Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Lucian Blaga

Poezia “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii“ de Lucian Blaga este o artă poetică
modernă, alături de “Testament“ de Tudor Arghezi şi “Joc secund“ de Ion Barbu. Poezia
deschide volumul de debut, “Poemele luminii“ şi are rol de manifest literar. Dacă Arghezi
punea în centrul artei sale poetice problema limbajului şi a “cuvintelor potrivite“, Blaga
accentuează raportul dintre poet şi lume şi dintre poet şi creație. În această poezie autorul
face distincția între cele două tipuri de cunoaștere. Cunoașterea paradisiacă este cunoașterea
de tip rațional, care reduce misterul lumii prin intermediul logicii şi al intelectului. În schimb,
cunoașterea luciferică este bazată pe intuiție, pe imaginație, pe trăiri interioare, putând fi
echivalată cu o cunoaștere de tip poetic. În creația autorului se observă în mod clar opțiunea
pentru al doilea tip de cunoaștere.
Este o artă poetică, deoarece autorul îşi exprimă crezul liric, adică propriile convingeri
despre arta literară şi viziunea asupra lumii. Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este
expresia viziunii poetului asupra lumii şi a atitudinii faţă de „corola de minuni” – imagine a
rotundului, simbol al perfecţiunii lumii.
În poezia “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii“ rolul poetului nu este de a descifra
tainele lumii, ci de a le potența prin trăirea interioară, creatorul pătrunzând în tainele
Universului, sporindu-le.
În această poezie este reflectată viziunea blagiană despre lume, existând o identitate între
planul autorului şi cel al eului liric, deoarece discursul liric redă cu mijlioace poetice aspecte ale
filosofiei lui Blaga şi anume atitudinea de potenţare a misterelor Universului sau opţiunea
pentru cunoaşterea luciferică, rolul poetului nefiind acela de a descifra tainele lumii, ci de a le
potenţa: ,,Omul trebuie să fie un creator, - de aceea renunţ cu bucurie la cunoaşterea
absolutului” (Lucian Blaga). Aşadar, două dintre liniile definitorii ale creaţiei lui Blaga se fixează
de la acest prim volum: interferenţa între poezie şi filosofie.
Tema poeziei o reprezintă atitudinea poetică în faţa marilor taine ale Universului:
cunoaşterea lumii este posibilă numai prin iubire (comunicarea afectivă totală). Poetul se
situează în ipostaza contemplatorului fascinat de întregul absolut, ale cărui elemente sunt
enumerate în versurile poeziei: flori, ochi, buze, morminte. Poezia reprezintă un mod de
cunoaştere, prin participarea la misterul ei. Actul poetic converteşte (transfugurează) misterul,
nu îl reduce, deoarece cuvântul poetic nu înseamnă, ci sugerează. Cunoaşterea poetică este de
tip luciferic. Poezia este scrisă sub forma unei confesiuni lirice, în care Lucian Blaga adoptă
formula lirismului subiectiv.
Opera poate fi separată, ca mesaj, de viziunea blagiană asupra conceptului de mister.
Pentru poetul din Lancrăm, lumea este o imensă și perpetuă taină, de a cărei conservare
depinde fericirea universală. Atitudinea omului în general, în fața acestei provocări, trebuie,
consideră Blaga, să dezvăluie o grijă și o responsabilitate aproape intime față de substanța
universului, metamorfozată diferit.
Titlul este o declarație poetică, care impresionează prin fermitatea în care este
prezentat eul creator. Pronumele personal „eu” nu este întâmplător plasat în titlu și reluat ca
atare în incipitul poeziei, ci se constituie într-un argument indubitabil al asumării de către eul
creator a unei condiții estetice bine definite. Metafora revelatoare „corola de minuni a lumii”,
implicând și o sugestie simbolică, referitoare la forma corolei, dar și la sensul biologic al
acesteia, sublimează cu o mare simplitate un întreg orizon de sensuri.
Incipitul reia titlul poeziei, aflându-se în relație cu versurile care încheie arta poetică: “Eu
nu strivesc corola de minuni a lumii [...] căci eu iubesc / şi flori şi ochi şi buze şi morminte“.
Faptul că această artă poetică începe cu pronumele personal “eu“ atrage atenția asupra
ipostazei eului liric, care este un eu stihial, exacerbat. Încă din primul vers al poeziei se
subliniază poziția pe care o adoptă poetul în legătură cu misterele lumii, el refuzând să le
cunoască în mod rațional, fapt exprimat prin verbul la forma negativă “nu strivesc“. Ideea se
menține pe parcursul operei prin intermediul altor verbe semnificative: “nu ucid“, “sporesc“,
“îmbogățesc“, “iubesc“.
Poezia este structurată sub forma unui discurs liric unitar, în care ideea este explicitată
fluent, în secvențe articulate prin tehnica ingambamentului. Absența strofelor, versurile
inegale, lipsa ritmului și a rimei nu reprezintă doar premise ale prozodiei moderne, absolut
liberă, ci și condiții ale modelării logosului după imperativele subiective, interioare ale
autorului.
Cunoașterea luciferică și cunoașterea paradisiacă
Textul se constituie sub forma unei pendulări între două modalități de cunoaștere a
lumii, subtilă antiteză între cunoașterea luciferică, având ca scop conservarea și potențarea
misterului, și cea paradisiacă, rațională, cerebrală, năzuind spre eliminarea tainelor lumii. Se
nasc, astfel, serii antonimice: pe de o parte „nu strivesc”, „nu ucid”, „sporesc”, „îmbogățesc”,
iar pe de altă parte „sugrumă”.
Prima secvență poetică: poetul se imaginează ca un călător ce parcurge un destin
lumesc și poetic, punctat cu permanente revelații. Așa se explică acele taine, „ce le-ntâlnesc în
calea mea”. Enumerația „în flori, în ochi, pe buze ori morminte” dezvăluie, prin cele patru
simboluri, fețele esențiale ale existenței și ale cunoașterii. Florile trimit către frumusețea
efemeră și cunoașterea senzorială, ochii deschid perspectiva cunoașterii contemplative. Buzele
închid, ca simbol, taina sărutului - de aici, cunoașterea prin eros -, dar și a rostirii, a logosului,
în timp ce mormintele, amintind de „Marea Trecere”, încheie această înșiruire cu o meditație
asupra misterului ontologic ultim, moartea.
A doua secvență poetică: începe cu sintagma „lumina altora”, asociată cu verbul-
predicat „sugrumă”, a cărui forță emoțională derivă din radicalismul expresiei. „Vraja
nepătrunsului ascuns/ în adâncimi de întuneric” este o interesantă metaforă, bazată pe
redundanța semantică, dacă se are în vedere faptul că toate cele cinci cuvinte se încadrează în
același câmp lexical. Această tehnică a potențării semnificațiilor are și o valoare analitică, dat
fiind faptul că autorul se ferește să numească o realitate, preferând să o descrie. Prin
conjuncția coordonatoare adversativă „dar” se marchează din nou opoziția fundamentală a
textului.
Finalul poeziei constituie o a treia secvenţă, cu rol concluziv: căci eu iubesc şi flori şi
ochi şi buze şi morminte. Iubirea devine un sentiment metafizic, care sacralizează realul, ideea
filosofică exprimată fiind cunoaşterea înseamnă iubire.
Elementele de recurenţă sunt reprezentate de motivul misterului şi motivul luminii,
simboluri centrale ale poeziei, pentru că discursul liric se organizează în jurul acestor elemente.
Misterul este un concept fundamental atât al operei filosofice a lui Blaga, cât şi al operei poetice.
În concluzie, opera “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” reprezintă pentru poezia
românească interbelică - și nu numai - un reper de artă poetică generată de o conștiință
artistică depășind cu mult granițele stricte ale poeziei. Textul liric devine expresia conştiinţei
lui Blaga: „calea mea”, care presupune contopirea cu misterele universului, rolul poetului fiind
acela de a intensifica aceste taine prin creaţie