Laborator Sisteme de dirijare a traficului naval

Faruri, balize și sisteme de semnalizare navală

1. Faruri (lighthouses)
Farul este o construcție specială în formă de turn, cu aspect și culoare caracteristice, pentru a
se distinge ușor ziua pe fondul înconjurător. În partea superioară are o instalație care produce
o lumină vizibilă în timpul nopții de la o distanță mai mare de 15 mile marine (aproape 28
km), funcție de condițiile de vizibilitate. Farurile sunt construite în locuri speciale (capuri,
insule, stânci, diguri), iar poziția lor determinată cu precizie este reprezentată pe hărțile
marine de navigație, constituind astfel „repere de navigație" la care se iau relevmente pentru
determinarea punctului navei pe mare. Farurile sunt repere pentru navigația de tip costier, în
general. Elementele caracteristice ale unui far sunt următoarele:
 denumirea — de obicei, denumirea portului lângă care se află sau a capului pe care
este construit;
 poziția — dată în coordonate geografice;
 culoarea și caracteristica luminii;
 distanța de vizibilitate a luminii în mile marine (optică și geografică);
 înălțimea luminii față de nivelul mării;
 înălțimea construcției farului față de bază;
 sectorul de vizibilitate al luminii.
Aceste elemente, absolut necesare navigatorilor pentru identificarea farurilor, sunt trecute în
documentul nautic numit „Cartea farurilor". În funcție de direcția de dirijare a luminii,
farurile se împart în:
 normale — care luminează cu aceeași caracteristică și uneori cu aceeași culoare
întregul orizont sau numai sectorul de orizont necesar navigației;
 cu sectoare — la care lumina este vizibilă în anumite sectoare ale orizontului, cu
culori sau caracteristici diferite;
 direcționale — la care lumina este concentrată într-un sector îngust, având intensitatea
maximă pe bisectoare; un astfel de far marchează axa unei pase, a unui canal sau a
unui drum recomandat;
 turnante — la care fascicolul de lumină se rotește în jurul farului, măturând succesiv
întreg orizontul.
Majoritatea farurilor sunt dotate cu mijloace de producere a semnalelor acustice de ceață, iar
la unele sunt instalate și radiofaruri.
Există și faruri plutitoare, denumite și navă-far. Acestea sunt nave amenajate sau de
construcție specială, având un catarg sau stâlp cu înălțimea de aproximativ 18 m, în vârful
căruia se află instalația de iluminare. Navele far sunt ancorate în anumite puncte reprezentate
cu precizie pe hărți și au rolul să marcheze pericolele de navigație, punctele de aterizare pe o
pasă1 sau intrarea în porturi și în același timp să constituie și repere de navigație, cu ajutorul
1
Pasa reprezintă un reper imaginar, asemănător unei piste de aterizare pentru aeroporturi, față de care navigația
tuturor vaselor se desfășoară după anumite reguli stricte, pentru evitarea coliziunilor
cărora navele să-și poată determina poziția. Toate navele far sunt dotate cu mijloace pentru
producerea semnalelor de ceață și cu stații radiogoniometrice, sau radiofaruri, iar unele au la
bord și un serviciu de pilotaj.

Majoritatea navelor far sunt autopropulsate, iar în cazul când nu se găsesc la post (sunt
deplasate de furtună sau în marș spre port sau post), navele far arborează:
 ziua — două bule negre (una la prova și una la pupa)
 noaptea — două lumini roșii (în aceeași dispunere).
Numărul farurilor aflate în funcțiune a scăzut în ultima vreme din cauza introducerii
sistemelor electronice de navigare la nave.
Mod de lucru:
a. Se accesează pagina web https://www.ibiblio.org/lighthouse/, care oferă informații și link-
uri pentru mai mult de 23.400 de faruri din lume. Se aleg trei faruri, de pe trei continente
diferite și se prezintă caracteristicile constructive și funcționale pentru acestea, descriind cel
puțin informații privind:
- nume far
- țara căreia îi aparține și/sau poziția geografică
- imaginea farului
- date tehnice, în măsura în care acestea există, precum: înălțimea planului focal, perioada de
semnalizare, descrierea construcției, codul farului aparținând amiralității etc.

2. Faruri de ceață (fog horns)

Un far de ceață sau semnal de ceață este un dispozitiv care folosește sunetul pentru a avertiza
navele cu privire la pericolele de navigație, cum ar fi coastele stâncoase sau ambarcațiunile
de prezența altor nave, în condiții de ceață. Termenul este cel mai des folosit în legătură cu
transportul maritim. Cât de puternic este un far de ceață? Sunetul produs de un far de ceață
este un semnal de avertizare care face un zgomot puternic atunci când ceața este foarte deasă
și vizibilitatea este serios afectată. Sunetul unui far de ceață este un avertisment suplimentar
pentru navigatori și căpitanii de nave. Cât de departe se poate auzi un corn de ceață?
Înainte de construirea primului far de ceață, se utilizau clopote pentru a avertiza marinarii de
potențiale pericole. Implementarea farului de ceață a fost o mare îmbunătățire, deoarece
sunetul putea fi auzit până la 20 de mile distanță, în condiții de vizibilitate redusă. În prezent
se utilizează în continuare faruri de ceață ca sistem de semnalizare sonoră pentru navigație.
Nu numai că semnalele sonore produse de acestea sunt impuse de legile federale și
internaționale, dar ele reprezintă și un instrument important de navigație și siguranță.
Sunetele scurte, nu doar în ceață, sunt folosite și de nave pentru a indica o schimbare de curs.
O scurtă semnalizare sonoră indică faptul că nava își modifică cursul spre tribord; două
semnalizări sonore scurte indică faptul că își modifică cursul spre babord; iar trei sunete
scurte indică faptul că merge înapoi.
Toate farurile de ceață folosesc o coloană de aer vibrantă pentru a crea un ton audibil, dar
metoda de configurare a acestei vibrații diferă. Unele soluții de producere a sunetelor, cum ar
fi trompeta Daboll, foloseau plăci vibrante sau stuf metalic, un principiu similar cu claxonul
modern al unei mașini electrice. Alții au folosit aer sub presiune transmis prin găuri într-un
cilindru sau disc rotativ, în același mod ca o sirena. Funcționarea semiautomată a farurilor de
ceață a fost realizată prin utilizarea unui mecanism de ceasornic (sau „coder”) pentru a
deschide secvențial supapele care admit aer la elementele ce produc sunet (corn); fiecărui
corn i s-au dat propriile caracteristici de sincronizare pentru a-i ajuta pe marinari să le
identifice.
Primul corn de ceață automatizat bazat pe abur a fost inventat de Robert Foulis, un scoțian
care a emigrat în Saint John, New Brunswick, Canada. Se spune că Foulis și-a auzit fiica
cântând la pian în depărtare într-o noapte cu ceață și a observat că notele joase erau mai
audibile decât cele mai înalte: apoi a proiectat un dispozitiv pentru a produce un sunet de
joasă frecvență, precum și un sistem de codificare pentru utilizare cu acesta. Foulis și-a
prezentat în mod repetat conceptul autorităților din Golful Fundy pentru instalare pe Partridge
Island. În timp ce comisarii au respins inițial planul lui Foulis, un comisar l-a încurajat în cele
din urmă pe Foulis să prezinte Comisiei planuri detaliate. Din motive necunoscute, planurile
au fost date unui alt inginer canadian, T. T. Vernon Smith, care le-a prezentat oficial
comisarilor ca fiind ale lui. Farul de ceață a fost construit la Partridge Island în 1859 sub
denumirea de Vernon-Smith. După protestul lui Foulis și o anchetă legislativă, Foulis a fost
creditat ca adevăratul inventator, dar nu a brevetat și nici nu a profitat de invenția sa.
Dezvoltarea tehnologiei farurilor de ceață a continuat rapid la sfârșitul secolului al XIX-lea.
În aceeași perioadă, un alt inventator, Celadon Leeds Daboll, a dezvoltat un far de ceață
alimentat cu cărbune numit “trompetă Daboll” pentru serviciul de semnalizare american, deși
nu a fost adoptat universal. Câteva trompete Daboll au rămas în uz până la mijlocul secolului
al XX-lea.
În Marea Britanie, John Tyndall și Lord Rayleigh, printre alții, au efectuat experimente
pentru a dezvolta faruri de ceață mai eficiente. Cercetările în curs ale acestuia din urmă
pentru Trinity House au culminat cu un design pentru o far de ceață cu un horn mare
conceput pentru a realiza o propagare maximă a sunetului, instalată în farul Trevose Head,
Cornwall în 1913. Un reporter, după ce a auzit pentru prima oară sirena maritimă alimentată
cu abur, a descris-o ca având „un țipăt ca o armată de pantere, ciudat și prelungit, coborând
treptat în notă până când după o jumătate de minut devine hohotul a o mie de tauri nebuni, cu
voci intermediare care sugerează bocetele unui suflet pierdut, geamătul unei gropi fără fund și
geamătul unui lift cu dizabilități”.
 Fig. 1 Farul Trevose Head

Unul dintre primele clopote automate de ceață a fost Stevens Automatic Bell Striker. Unele
clopote de ceață ulterioare au fost plasate sub apă, în special în zone deosebit de periculoase,
astfel încât sunetul lor (care ar fi un cod previzibil, cum ar fi numărul "23") să fie transportat
mai departe și să reverbereze prin corpul navei. De exemplu, această tehnică a fost utilizată la
White Shoal Light (Michigan). Acesta a fost un precursor anterior al RACON.
De la începutul secolului al XX-lea, un dispozitiv îmbunătățit numit diafon, inventat inițial ca
element de orgă de Robert Hope-Jones, și dezvoltat ca semnal de ceață de către John Northey
din Toronto, a devenit aparatul standard pentru producerea sunetelor de avertizare ceață
pentru noile instalații. Diafonele erau alimentate cu aer comprimat și puteau emite note de
frecvență joasă extrem de puternice.
În 1982, postul de radio olandez VPRO a difuzat un concert live pe din sunete produse de
faruri de ceață compus de Marnie Bjornson, retransmiterea sunetului farurilor din Emden,
Calais, Nieuwpoort, Scheveningen, Den Helder, Lelystad, Urk, Marken și Kornwerderzand,
amestecat cu muzică de studio compusă de artistul Alvin Curran.
Utilizarea semnalelor sonore la calea ferată: semnalele de ceață au fost utilizate și pe liniile
de cale ferată de la mijlocul secolului al XIX-lea pentru a indica conducătorului unui tren în
mișcare că pe linia din față se află un tren defect, un grup de lucru sau un alt pericol
neprevăzut. Detonatoarele sau capsele explozive sunt plasate pe cale și detonate de presiunea
roților trenului care se apropie. Sunetele puternice ale exploziilor succesive oferă indicația
mecanicului că necesită oprirea imediată a trenului. În timpul celui de-al doilea război
mondial, aceste dispozitive au fost modificate pentru a detona capetele explozive de demolare
în timpul operațiunilor de sabotare a căilor ferate.

Fig. 2 Farul de ceață Flat Holm

Mod de lucru:
1. Se accesează Magazin Play de pe telefonul mobil și se instalează aplicația Spectroid
(telefoane cu sistem de operare Android).
2. Se accesează pagina web: http://www.postcard.org/foghorn.htm unde este descris farul de
ceață de pe podul Golden Gate (San Francisco, S.U.A.). Acolo este un player sonor care
reproduce sunetul acestui dispozitiv de semnalizare navală.
3. Se pornește aplicația Spectroid și se pornește de asemenea player-ul de reproducere a
semnalului sonor al farului de ceață. Se măsoară frecvența predominantă a sunetului și se
notează. Se recomandă utilizarea, pe cât posibil, a unor boxe de calculator și nu a difuzoarelor
proprii laptopului, cu excepția cazurilor când acestea sunt de calitate, sau este vorba de un
calculator de gaming cu sistem sonor îmbunătățit.
4. Se face captură de ecran cu secvența sonoră înregistrată în aplicația Spectroid și se pune în
referat.
5. Se accesează pagina youtube și se caută înregistrarea “Sounding the Sumburgh Foghorn”.
Cu aplicația Spectroid pornită, se urmărește filmul cu prezentarea mecanismului farului de
ceață și în momentul în care acesta sună se repetă punctul 3, îregistrând frecvența
predominantă a farului și realizând o captură de ecran de pe telefon.
6. Se repetă punctul 5 pentru pagina youtube “The fog Horn at Nash Point Lighthouse 2016.
Bournville College Trip” (după căutare).

3. Eclipsoare navale și balize de semnalizare

Eclipsoarele navale reprezintă elemente de semnalizare luminoasă, cu posibilitatea de reflexie
a undelor radio produse de radarele navale, destinate în principal semnalizării șenalelor
navigabile, intrărilor în porturi și estuare etc. IALA Buoyage System (figura 3) este un sistem
de marcaj maritim standard la nivel mondial, utilizat în navigație pentru a marca limitele
șenalelor navigabile. Aceste indicatoare rutiere de pe apă sunt formate din cinci tipuri de
geamanduri - pericol cardinal, lateral, izolat, urme speciale și sigure. Aceste geamanduri și
semne indică unde se află apa sigură și unde ar trebui să se desfășoare navigația în siguranță
într-un canal. În general trebuie consultată o diagramă locală sau harta de navigație pentru a
identifica unde pot exista potențiale pericole.
 Fig. 3 Sistemul de semnalizare IALA
Geamanduri de navigație:
 Geamandură marker pentru curs – Cursurile marcate de geamanduri sunt cea mai
răspândită formă de dirijare a curse de iahturi și curselor de bărci cu motor.
Geamandurile sunt folosite pentru a delimita șenalul de cursă și trebuie trecute către o
parte specificată. Geamandurile de marcaj de curs sunt folosite și în competițiile de
orientare subacvatică.
 Geamandură de epavă de urgență - O geamandură de epavă de urgență oferă un mijloc
clar și neechivoc de marcare a epavelor. Această geamandură este utilizată ca răspuns
temporar, de obicei în primele 24-72 de ore. Această geamandură este colorată într-un
număr egal de dungi verticale albastre și galbene și este prevăzută cu o lumină
intermitentă albastră și galbenă alternativă. Acest tip de geamanduri a fost introdus
din cauza coliziunilor care au avut loc în strâmtoarea Dover în 2002, când vasele au
lovit noua epavă a MV Tricolor.
 Geamanduri de marcare cu gheață - utilizate pentru marcarea găurilor de gheață din
lacurile și râurile înghețate, astfel încât snowmobilele să nu circule peste găuri.
 Geamandura de navigație mare (geamandură LNB sau Lanby) este o geamandură
automată de peste 10 m înălțime echipată cu o lumină puternică monitorizată
electronic ca înlocuitor al navelor luminoase. Un LNB poate fi marcat pe hărți ca
„Superbuoy”.
 Geamandură laterală – pentru marcare șenal navigabil
 Marcă de apă sigură sau Fairway Buoy - o geamandură de navigație care marchează
intrarea într-un canal sau o aterizare din apropiere
 Marca maritimă - ajută pilotajul marcând un canal maritim, o zonă de pericol și o
zonă administrativă pentru a permite bărcilor și navelor să navigheze în siguranță.
Unele geamanduri de navigație sunt echipate cu un clopot sau gong, care sună atunci
când valurile mișcă geamandura
 Geamandură de epavă - geamandură care marchează o navă naufragiată pentru a
avertiza alte nave să se țină departe din cauza pericolelor nevăzute.
 Geamandură ușoară - o geamandură de folosit ca demarcație pe timp de noapte.
Balizele, geamandurile de navigație pot fi, de asemenea, purtătoare de senzori și conectate în
rețea, ca suport pentru serviciile de informare hidro-meteorologice și avize către navigatori.
Mod de lucru:
1. Se caută pe Internet și se descarcă imaginile a trei tipuri de eclipsoare diferite, evidențiind
elemente ce se pot observa la acestea, precum: culoare, reflectoare radar sau sisteme de
alimentare cu energie solară.
2. Se accesează pagina:
https://web.archive.org/web/20101010154115/http://www.jcommops.org/dbcp/network/maps
.html (Data Buoy Cooperation Panel) și se apasă butonul “Sensors” din partea dreaptă sus a
panoului cu balizele de pe mapamond. Se notează ce tipuri de senzori sunt folosiți de balize
(partea de jos a hărții, lângă notația “DBCP Buoy Sensors”.