul beneficiar al tratamentului antihipertensiv – scăderea

valorilor tensionale “per se” (practic independent de
medicamentele utilizate)

Totuşi:

Diferitele clase de medicamente pot avea efecte diferite – pe

termen lung – asupra unor grupe speciale de pacienţi.
Antihipertensive din clase diferite produc efecte adverse diferite,
în corelaţie cu reactivitatea individuală
 HTA plus Aritmie

Atenţie la scăderea potasiului (ectopii ventriculare)

Se recomandă:

• Beta1-blocante
• Verapamil, Diltiazem
 HTA plus Afecţiuni cerebro-vasculare

Se evită scăderea sub 160/100 mm Hg

• Labetalol
• Nitroprusiat Na perfuzie (creşterea p. intracraniene?)

Prevenţia primara a AVC:

IECA, calciu blocante, diuretice, alfa1-blocante

Prevenţie secundară
IECA, alfa1-blocante
 HTA plus HVS

Antihipertensive cu efecte de regresie a HVS:

• IEC
• Blocanţi ai receptorilor angiotensinei II
• Beta1-blocante
• Beta1+alfa-blocante
• Clonidină, α-metildopa
 HTA plus Angina Pectorală

• Calciu blocante cu efecte prelungite (nu generaţia I)

• Beta-blocante

• Nitraţi

• IECA (inclusiv prevenţie secundară)

 HTA plus Insuficienţă cardiacă

• IECA
– Scad mortalitatea cu 1/6 în IC
– Scad morbiditatea corelată cu IC

• Beta1-blocantele – scad mortalitatea cu 1/4

 Antihipertensive în dislipidemie

Se preferă medicamentele care:

• Nu cresc LDL • IECA
• Nu scad HDL • Calciu-blocante

• Simpatolicele centrale
Posibil HDL
• Alfa1-blocante

• Benzotiazepinele LDL, VLDL

• Diuretice de ansă HDL nemodif.

• Indapamid – nu modifică fracţiunile lipidice

• Beta-blocantele – LDL nemodif, Scad HDL, Cresc LDL
– Cele cu activ intrinsecă – fără modificări
 HTA în sarcină
(TA > 170/110 mm Hg – pericol AVC sau eclampsie)

I. Alfa-metildopa 250 mg x 2/zi – maxim 2g/zi

I. Labetalol, prazosin, sulfat de magneziu
I. Calciu-blocante : Nifedipina, Verapamil

II. Beta-blocante (a-2-a alegere)

Atenolol mx 100 mg/zi
Metoprolol mx 200 mg/zi
Acebutolol mx 400 mg/zi
Efecte adverse în utilizarea de lungă durată asupra fătului

Contraindicaţii – efecte toxice

IECA si Blocanţi ai R AT – tulburări de creştere ale fătului,
insuficienţă renală la făt
Diuretice – reduc volumul plasmatic,
alterează circulaţia placentară
 ASOCIERI ANTIHIPERTENSIVE
RECOMADABILE
1. Diuretice + betablocante
2. Diuretice + IEC
3. Calciu-blocante (dihidropiridine) + beta-blocante
4. Calciu-blocante + IEC
5. Alfa-blocante + beta-blocante
Principiul:Sinergism – efecte pozitive (2 mecanisme
diferite)Antagonism – efecte adverse
NERECOMANDABILE
1. Diuretice + Calciu-blocante –
neoptimala
2. Verapamil sau Diltiazem + beta-blocant
– risc de bradicardie, blocuri
 CURS FARMACOLOGIE

ANTIANGINOASE VECHI / ANTIANGINOASE DE NOUA

GENERATIE
 CI - tulburare miocardică- dezechilibru între fluxul
sanguin coronarian şi necesităţile de oxigen
miocardice

 Angina pectorală- principala manifestare a

cardiopatiei ischemice

 Sinonime – boala coronariană

 Ischemic Heart Disease, Coronary Heart Disease


Cardiopatie ischemica – cauze

1. organice- îngustarea aterosclerotică a lumenului

coronar (>70% - manifesta)

• împiedica creşterea fluxului sanguin coronar în

timpul efortului - angina pectorală stabilă sau de
efort

• reducere bruscă a fluxului coronar datorită

rupturii plăcii aterosclerotice şi trombozei - angina instabilă

2. funcţionale- spasm coronarian - angina vasospastică

Prinzmetal (varianta)

3. mixte
 Ingustarea aterosclerotică a lumenului coronar datorată
formării plăcii de aterom, în timp suferă eroziuni şi rupturi.
• In urma expunerii conținutului plăcii de aterom
la fluxul sanguin - declanşate două procese
foarte importante:
a) activarea şi agregarea plachetară
b) activarea cascadei coagulării cu formarea
rețelei de fibrină şi a trombului

Placi de aterom la nivelul aortei ascendente, aspect macroscopic

 MEDICAŢIA CARDIOPATIEI
ISCHEMICE
 criza anginoasă = dezechilibru între
consumul de oxigen şi aportul de oxigen
 MEDICAŢIA CARDIOPATIEI
ISCHEMICE

1) vasodilataţia la nivelul coronarelor mari, subepicardice creşte fluxul sangvin în

vasele mici subendocardice, inclusiv în zona ischemică;

2) vasodilataţia la nivelul coronarelor mici, subendocardice , nu este avantajoasă

deoarece interesează doar vasele sănătoase, nu pe cele rigide şi obstruate de
ateroscleroză.
IMPORTANT !!!
Vasodilatatia sa fie subepicardica si nu
subendocardica pentru a evita fenomenul de ”furt sanguin”.
 MEDICAŢIA CARDIOPATIEI
ISCHEMICE
Modul de acţiune al medicaţiei antianginoase:
I. Aport crescut de oxigen la miocard prin vasodilataţie coronariană datorită
- creşterii cantităţii de GMPc (nitraţi organici)
- blocării canalelor calciului (nifedipină şi alţi BCC)

II. Scăderea consumului de oxigen al miocardului datorită

- deprimării inimii (bradicardie, scăderea contractilităţii) prin micşorarea
influenţelor simpatice cardiostimulatoare (beta-blocanţi adrenergici) şi prin
scăderea disponibilului de ioni de calciu pentru procesul contractil
(verapamil şi alţi BCC)
- ameliorării condiţiilor de lucru ale inimii prin scăderea presarcinii şi
postsarcinii ca urmare a vasodilataţiei venoase , respectiv arteriolare
sistemice (nitraţi organici, nifedipină şi alţi BCC)
 III. Mecanisme antianginoase de noua generatie

III.1. Agenţi inhibitori ai nodului sinusal: ivabradina

( bradicardie)
III.2. Agenţii activ metabolic protejează de ischemie prin
creşterea metabolismului glucidic şi implicit ai acizilor
graşi (trimetazidina şi ranolazina)
III.3. Activatorii canalelor de potasiu scăderea
concentraţiei de calciu intracelular => ameliorarea
funcţiei diastolice => (nicorandilul)
 MEDICAŢIA CARDIOPATIEI ISCHEMICE
Nitraţii organici

• prima medicaţie antianginoasă

eficace -1857 medicul englez
Lauder Brunton
•si astazi - prima linie de tratament
în criza de angina pectorală

Sir Thomas Lauder Brunton 1844-1916

 Nitratii organici
• Mecanism de actiune

nitroglicerina se fixeaza de grupari tiolice la nivel celular

nitrozo-tioli

eliberarea de NO

stimulare guanilciclaza

creste GMPc

decuplare complex actina miozina

relaxare musculara

vasodilatatie
 MEDICAŢIA CARDIOPATIEI ISCHEMICE
Nitraţii organici

 Vasodilataţie - interesează îndeosebi venele

- scade consumul de oxigen al miocardului
 Coronarodilatator - vasele mari coronariene

 oxidul nitric (NO) –

relaxarea fibrelor musculare netede
 MEDICAŢIA CARDIOPATIEI ISCHEMICE
Nitraţii organici
 Nitroglicerina
 Nitritul de amil : - lichid foarte volatil , care se administrează prin inhalaţie
- efectul este rapid şi de foarte scurtă durată

Nitraţi cu acţiune prelungită - prevenirea crizelor

• Izosorbid dinitratul
• izosorbid mononitrat
• Pentaeritritil tetranitrat
• Nitritul de sodiu
• Molsidomina
 MEDICAŢIA CARDIOPATIEI ISCHEMICE

• Nitroglicerina

• Se administrează
– sublingual,
– perlingual în criză în doză unitară de 0,5 mg sub formă de comprimate
– Efectul se instalează într-un minut şi este maxim la 10 minute, durează cca 30 minute.
– Se poate administra şi intern, efectul menţinându-se cca 4 ore.
– Există şi forme retard care permit administrarea a două doze pe zi.
– Se mai poate folosi sub formă de unguente aplicate pe piele, cu efect prelungit indicate tot pentru
tratamentul de fond al anginei pectorale şi în insuficienţa cardiacă Se mai poate introduce în
perfuzie intravenoasă , Metabolizare mare in ficat la primul pasaj => administrare de
doze mari daca se administreaza oral.
MEDICAŢIA CARDIOPATIEI ISCHEMICE
Nitraţii organici

• Nitroglicerina

• Efectele adverse :
– vasodilataţie cutanată
– căldură
– roşeaţă
– cefalee (datorită vasodilataţei craniene)

• Administrarea îndelungată transcutanată sub formă de plasture duce la instalarea

toleranţei, adică la scăderea eficacităţii terapeutice prin epuizarea compuşilor tiolici
din fibra musculară netedă, necesari pentru eliberarea NO din preparatele de nitraţi.
După o pauză de 8-10 ore toleranţa dispare.
 MEDICAŢIA CARDIOPATIEI ISCHEMICE
Blocanţii canalelor de calciu (BCCa)
• Mecanism de actiune - blocarea influxului de calciu prin sarcolemă prin canalele voltaj-dependente
(se deschid la scăderea potenţialului de membrană).
• Canale de Ca voltaj dependente:
– tip L (miocard, vase)
– tip N (neuronal)
– tip T (neuronal şi muşchi)

• Rolul canalelor de Ca:

• funcţia NS şi NAV din cord
• contractilitatea cordului
• fenomene de contracţie-relaxare vasculară şi miocardică

• Efecte farmacologice :

(1) Musculatura netedă

a.) vase periferice - relaxare; artere > vene  RTP  TA
b.) coronare - vasodilatare
(2) Miocard
Funcţia normală este dependentă de influxul Ca++
a.) nod SA - bradicardie (frekvenţa )
b.) nod AV - efect dromotrop negativ
c.) contractilitate - efect inotrop negativ  necesar O2 
(3) Musculatura scheletală
În doze terapeutice antagoniştide Ca++ nu influenţează contracţia
 MEDICAŢIA CARDIOPATIEI ISCHEMICE
Blocanţii canalelor de calciu (BCCa)
• substanţe care au efect la nivel cardiac şi vascular
(1) Fenilalchilamine:
– VERAPAMIL
– Galopamil
– Anipamil EFECTE CARDIOVASCULARE
– Ronipamil 1. Rezistenţa coronariană
(2) Dihidropiridine: NIFEDIPINA > DILTIAZEM > VERAPAMIL
– NIFEDIPINA
–
–
Nitrendipina
Nisoldipina
2. Rezistenţă vasculară periferică
– Amlodipina NIFEDIPINA = DILTIAZEM > VERAPAMIL
– Felodipina
– Isradipina
– Nimodipina 3. Efect inotrop negativ
– Lacidipina VERAPAMIL > DILTIAZEM >>> NIFEDIPINA
(3) Benzothiazepine:
– DILTIAZEM 4. Activitate asupra nodului SA
DILTIAZEM > VERAPAMIL (NIFEDIPIN, tahicardie
reflexă)
5. Conducerea AV
VERAPAMIL > DILTIAZEM (NIFEDIPINA fară efect)
 MEDICAŢIA CARDIOPATIEI ISCHEMICE
Blocanţii canalelor de calciu (BCCa)
Nifedipina antianginos
• Efecte :
– vasodilataţie arteriolară intensă - micşorarea postsarcinii
– dilată şi vasele coronare
– nu periclitează funcţia de pompă
– la anumiţi bolnavi tahicardia reflexă poate agrava ischemia miocardică
– se poate asocia şi cu beta-blocanţi adrenergici care reduc reflexele cardiostimulatoare.

• farmacocinetica liposolubil
– Administrare - sublingual în doză de 5-10 mg pentru urgenţe

• Efecte adverse:
– ca urmare a vasodilataţiei arteriolare cefalee
– ameţeli
– bufeuri de căldură
– edeme maleolare
• Contraindicatii:
– boala nodului sinusal
– bloc atrioventricular de gradul II şi III
– hipotensiune arterială cu colaps
 MEDICAŢIA CARDIOPATIEI ISCHEMICE
Blocanţii canalelor de calciu (BCCa)
• Verapamilul
Efecte
– antiaritmic
– antianginos eficace
– deprimă inima
– ↓ RVP
– ↓ consumul de oxigen al miocardului
– efectul cardiodepresiv este marcat Nu se asociază cu beta-blocanţi
adrenergici !!!!!!!!!!!!!!!!
• Este contraindicat
– insuficienţa cardiacă netratată
– infarct miocardic acut

• Diltiazemul
– are efecte cardiodepresive
– vasodilatatoare apropiate ca intensitate
 MEDICAŢIA CARDIOPATIEI ISCHEMICE
Beta-blocanţii adrenergici
Antagoniștii beta-adrenergici (beta-blocantele) au fost
descoperiți de sir James Black în 1962 în Marea Britanie.
Blocarea receptorilor β1 va determina:
 ↓ frecvenței cardiace;
 ↓ contractilității miocardului;
 ↓ vitezei de conducere prin nodul sinoatrial și atrio-ventricular;
 ↓ automatismului;
 ↓ consumului miocardic de oxigen;
 inhibarea eliberării de renină la nivelul aparatului juxtaglomerular
și astfel ↓ activității sistemului SRAA
 MEDICAŢIA CARDIOPATIEI ISCHEMICE
Beta-blocanţii adrenergici
Efectele beta-blocantelor asupra ischemiei miocardice sunt:
• reducerea consumului miocardic de oxigen;
• îmbunătățirea fluxului sanguin coronarian;
• prelungirea perioadei de perfuzie diastolice;
• îmbunătățirea circulației colaterale;
• creșterea fluxului de sânge în zonele cu ischemie;
• îmbunătățirea raportului cerere/ofertă;
• stabilizarea membranelor celulare;
• îmbunătățirea disocierii oxigenului de pe hemoglobină;

• inhibarea agregării plachetare.

 MEDICAŢIA CARDIOPATIEI ISCHEMICE
Beta-blocanţii adrenergici
• Reacţiile adverse:
– bradicardie excesivă
– bloc atrioventricular
– insuficienţă cardiacă
– agravarea astmului
– a afecţiunilor vasculospastice periferice

• Este periculoasă întreruperea bruscă a tratamentului prelungit, fiind

posibilă apariţia unei hipersensibilităţi a miocardului la catecolamine ca
urmare a denervării chimice cronice, realizată prin blocarea receptorilor
beta adrenergici.
 Ivabradina
• inhibitor selectiv al curentului If de la nivelul nodului sinusal
– f de la „funny” folosit cu sensul de „ciudat” sau „neobişnuit”
• Inhibiţia curentului If => aplatizează panta depolarizării
diastolice => reducerea ritmului sinusal
• bradicardizant „pur”, fără efecte negative asupra:
– contractilităţii/relaxării miocardice,
– presiunii arteriale
• alternativă terapeutică în cazul intoleranţei la betablocante
boală coronariană şi ritm sinusal normal și frecvență
cardiacă ≥ 70 bpm.
 PULS CRESCUT= RISC DE
ISCHEMIE PULS 

stres perete arterial

Dezvoltarea leziunilor Ruptura de

aterosclerotice pe termen lung placa
Angina pectorala Infarct miocardic acut

Palatini P. Eur Heart J supplements 1999 (Suppl B):B3-B9

 TRIMETAZIDINA
• Mecanism de acţiune:
– Modifică metabolismul energetic cardiac => trecerea de la
oxidarea acizilor grași către oxidarea glucozei => scăderea
consumului de oxigen

• ?????? Efectul antiischemic al trimetazidinei rămane un

subiect larg dezbătut de literatură

• Indicaţii:
– Tratamentul profilactic al crizei de angor,
• dacă tratamentul cu betablocante nu poate fi administrat
• asociat betablocantelor pentru un control mai bun al durerii
 RANOLAZINA
• Mecanismul de acţiune

– blocarea canalelor de sodiu tardive, cu scăderea

concentraţiei de calciu intracelular => ameliorarea
funcţiei diastolice =>
• scade necesarul de oxigen la nivelul miocardului
• creste fluxul de sânge la nivel coronar

– nu are efect asupra ritmului cardiac și pe TA => utilă la

pacienţii care nu pot tolera sau nu răspund la
antianginoasele clasice
– Nu are inca licenta in Europa
 NICORANDIL
• Mecanism dublu de acţiune:
1. deschide canalele de K+ (activator al canalelor de K)
=> hiperpolarizare => relaxare a musculaturii de la nivelul
peretelui arterial => vasodilataţie => scăderea
postsarcinii VS
2. crește concentraţia de GMP ciclic intracelular =>
relaxare a celulelor musculare netede, în mod special în
teritoriul venos.=> vasodilataţie în teritoriul venos =>
scăderea presarcinii ventriculare.
• Efecte farmacologice = efect nitrat-like
– vasodilatator coronarian fără antrenarea fenomenului de
furt coronarian
– scade presarcinii
– scade postsarcinii
– Toleranta incrucisata cu nitratii
Tratamentul farmacologic al pacienților cu boală arterială coronariană stabilă

Ghid ESC de management al bolii coronariene stabile

2013
Va multumesc!
MEDICAȚIA
ANTIINFECȚIOASĂ
CURS 12
 MEDICAŢIA ANTIINFECŢIOASĂ
Reprezintă terapia etiotropă faţă de agenţii infecţioşi, substanţele putându-se clasifica în
două grupe mari, în funcţie de toxicitatea lor faţă de organismul gazdă.
Antisepticele şi dezinfectantele au acţiune nespecifică, având efecte toxice aproximativ
egale faţă de agenţii patogeni şi celulele organismului gazdă. Se utilizează numai pentru
dezinfecţia mediului, instrumentarului (efect dezinfectant), sau pentru aplicare externă la
nivelul tegumentului sau mucoaselor (efect antiseptic).

Antibioticele (AB) şi chimioterapicele (CT) sunt agenţi cu activitate selectivă, care

introduse în organism exercită efecte toxice specifice faţă de anumite microorganisme,
fungi, paraziţi, având însă efecte toxice mai reduse sau absente faţă de celulele
organismului gazdă.
Diferenţa între antibiotice şi chimioterapice constă în originea lor diferită. În timp ce
antibioticele sunt produse de diferite specii de microorganisme (bacterii, fungi,
actinomicete), chimioterapicele sunt obţinute prin sinteză chimică. În prezent mai multe
antibiotice se obţin prin sinteză sau semisinteză, diferenţa între cele două tipuri de
substanţe tinzând să dispară.
 MEDICAŢIA ANTIINFECŢIOASĂ

Clasificarea acestor substanţe se face funcţie de germenii pe care

acţionează în medicamente:

- antibacteriene
- antifungice
- antiprotozoarice
- antihelmintice
- antivirale
 ANTIBIOTICE ŞI CHIMIOTERAPICE
ANTIBACTERIENE
Mecanism de acţiune: produc efect de tip bactericid sau bacteriostatic pe agenţii
patogeni.
Substanţele bactericide produc distrugerea germenilor necesitând astfel o participare

mai redusă a mijloacelor naturale de apărare ale organismului. Ele sunt indicate în infecţii
grave, supraacute sau cînd mecanismele imunitare sunt reduse (nou-născuţi, bătrâni,
infecţii cronice) sau deprimate prin radioterapie, corticoterapie, citostatice.
Substanţele bacteriostatice inhibă multiplicarea germenilor şi îi fac vulnerabili la forţele
de apărare ale organismului.Ele sunt indicate în infecţiile uşoare sau medii şi trebuie
evitate în situaţiile în care mijloacele de apărare ale organismului sunt deficitare.
Aceste efecte - bactericid, bacteriostatic - depind de antibiotic, respectiv de mecanismul
său de acţiune, de concentraţia sa la locul infecţiei, de felul infecţiei, de tipul de germene
(faza de dezvoltare, condiţii de viaţă).
Mecanisme generale de acţiune
1. La nivelul peretelui celulei bacteriene, prin inhibarea sintezei acestuia. Astfel
acţionează penicilinele, cefalosporinele, bacitracina.Ele sunt active numai în faza de
multiplicare a germenilor, când celulele fiice rezultate din diviziune îşi sintetizează un
nou perete.
2. La nivelul membranei citoplasmatice a celulei bacteriene prin alterarea structurii şi
funcţiei acesteia, cu creşterea excesivă a permeabilităţii şi pierderea de metaboliţi
esenţiali.Astfel acţionează polimixinele, unele antifungice şi parţial aminoglicozidele.
3. Asupra proceselor metabolice intracitoplasmatice astfel:

a. Inhibarea sau degradarea sintezei proteice la nivel ribozomal; astfel acţionează

tetraciclinele, cloramfenicolul, eritromicina.
b. Inhibarea sintezei proteice la nivelul nucleului celulei bacteriene, blocând ARN-
polimeraza, cu scăderea sintezei acizilor nucleici (rifampicina).
c. Inhibarea sintezei de ADN, prin inhibarea ADN-girazei (acidul nalidixic şi
fluorochinolonele).
d. Antagonismul competitiv faţă de un metabolit esenţial, indispensabil activităţii
metabolice normale a celulei bacteriene. Astfel acţionează sulfamidele prin inhibarea
sintezei de acid folic.
Clasificarea principalelor antibiotice antimicrobiene
În funcţie de structura lor chimică, antibioticele pot fi clasificate în următoarele grupe:
•betalactamine: peniciline,cefalosporine,monobactami,carbapenemi;
macrolide (eritromicina, claritromicina, spiramicina) şi lincosamide (lincomicina şi
clindamicina);
•aminoglicozide: streptomicina, kanamicina, gentamicina, tobramicina, amikacina;
•antibiotice cu spectru larg: tetraciclinele şi cloramfenicolul.
•polipeptide: polimixinele, bacitracina;
 ANTIBIOTICE ŞI CHIMIOTERAPICE
ANTIBACTERIENE
A. ANTIBIOTICE BETA-LACTAMICE
A.1.PENICILINELE - obţinute prin extracţie din culturi de mucegaiuri – Penicillium sau
prin semisinteză. Ele exercită efect bactericid, au toxicitate redusă, proprietăţi alergizante,
având o largă utlilizare terapeutică.
Benzilpenicilina (Penicilina G) -sare de Na şi K. Se prezintă ca o pulbere albă
cristalină, foarte solubilă în apă, care se dizolvă în momentul întrebuinţării cu ser fiziologic
Se dozează în unităţi internaţionale - U.I.
Se administrează parenteral (niciodată s.c., ci numai i.m. şi i.v - şi în perfuzii, dozele
mari). Absorbţia e rapidă după injectare i.m. Difuzează bine în spaţiul extracelular, t 1/2 e
de 30-40 minute; traversează uşor placenta, dar pătrunde greu în seroase, l.c.r. Bariera
hematoencefalică are permeabilitate mică. Rinichiul este principalul organ de excreţie
(70% se elimină sub formă activă).
Activitatea antimicrobiană: este un antibiotic bactericid, care acţionează prin inhibarea
sintezei peretelui rigid al celulei bacteriene. Penicilina acţionează numai în cursul
înmulţirii germenilor, dar nu în stare de repaus.
Spectrul antibacterian, relativ îngust cuprinde:
coci gram-pozitiv şi negativ: Streptococul beta-hemolitic, pneumococi, meningococi,
gonococi, deşi la cei din urmă se semnalează cazuri de rezistenţă. Stafilococul auriu
secretor de penicilinază este rezistent. Mai puţin sensibili sunt enterococii (Streptococcus
faecalis);
bacili gram pozitiv: bacilul cărbunos, clostridiile - C.tetani, perfringens, botulinum;
Corynebacterium diphteriae;
spirochete: Treponema palidum, leptospirele, Borelia
alţi germeni: Actinomyces israeli; Erysipelothrix; Listeria.
Bacilii gram negativ au rezistenţă naturală la benzilpenicilină.
Posologia - T1/2 scurt impune pentru obţinerea unui nivel eficient administrarea dozei
repartizată în 4-6 prize. În funcţie de sensibilitatea germenilor există mai multe tipuri de
doze:
în infecţii obişnuite cu germeni obişnuiţi: 2-4 milioane U.I. pe zi;
în infecţii cu germeni mai puţin sensibili: 4-10 milioane U.I. pe zi; în meningite sunt
necesare aceleaşi doze sau chiar mai mari pentru asigurarea difuziunii în l.c.r.;
în cazuri grave se administrează 20-60 milioane U.I pe zi (megadoze) i.v. şi în perfuzii
intravenoase (combinate).
Injecţiile intramusculare sunt iritante, de aceea concentraţia soluţiei injectate nu trebuie
să fie mai mare de 200.000 U.I. / ml.

Asocieri: cu antibiotice aminoglicozidice: streptomicină, gentamicină, kanamicină

înregistrându-se un sinergism marcat, penicilina G uşurând pătrunderea
aminoglicozidului în celula bacteriană şi acţiunea la nivel bacterian. Nu se asociază cu
antibiotice bacteriostatice (tetracicline, cloramfenicol).
Efectele secundare: deşi are toxicitate redusă, în comparaţie cu alte antibiotice, la doze
uriaşe apare neurotoxicitatea, cu creşterea excitabilităţii SNC, chiar apariţia de convulsii
epileptiforme. Rareori poate apare nefrotoxicitate, după perfuzii cu doze foarte mari.
Principala reacţie adversă la penicilina G rămâne alergia, manifestată fie sub forma
reacţiei imediate (şoc anafilactic, urticarie, edem angioneurotic) sau tardive cu febră,
simptome ale bolii serului, erupţii de diferite tipuri.
Alergizarea poate fi iatrogenă, prin adminstrarea penicilinei pe tegumente, producându-
se sensibilizarea. Sensibilizarea se produce şi prin contacte cu mucegaiuri alimentare,
din locuinţă, consum de lapte nefiert. Această hipersensibilitate e încrucişată şi la derivaţii
semisintetici (la toate penicilinele).
Frecvenţa complicaţiilor alergice impune anamneză sau testarea hipersensibilităţii prin
reacţii intradermice.
În caz de hipersensibilizare se intervine cu hidrocortizon hemisuccinat, adrenalină,
antihistaminice.
PREPARATE RETARD:
Procainpenicilina este un ester al penicilinei cu procaina, insolubil în apă. Se
administrează ca suspensie pe cale i.m. Preparatul tipizat se numeşte Efitard, conţinând
în proporţie de 3:1 procainpenicilină şi benzilpenicilină. Benzilpenicilina realizează
concentraţia plasmatică în timp scurt, iar procainpenicilina menţine concentraţia
plasmatică eficientă 12-24 de ore. Se dă i.m. de 1-2 ori pe zi. Se foloseşte în dermato -
venerologie în tratamentul sifilisului şi gonoreei.
Benzatinpenicilina (Moldamin) acţionează mai lent şi mai durabil. Se foloseşte în sifilis
(se dă la câteva zile) şi mai ales pentru profilaxia de lungă durată a recidivelor şi
complicaţiilor infecţiilor streptococice (ex. glomerulonefrită) şi pentru prevenirea
recăderilor în RAA, adminstrându-se la intervale de 3-4 săptămâni, timp de mai mulţi
ani. Se dă i.m. profund 1,2 - 2,4 milioane U.I. odată la 7 - 14 zile. Se dizolvă numai cu
apă distilată.
CI: copiii sub 3 ani, la care masa musculară este slab dezvoltată şi prin injectare se pot
produce fibroze, atrofii, cicatrizări cheloide musculare.
Fenoximetilpenicilina (Penicilina V, Ospen) este o penicilină acidorezistentă, activă pe
cale orală. Spectrul este identic cu al penicilinei G, însă din cauza concentraţiilor serice
relativ mici se indică în infecţii uşoare cu germeni foarte sensibili (cu streptococ hemolitic
- sinuzite, otite).Se administrează sub formă de comprimate, în doze de 2-4 milioane U.I.
pe zi, în 3-4 prize, înainte de masă cu o oră pentru o absorbţie mai bună. Efecte adverse:
tulburări gastrointestinale (greaţă, diaree), reacţiile de sensibilizare fiind mai rare decât la
penicilinele injectabile.

PENICILINE SEMISINTETICE
a.) Peniciline penicilinazorezistente au spectru asemănător penicilinei G, fiind însă mai
puţin active decât aceasta pe germenii sensibili şi au avantajul că sunt rezistente la
penicilinază, fiind indicate în infecţiile cu stafilococi penicilinazosecretori. Principalele
reacţii adverse sunt de natură alergică.
Oxacilina este o penicilină acido- şi penicilinazorezistentă, ce se dă în infecţii
stafilococice (acnee, furunculoză, osteomielită, septicemii). Doza pe zi: 2-4 g, în cazuri
severe până la 6 g pe zi, administrându-se fracţionat la intervale de 4-6 ore. Asocieri
favorabile: cu kanamicina sau gentamicina.
b.) Peniciline cu spectru larg - au efecte antibacteriene care se extind şi
asupra unor bacili Gram negativi.
Ampicilina este stabilă în mediu acid, putându-se da şi oral. Nu este rezistentă la
penicilinază. Acţionează asupra germenilor sensibili la penicilina G, streptococul viridans şi
enterococii fiind chiar mai sensibili; este activă şi faţă de bacili Gram negativi ca: H.
influenzae, E.coli, Proteus mirabilis, Salmonella, Shigella. Se leagă puţin de proteina
plasmatică, forma circulantă liberă difuzând bine în ţesuturi.
T1/2 este mai lung: 60-90'. Se elimină mai ales sub formă activă pe cale renală, însă cantităţi
apreciabile trec şi în bilă. Este indicată în infecţii respiratorii şi meningeale cu Haemophylus
influenzae, în tusea convulsivă, endocardite, infecţii biliare şi urinare, salmoneloză, febră
tifoidă, dizenterie. Doza uzuală la adult este de 2-4 g/zi, oral sau i.m. la 6 ore; în infecţii severe
se administrează i.m., i.v lent sau în perfuzii 4-12 g/zi, în 4 prize. În meningite poate fi
injectată intrarahidian.
Efectele adverse sunt de natură alergică, erupţii cutanate, accidentele alergice majore au
aceeaşi frecvenţă ca la penicilina G. Se poate combina cu aminoglicozide.
Amoxicilina (Amoxil, Ospamox) este derivatul hidroxilat al ampicilinei. Are avantajul
că se absoarbe mai bine digestiv, având o Bd de 80% neinfluenţată de prezenţa
alimentelor. Se elimină pe cale renală şi în forma activă. Spectrul antimicrobian,
indicaţiile, reacţiile adverse şi contraindicaţiile sunt identice cu ale ampicilinei. Doza
este de 1,5 - 3 g pe zi , în trei prize la adult.
Carbenicilina se administrează parenteral, este foarte activă faţă de bacilul

piocianic (Pseudomonas aeruginosa), Proteus indol pozitiv, Enterobacter.

Carindacilina (Geopen) are o stabilitate mai mare în mediul acid, administrându-se
şi pe cale orală în infecţii cu germeni Gram negativi.
Piperacilina este o penicilină cu spectru de activitate mai larg decât carbenicilina,
fiind activă pe bacilii Gram negativi, inclusiv Pseudomonas, Serratia, Enterobacter,
Klebsiella, ca şi pe germenii anaerobi din genul bacteroides.
c.) Preparate combinate cu inhibitori de beta-
lactamază
Amoxicilina în combinaţie cu acid clavulanic (Augmentin, Amoxiklav) e activă în infecţii
cu germeni producători de penicilinază, având avantajul spectrului mai larg decât al
penicilinelor. Este indicat în infecţii ale tractului respirator superior şi inferior, infecţii ale
tractului genitourinar, infecţii ale pielii şi ţesuturilor moi, infecţii osteoarticulare, infecţii
dentare. Ritmul administrării este de 2-3 ori pe zi, câte un comprimat la adult şi copil
peste 12 ani, iar la copii mici de 3 ori pe zi sub formă de suspensie. Există şi preparate
pentru administrare intravenoasă.
Alte combinaţii: ampicilină cu sulbactam (Unasyn), piperacilină plus tazobactam
(Tazocin).
A.2.CEFALOSPORINELE
Sunt antibiotice beta-lactamice, derivați ai acidului 7-amino-cefalosporanic.

Au efect bactericid, acţionând ca şi penicilinele, prin inhibarea sintezei peretelui rigid al

celulei bacteriene. Se pot folosi ca antibiotice de rezervă ale penicilinelor (în cazuri de
rezistenţă şi alergie) şi pe de altă parte în infecţii cu germeni gram negativ.
Funcţie de proprietăţile farmacocinetice şi de spectrul de acţiune există patru
generaţii.

Generaţia I: acţionează asupra majorităţii cocilor Gram pozitiv, inclusiv

stafilococul auriu penicilinazo-pozitiv, coci gram negativi, unii bacili gram pozitiv şi bacili
gram negativ (analog ampicilinei) dar acţionând în plus şi pe Klebsiella.
Cefalotina, cefazolina şi cefapirina se administrează parenteral i.m şi i.v, se folosesc
mai ales în infecţii respiratorii şi urinare, dozele fiind de 0,5-1 g odată, 2-4 g/zi.
Cefalexina (Ospexin) este stabilă în mediu acid şi se administrează pe cale orală în doză
de 0,5 g de 4 ori pe zi în infecţii ale căilor respiratorii (cu Haemophylus influenzae) şi
infecţii urinare.
Cefalosporinele din generaţia a II-a au spectru ceva mai larg,

cuprinzând şi unele specii de Proteus indol pozitiv, Providencia şi Bacteroides fragilis.

Cefamandolul (Mandokef) are eficacitate crescută faţă de coci şi bacili Gram negativ, în
special Haemophylus şi Proteus.
Cefuroxima (Zinacef, Zinnat) este asemănătoare cefamandolului, se poate administra
parenteral şi oral.
Cefoxitina are efect marcat pe bacili anaerobi Gram negativ - Bacteroides fragilis,
folosindu-se în peritonite, infecţii ginecologice în doză de 1 g odată de 4 ori pe zi.
Cefaclorul (Ceclor) se administrează oral în infecţii ORL, respiratorii, urinare.
Generaţia a III-a cuprinde antibiotice mai active faţă da bacilii Gram negativ,
inclusiv Pseudomonas aeruginosa, având o difuzibilitate bună în l.c.r. Trebuie folosite
cu mult discernământ, fiind antibiotice cu indicaţii restrânse şi foarte scumpe. Sunt
indicate în cazuri selecţionate de septicemie, meningite cu bacili Gram negativ,
infecţii ginecologice – avort septic, infecţii nosocomiale (intraspitaliceşti).
Cefoperazona acţionează marcat asupra bacilului piocianic, se excretă masiv prin bilă şi
poate fi folosit în infecţii biliare.Se administrează de două ori pe zi parenteral.
Ceftriaxona (Rocephin) acţionează pe bacili G negativ, difuzează în l.c.r., se
administrează 1 g de două ori pe zi i.m sau i.v.
Un alt reprezentant este cefotaxima folosit în infecţii grave.
Cefpiroma este activă faţă de Pseudomonas aeruginosa. Se injectează i.v. la 12 ore.
Generaţia a IV-a cuprinde substanţe cu spectru antibacterian larg şi

probabilitatea mai mică de rezistenţă a bacteriilor, îndeosebi a celor care secretă beta-
lactamaze.
Cefepima se dă i.v, la interval de 12 ore, în infecţii foarte grave, la bolnavii
imunocompromişi.
A.3.CARBAPENEMII, MONOBACTAMII, TRIBACTAMII
CARBAPENEMII sunt antibiotice beta-lactamice, cu spectru antibacterian foarte

cuprinzător, a căror moleculă este rezistentă faţă de cele mai multe beta-lactamaze.
Imipenemul intră în compoziţia unui preparat numit Tienam care se administrează i.m sau
în perfuzie. Se foloseşte în infecţii nosocomiale unde sunt suspectate bacterii gram -

negativ multirezistente, asociaţii de bacterii anaerobe şi aerobe sau Pseudomonas

aeruginosa. Sunt sensibili şi stafilococii rezistenţi la penicilină.Se poate asocia cu
aminoglicozide.Poate produce convulsii (mai ales în caz de insuficienţă renală), erupţii
cutanate, alergie.
Meropenemul are un spectru foarte larg şi se poate administra fără cilastatină. Se
administrează tot parenteral.
MONOBACTAMII - molecula este invulnerabilă la majoritatea betalactamazelor
secretate de bacterii gram negativ.
Aztreonamul (Azactam) acţionează pe bacili gram negativ aerobi, inclusiv piocianic.
Este bactericid, fiind indicat în septicemii, infecţii urinare, pelvine, intraabdominale şi
respiratorii cu bacili gram negativ, fiind o alternativă a aminoglicozidelor. Nu este eficace
oral, se inactivează în prezenţa florei.
Ca reacţii adverse produce erupţii cutanate, tulburări digestive, rar alergie.
Prin folosirea abuzivă poate dezvolta tulpini rezistente de Pseudomonas aeruginosa.
TRIBACTAMII - reprezintă o a treia grupă majoră de betalactamine, având o
structură chimică alcătuită din trei nuclee condensate.
Sanfetrinemul are un spectru ultralarg, fiind activ pe bacteriile gram-pozitiv şi gram-
negativ (inclusiv pyocianic), aerobe şi anaerobe. Este rezistent la acţiunea beta-
lactamazelor din toate clasele, precum şi la dihidropeptidaza 1 renală. Exercită un efect
bactericid rapid.
 B. MACROLIDE, LINCOSAMIDE ŞI ANTIBIOTICE DE
REZERVĂ CU SPECTRU ASEMĂNĂTOR
B.1.ERITROMICINA ŞI ALTE MACROLIDE
Macrolidele cuprind în structură un inel alifatic lactonic de dimensiuni mari. Inelul lactonic
cuprinde 12-16 atomi de carbon.
Eritromicina este un compus uşor bazic, instabil la pH acid şi se foloseşte sub formă de
esteri stabili ce favorizează absorbţia din intestin sau ca bază în forme medicamentoase
enterosolubile.
După absorbţie intestinală este scindată în eritromicina bază care este răspunzătoare de
acţiunea terapeutică; difuzează în ţesuturi destul de bine, nu pătrunde în l.c.r şi nici în
nevrax nu atinge concentraţii eficiente. Pătrunde şi în macrofage, PMN, acţionând şi
asupra germenilor fagocitaţi. Pentru o absorbţie intestinală mai bună se administrează

înaintea meselor. Se elimină în parte urinar şi în proporţie mai mare pe cale biliară. In
parte este inactivată la nivel hepatic; t1/2 90-100 minute. Se administrează din 6 în 6 ore.
Activitatea antimicrobiană: are proprietăţi bacteriostatice sau bactericide, funcţie de doză.
Acţionează prin inhibarea sintezei proteice la nivel ribozomal prin fixarea sa de subunitatea 50
S a ribozomilor; deoarece aici se pot fixa şi alte antibiotice poate să apară concurenţă şi chiar
antagonism (cu lincomicina, clindamicina, cloramfenicolul). Rezistenţa la eritromicină apare
lent.
Spectrul antimicrobian este asemănător cu al penicilinelor cu spectru larg; se poate folosi ca
antibiotic de rezervă al penicilinelor. Acţionează asupra cocilor gram pozitiv şi gram negativ,
bacililor gram pozitiv (bacilul difteric, clostridiii, bacilul antracis), Treponemei pallidum, bacililor
gram negativ (H.influenzae, Legionella, Campylobacter), chlamydii, ricketsii şi
mycoplasme.
Efectele adverse: greţuri, vărsături, diaree; accentuate când se administrează pe stomacul
gol. Ocazional reacţii alergice (erupţii cutanate, febră). Au fost semnalate cazuri de hepatită
colestatică în cazul estolatului şi de hipoacuzie tranzitorie în cazul lactobionatului.
Indicaţiile: infecţii respiratorii, urinare, biliare. În difterie de primă alegere pentru eradicarea
bacilului la purtători şi profilactic. Se foloseşte frecvent în pediatrie. Posologie: oral sub forma
esterilor stabili (Eritromicina propionat, estolat, etilsuccinat, stearat), în doze de 1-3 g pe
zi , în 4 prize.
Spiramicina (Rovamycine) este mai rezistentă la acidul clorhidric decât eritromicina, dar
mai puţin eficace.
Roxitromicina (Rulid) este stabilă la acidul clorhidric şi se absoarbe bine din intestin,
realizând concentraţii plasmatice de 4 ori mai mari decât eritromicina.Se administrează de
2 ori pe zi la intervale de 12 ore. Este contraindicată în insuficienţa hepatică.
Claritromicina (Klacid) este un derivat de eritromicină mai activă decât aceasta faţă de
stafilococi, streptococi, Helicobacter şi mulţi anaerobi. Are o biodisponibilitate orală
superioară eritromicinei, absorbţia putând fi crescută când se administrează la mese. Se
administrează de 2 ori pe zi la mese. Este relativ mai bine suportată decât eritromicina.
Azitromicina (Sumamed) este o azalidă, o subclasă a macrolidelor.
Se indică în tratamentul infecțiilor ușoare-moderate ale cailor respiratorii superioare:
faringite/amigdalite bacteriene, sinuzite și otite medii.
- în infecții ale căilor respiratorii inferioare: bronșita bacteriană, pneumonia interstițială
și alveolară.
- în infecții ale pielii și țesuturilor moi: erizipel, impetigo.
- în boli cu transmitere sexuală: uretrite/cervicite necomplicate,
- în infecții gastrice și duodenale cauzate de Helicobacter pylori.

Reactii adverse: usoare sau moderate și reversibile odată cu întreruperea tratamentului :

tulburari gastrointestinale: greață, vărsături, diaree, dureri gastrice, flatulență. Pot
aparea creșteri reversibile ale transaminazelor hepatice. S-au raportat simptome
reversibile la nivelul SNC: cefalee, amețeli, parestezii, agitație, nervozitate.
B.2.LINCOSAMIDE
Lincomicina este un antibiotic natural, care se absoarbe incomplet din tractul
gastrointestinal, fiind mai puţin activă şi provocând mai frecvent reacţii adverse decât
clindamicina.
Mecanism de acţiune: se fixează de subunităţile ribozomale 50 S şi inhibă sinteza
proteică, fiind bacteriostatic sau bactericid, funcţie de microorganism şi de doză.
Spectrul antibacterian: majoritatea bacteriilor gram pozitiv, cu activitate sporită asupra
stafilococului auriu şi majoritatea anaerobilor patogeni (Clostridii, Fusobacterium
fusiforme, Bacteroides fragilis). Au o difuziune foarte bună în ţesuturi, realizând
concentraţii mari intracelular (leucocite) şi în ţesutul osos, fiind foarte utile în infecţii
stafilococice grave (osteomielite). Toxicitatea este relativ redusă, însă prin dismicrobism
intestinal poate favoriza suprainfecţii cu Clostridium dificile şi apariţia colitei
pseudomembranoase.
B.3.ANTIBIOTIC ANTISTAFILOCOCIC DE REZERVĂ
Vancomicina este un antibiotic de rezervă, bactericid care se administrează intravenos
pentru acţiunea sistemică.Este utilizată în infecţii cu stafilococi rezistenţi la peniciline,
oxacilină, în infecţii grave cu germeni gram pozitiv.
Este un antibiotic destul de toxic (ototoxic), poate elibera histamină din ţesuturi,
producând hipotensiune arterială.
OXAZOLIDINONE
LINEZOLID (Zyvox) e activ pe bacteriile Gram pozitiv: stafilococi, streptococi, enterococi,
anaerobi gram-pozitiv, Corynebacterium, Listeria monocytogenes.
E un agent bacteriostatic, cu excepția streptococilor pentru care e bactericid.
Nu prezintă rezistență încrucișată cu alte clase de antibiotice.
Se indică în pneumonia nosocomială; pneumonia comunitară, infecții ale pielii,
complicate și necomplicate.
Trebuie păstrat ca rezervă pt. tratamentul infecțiilor cauzate de bacterii gram-pozitiv

multirezistente.
Toxicitatea e de ordin hematologic - mai ales trombocitopenia. Neutropenia de
asemenea poate apare. sdr.serotoninic, rar erupții buloase ca în sdr. Stevens-
Johnson,
neuropatie periferică, neuropatie optică.
 C. AMINOGLICOZIDELE
Sunt antibiotice bactericide. Acţionează prin dereglarea sintezei proteice bacteriene,
legându-se de subunităţile ribozomale bacteriene 30S. Astfel se explică sinergismul
acţiunii cu antibioticele care inhibă sinteza peretelui bacterian şi frecvenţa asocierii cu
antibioticele beta-lactamice.
Există 3 generaţii de aminoglicozide, care diferă prin spectrul antibacterian, rezistenţa
bacteriană şi toxicitate.
Prima generaţie cuprinde streptomicina, kanamicina şi neomicina; tot în această
generaţie sunt incluse spectinomicina (utilizată pentru tratamentul gonoreei) şi
paromomicina (activă ca antimicrobian).
Generaţia a 2-a cuprinde gentamicina, tobramicina, larg folosite în infecţii cu germeni
Gram negativi.
Din generaţia a 3-a fac parte amikacina şi netilmicina, pentru care rezistenţa microbiană
este mai puţin importantă şi toxicitatea mai mică.
Au caracter bazic, fiind hidrosolubile nu se absorb din tubul digestiv. Pot fi însă folosite în
infecţii intestinale.
Pentru efecte sistemice se administrează parenteral, i.m sau i.v. Difuzează numai în
lichidul extracelular, nu intră în celule, nici la nivelul L.C.R. sau S.N.C. În meningite
administrarea se face intrarahidian. Nu se descompun în organism.
Eliminarea se face sub formă activă, prin filtrare glomerulară. Când filtrarea glomerulară
scade, timpul de înjumătăţire se prelungeşte; de aceea, în insuficienţa renală, este
necesară reducerea dozelor pentru a se evita fenomenele de intoxicaţie.

Spectrul de acţiune e relativ larg: streptococi (hemolitic şi viridans), enterococi,

stafilococi, Neisseria (gonoreae, meningitidis); bacili Gram negativi: E.coli, Klebsiella,
Proteus, Enterobacter, H. influenzae, P. aeruginosa, Brucella, Pasteurella,
Mycobacterium tuberculosis, Salmonella, Shigella.
Toxicitatea aminoglicozidelor este considerabilă, fiind legată în special de neuro- şi
nefrotoxicitate.
Neurotoxicitatea se manifestă prin lezarea perechii VIII de nervi cranieni şi apariţia de
leziuni cohleare şi vestibulare. Ototoxicitatea e ireversibilă, ducând la surditate. Leziunile
vestibulare se manifestă prin greţuri, ataxie, nistagmus, dar sunt reversibile.
Fenomenele nefrotoxice se datoresc acumulării aminoglicozidelor în corticala renală.
Potenţialul nefrotoxic diferă funcţie de compus: gentamicina, kanamicina, neomicina sunt

mai nefrotoxice decât streptomicina. Datorită toxicităţii asemănătoare a acestor

antibiotice nu se combină niciodată între ele. Se evită asocierea cu alte nefrotoxice.
Efectul pseudocurarizant cu blocarea transmisiei neuro-musculare (inhibarea eliberării
ACH din terminaţiile presinaptice). Asocierea medicamentelor curarizante (în intervenţii
chirurgicale), miastenia gravis, hipocalcemia accentuează riscul apariţiei acestui efect.
Rezistenţa la aminoglicozide este unidirecţională, în sensul că dezvoltarea rezistenţei
faţă de un antibiotic nu se extinde şi la alţi derivaţi descoperiţi mai târziu; de ex.germenii
rezistenţi la streptomicină nu sunt rezistenţi la kanamicină, gentamicină. În cazul apariţiei
rezistenţei la gentamicină se folosesc tobramicina sau amikacina (aceasta fiind antibiotic
de rezervă).
Streptomicina se foloseşte azi mai mult ca antituberculos în asociere cu
tuberculostatice; se poate combina cu penicilina în infecţii penicilino-rezistente. Se mai
poate utiliza în bruceloză, pestă, tularemie (în combinaţie cu tetraciclina). Se
administrează i.m. în doză de 1g pe zi, în 2 prize (la 12 ore). Se contraindică la gravide
datorită efectelor fetotoxice (lezarea perechii VIII). Efectele asupra fătului în perioada
perinatală sunt identice cu cele provocate la organismul adult (ototoxicitatea).
Kanamicina este mai toxică decât streptomicina, se administrează mai rar pe cale
sistemică. Este indicată în caz de rezistenţă la streptomicină, în infecţii grave cu germeni
gram negativi. În infecţii stafilococice se asociază cu oxacilina. Se poate administra
uneori oral la copii în enterocolite. Se poate aplica şi local sub formă de unguente.
Gentamicina este antibioticul aminoglicozidic cel mai utilizat datorită activităţii
antimicrobiene intense şi toxicităţii ceva mai reduse decât a kanamicinei. Acţionează pe
Klebsiella, Haemophillus, Enterobacter. Este indicată în infecţii grave cu germeni
rezistenţi la alte antibiotice - meningite, endocardită, infecţii respiratorii, urinare,
hepatobiliare, arsuri întinse infectate. În infecţii urinare se foloseşte ca atare sau în
asociere cu alte antibiotice. Oto - şi nefrotoxicitatea sunt prezente, fiind favorizate de
concentraţii mari, tratamente prelungite. Alte reacţii adverse: erupţii cutanate, purpură,
febră, bloc neuromuscular.
Tobramicina are acelaşi spectru de activitate şi aceleaşi Indicaţii terapeutice
ca şi gentamicina, fiind mai activă pe tulpinile de Pseudomonas şi ceva mai puţin
nefrotoxică.
Amikacina, un derivat semisintetic, are caracteristici farmacocinetice asemănătoare cu
kanamicina, este mai activă pe piocianic decât tobramicina. Se foloseşte ca antibiotic de
rezervă în caz de rezistenţă la gentamicină şi tobramicină, iar potenţialul ei de a
dezvolta rezistenţă este mic.
Neomicina (Negamicin) nu este utilizată sistemic datorită toxicităţii. Se administrează
oral în enterocolite, înaintea intervenţiilor chirurgicale pe colon pentru sterilizare,
insuficienţă hepatică pentru reducerea florei intestinale, scăzând formarea de amine
biogene previne autointoxicaţia amoniacală. În tratamente prelungite se pot produce
tulburări ale florei intestinale cu manifestări clinice de malabsorbţie prin acţiune asupra
mucoasei. Local se asociază cu bacitracina (Baneocin şi Neobasept) sau polimixina B.
D. ANTIBIOTICE CU SPECTRU LARG
 Cuprinde tetraciclinele şi cloramfenicolul, având efect bacteriostatic.

D.1.TETRACICLINELE
Tetraciclinele au un nucleu de bază format din 4 cicluri condensate liniar.
Tetraciclina este un compus stabil, de culoare galbenă. Se absoarbe incomplet din tubul
digestiv. Absorbţia este scăzută prin complexare cu anumiţi ioni bivalenţi (Ca, Mg) şi
trivalenţi (Fe, Al), formându-se chelaţi neresorbabili. Din acest motiv nu se asociază cu
lapte şi produse lactate, medicamente antiacide conţinând aceste metale, preparate cu
fier. Distribuţia este bună, se leagă de proteinele plasmatice 30%, se leagă de proteinele
tisulare, pătrunde intracelular, iar în l.c.r. ajunge în concentraţii de 10-20%. Datorită
proprietăţii de a forma chelaţi se poate depune în oase, smalţul dentar. Se elimină pe cale
renală, biliară. Timpul de înjumătăţire este lung, cca 9 ore, având tendinţă la cumulare.
Acţionează prin legarea specifică de subunitatea ribozomală 30S cu inhibarea
consecutivă a sintezei proteice bacteriene, având efect bacteriostatic.
Spectrul este foarte larg cuprinzând coci, bacili gram pozitiv, gram negativ; vibrionul
holeric; ricketsii; mycoplasme, Chlamydia trachomatis; spirochete, protozoare
(Entamoeba hystolitica, Trichomonas vaginalis), oxiuri.
Este indicată în infecţii puţin sensibile sau insensibile la alte antibiotice: tifosul
exantematic, holeră, psitacoză, pneumonie cu micoplasme, trahom, pestă,
leptospiroză. Se asociază cu streptomicina în bruceloză, pestă şi cu sulfamide în
trahom.
Efecte adverse: pirozis, greaţă, diaree, anorexie, colici, disbioza (dismicrobismul),
putând produce suprainfecţii, cu Candida albicans şi fenomene de hipovitaminoză

K şi complex B. Depunându-se în oasele şi dinţii fătului şi copilului mic poate cauza

tulburări de creştere, de dezvoltare a oaselor şi dinţilor, colorarea brună şi hipoplazia
smalţului. Se contraindică din a 4-a lună de graviditate, iar până la vârsta de 8 ani nu
trebuie folosit decât în caz de indicaţie vitală. La unii bolnavi induce fotosensibilizare,
care impune evitarea expunerii bolnavilor la soare. Local se aplică sub formă de unguent
3%. Uneori poate apare sensibilizare la aplicarea locală.
 Doxiciclina (Vibramycin) un derivat semisintetic, este mai avantajoasă decât tetraciclina,
fiind mai liposolubilă, prezintă o absorbţie intestinală mai rapidă şi completă, mai puţin
influenţată de alimente, în special de lapte şi eliminare considerabil mai lentă, având un
timp de înjumătăţire de 20-22 ore, se elimină în cea mai mare parte prin scaun sub formă
inactivă, deci fenomenele de disbioză sunt mai reduse. Eliminarea urinară este mai
limitată, ceea ce permite administrarea la pacienţii cu insuficienţă renală. Acţiunea asupra
germenilor este mai intensă, pătrunde mai activ în celule, realizează concentraţii mari
în ţesutul şi secreţiile bronşice. Se utilizează mai ales în episoadele acute ale
bronşitelor cronice şi în pneumoniile atipice.

Se administrează oral, 100 mg la 12 ore în prima zi (4 mg/kgc/zi la copii), apoi 100 mg

odată pe zi (2 mg/kgc/zi la copii).
Minociclina se absoarbe complet din tubul digestiv, fără a fi influențată de alimente,
lapte, cationi bivalenți sau trivalenți. Are liposolubilitate de 25 de ori mai mare decât
tetraciclina, de aceea are difuziune foarte bună în țesuturi. Realizează concentrații mari
în secrețiile traheobronșice, secreții sinusale, amigdale, lichid prostatic.
Se folosește în infecții stafilococice grave, pneumonii, profilaxia infecțiilor meningococice,
acnee rebelă (pătrunde în derm).

Efecte adverse: comune TC, dar în plus are toxicitate vestibulară, la sugar bombarea
fontanelei, la adulți HIC (hipertensiune intracraniană). La administrare prelungită
determină pigmentarea pieli, unghiilor, sclerei.
Tigeciclina (TYGACIL) este un antibiotic bacteriostatic din grupa glicilciclinelor.
Nu e afectată de cele 2 mecanisme majore ale rezistenței tetraciclinelor. Se dă în perfuzie
intravenoasă.
E indicat peste vârsta de 18 ani pentru tratamentul infecțiilor complicate ale pielii și
structurilor pielii cauzate de E. coli, Enterococcus faecalis, Staphylococcus aureus,
Streptococcus agalactiae, Streptococcus pyogenes și Bacteroides fragilis. De asemenea,
în infecțiile intraabdominale complicate cauzate de E. coli, Klebsiella pneumoniae,
Enterococcus faecalis, Staphylococcus aureus, Clostridium perfringens.

Efecte adverse: inflamație și durere la locul injecției, șoc septic, reacții alergice,
frisoane, vasodilatație, anorexie, icter, somnolență, prelungirea timpului de protrombină,
trombocitopenie, vaginită.
D.2.CLORAMFENICOLUL un antibiotic cu spectru larg obţinut în prezent
prin sinteză. Cu toate că prezintă multe aspecte utile terapeutice, este considerat un
antibiotic de rezervă datorită toxicităţii sale mari.
Caracteristicile farmacocinetice sunt foarte avantajoase. Se absoarbe rapid din intestin în
proporţie de 90%, difuzează bine în majoritatea ţesuturilor, pătrunde şi intracelular,
precum şi în l.c.r. şi nevrax, realizând concentraţii în l.c.r de 50% din concentraţia
plasmatică, iar în cazul inflamaţiilor meningeene concentraţiile din l.c.r. sunt egale cu cele
sangvine. Se inactivează complet la nivelul ficatului prin glucuronoconjugare. Se elimină
renal, biliar sub formă inactivă.
Acţiunea bacteriostatică de datoreşte inhibării sintezei proteice bacteriene, fixându-se la
nivelul subunităţii ribozomale 50S, oprind formarea lanţurilor peptidice.
Spectrul de activitate: majoritatea bacteriilor gram pozitiv şi negativ, ricketsii, chlamydii,
spirochete, mycoplasme, şi majoritatea germenilor anaerobi - clostridii, Bacteroides.
Se utilizează în infecţii intestinale, fiind un antibiotic de elecţie în febra tifoidă, în
alte salmoneloze, infecţii urinare recidivante cu germeni rezistenţi la alte antibiotice,
infecţii ale meningelui, abces cerebral, infecţii cu anaerobi gram negativ,
ricketsioze etc.
Se foloseşte limitat datorită toxicităţii.
Reacţia adversă cea mai gravă este inhibarea hematopoezei. Aceasta poate fi de natură
toxică, fiind datorată unei inhibări a încorporării Fe, apare în cursul administrării, e dependentă
de doză şi de regulă reversibilă la încetarea tratamentului. De aceea, doza totală pe cură este
limitată la 25 g la adult şi 700 mg/kgc la copii. După 5-6 zile de tratament se face o hemogramă.
Mai periculoasă e inhibiţia medulară marcată, de obicei ireversibilă, ce apare după un timp de
latenţă de câteva săptămâni sau luni de la încetarea tratamentului: anemie aplastică,
leucopenie, trombocitopenie sau pancitopenie, prin mecanism idiosincrazic.
Tulburările digestive ce constau în greaţă, anorexie, vărsături, colici, diaree sunt mai reduse
decât la tetraciclină.
Mai grave sunt tulburările produse prin dismicrobism - candidoza localizată sau generalizată.
La nou născuţi apare un accident toxic grav, cunoscut sub numele de "sindrom cenuşiu". El se

datorează insuficienţei hepatice funcţionale care duce la metabolizarea deficitară a

cloramfenicolului, cu acumulare de metaboliţi toxici şi se manifestă prin hipotermie, hipotonie
musculară, tulburări ale circulaţiei periferice, colaps, tulburări respiratorii, tulburări digestive,
colorarea în cenuşiu a tegumentului. Moartea poate surveni în decurs de 24 de ore de la
apariţia primelor simptome dacă tratamentul nu se întrerupe imediat.
Cloramfenicolul scade sinteza proteică şi la nivelul organismului gazdă, la nivelul enzimelor
microzomale hepatice, având un efect inhibitor enzimatic, şi astfel creşte nivelul plasmatic al
anticoagulantelor, antiepilepticelor, sulfamidelor.
Se dă obişnuit oral, în doză de 1,5 - 3 g pe zi, la 6 ore. Preparatul injectabil se administrează i.m
sau i.v în infecţii severe când administrarea orală nu este posibilă (stări comatoase, vărsături
incoercibile). Există şi colir 1%.
E. ANTIBIOTICE POLIPEPTIDICE
Sunt un grup de antibiotice înrudite structural, elaborate prin sinteză bacteriană. Sunt
neuro - şi nefrotoxice.
Bacitracina are acţiune bactericidă pe majoritatea germenilor gram pozitiv (inclusiv
stafilococi penicilinazo-rezistenţi), coci gram negativ. Acţiunea se datorează inhibării
sintezei peretelui microbian şi activităţii membranare.E indicată în aplicaţii locale în plăgi
traumatice şi chirurgicale infectate, eczeme, ulcere cutanate infectate. Se asociază cu
neomicină în preparatul Baneocin unguent şi Neobasept pulbere.
Polimixinele sunt mai multe dintre care mai importante sunt Polimixina B şi E. Ca mecanism
de acţiune lizează membrana citoplasmatică a celulei bacteriene, având efect bactericid.
Molecula antibioticului are o extremitate cu caracter lipofil şi alta cu caracter hidrofil şi se
orientează transversal cu extremitatea lipofilă spre interior şi cu cea hidrofilă spre exterior,
dislocând straturile proteice din structura membranei proteice şi determinând ruperea sa, cu
pierderea de metaboliţi esenţiali şi moartea celulei.
Polimixina B are acţiune bactericidă faţă de majoritatea bacililor gram- negativ: Salmonella,
Shigella, Pasteurela, Klebsiella şi multe tulpini de Pseudomonas, cu excepţia Proteusului. Se
foloseşte local în infecţii ale pielii şi mucoaselor. Este foarte toxică.
Polimixina E sau Colistin (Colimicin) se absoarbe foarte puţin din tubul digestiv, fiind un
compus bazic. Se elimină pe cale renală, fiind eficace în infecţiile urinare. Nu pătrunde în
l.c.r. nici la administrare parenterală, de aceea în meningite se dă intrarahidian. Se foloseşte
pe cale orală în infecţii intestinale, enterocolite, dizenterie și pe cale parenterală pentru infecții

sistemice.Are o toxicitate mai mică decât polimixina B, dar nu se asociază cu alte

medicamente nefrotoxice, ca aminoglicozidele. Nu se asociază cu curarizantele, deoarece
interferă cu transmisia neuromusculară şi acest efect advers nu poate fi combătut cu
neostigmină, ci doar cu ioni de calciu.
Alte antibiotice polipeptidice sunt capreomicina şi viomicina folosite în tratamentul
tuberculozei.