Sunteți pe pagina 1din 4

BILET 21:

1. Artera carotida externa- ramuri terminale


2. Sinusurile osoase ale durei matter
3. Melcul membranos

1. Artera carotida externa- ramuri terminale

Vascularizaţia arterială a extremităţii cefalice este asigurată de cele două artere


carotide primitive (ACP) şi ramurile lor terminale: artera carotidă externa (ACE) şi artera carotidă internă (ACI) precum şi de cele două artere
subclaviculare.

Artera carotidă externă (a. carotis externa) (fig. 70, 71, 219, 220) este dispusă antero-medial, dând numeroase
ramuri la nivelul feţei şi gâtului.
Pe traiectul său ascendent străbate trigonul carotic, regiunea submandibulară şi loja glandei parotide, unde se
împarte în ramurile sale terminale. Pe parcurs emite 7 colaterale şi două ramuri terminale, ce se distribuie organelor
gâtului, feţei şi calvariei.
- Ramurile terminale ale arterei carotide externe sunt arterele temporală superficială şi maxilară internă.
- Artera temporală superficială (a. temporalis superficialis) (fig. 75), după un traiect supero-extern prin
glanda parotidă, devine superficială, trece înaintea articulaţiei temporomandibulare, ajungând în regiunea
temporală (deasupra arcadei zigomatice) unde se divide în ramuri terminale. Pe parcursul său dă artera
transversală a feţei (a. transversa faciei) (fig. 75), o ramură frontală şi una parietală.
- A. maxilară (a. maxillaris) (fig. 221, 222), cu un traiect foarte sinuos, este o arteră profundă ce traversează
regiunea zigomatică prin "butoniera retrocondiliană" şi după ce pătrunde în gaura sfenopalatină, ia denumirea de
artera sfenopalatină (a. sphenopalatina).
Pentru a simplifica studierea ramurilor acestei artere, trunchiul ei scurt este subdivizat în trei segmente: primul
ocoleşte colul mandibulei, al doilea este situat în fossa infratemporalis pe suprafaţa m. pterigoideus lateralis, al
treilea pătrunde în fossa pterygopalatina.
Ramurile segmentului întâi pornesc în sus spre conductul auditiv extern, în cavitatea timpanică - a. timpanica
anterioară (a. tympanica anterior), în care pătrund prin fissura petrotympanica; spre dura mater din fosa craniană
medie - a. meningea media (voluminoasă, pătrunde în cavitatea craniană prin foramen spinosum, vascularizând
dura mater; şi în jos spre dinţii inferiori, a. alveolaris inferior. Înainte de a trece în canalul mandibulei, artera
alveolară inferioară trimite r. mylohioideus pentru muşchiul omonim, iar în canal vascularizează cu ramurile sale
dinţii inferiori (rami dentales), spaţiile interalveolare (rami interalveolares) şi gingiile (rami gingivales), apoi
apare din el prin foramen mentale, cu denumirea de a. mentalis, care se ramifică în tegumentul şi muşchii din
regiunea mentonieră.
Ramurile segmentului al doilea pleacă spre toţi muşchii masticatori şi muşchiul buccinator, primind denumirea
muşchiului respectiv cât şi spre mucoasa sinusului maxilar şi molarii superiori - aa. alveolares superiores
posteriores.
Ramurile segmentului al treilea: 1) a. infraorbitalis porneşte de la a. maxilaris în fosa pterigopalatină, intră prin
fissura orbitalis inferior în cavitatea orbitei, iar apoi prin canalis infraorbitalis apare pe faţa anterioară a maxilei şi
trimite ramuri spre pleoapa inferioară, sacul lacrimal şi în jos spre buza superioară şi obraz. Aici ea anastomozează
cu ramurile arterei faciale şi în cazurile când torentul circulator în trunchiul a. maxillaris devine dificil, sângele
poate pătrunde în bazinul ei prin a. facialis. Aflându-se în orbită, a. infraorbitalis dă naştere la ramuri pentru m.
rectus inferior şi m. obliquus inferior, iar trecând prin canalul infraorbital realizează vascularizaţia dinţilor incisivi
şi canin (aa. alveolares superiores) şi mucoasei sinus maxillaris; 2) a. palatina descendens (fig. 222) trimite o
ramură (a. canalis pterygoidei) care trece prin canalul vidian apoi spre fornixul faringelui şi trompa lui Eustachio,
iar trunchiul principal descinde prin canalis pterygopalatinus, unde se împarte în a. palatina major (fig. 77) (iese
prin foramen palatinum majus şi se ramifică în palatul dur) şi aa. palatinae minores (trec prin foramina palatina
minora spre palatul moale); 3) a. sphenopalatina pătrunde prin orificiul omonim în cavitatea nasului, lansând
ramuri peretelui ei lateral (aa. nasales posteriores laterales) şi septului nazal (a. septi nasalis posterior) (fig. 78).
2. Sinusurile osoase ale durei matter

Sinusurile venoase ale durei mater (sinus durae matris) sunt dispuse între foiţele durei şi căptuşite cu endoteliu,
având pe secţiune transversală, forma apropiată de aceea a unui triunghi. Hemoragia din aceste formaţiuni este
foarte gravă, întrucât presiunea venoasă locală are o valoare destul de ridicată.
Sinusurile venoase pot să fie împărţite în două grupe: grupul superior posterior şi grupul antero-inferior.
1. Grupul supero-posterior este constituit din următoarele sinusuri.
a. Sinusul sagital superior (sinus sagittalis superior) cu originea din foramen caecum, fiind dispus pe
marginea superioară a coasei creierului (falx cerebri) şi se termină în apropierea protuberanţei occipitale interne,
unde se uneşte cu sinusul transvers (sinus transversus) formând confluenţa sinusurilor. La origine în dreptul
apofizei crista gali, primeşte sângele venos al cavităţilor nazale prin intermediul venelor emisare şi apoi, în
continuare, surse tributare, de la venele cerebrale superioare, fact ce face ca dimensiunile sale să crească progresiv
antero-posterior. Uneori sinusul poate fi dublu, prezentând proeminenţe laterale, numite lacune, care conţin
granulaţii arahnoidiene.
b. Sinusul sagital inferior (sinus sagitalis inferior) este situat la nivelul marginei inferioare a coasei creierului
şi, de asemenea, îşi măreşte dimensiunile prin sursele tributare. Se varsă posterior în sinusul drept.
c. Sinusul drept (sinus rectus) trece printr-o cută a durei - la unirea dintre coasa creierului şi cortul cerebelului
-, la protuberanţa occipitală internă şi se varsă în sinusul transvers, după ce primeşte marea venă cerebrală, care
colectează sângele din interiorul creierului. Deseori se constată existenţa unei confluenţe între sinusul sagital şi cel
drept.
d. Sinusul transvers (sinus transversus), dublu, este cel mai voluminos şi este dispus pe marginea externă a
cortului cerebelului, de-a lungul şanţului transvers al osului occipital. El reprezintă continuarea sinusului sagital
superior şi a sinusului drept. La nivelul şanţului sigmoidian se recurbează înainte şi în jos pentru a se continua cu
sinusul sigmoidian. Primeşte sânge de la sinusurile pietroase superioare, emisarele mastoidiene şi condiloidiene,
venele cerebrale inferioare, venele cerebeloase, venele diploe, şi venele cerebrale occipitale.
e. Sinusul sigmoid (sinus sigmoideus), situat în şanţul omonim se deschide în bulbul superior al venei jugulare
interne. În el se varsă venele temporale.
f. Sinusul occipital (sinus occipitalis) provine din confluenţa, la nivelul foramen magnum, a micilor vene de la
acest nivel; treptat creşte în volum şi se aşază pe marginea inferioară a coasei cerebelului, îndreptându-se spre osul
occipital vărsându-se în confluenţa sinusurilor.
2. Grupul antero-inferior este format din următoarele sinusuri:
a. Sinusul cavernos (sinus cavernosus) - dublu, situat pe ambele părţi ale corpului osului sfenoid, pe laturile
şeii turceşti. Are o structură reticulară, avându-şi originea la nivelul fisurii orbitale superioare, prin vasele tributare
ale venei oftalmice superioare şi câteva mici vene cerebrale. Între cele două sinusuri trec, în direcţie transversală,
sinusul intercavernos anterior şi cel posterior, formând împreună un inel - sinusul circular (sinus circularis) - în
care se varsă, pe lângă venele oftalmice amintite şi sinusul sfenoparietal, pietros inferior şi pietros superior (care
reuneşte sinusul cavernos cu cel transvers). Medial de el trece artera carotidă internă, înconjurată de plexul
carotidian şi de numeroase vene. Lateral pe arteră se află nervii oculomotor, trohlear, oftalmic şi maxilar. Lezarea
la acest nivel a arterei carotide poate determina formarea unui anevrism artero-venos. Prezenţa unei infecţii a aripii
nasului, buzei superioare sau unghiului intern al ochiului este foarte periculoasă, întrucât poate provoca o
tromboflebită a sinusului cavernos de o gravitate deosebită (mortală înainte de era antibioticelor).
b. Sinusurile intercavernoase anterioare şi posterioare constituie sinusul circular, expus mai înainte.
c. Sinusul pietros superior (sinus petrosus superior) leagă sinusul cavernos cu sinusul transvers şi se află pe
marginea cortului cerebelului.
d. Sinusul petros inferior (sinus petrosus inferior) începe la nivelul sinusului cavernos, trece prin foramen
jugulare şi se termină în vena jugulară internă.
e. Plexul bazilar este dispus la nivelul regiunii bazilare a occipitalului, fiind format din venele care comunică
cu cele două sinusuri pietrose inferioare. Drenează sângele venos în plexul vertebral anterior.
3. Melcul membranos

Labirintul membranos (labyrinthus membranaceus) (fig. 293)


În vestibulul osos se găsesc două vezicule membranoase, una superioară, alungită antero-posterior, utricula
(utriculus), care corespunde fosetei semiovale şi a doua inferioară, rotunjită şi mai mică, sacula (sacculus), în
foseta hemisferică. Cele două vezicule aderă la fosetele corespunzătoare de pe peretele medial al vestibului osos
(recesurile eliptic şi sferic). Atât utricula cât şi sacula prezintă câte un câmp epitelial senzorial, maculele utriculei şi
ale saculei, de 3/2 mm; la nivelul maculelor senzoriale vin dendritele neuronilor lui Scarpa, ai căror axoni formează
nervul vestibular. De pe peretele medial al saculei şi utriculei pornesc două canale fine care se îndreaptă posterior
şi în sus şi se unesc pentru a forma canalul endolimfatic (ductus endolymphaticus). Acesta trece prin apeductul
vestibulului (aquaeductus vestibuli) şi se termină sub dura mater craniană printr-o extremitate mai dilatată, numită
saccus endolymphaticus, situată între două foiţe ale durei, pe faţa posterioară a piramidei temporalului.
Canalele semicirculare membranoase, cuprinse în canalele semicirculare osoase au aceieaşi formă, dar un
calibru redus la o pătrime faţă de cel al canalelor osoase. Ele sunt scăldate de perelimfă şi se deschid în utriculă
prin 5 orificii, fiecare canal având o extremitate dilatată, ampulară. De pe peretele medial al ampulelor canalelor
membranoase, unde se găsesc zonele senzoriale, pornesc fibre nervoase (dendrite), care ajung la conductul acustic
intern (meatus acusticus internus) prin orificiile recesului eliptic, în afară de fibrele ampulei canalului posterior,
care trec prin foramen singulare.
Receptorii vestibulari. În utriculă şi saculă se găsesc maculele care înregistrează poziţia statică a capului. Ele
sunt alcătuite dintr-un epiteliu senzorial format din celule de susţinere şi celule senzoriale, ciliate la polul apical, iar
la polul bazal în contact cu dendritele neuronilor din ganglionii lui Scarpa. Deasupra acestui epiteliu senzorial
există o masă gelatinoasă, membrana statolitică, în care sunt cuprinse concreţiuni calcare numite otolite (statolite).
În utriculă se recepţionează mişcările orizontale, iar în saculă cele verticale.
Zonele receptoare din canalele semicirculare se numesc creste ampulare. Ele sunt dispuse în regiunea ampulară
a canalelor. Sunt în număr de trei. Sunt sensibile la mişcările giratorii, constituind punctul de plecare pentru
aprecierea direcţiei de mişcare, fiind formate dintr-un epiteliu senzorial conţinând celule de susţinere şi celule
senzoriale ciliate la polul apical; cilii sunt înglobaţi într-o masă gelatinoasă înaltă, sub formă de cupulă (cupula
ampularis), care se dispune perpendicular pe cilii din crestele senzoriale. Mişcările endolimfei mobilizează
cupolele sau crestele gelatinoase care, la rândul lor, trag de cilii celulelor senzoriale, excitând aceste celule.
Dendritele, care înfăşoară polul bazal al celulelor senzoriale, recepţionează mişcările cililor şi le codifică un influx
nervos. Aceste dendrite vin de la neuronii ganglionului lui Scarpa. Axonii acestor neuroni formează ramura
vestibulară a nervului VIII (vestibulo-cohlear).
Receptorii cochleari (acustici). Melcul membranos (ductus cochlearis) are forma unui mic tub prismatic
triunghiular, aşezat de la lama spirală osoasă pe care o prelungeşte, până la peretele lateral al melcului osos. El urcă
până la vârful columelei, unde se termină orb, în cecum cupulare, şi desparte rampa vestibulară. Prezintă 3 pereţi.
- Peretele timpanic inferior (lamina basilaris). Acest perete are o structură complexă, fiind format dintr-o
porţiune osoasă şi dintr-una membranoasă - membrana bazilară (sau spirală) - care se înscrie la nivelul unei
proeminenţe (creasta bazilară) a ligamentului spiral lateral. Porţiunea osoasă constă din lama spirală osoasă, din
îngroşarea sa periostală, care constituie ligamentul spiral intern (creasta spirală) şi din epiteliul ce le căptuşeşte.
Lama spirală osoasă, de formă triunghiulară, cu baza fixată pe columnelă, este formată din două lamele osoase,
între care se află ganglionul lui Corti.
Memebrana bazilară este formată dintr-un mare număr de fibre (peste 24 000, după Garven) înglobate într-o
substanţă fundamentală omogenă, numite corzi auditive, structurate diferit în zonele internă şi externă ale
membranei. Acest perete susţine organul spiral al lui Corti, cu celule de susţinere şi celule senzoriale la care vin
dendritele neuronilor din ganglionul lui Corti, ai căror axoni formează ramura cohleară a nervului VIII (vestibulo-
cohlear).
- Peretele lateral (periferic), care formează baza melcului membranos, aderă la periostul melcului osos formând
ligamentul spiral extern. La acest nivel se află un epiteliu pigmentat şi vascular care formează stria vasculară ce
participă la producerea endolimfei şi reglarea conţinutului ei în ioni, cât şi la rezorbţia endolimfei.
- Peretele vestibular, situat superior şi anterior este în raport cu rampa vestibulară. Membrana vestibulară ce
formează acest perete are rol în transferul activ de substanţe din perilimfa vestibulară în endolimfa ductului
cohlear.
Canalul cochlear se continuă posterior, lateral de lama spirală, pe planşeul vestibulului, unde se termină în fund
de sac (caecum vestibulare). El este unit cu scala printr-un canal îngust (ductus reuniens). În felul acesta, toate
cavităţile labirintului membranos comunică între ele.
Organul lui Corti sau receptorul auditiv este format dintr-un epiteliu senzorial, cu caractere particulare, aşezat
pe membrana bazilară a melcului membranos.
Epiteliul senzorial este format din două feluri de celule: de susţinere şi senzoriale. Sunt două rânduri de celule
de susţinere, mai înalte, depărtate prin bazele lor şi apropiate prin vârfuri: acestea formează tunelul lui Corti. Restul
celulelor de susţinere se dispune între celulele senzoriale. Medial de tunelul lui Corti există un rând de celule
senzoriale şi celulele epiteliului sulcului spiral, în timp ce lateral de tunel există două, trei şi chiar patru şiruri de
celule senzoriale. Acestea sunt cu atât mai numeroase cu cât membrana bazilară se apropie de vârful melcului.
Celulele senzoriale sunt ciliate la polul apical, iar la baza lor se găsesc prelungiri dendritice care le îmbracă şi care
provin din neuronii ganglionului lui Corti, aflat în cavitatea modiolului. Celulele senzoriale sunt sprijinite de
celulele lui Deiters, care se continuă, spre lateral cu celulele lui Hensen iar deasupra ligamentului spiral cu celulele
epiteliale cubice ale ductului cohlear.
Deasupra organului lui Corti se găseşte membrana tectoria, care realizează variaţii de contact cu cilii celulelor
senzoriale, pe care îi excită în raport cu mişcările endolimfei. Mişcarea endolimfei este sincronă cu mişcarea
perilimfei din melc şi aceasta cu mişcarea oscioarelor din urechea medie şi cu mişcarea timpanului. La baza
melcului sunt percepute sunete înalte, iar spre vârf sunete joase.