Comunicarea în cuplu

Pentru cuplul conjugal, comunicarea, alături de intercunoaştere, este principalul instrument de

dezvoltare a structurii şi relaţiilor de rol marital. Atunci cînd partenerii sunt capabili să se asculte
unii pe alţii, să se întrebe şi să comenteze asupra subiectelor în raport cu care doresc să se
înţeleagă să se folosească de cuvinte pe care le aşteaptă sau să se pronunţe pentru a obţine
consens informaţional, ei pot conlucra şi interacţiona optim, astfel încît fiecare să fie stimulat în
a se dezvolta şi a resimţi satisfacţie.
V. Satir consideră că există cinci căi de care indivizii umani se folosesc pentru a comunica:
concilierea, dezaprobarea, rezonabilitatea, irelevanţa mesajului, concordanţa. Aceste căi sunt
valabile şi pentru comunicarea conjugală, determinînd calitatea maritală. (9, 1994)
Concilierea presupune acordul cu o altă persoană, chiar atunci cînd sentimentele şi
convingerile personale sunt contrarii. Ea poate crea unele probleme şi insatisfacţii la momentul
respectiv sau mai tîrziu, fiind totuşi o strategie de comunicare accesibilă şi de stimulare a
relaţiilor conjugale.
Dezaprobarea este o metodă utilizată în special de persoanele cu o mare nevoie de afirmare şi
demonstrare a puterii, avînd un comportament de cele mai multe ori hipercritic, dictatorial.
Acestea au o mare nevoie de a fi ascultate, de a-şi dovedi lor însele forţa Eu-lui, poziţia de
autoritate.
Rezonabilitatea este o modalitate comunicaţională proprie mai ales celor care manifestă o
incapacitate în a-şi exprima sentimentele, fie ca un deficit de expresie, fie din teamă (blocaj
afectiv).
Irelevanţa mesajului constituie un mod de comunicare indiferent sau evitant, prin care
cuvintele persoanei respective nu au legătură cu ceea ce se întîmplă în situaţii sau în mediul
apropiat, desemnînd o manieră nonimplicativă care uneori poate abate atenţia de la obiectivul
discutat.
Concordanţa sau congruenţa exprimă modalitatea de comunicare în care sentimentele se
potrivesc cu convingerile şi comportarea individului, fiind cea mai sanogenă pentru relaţiile
interpersonale, inclusiv cele conjugale.
Caracterul complex al comunicării conjugale, care se produce nu numai la nivel verbal, ci şi
senzitiv, extraverbal, complică extrem de mult înţelegerea acesteia. Inflexiunile vocii,
intensitatea privirii, mişcările corporale cu referire la incidente familiale unice, trecute, grimase
specifice, pot "încurca" adesea mesajul verbal şi sensul primit, dezvăluit al acestuia. Soţii adesea
comunică senzitiv mai autentic decît verbal, îşi furnizează informaţii necomunicate verbal sau
distorsionează conţinutul celor verbale, fie prin insinuarea unei unde de "mister", fie prin
mistificarea mesajului afirmat, fie prin nuanţarea unui sens suplimentar, neafirmat.
Inautenticitatea unor mesaje verbale este adesea demascată pe căile comunicării senzitive şi
uneori chiar extrasenzoriale, prin mijloace intuitiv-empatice, ale căror mecanisme bioenergetice
subtile continuă încă să ne scape. "Nu sunt supărată pe tine că ai uitat...", afirmă conciliant o
soţie, neîntîrziind ca după o clipă să verse conţinutul ceştii de cafea pe care tocmai i-o oferă, pe
pantalonii lui cei noi. "Şi totuşi n-ai venit direct acasă după şedinţă", i se adresează o soţie
soţului, "ghicind" adevărul, deşi afirmaţia acestuia este contrară, iar ora întoarcerii rezonabilă.
Fără îndoială, ca în comunicarea dintre parteneri se stabilesc două canale: conştient şi
inconştient. Este binecunoscut modul în care S. Freud explică intenţiile dramatice şi practice,
inconştiente, pe care oamenii le manifestă prin cuvinte, erori, lapsusuri, întreruperi, omisiuni
inexplicabile, blocaje sau mici accidente comunicaţionale. "Orice greşeală devine de înţeles" în
concepţia lui Freud. (9, 1994)
Mesajele conştiente şi inconştiente şi, în special, "jocul imprevizibil al acestora" devin
relevante pentru înţelegerea comportamentului de rol conjugal. Fiecare mesaj reflectă în fond,
modul propriu al unei persoane de a intra în contact cu alta. Complexitatea şi, de aici, confuzia,
atît a mesajelor primite, cît şi a celor emise, reflectă nevoia acută a fiinţei umane de a comunica,
de a menţine contactul cu ceilalţi.
Sentimentul de securitate şi împlinire afectivă pe care îl poate crea convieţuire conjugală,
alimentează continuu, dinamizează şi energizează întreaga conduită a individului uman în sensul
dezvoltării şi împlinirii personalităţii sale.
J. Perez (1968, 1978) descrie cele mai des întîlnite stiluri de comunicare (9, 1994):
▪ înţelegerea: este cea mai sănătoasă cale de comunicare care comportă un consens între un
mesaj emis, comportamentul şi emoţiile pe care le manifestă şi le resimte individul emiţător.
Persoana obişnuită să comunice "înţelegător" este calmă, politicoasă, plină de tact, cinstită în
sensul autenticităţii convingerilor sale, raţionamentul său cognitiv şi trăirea emoţională sunt
axate predominant pe întărirea şi satisfacerea nevoilor de bază ale partenerului, pe susţinerea lor
emoţională. Înţelegerea devine chiar recompensa persoanei respective.
▪ dezaprobarea: este un alt mod de comunicare cu efecte contrare, manifestată sub forma
cicălirii, severităţii, criticismului, descurajării, sancţiunii, blamării. Persoanele care predominant
dezaprobă, suferă în general de o scăzută stimă faţă de sine, corelată cu o mare nevoie de
prestigiu, pe care încearcă să şi-o satisfacă depreciindu-i pe cei apropiaţi, în virtutea
raţionamentului "devin mai important dacă îi fac să se simtă mai mici". Cu cît un individ este
mai nesigur pe sine, simţindu-se mai ameninţat în poziţia sa, cu atît nevoia sa de a-i umili şi
domina pe ceilalţi creşte, el fiind tot mai intolerant cu aceştia. Atunci cînd un partener reuşeşte
într-o problemă căreia "dezabrobatorul" nu i-a făcut faţă, el se va alege din partea acestuia cu
minimalizarea sau deprecierea propriului succes. Cel care dezaprobă este de obicei o persoană
autoritară, rigidă, argumentele sale bazîndu-se nu atît pe raţiune, cît pe emoţii. Pentru această
persoană orice pierdere înseamnă automat o pierdere a prestigiului de care au absolută nevoie
pentru a-şi creşte fragila stimă faţă de sine. Uneori, însă, comunicarea de tip dezaprobator poate
fi întărită la un partener ca urmare a nevoii crescute a celuilat de a se supune. Astfel, inclinaţia
spre control şi conducere a unui "dezaprobator" poate creşte ca răspuns la nevoile unui "supus", a
cărui teamă de asumare a unor decizii sau atitudini este deosebită, adesea ca urmare a unui
complex de vinovăţie. Se profilează astfel relaţii conjugale, cel mai frecvent reciproc nefericite
în plan conştient, dar extrem de rezistente, durabile în plan inconştient.
▪ supunerea: este o cale de comunicare utilizată frecvent în cupluri, în special în cele în care
stratificarea rolurilor este foarte rigidă, este proprie mai ales persoanelor dominate de complexe
de vinovăţie pentru ceea ce li se poate întîmpla lor sau partenerilor lor. Persoana supusă este
conciliantă, evită conflictul deschis sau argumentaţia de opoziţie, ca urmare a unei nevoi crescute
şi permanente de a plăcea interlocutorului, de a fi acceptată de acesta, mai bine-zis de a nu fi
respinsă. Această nevoie crescută de siguranţă şi afecţiune izvorăşte din neîncrederea sa în sine şi
din sentimentul dominant al acestor persoane de inferioritate (se simt nedemne). Consecinţele
unui astfel de comportament se resimt însă negativ şi în comportamentul partenerilor conjugali
care au tendinţa de a fi supuşi, subminîndu-le şi acestora încrederea în sine. Aceasta se explică
prin faptul că atitudinea concesivă nu permite luarea unei "poziţii tari", clare şi sigure, în
rezolvarea unei probleme de relaţie, exprimînd incapacitatea formării unor convingeri rezistente
în situaţia în care acele convingeri ar putea supăra o altă persoană. Concesivitatea trădează
dependenţa psiho-afectivă. Deşi aparent, concesivul pare a fi un "donator", un altruist, el este de
fapt continuu un "receptor", ca urmare a faptului că nu crede că are ceva de dat sau că poate să
dea ceva altora. Lipsa lui de încredere în sine se potenţează în relaţia cu un dominator prin
reciprocitate, acesta din urmă tinzînd să se supraautovalorizeze continuu. Concesivul dependent
devine de fapt dezorganizator în modelul comunicaţional şi funcţional al cuplului, el simţindu-se
în mod paradoxal cu atît mai neadecvat, cu cît se supune mai mult, stîrnind chiar dezaprobarea
celuilalt. Aceasta pentru că motivaţia conduitei de supunere nu este încurajarea şi stimularea
celuilalt, ci propria nevoie de a dobîndi aprobarea lui.
▪ intelectualizarea: constituie o altă modalitate de comunicare, considerată ca puţin
stimulativă pentru apropierea dintre partenerii conjugali, cel mai adesea fiind nefavorabilă
evoluţiei raporturilor dintre ei. Excesul de "raţionalizare" în raporturile interconjugale, îi
îndepărtează pe parteneri, răceşte climatul socio-afectiv. Numai emoţiile pozitive sunt de natură
să-i apropie, să-i satisfacă şi să-i ajute să co-evolueze. Persoanele care comunică în manieră
"intelectualizată" sunt calme, liniştite, detaşate, distante. Ele sunt suficient de retractile pentru a
nu te ataşa cu uşurinţă de ele, părînd că nu au emoţii, şi uneori sunt chiar lipsite de emoţii.
 ▪ indiferenţa: o cale de comunicare cu adevărat nesănătoasă. În cuplu indiferenţa este
rezultatul fricii, supărării sau nevoii de a manipula. Una din cele mai frecvente manifestări ale
indiferenţei este tăcerea şi ea apare în toate cuplurile. Tăcerea poate fi aleasă ca o cale de evitare
a conflictului manifest (tăcerea ostilă, tăcerea de refuz, tăcerea glacială, tăcerea de evitare,
tăcerea punitivă). Ea acţionează uneori ca un "tampon psihologic" între două tendinţe contrare:
anxietatea care împinge la declanşarea mîniei sau intelectualizarea care conduce la reprimarea
acesteia şi la ocolirea conflictului spontan. Evitînd ambele tendinţe, multe cupluri preferă
indiferenţa convenabilă fie unui conflict declarat, fie efortului de a schimba raporturile
nemulţumitoare. Indiferenţa – fie ea şi tăcere apăsătoare – este preferată scandalului, violenţelor
comportamentale, tachinăriei. Indiferenţa poate fi mimată, simulată sau poate fi o falsă
indiferenţă (exemplu, o soţie supărată, tace, pregăteşte masa soţului, îl serveşte, dar nu vrea să se
aşeze şi nici să mănînce cu el). Aparenţele sunt salvate, din exterior cuplul poate fi apreciat ca
liniştit, probabil fericit, dar în esenţă, relaţia partenerilor este inautentică, devitalizată prin
absenţa comunicării. Ei nu ştiu sau nu pot să comunice, fie pentru că nu se întîlnesc în planul
dorinţelor, aşteptărilor, valorilor, convingerilor, speranţelor, opţiunilor socio-culturale, ori
morale.

În cuplurile fericite, soţii sunt spontani unul faţă de celălalt. Ei sunt capabili să-şi exprime
punctul de vedere personal fără să fie pusă în discuţie existenţa lor comună. Pe baza unei
existenţe-împreună asigurate, diferenţele de opinie şi discuţiile se manifestă în mod liber. În
cuplurile nefericite, partenerii nu-şi duc pînă la capăt gîndurile în prezenţa celuilalt. Vorbesc
aluziv şi cu subînţelesuri, ascunzînd anumite lucruri. Revendicarea personală e importantă, ea
implicînd acuzarea celuilalt şi organizarea unor atitudini defensive care tind să devină automate.
(18, 1996). Tabelul următor rezumă diferenţele:
Tabelul 1.

Cupluri fericite Cupluri nefericite

1. Comunicarea are funcţia de a adînci cunoaşterea 1. Comunicarea are o funcţie ofensiv-defensivă. Ea nu

interpersonală, conştientizarea problemelor sau a contribuie cu nimic la o mai bună potrivire a punctelor
aşteptărilor celuilalt. de vedere.

2. Limbajul şi paralimbajul sunt congruente, adică tonul, 2. Limbajul şi paralimbajul sunt non-congruente. Lucruri
vocea, mimica şi ceilalţi însoţitori ai mesajului banale sunt rostite agresiv, iar lucruri agresive, cu un
(paralimbajul) sunt în acord cu conţinutul celor spuse. zîmbet pe faţă etc.

3. Schimburile verbale sunt cel mai adesea dinamizante 3. Schimburile verbale consumă energie, sunt obositoare
şi reprezintă un prilej de satisfacţii. Eficacitatea lor face şi se prelungesc înzadar sau, invers, ineficacitatea fiind
să fie cît mai căutate. de la bun început înţeleasă, nu există schimburi verbale.
4. Problemele cuplului sunt delimitate şi rezolvate. Nu 4. Fiecare problemă a cuplului atrage după sine altele şi
există digresiuni. în cele din urmă relaţia conjugală în totalitatea ei.
Digresiunile sunt numeroase. Problemele par să rămînă
totdeauna în suspensie.

5. Soţii îşi vorbesc unul altuia şi în acelaşi timp sunt 5. Partenerii îşi vorbesc fără a fi unul împreună cu
împreună, unul cu celălalt. Există o relaţie de bază care celălalt. Fiecare dintre ei caută fie să-l convingă, fie să se
nu e verbalizată. eschiveze, fie să-l manipuleze pe celălalt.

6. Cu toate că acceptarea celuilalt ca individualitate nu e 6. Celălalt nu numai că nu e acceptat aşa cum este, ci şi
necondiţionată (unele lucruri trebuie schimbate), considerat o sursă de frustrări şi, practic, recuzat ca
acceptarea lui ca pereche şi ca partener este partener.
necondiţionată.

7. Comunicarea verbală şi cea paraverbală nu sunt 7. Comunicarea tinde să se restrîngă la semnalele

singura formă de relaţie. Există şi altele, nonverbale: verbale convenţionale. În anumite cazuri, cuvîntul rostit
mîngîierea, sexualitatea, gîndirea, amintirea etc. e înlocuit de cel scris (mici note informative obiective).
 Comunicarea conflictuală într-un cuplu

Dezacordul în domeniile de decizie

În această comunicare, există două niveluri întrepătrunse: unul priveşte conţinutul (invitaţia),
iar asupra acestui punct soţii sunt de acord; celălalt nivel, latent, priveşte luarea iniţiativei (cine
are dreptul să invite fără a-l consulta pe celălalt?). Dezacordul are în vedere cel de-al doilea
nivel. În acest caz, în hotărîrea de a face invitaţia soţia vedea, de fapt, un nou semn al tendinţei
vizibile la bărbat de a decide fără să o consulte în vreun fel. Fiecare încerca să aibă ultimul
cuvînt şi să-i impună celuilalt punctul său de vedere.
Manipularea identităţii celuilalt
Unul dintre parteneri poate încerca să-l determine pe celălalt să joace un rol. Este aşa-numita
"atribuire implicită a rolului sau a identităţii", descrisă de antipsihiatrie. Este vorba de o
patologie relaţională în care partenerul respectiv vrea să recreeze un sistem relaţional pregnant,
ancorat în trecut. El caută să joace din nou ceea ce a cunoscut în copilărie. Va folosi toate
mijloacele, de la injoncţiuni şi atribuiri pînă la persuasiune, pentru a-l determina pe celălalt să
intre în rolul pe care trebuie să-l joace ca să-i asigure identitatea complementară cu a sa. Dacă
celălalt nu "intră în joc", la nevoie va fi învinuit de lipsă de loialitate şi va fi culpabilizat sau
ameninţat cu o respingere afectivă (nu te mai iubesc – nu mai vreau să te iubesc, trebuie să ne
despărţim, să divorţăm etc.).
Comunicările simetrice
Aceste comunicări perfect simetrice arată că ambii parteneri sunt incapabili să înţeleagă
cererea celuilalt, fiindcă "atunci cînd soţia spune: am o migrenă îngrozitoare, soţul trebuie să dea
dovadă de îngrijorare şi să recunoască faptul că soţia nu arată prea bine". De fapt, fiecare rămîne
închis în aşteptările şi în exigenţele sale, fără să arate o cît de mică deschidere.
Comunicările complementare
Comunicarea complementară este un răspuns pozitiv la cererea celuilalt. Ea satisface o
aşteptare formulată fie verbal, fie evocată prin intermediul paralimbajului şi al posturii.
Comunicările complementare satisfac, prin definiţie, sistemul de aşteptări al partenerului, dar
totodată, prin intensificarea permanentă a unor nevoi patologice, pot duce la o rigiditate a
comunicărilor în cuplu, care devine astfel incapabil să se deschidă spre altceva şi se blochează
într-un egoism în doi. Cuplurile bolnave au nu doar interacţiuni reduse, ci şi o structură formală
neschimbată a schimburilor comunicaţionale.
Comunicările "dublu mesaj"
Atunci cînd nevoile individuale de siguranţă, dragoste şi respect faţă de sine nu sunt satisfăcute,
situaţia este simptomatică pentru dezechilibrul interpersonal al cuplului marital. Nevoile
psihologice de bază care asigură echilibrul emoţional sunt cel mai bine satisfăcute în condiţiile în
care comunicarea intraconjugală este liberă, neconstrînsă. Ele sunt satisfăcute mai puţin sau
deloc atunci cînd comunicarea este deturnată emoţional de restricţii, jenă, culpabilitate, teamă
sau ostilitate.
O formă de comunicare falsificată, psihopatogenă este "dublul mesaj": ex. un tînăr soţ căruia
nu-i place mîncarea făcute de soţia sa, răspunde la întrebările acesteia prin laude, deşi părăseşte
ulterior masa, simulînd o lipsă de apetit; un soţ se plînge de mai multe ori soţiei, în timpul mesei,
că trebuie să se reîntoarcă la lucru după masă, dar el pleacă cu o jumătate de oră mai devreme
decît de obicei.
Efectele "dublei legături" sau "dublului mesaj" sunt dintre cele mai nocive pentru dezvoltarea
relaţiilor conjugale, afectînd gradul de siguranţă şi coerenţa comunicării. Partenerii între care
circulă "duble mesaje" se simt stînjeniţi, neputînd interpreta clar mesajele primite, nici să le
comenteze adecvat şi, în consecinţă le induc acţiuni confuze, dubitative, ambivalente. Din acest
motiv, modelul relaţiilor intraconjugale nu se dezvoltă ca un model centrat pe rezolvarea de
probleme în beneficiul tuturor, ci ca un model de simulare a unor probleme adesea false, practic
irezolvabile.
Astfel, comunicarea conjugală poate fi comparată cu o umbrelă mare, sub care se ascunde tot
ce se întîmplă în cuplu. Comunicarea conjugală este considerată unul din cei mai importanţi
factori care reliefează caracterul relaţional al partenerilor influenţînd calitatea maritală.