Plumb

G. Bacovia

Poezia apare în 1916 în volumul cu aceelaşi nume. Bacovia „îşi compune o mască, îşi face
din suferinţă un stil.” (N. Manolescu) şi creează „o atmosferă de plumb în care pluteşte obsesia
morţii şi a neantului şi o descompunere a fiinţei organice.” ( E. Lovinescu).
Incadrare într-un curent/ specie
George Bacovia este unul dintre marii poeţi originali după Eminescu care creează la nivel artistic
amprenta bacoviană, atmosferă lăuntrică particulară, specific simbolistă. Astfel Bacovia este
poetul toamnelor dezolante, al iernilor ce dau sentimentul de sfârşit de lume, al căldurilor toride,
al primăverilor nevrotice, iritante. Parcurile sunt solitare, cafenelele sărace ameninţă să se
prăbuşească, copii şi fecioarele suferă de boală, există plâns, gol, frig, tristeţe, umezeală, culori
tari şi muzică monotonă. Alte elementele simboliste prezente în text sunt: utilizarea sugestiei-
stările sufleteşti sunt exprimate prin simboluri ale naturii, utilizarea sinesteziei: sunt amestecate
imagini vizuale („flori de plumb”), tactile („era frig”), auditive („scârțâiau coroanele de plumb”)
şi crearea muzicalităţii prin folosirea laitmotivului plumb,  ce apare de șase ori în text. Ca specie,
poezia se constituie într-o elegie, prin atmosfera sumbră creată dar și prin atitudinea tristă și fără
speranță a eului liric bacovian. 
. Tema ilustrată prin două secvențe lirice și viziunea despre lume
Tema o reprezintă apăsarea sufletească a poetului, într-o lume ostilă, neputincioasă să aprecieze
valoarea reală. Un prim motiv care surprinde această stare este cel al plumbului, material toxic ce
cuprinde întreaga existență (florile, aripile, veșmintele etc.), și o acaparează, fără posibilitatea
evadării. Apoi avem spațiul funerar, ce amplifică starea de degradare sufletească și o împinge
înspre decădere și moarte. 
Creând astfel o stare deprimantă, un spirit în rătăcire în contextul unei naturi potrivnice, Bacovia
se identifică cu viziunea despre lume a simboliștilor, fiind cel mai fidel exponent al acestei lirici
în spațiul românesc.
Elemente de structură
Titlul în sens denotativ prezintă un material greu, moale, maleabil, de culoare cenuşie, rău
conducător de căldură şi electricitate. În sens conotativ el este un simbol artistic ce sugerează
apăsarea, monotonia, dezorientarea, spaţiul închis, moartea.
Eul liric este unul de tip subiectiv, confesiunea realizată fiind la persoana I. Mărcile
prezenţei eului liric sunt verbe sau pronume la persoana I: „stam”, „am început”, „să strig”,
„meu”.
Din punct de vedere al structurii cele două strofe ale poeziei pot fi încadrate în două
planuri: unul exterior (macrocosmic) şi unul interior (microcosmic).
Prima strofă prezintă spaţiul exterior al trăirii şi manifestării poetului: cavoul, spaţiu
închis morbid, amorţit, decor funerar cu sicrie, coroane, vestmânt funerar. Metafora –
simbol „cavou” poate avea două accepţiuni: în primul rând oraş închis, târg de provincie care nu
cultivă valorile sau propriul trup, temniţă a sufletului poetului, individ dornic de înălţare în
vederea depăşirii propriei condiţii. „Florile”, imagine vizuală, simbol al frumuseţii şi gingăşiei
sunt alăturate aici contrastant (oximoronic) „plumbului” şi prevestesc durerea şi moartea. Starea
sufletească surprinsă este singurătatea într-un mediu ostil fiinţei umane („stam singur”). Apariţia
„vântului” în peisajul macabru al cavoului şi al singurătăţii ilustrează o natură simbolistă
potrivnică, ce se dezintegrează și afectează omul și denotă o imagine tactilă resimţită la nivel
organic (al corpului). Această senzaţie este completată şi de o imagine auditivă: „scârţâiau
coroanele”, sunet funebru ce simbolizează solitudinea, teama, sfârşitul inevitabil. Motivul
somnului prezent în prima strofă este sugestia morţii iminente.
A doua strofă prezintă spaţiul interior – amorul,  care, în simetrie cu imaginea sicrielor
din prima parte, doarme. Adverbul „întors” sugerează întoarcerea cu faţa spre apus, adică
moartea. „Amorul de plumb” înseamnă pierderea ultimei speranțe de salvare a ființei umane,
exprimând încetarea definitivă a senimentelor. Este reluată ideea de solitudine: „stam singur…”.
Un alt motiv al naturii: „era frig…” construiește o nouă imagine tactilă care sugerează că
fenomenul morţii este ireversibil şi amplifică sfârşitul. „Strigătul”, imagine auditivă, este şi el o
expresie a disperării. „Aripile de plumb”  ale amorului ce atârnă prefaţează o cădere o prăbuşire
definitivă a sentimentelor în moarte.
Expresivitatea. 
Universul creat de Bacovia este perceput vizual („ funerar vestmânt”, „flori de plumb”, „coroane
de plumb”), tactil („era vânt”, „era frig”), auditiv („scârţâiau”, „să-l strig”).
Versificaţie. Poezia este alcătuită din două catrene cu rimă îmbrăţişată, măsură de zece
silabe şi ritm variabil.
In concluzie, opera lui G. Bacovia înseamnă ruptura definitivă de stilul eminescian, de
iluzia sau de visarea romantică. Poezia „Plumb” are o încărcătură deosebită redând o atmosferă
tulburătoare prin simpla evocare a unei realităţi- moartea.