Flori de mucigai

Arghezi

Caracterizat printr-o accentuată diversitate, universul poetic al lui Tudor Arghezi

ocupă un loc aparte în literatura română. Scriitorul revoluţioneaza atât limbajul poetic al
vremii sale, în raport cu mijloacele de expresie tradiţionale, cât şi tematica poeziei.
Arghezi traversează mai multe epoci literare şi orientări estetice, dar lirica lui este
reprezentativă, în primul rând, pentru perioada dintre cele două războaie mondiale .
Volumul „Flori de mucigai” este inspirat din experienţa trăită de Arghezi între
zidurile închisorii Văcăreşti, în care a petrecut câteva luni, din motive politice. Lumea pe
care a descoperit-o aici, o lume decăzută, lipsită de speranţă, a fost conturată în poezii
precum „Galere”, „Ion Ion”, „Cina”, „Cântec mut”. Ea şi-a păstrat totuşi o scânteie de
umanitate care o face să-şi dezvăluie o anume frumuseţe, Arghezi considerând că
„pretutindeni şi în toate este poezie”. Urâtul din lume se poate deci transfigura artistic,
transformându-se în frumosul artei.
CUPRINS
Poezia „Flori de mucigai” este o artă poetică modernă, având ca temă definirea
condiţiei existenţiale a creatorului. Arghezi, artistul modern, sugerează că forţa şi
sensibilitatea cuprinzătoare a artei (poeziei) poate reflecta orice, inclusiv lumea urâtă,
degradată, a unei umanităţi decăzute. Tema poeziei exprimă efortul creator al artistului
pentru un produs spiritual şi consecințele pe care le are acesta asupra stărilor interioare
ale eului poetic, chinuit de frământări şi de tulburări interioare.
Titlul poeziei, „Flori de mucigai”, dă și titlul volumului. Ea se înscrie în „estetica
urâtului”, reprezentând una dintre „categoriile negative” prin care Hugo Friedrich
definea poezia modernă. Titlul este, din punct de vedere stilistic, un oximoron, amintind
de „Florile răului” a lui Charles Baudelaire, unul dintre întemeietorii poeziei europene
moderne. „Florile” sugerează lumină, viaţă, armonie, frumuseţe, pe când „mucegaiul” dă
sugestia urâtului, a întunericului, a descompunerii, a morţii. Asocierea celor două
cuvinte creează o imagine reprezentativă pentru „estetica urâtului”. „Florile de mucigai”
simbolizează astfel frumuseţea care poate fi descoperită chiar şi într-un mediu ostil, al
damnării şi al întunericului. Adevarat element paratextual, titlul anticipeaza ideea
poetica, fiind in strânsa corelatie cu mesajul transmis prin discursul liric. Titlul poeziei
este simbolic, daca florile pot simboliza puritatea, organicul necuprins de groaza
materiala, mucegaiul este expresia propriei decaderi, a afundarii in groapa.

Versurile nu mai sunt produsul unei revelații, al harului divin, ci al unei neliniști
artistice şi al setei creatoare.
 In primul rand, dimensiunea modernista a textului arghezian se evidentiaza tocmai
prin caracterul sau de ars poetica, discursul liric reflectand conceptul de poezie
intelectualizata, poezia devenind un act artistic asumat. Deși evocă atmosfera detenției,
a revoltei și a suferinţei umane datorate unei captivități nedrepte, poemul arghezian se
referă, în fapt, la truda creației desfăşurate chiar și în asemenea condiții vitrege.
In plus, autorul „Florilor de mucigai" opteaza pentru estetica uratului, cautand sa
descopere valente estetice in aspectele urate ale realului. Lumea tenebrelor, a tartarului,
releva, in note de clarobscur, chinurile osanditilor in spatiul intunecat al recluziunii
fortate, improprii creatiei artistice, unde mijloacele de scris sunt rudimentare. Timpul
pare sa-si piarda, la randu-i, dimensiunea cunoscuta, pentru ca stihurile "sunt fara an",
ceea ce inseamna o relativizare, un inceput al sfarsitului. Imaginea lumii decazute,
formate dintr-o multime de "anges dechus”, contureaza imposibilitatea de inaltare in
sferele celeste.
Poezia cuprinde două strofe, inegale ca număr de versuri: prima strofă, de 16
versuri, defineşte condiţia artistului şi a operei sale, iar strofa a doua, un catren,
raportează actul creator la realitatea lumii în care trăieşte artistul, accentuând adeziunea
lui T. Arghezi la „estetica urâtului”.
Prima strofă aparţine planului eului creator şi al creaţiei, conturând, încă din
incipit, caracterul de artă poetică al textului. Câmpul semantic al creaţiei cuprinde
termeni precum: „am scris”, „stihuri”, „unghia îngerească”(metaforă sugerând inspiraţia
divină), „să scriu”.
Incipitul confirmă lirismul subiectiv căruia îi aparţine poezia. Prezenţa eului liric
este marcată prin verbul la persoana I, „am scris”.
Încă din primul vers, arta scrierii apare ca un efort dureros, ca un chin. „Stihurile”
au fost scrise „cu unghia pe tencuială”. Spaţiul creaţiei este unul ostil, rece, al claustrării:
„Pe un părete de firidă goală / Pe întuneric, în sigurătate”. „Păretele de firidă goală” este
imaginea închisorii, a izolării, întreg volumul „Flori de mucigai” fiind, de altfel, o expresie
a imaginarului temniţei. „Întunericul” şi „singurătatea” pot fi considerate şi metafore ale
condiţiei umane, dar infățișează, mai ales, condiţia artistului, accentuând ideea de
tristeţe.
Creaţia reprezintă astfel singura posibilitate de evadare. Ea nu se mai bucură însă
de suportul şi de ocrotirea divină. Poetul scrie „Cu puterile neajutate/ Nici de taurul, nici
de leul, nici de vulturul/ Care au lucrat împrejurul/ Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan”. „Leul”,
„taurul” şi „vulturul” simbolizează, ca şi „unghia îngerească”, inspiraţia divină, harul.
Versurile sunt „fără an”, ele nu aparţin timpului omenesc. Sunt „Stihuri de groapă,/
De sete de apă / Şi de foame de scrum,/ Stihurile de acum”. „Estetica urâtului” este
ilustrată şi prin simbolul gropii, o altă metaforă a condiţiei umane.
 În întuneric, inspiraţia divină, harul poetic dobândit, nu mai există: „Când mi s-a
tocit unghia îngerească/ Am lăsat-o să crească/ Şi nu a mai crescut-”. Desacralizarea este
o altă caracteristică pe care Hugo Friedrich o atribuie poeziei moderne. Perturbarea
topică din versul „Sau nu o mai am cunoscut” şi folosirea unor termeni consideraţi de
tradiţia literară „nepoetici”(precum, de pildă, „mucigai”) sunt constante ale poeziei
moderne, ilustrând apetitul lui Arghezi pentru inovare în limbajul poetic.
A doua strofă conturează planul realităţii exterioare, dezvăluit încă din incipitul
poeziei („un părete de firidă goală”). Versul „Era întuneric. Ploaia bătea departe afară”
descrie o lume ostilă, în acord cu starea sufletească a eului liric („în singurătate”, „cu
puterile neajutate”, „mă durea mâna ca o gheară/ Neputincioasă...”, „sete de apă”,
„foame de scrum”). Verbele la imperfect („Era întuneric”, „bătea”, „mă durea”) transmit
ideea continuităţii stării sufleteşti, a singurătăţii, a durerii.
Deşi lumea pare învinsă de întuneric, nevoia poetului de a scrie este de nestăpânit:
„Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.” Mâna, motiv central al textului
poetic, prin semnificaţii, devine simbolul actului creator. „Unghiile de la mâna stângă”
sunt o metaforă a inspiraţiei satanice sau doar o expresie a „esteticii urâtului”, a scrisului
„altfel”.
Ultima strofă accentuază ideea enunţată la începutul poeziei, a suferinţei
creatorului: „Şi mă durea mâna ca o gheară/ Neputincioasă să se strângă.” Se conturează
aici imaginea poetului damnat, care nu poate renunţa la a scrie chiar dacă arta sa îi
aduce nefericire.
Versurile zgâriate “cu unghia pe tencuială“ s-au născut în interiorul lumii evocate,
ca un mesaj-testament conservat în zidul carcerei. Abandonat de Dumnezeu, creatorul
se vede deposedat de har, de inspirație, care este întotdeauna de natură divină
Versurile rezultate sunt produse ale mâinii stângi, instrument lipsit de precizie şi de
finețe. Produsul ei este brutal, întocmai poeziei imperfecte prozodic, rudimentară ca
lexic, primitivă din punct de vedere stilistic, iar în sens mitologic, creștin, demonică.
Limbajul mahalagesc, termenii argotici, lexicul trivial sau cel arhaic-religios, prozaismul
sintactic, cu exploatarea efectelor umorului negru, produc, prin întoarcere spre
primitivism, efectul paradoxal al rafinamentului.
 Figurile de stil, relativ puţine, sporesc expresivitatea textului, plasticizează starea
sufletească pe care o transmite poetul. Se remarcă epitetele (“stihuri de groapă, de sete
de apă şi de foame de scrum”, “unghia îngerească”, “gheară / neputincioasă”),
metaforele „flori de mucigai”, „unghia îngerească”, enumeraţiile : „nici de taurul, nici de
leul, nici de vulturul”, „lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan”, comparaţia „mă durea mâna ca o
gheară / Neputincioasă să se strângă”.
Poezia lui Arghezi, în întregime, este o ilustrare excepțională si riguroasă a unui
univers grotesc-tragic în care rațiunea este obnubilată, omenescul este înlocuit cu
bestialul, iar coşmarul trăit de poet eliberează viziuni monstruoase. Poezia are valoare
de artă poetică prin noua atitudine poetică privind actul de creație. Arghezi realizează
prin această poezie una dintre cele mai emoționante şi mai dureroase confesiuni despre
rolul artei şi menirea artistului. Întregul volum va susține această atitudine, confirmând
unicitatea glasului poetic arghezian.
În concluzie, Tudor Arghezi experimentează în perioada interbelică formula
esteticii urâtului, preluată de la scriitorul francez Baudelaire, autor al volumului ”Florile
răului”, fiind prin aceasta unul dintre cei mai importanți scriitori moderniști, alături de
Lucian Blaga și Ion Barbu.