In cadrul medicinii şi biologiei, trebuie respectate în special:

consimţământul liber şi în cunoştinţă de cauză al persoanei implicate, conform

prevederilor legii, interzicerea practicilor de eugenie, în special a acelora care au
drept scop selecţia persoanelor, interzicerea utilizării corpului uman şi a părţilor
sale, ca atare, ca sursă de profit şi interzicerea donării umane în scopul
reproducerii. Sunt totodată interzise tortura şi pedepsele sau tratamentele
inumane sau degradante, nimeni neputând fi supus acestora; la fel sunt prevăzute
interzicerea sclaviei şi muncii forţate (nimeni nu poate fi ţinut în sclavie sau în
servitute, nu poate fi constrâns să efectueze o muncă forţată sau obligatorie,
fiind interzis traficul cu fiinţe umane).

Aspecte penale ale dreptului comunitar.

Nici un tratat nu făcea referire la acest drept până la Constituţia din 2004.
Nici 1957, nici 1968 nu conferea autorităţilor comunitare competenţe penale şi
nici Maastricht 1992 nu făcea vreo schimbare în acest sens. Nu se putea admite
ca astfel de sancţiuni penale să fie impuse, instituite de organe care nu erau alese
prin sufragiu popular. Nici sancţiuni nu puteau fi aplicate de un organ
nejurisdicţional. Până acum existau prevederi pentru amenzi, pentru a face să fie
respectat principiul liberei concurenţe, dar sancţiunea nu era, nu avea caracter
penal, ca metodă comunitară. Dreptul penal naţional este influenţat de normele
comunitare şi se armonizează cu ele, între ele. Dreptul penal este bun în
competenţa a statului. Curtea de justiţie asigura ca să nu existe obstacole cu
efect negativ în realizarea acestor obiective.
Sancţiunea nu era proporţională prin natura unei infracţiuni în măsura
să echivaleze cu restricţia cantitativa interzisă. Prin controlul proporţionalităţii
Curtea de justiţie corijează mai întâi excesul acelui stat şi permite armonizare în
dreptul intern. în al doilea rând, vizează violări ale dreptului comunitar care
trebuie sancţionate în condiţii analoge ca şi violările normelor din dreptul
naţional de natura similară. Sancţiunile trebuie să fie efective, disuasive şi
proportionate. în al treilea rând, incriminările de drept intern se fondează pe
textul de comunitar şi au efectiv un rol pozitiv în sensul acestuia. în materie
procedurală, Curtea de justiţie se baza pe principiile care se aplicau în dreptul
intern, pe recursul jurisdictional care este un principiu general de drept.
Problema creaţiei de incriminări apare deosebit de necesară pentru a stopa
frauda care poate aduce atingere intereselor financiare ale Comunităţii şi care
consacră un adevărat drept comunitar penal european. Aplicând dispoziţiile din
K1-5 şi K3-2 Comisia a obţinut semnătura Convenţiei din 26 iulie 1995 relative
la protecţia intereselor financiare al comunităţilor europene care cerea statelor
membre să introducă în propria lor legislaţie penală incriminarea fraudei care
poate aduce atingere intereselor financiare ale Comunităţii, descriind în manieră
precisă elementul material al infracţiunii şi elementul său psihologic. Art.29 şi
TUE Amsterdam, fost K-1 la Maastricht, impunea ca obiectiv de securitate şi de
justiţie urmărit de U.E. în special in materie de terorism, trafic de droguri sau de
arme, corupte şi fraudă, care trebuia să fie atins prin apropierea atât cât este
Pagina 1 din 39
necesară a regulilor de drept penal ale statelor membre conform art.31 pct.e),
adică de a adapta progresiv măsurile, instaurând reguli minimale relative la
elementele constitutive ale infracţiunilor penale şi sancţiunilor aplicabile din
domeniu criminalităţii organizate, al terorismului şi traficului de droguri. S-a
pornit de la ceea ce era mai greu, mai urgent şi mai necesar, de sus în jos.
Tratatul de la Roma nu prevedea un astfel de domeniu de acţiune al Comunităţii,
nu prevede domeniul penal ca o calea de subsidiaritate prin care s-ar fi decis să
fie un domeniu aflat încă în această sferă, conform principiului subsidiarităţii
decât în măsura în care măsurile şi obiectivele de acţiune nu pot să fie realizate
de o manieră suficientă pentru statele membre). încă mai constituia o piedică
serioasă într-o reglementare europeană care să deschidă calea dreptului penal
european. în opinia noastră, Constituţia Europei poate rezolva acest lucru.

LEGEA PENALĂ EUROPEANĂ

Legea penală, regulile europene, categorii de legi, interpretarea legii

penale. Deocamdată vorbim la timpul viitor. Ea este un act normativ emis de
U.E. care va conţine norme de drept penal, acele reguli penale europene. Legile
pot fie generale sau speciale, permanente sau temporare, ordinare sau
extraordinare având structura clasică normelor de acest gen. Normele pot fi
generale sau speciale prohibitive şi onerative, unitare şi divizate, norme penale
de incriminare cadru, norme penale de trimitere şi de referire.

APLICAREA LEGII PENALE EUROPENE

Aplicarea legii penale europene în spaţiu

Problemele ridicate de aplicarea legii penale în spaţiu pot fi grupate în trei
categorii: a) cele privitoare la aplicarea legii penale în raport cu faptele săvârşite
pe teritoriul Uniunii Europene; b) cele privitoare la aplicarea legii penale în
raport cu faptele săvârşite în afara teritoriului U.E.; c) problemele de cooperare
internaţională în domeniul penal.
Principiul teritorialităţii. Legea penală, fiind prin excelenţă naţională,
expresie a voinţei suverane a unui stat, este aplicabilă pe teritoriul acelui stat pe
care există acesta. Fiind unică, aplicarea legii penale este exclusivă şi
necondiţionată. Teritoriul include următoarele elemente:
1) solul (suprafaţa) cuprins între graniţele politico-geografice stabilite şi
recunoscute prin convenţii şi tratate internaţionale;
2) apele interioare de orice fel (curgătoare, bălţi,
inclusiv cele cuprinse în golfurile şi apele maritime, interioare);
3) marea teritorială;
4) subsolul;
5) spaţiul aerian.

Pagina 2 din 39
 Sunt excepţii la principiul teritorialităţii în cazurile de imunitate de
jurisdicţie.
Personalitatea legii penale europene determină incidenţa legii penale
europene după calitatea personala a făptuitorului, aceea de a fi cetăţean european
sau de apatrid domiciliat în U.E. Realitatea legii penale europene priveşte
necesitate apărării şi în afara U.E a valorilor de maximă importanţă cum sunt
securitatea europeană sau persoana cetăţenilor europeni.
Principiul universalităţii legii penale europene priveşte incidenţa legii
europene în raport cu orice infracţiune săvârşită în străinătate de străini de U.E,
adică de aplicarea legii penale faţă de orice infractor aflat pe teritoriul U.E.
Au prioritatea convenţiile Internaţionale care pot stabili alte reguli şi
condiţii de incidenţă a legii penale europene în raport cu infracţiuni stabilite în
afara teritoriului său de către cetăţeni străini sau de persoane fără cetăţenie
domiciliate în străinătate.
Extrădarea este actul prin care un stat, pe al cărui teritoriu s-a refugiat un
infractor, predă la cerere altui stat pe acel infractor pentru a fi judecat ori pus să
execute pedeapsa la care fusese condamnat de instanţele acelui stat. Mai jos vom
trata această instituţie cheie pentru viitorul penal european.

Aplicarea legii penale europene în timp

Legile penale nu sunt eterne. Ele se adoptă şi se pun în vigoare la un
moment dat, acţionează atâta timp cât corespund intereselor societăţii după care
sunt abrogate, modificate, înlocuite printr-o nouă legislaţie corespunzătoare
Intereselor penale ale statului respectiv, în cadrul acestui proces de continuă
perfecţionare şi modificare a legislaţiei penale se creează situaţii de trecere -
situaţii tranzitorii - în care nu sunt îndeajuns de clare dispoziţii/e vechi Împreună
cu cele noi. Esenţial este să se determine care este legea penală în vigoare în
momentul săvârşirii faptei care pune în pericol securitatea şi apărarea valorilor
sociale şi momentul în care legea nouă intră în acţiune.
în principal legea penală este elaborată şi adoptată pentru a fi aplicată -
principiul aplicării legii active - la momentul încălcării acesteia. Intrarea sa în
vigoare după un anumit interval de timp (vacatio legis - repausul legii) poate fi
utilă în vederea cunoaşterii ei şi luării măsurilor pregătitoare aplicării legii. în
cazul concursului de legi penale trebuie rezolvată problema determinării legii
penale incidente, aplicabile. Principiul neretroactivităţii legii penale - izvorât din
principiul legalităţii legii penale în dreptul european - prevede că legea penală
nu se aplică faptelor contrare săvârşite înainte de intrarea sa în vigoare. El
asigură stabilitatea forţelor armate, face
posibilă o reacţie mai severă împotriva celor care au încălcat legea penală,
chiar şi după ce aceste legi temporare sau excepţionale au ieşit din vigoare prin
ajungere la termen sau încetarea pur şi simplu a condiţiilor extraordinare care le-
au motivat impunerea lor. Principiul mitior lex (al aplicării legii penale mai
blânde) este preferabil pentru că el corespunde în mod necesar intereselor
superioare naţionale ale apărării sociale şi politicii penale contemporane în U.E.
Pagina 3 din 39
Retroactivitatea legii penale este principiul opus neretroactivităţii legii penale
este aparent contrar principiului legalităţii. Pentru ca legea penală nouă să fie
eficientă trebuie să privească fapte săvârşite anterior. Acest principiu are
caracter excepţional, este strict determinat şi limitat în cazurile expres. Altfel s-
ar deschide posibilitatea unor războaie distrugătoare, civile, inter-arme ceea ce
ar duce la implozia fenomenului militar. Normele dreptului internaţional
umanitar, penal sunt cele aplicabile pentru a stabili graniţa dintre suferinţele
umane individuale ale militarilor şi necesităţile penale de interes naţional. Legile
penale extraordinare sau excepţionale sunt determinate de necesitatea apărării
valorilor sociale existente în momente şi situaţii deosebite, stare de război, stare
revoluţionară, calamităţi naturale. Prevăzând norme derogatorii de la dreptul
comun ele cuprind reglementări şi sancţiuni radicale şi grave cu o anumită
înăsprire a condiţiilor de aplicare şi executare a legilor penale.
în acest sens există principiul ultraactivităţii legii penale, care conţine
regula că legea penală se aplică în mod obligatoriu şi după ieşirea ei din vigoare
în situaţia în care conflictele de drept penal european se nasc din timpul cât
aceasta era în vigoare. Fiind o excepţie de la principiu aplicării legii penale
active acest principiu se referă atât la legile penale temporare cât şi cele
excepţionale.

RAPORTUL JURIDIC PENALE EUROPEAN

Raporturile juridice penale europene, mijloace de realizare a

dreptului penal european
Raporturile juridice penale europene pot fi definite ca relaţii de apărare
sociale reglementate prin norme de drept penal european.
Existenţa dreptului penal european este determinată de existenţa
raporturilor juridice de drept penal european. Reglementarea juridică a acestui
tip de relaţii sociale - relaţiile juridice penale şi deci a conduitei oamenilor care
participă la acestea se face în conformitate cu modelele formale prevăzute în
normele de drept. Normele juridice europene reprezintă elementele constitutive
ale dreptului penal, conţin toate elementele raporturilor juridice penale care iau
naştere în temeiul lor şi reprezintă dreptul penal în acţiune.
Raporturile juridice de drept penal european sunt rezultatul acţiunii
normelor juridice asupra relaţiilor de apărare socială şi una
posibilă o reacţie mai severă împotriva celor care au încălcat legea penală,
chiar şi după ce aceste legi temporare sau excepţionale au ieşit din vigoare prin
ajungere la termen sau încetarea pur şi simplu a condiţiilor extraordinare care le-
au motivat impunerea lor. Principiul mitior lex (al aplicării legii penale mai
blânde) este preferabil pentru că el corespunde în mod necesar intereselor
superioare naţionale ale apărării sociale şi politicii penale contemporane în U.E.
Retroactivitatea legii penale este principiul opus neretroactivităţii legii penale
este aparent contrar principiului legalităţii. Pentru ca legea penală nouă să fie
eficientă trebuie să privească fapte săvârşite anterior. Acest principiu are
Pagina 4 din 39
caracter excepţional, este strict determinat şi limitat în cazurile expres. Altfel s-
ar deschide posibilitatea unor războaie distrugătoare, civile, inter-arme ceea ce
ar duce la implozia fenomenului militar. Normele dreptului internaţional
umanitar, penal sunt cele aplicabile pentru a stabili graniţa dintre suferinţele
umane individuale ale militarilor şi necesităţile penale de interes naţional. Legile
penale extraordinare sau excepţionale sunt determinate de necesitatea apărării
valorilor sociale existente în momente şi situaţii deosebite, stare de război, stare
revoluţionară, calamităţi naturale. Prevăzând norme derogatorii de la dreptul
comun ele cuprind reglementări şi sancţiuni radicale şi grave cu o anumită
înăsprire a condiţiilor de aplicare şi executare a legilor penale.
în acest sens există principiul ultraactivităţii legii penale, care conţine
regula că legea penală se aplică în mod obligatoriu şi după ieşirea ei din vigoare
în situaţia în care conflictele de drept penal european se nasc din timpul cât
aceasta era în vigoare. Fiind o excepţie de la principiu aplicării legii penale
active acest principiu se referă atât la legile penale temporare cât şi cele
excepţionale.

RAPORTUL JURIDIC PENALE EUROPEAN

Raporturile juridice penale europene, mijloace de realizare a

dreptului penal european
Raporturile juridice penale europene pot fi definite ca relaţii de apărare
sociale reglementate prin norme de drept penal european.
Existenţa dreptului penal european este determinată de existenţa
raporturilor juridice de drept penal european. Reglementarea juridică a acestui
tip de relaţii sociale - relaţiile juridice penale şi deci a conduitei oamenilor care
participă la acestea se face în conformitate cu modelele formale prevăzute în
normele de drept. Normele juridice europene reprezintă elementele constitutive
ale dreptului penal, conţin toate elementele raporturilor juridice penale care iau
naştere în temeiul lor şi reprezintă dreptul penal în acţiune.
Raporturile juridice de drept penal european sunt rezultatul acţiunii
normelor juridice asupra relaţiilor de apărare socială şi una
penal european; dispoziţia, care descrie conduita pe care trebuie să o
urmeze întocmai subiectele de drept penal european, tot în condiţiile şi
împrejurările descrise în ipoteză; sancţiunea prin care se prevăd consecinţele
nerespectării dispoziţiilor, cu alte cuvinte măsurile ce sunt luate împotriva
acelora care au încălcat conduita prescrisă în ipoteză. Ipotezele pot fi
determinate şi relativ determinate, simple sau complexe. Ca un specific al
dreptului penal sunt necesare însă cele determinate şi complexe pentru a fi
corespunzătoare importanţei ramurii de drept şi realităţilor juridico-pénale
contemporane.
Dispoziţiile pot fi şi ele determinate şi relativ determinate; cele preferabile
sunt dispoziţiile determinate care cuantifică, pe cât posibil în mod categoric fără
nici o posibilitate de derogare, drepturile şi obligaţiile subiectelor vizate.
Pagina 5 din 39
 Sancţiunile sunt variabile în funcţie de natura drepturilor şi obligaţiilor, de
pericolul social, de importanţa intereselor sau valorilor apărate. Pot fi sancţiuni
de ordin politic, constituţional, penal, administrativ, disciplinar, civil (acestea
din urmă având caracter, de regulă, patrimonial). După scopul urmărit de
sancţiuni ele pot viza, fie anularea sau desfiinţarea unui act ilicit, fie restabilirea
situaţiei legale anterioare şi repararea prejudiciului produs, fie aplicarea unor
măsuri de constrângere, mergând până la distrugere, înfrângere sau nimicire
pentru prevenirea oricărei noi încălcări. Ele pot fi grupate astfel în sancţiuni
militare (război, acţiuni militare de eliberare, apărare etc.), sancţiuni penale,
contravenţionale, disciplinare, sancţiuni de anulare a unor acte ilicite şi
restabilire a situaţiei legale, sancţiuni reparatorii, de reparare şi dezdăunare etc.
Având în vedere gradul lor de determinare sancţiunile pot fi absolut
determinate, relativ determinate, alternative sau cumulative.
Prin normele de drept penal european ca şi prin unele norme de drept
penal naţional se garantează efectiv respectarea normelor juridice din toate
ramurile dreptului european în general, nu numai ale dreptului românesc.
Sub raportul clasificării normelor juridice se poate afirma că după obiectul
şi metoda reglementării juridice (ramura şi instituţia juridică) normele de drept
penal european sunt distincte de cele de drept constituţional, civil, administrativ;
după forţa juridică ele se împart în norme cuprinse în legi, decrete, hotărâri de
guvern, ordine şi instrucţiuni etc.; după sfera de aplicare şi gradul lor de
generalitate există norme generale, speciale şi de excepţie; după modul de
redactare - complete şi incomplete. Ceea ce distinge normele juridice de drept
penal european la clasificarea după caracterul conduite prescrise - respectiv
norme onerative, prohibitive şi permisive - este ponderea celor onerative.
Normele juridice penale europene onerative sunt acele norme care
prescriu în mod expres obligaţia săvârşirii unei acţiuni._
Alături de cele de mai sus normele juridice penale europene prohibitive
interzic săvârşirea unor acţiuni şi sunt majoritare în ansamblu normelor penale
europene.
Normele juridice penale europene sunt acele norme care, fără a obliga sau
interzice în mod expres săvârşirea unei acţiuni, dau posibilitatea ca subiectul
raportului juridic penal european să uzeze de anumite drepturi. în această
categorie intră normele de împuternicire (pe baza cărora apar drepturile
subiective prin care se formulează anumite drepturi ale acestor subiecte, se
stabileşte capacitatea şi competenţa subiectelor şi posibilitatea săvârşirii
anumitor acţiuni, adoptării anumitor conduite), normele supletive (prin care i se
lasă subiectului posibilitatea de a alege el însuşi una din variantele de conduită
prevăzută de normă şi numai în ipoteza prin care nu s-a folosit de posibilitatea
respectivă, drepturile şi obligaţiile sale vor fi stabilite de către un organ de stat în
limitele dispoziţiei existente); norme de stimulare (acelea prin care se instituie
măsuri de atragere, de favorizare a unor atitudini în anumite condiţii stabilite
dinainte pentru a impulsiona îndeplinirea lor), norme de recomandare (care

Pagina 6 din 39
prevăd o conduită oarecare pe care un subiect, care poate fi chiar statul ca
subiect de drept penal european o recomandă, o sugerează altor subiecte).
Normele onerative şi prohibitive sunt denumite şi norme imperative sau
categorice pentru că nu admit nici o derogare, spre deosebire de cele permisive
care sunt uneori denumite şi dispozitive. în fine, în perioada de punere în
aplicare a Constituţiei Europei, a însăşi legislaţiei penale europene, mai există
din nefericire norme de trimitere (când norma nu apare în acelaşi act normativ,
ci se face trimitere la alte dispoziţii cuprinse în dreptul penal - deoarece ordinea
de drept penal european se înfăptuieşte, fie prin respectare de bună voie, prin
conformare, aşa cum fac în general destinatarii legii penale, a normelor de mai
sus, fie prin aplicarea constrângerii juridice penale, faţă de cei care săvârşesc
acele fapte interzise sau nu le săvârşesc după cum sunt obligaţi, aşa cum se
întâmplă în cazurile excepţionale.
Realizarea ordinii de drept penal, fie că ar loc prin respectarea de bună
voie a dispoziţiilor legii, fie că se impune prin sancţiuni specifice, se înfăptuieşte
totdeauna prin intermediul raporturilor juridice penale. La rândul lor normele de
drept penal european, atât cete co&ratwe, cât sj, cete şcorubittve nu se pot
realiza altfel decât prin mijlocirea raporturilor juridice.
Atât raportul de conflict, cât şi cel de conformare izvorăsc din momentul
naşterii, al intrării în vigoare a normei juridice penale europene. Astfel ar
însemna că admitem să existe un raport juridic din nerespectarea unor obligaţii
extrajuridice ceea ce nu se pare imposibil, absurd. Cu totul specifice pentru
dreptul penal european sunt încă, tot în această perioadă, normele în alb care
apar când
unele elemente ale normei nu sunt precizate, ele urmând a fi stabilite
printr-un act normativ care se adoptă ulterior.
Toate normele de drept penal european în vigoare alcătuiesc ordinea de
drept penal european, normativă sau formală şi exprimă modalitatea ideala în
care ar trebui să se desfăşoare relaţiile de apărare socială pentru a se asigura
securitate şi apărarea în chip desăvârşit a întregului sistem de valori. Ele apără
valorile sociale, relaţiile sociaie, asigura o normală evoluţie şi dezvoltare a
acestor valori, ocrotesc societatea, în general, sunt protector al fiinţei naţionale
în ultima instanţă. Numai că în viaţa socială, ordinea de drept efectivă (reală)
este uneori mai bogată şi reprezintă totalitatea relaţiilor de securitate şi apărare
sociale care, din nefericire, se desfăşoară zi de zi şi ceas de ceas nu întotdeauna
în conformitate cu reglementarea juridico-militară.

Raporturile juridice penale europene ca obiect de studiu.

Fiind norme de drept pena! european în acţiune, raporturile juridice
penale europene constituie obiectul de studiu pentru ştiinţa dreptului penal
european. Cunoaşterea normelor juridice înseamnă şi stabilirea tuturor
elementelor care intră în structura fiecărui raport juridic penal european în parte,
ţinând cont de faptul că în conţinutul fiecăruia sunt cuprinse condiţiile privitoare
la subiecte, drepturile şi obligaţiile, obiectul raportului juridic penal european
Pagina 7 din 39
respectiv. Unele dintre ele sunt prevăzute în normele penale europene generale,
care au elemente comune tuturor sau un număr mic de raporturi juridice, fiind
cunoscut faptul că există o unitate organică între norme generale, principii şi
norme speciale de drept penal european.
în studiul raportului juridic penal european s-a ajuns şi la elaborarea
noţiunii de raport juridic penal european în general sau, cu alte cuvinte, raport
juridic penai european tip care însumează totalitatea trăsăturilor caracteristice
comune tuturor raporturilor juridice penale europene. Desigur este o ficţiune, nu
are corespondent în realitatea juridico-militară întrucât nu există un raport
juridic penal european tip, ci numai raporturi juridice penale europene concrete.
El este util, prezintă importanţă deoarece reflectă mecanismul realizării
scopului şi sarcinilor dreptului penal european, fiind caracteristic acestui sistem
de drept, ilustrând în mod specific tocmai asemănările şi deosebirile dreptului
penal european în raport cu celelalte ramuri ale dreptului. Raportul juridic penal
este obiect de studiu pentru ştiinţa dreptului penal european deoarece normele şi
instituţiile juridice care alcătuiesc partea generală a dreptului penal european
reflectă tocmai condiţiile generale şi comune cerute de legea penală pentru
naşterea, desfăşurarea şi stingerea raporturilor juridice penale.

Elementele raportului juridic penal european şi particularităţile

acestora.
Legea în general şi legea penală în unele elemente ale normei nu sunt
precizate, ele urmând a fi stabilite printr-un act normativ care se adoptă ulterior.
Toate normele de drept penal european în vigoare alcătuiesc ordinea de
drept penal european, normativă sau formală şi exprimă modalitatea ideala în
care ar trebui să se desfăşoare relaţiile de apărare socială pentru a se asigura
securitate şi apărarea în chip desăvârşit a întregului sistem de valori. Ele apără
valorile sociale, relaţiile sociaie, asigura o normală evoluţie şi dezvoltare a
acestor valori, ocrotesc societatea, în general, sunt protector al fiinţei naţionale
în ultima instanţă. Numai că în viaţa socială, ordinea de drept efectivă (reală)
este uneori mai bogată şi reprezintă totalitatea relaţiilor de securitate şi apărare
sociale care, din nefericire, se desfăşoară zi de zi şi ceas de ceas nu întotdeauna
în conformitate cu reglementarea juridico-militară.

Raporturile juridice penale europene ca obiect de studiu.

Fiind norme de drept pena! european în acţiune, raporturile juridice
penale europene constituie obiectul de studiu pentru ştiinţa dreptului penal
european. Cunoaşterea normelor juridice înseamnă şi stabilirea tuturor
elementelor care intră în structura fiecărui raport juridic penal european în parte,
ţinând cont de faptul că în conţinutul fiecăruia sunt cuprinse condiţiile privitoare
la subiecte, drepturile şi obligaţiile, obiectul raportului juridic penal european
respectiv. Unele dintre ele sunt prevăzute în normele penale europene generale,
care au elemente comune tuturor sau un număr mic de raporturi juridice, fiind

Pagina 8 din 39
cunoscut faptul că există o unitate organică între norme generale, principii şi
norme speciale de drept penal european.
In studiul raportului juridic penal european s-a ajuns şi la elaborarea
noţiunii de raport juridic penal european în general sau, cu alte cuvinte, raport
juridic penai european tip care însumează totalitatea trăsăturilor caracteristice
comune tuturor raporturilor juridice penale europene. Desigur este o ficţiune, nu
are corespondent în realitatea juridico-militară întrucât nu există un raport
juridic penal european tip, ci numai raporturi juridice penale europene concrete.
El este util, prezintă importanţă deoarece reflectă mecanismul realizării
scopului şi sarcinilor dreptului penal european, fiind caracteristic acestui sistem
de drept, ilustrând în mod specific tocmai asemănările şi deosebirile dreptului
penal european în raport cu celelalte ramuri ale dreptului. Raportul juridic penal
este obiect de studiu pentru ştiinţa dreptului penal european deoarece normele şi
instituţiile juridice care alcătuiesc partea generală a dreptului penal european
reflectă tocmai condiţiile generale şi comune cerute de legea penală pentru
naşterea, desfăşurarea şi stingerea raporturilor juridice penale.

Elementele raportului juridic penal european şi particularităţile

acestora.
Legea în general şi legea penală în specia! reglementează relaţiile dintre
oameni, se adresează oamenilor, fiindcă relaţiile de securitate şi de apărare sunt
relaţii între oameni.
Reglementând conduita oamenilor în cadrul relaţiilor sociale în vederea
apărării valorilor sociale, legea penală are ca destinatari, dar şi ca beneficiari
membrii societăţii.
Ca destinatari, ei sunt obligaţi să adopte conduita descrisă de lege, iar ca
beneficiari ai securităţii şi apărării, aceiaşi membrii ai societăţii în calitate lor de
titulari direcţi sau indirecţi ai valorilor apărate sunt protejaţi împotriva conduitei
periculoase a altor membrii ai societăţii respective sau ai altor societăţi.
Apărarea şi securitate valorilor sociale însă, interesează nu numai pe titularii
unor drepturi subiective cu privire la valorile de mai sus, ci şi societatea în
ansamblul său.
Exista valori esenţiale care nu pot avea ca titulari persoane fizice luate
individual sau în colectiv, valori cum ar fi capacitatea de apărare, ordinea
publica, siguranţa statului. Una din funcţiile laturii executive a statului este
aceea de apărare.
Acesta funcţie fundamentală a statului o îndeplineşte însăşi U.E. cu
ajutorul dreptului penal european.
De aceea, în reglementare juridică a relaţiilor de securitate şi apărare
apare întotdeauna, ca subiect principal al raportului juridic penal, statul ca
reprezentant al întregii societăţi. Este caracteristic pentru subiectele de drept
penal european faptul că alături de participanţii la relaţiile de securitate şi
apărare întotdeauna apare şi statul ca reprezentant al întregii societăţi şi ca titular
al funcţiei de apărare. El apare nu numai atunci când este titularul unor valori
Pagina 9 din 39
apărate militar, ci şi în cazurile în care titularii acestor valori sunt
dWersgpersoane juridice sau fizice.

Raportul juridic penal european de conformare

Subiectele.
Raporturile de drept penal european între un stat, pe de o parte, şi alt stat
pe de altă parte, sunt, în principal egale. Ele cer reciproc tuturor destinatarilor
legilor penale îndeplinirea obligaţiei de conformare cuprinse în norma de drept
penal european, statele însele adresându-se astfel titularilor valorilor sociale faţă
de care destinatarii legii penale au această obligaţie şi în acelaşi timp tuturor
destinatarilor legii penale pe de altă parte, care au obligaţia a nu săvârşi fapte
interzise.
Statul deţine monopolul pedepsei, al securităţii şi apărării şi se substituie
în dreptul titularilor respectivi pentru a pretinde celorlalţi membri ai societăţii,
altor state să se abţină de la săvârşirea faptelor periculoase pentru valorile
respective. Insă aceasta substituţie nu înseamnă înlăturarea lor ca subiecte de
drept penal european din cadrul raporturilor juridice penale.
Subiectul - persoana vătămată păstrează calitatea de subiect şi tocmai
această calitate constituie temeiul de drept penal substanţial penal al tacuitătii
acordate acelei persoane de a notări, în cazuri anumite, privind punerea in
miscare sau exercitarea acţiunii penale şi chiar a dreptului de a participa la
prinderea în flagrant şi la judecarea infractorilor prin instituţiile specifice de
drept procesual penal european sau de sancţionare în virtutea calităţii de
persoana vătămată.
Celelalte subiecte ale raportului juridic penal de conformare sunt persoana
fizică, pe plan intern, considerată ca fiind omul, individul, şi statul pe plan
extern, considerat ca persoană juridică europeană, căreia norma de drept penal
european i se adresează cu obligaţia de a avea, faţă de valorile sociale conduita
pe care această normă o prevede.
în principiu toate statele lumii, toate persoanele juridice existente şi toţi
membrii societăţilor umane oricare ar fi calitatea, condiţia socială a acestora, au
îndatorirea de a avea, în oricare societate, acea conduită necesară existenţei
fireşti a acestora.
Când subiectul este calificat, adică are o anumită calitate (funcţionar
comunitar, funcţionar public etc), nu pot fi subiecte al raportului juridic penal
european decât persoanele care au calitatea respectivă cerută.
Specificul raportului juridic penal european de conformare sub aspect
subiectiv este faptul că unul dintre subiecte, U.E., este precis determinat (şi
împreună cu el este determinat şi titularul oricăreia dintre valorile sociale
ocrotite penal), celălalt subiect (şi anume persoana fizică şi persoana juridică)

Pagina 10 din 39
este nedeterminat, dar determinabil, fiind însă în persoana oricărui destinatar al
normei de drept penal european.
Un alt specific este că şi statul semnatar al Tratatului pentru Constituţia
Europei, persoana juridică este nedeterminată, putând fi oricare alt stat în afara
celui care a emis norma juridică penală din virtutea propriei sale
suveranităţi.Faptul că unul dintre subiecte nu este determinat iniţial nu înseamnă
că nu poate fi determinat, stabilit ulterior pe baza normei juridice de drept penal
european.

Conţinutul raportului juridic penal european

Specificul acestui conţinut decurge din însăşi natura sa de raport de
putere, raport juridic impus de stat prin lege nu numai cetăţenilor săi, ci şi altor
state în virtutea propriei sale suveranităţi.
Acest conţinut este alcătuit, pe de o parte, din obligaţia destinatarilor legii
penale de a se conforma tuturor cerinţelor prevăzute de această lege, de a se
abţine sau de a acţiona, după caz, în legătură cu anumite valori sociale, iar pe de
altă parte, din drepturile statului de a pretinde acea conduită din partea titularilor
obligaţiei de conformare, în limitele jus cogens gentium, a legii penale.
Drepturile şi obligaţiile fundamentale ale statelor sunt fundamentul
conţinutului raportului juridic de drept penal european.
Fiecare dintre aceste state are dreptul de a pedepsi, are monopolul
sancţiunii, să stabilească ce acţiuni sau inacţiuni sunt incriminate ca infracţiuni
pentru a apăra drepturile omului şi determina subiecţii să-şi îndeplinească
obligaţiile.
Drepturile fundamentale sunt sacre, inalienabile, Intar.cibile şi
indivizibile, ele nu sunt susceptibile de nici o alienare sau alterare. Nici un stat
nu poate abdica de la datoriile ce îi revin. Orice legalizare, orice act care le-ar
încălca antrenează răspunderea internaţională a acelui stat care se face vinovat
de săvârşirea lor. Enumerăm doar câteva dintre acestea: dreptul la existenţă, la
suveranitate şi independenţă, de a decide singur asupra propriilor destine,
dreptul la pace şi securitate, la dezvoltare şi progres, la integritate teritorială şi la
inviolabilitatea frontierelor, dreptul de autoapărare, dreptul asupra resurselor
naturale, la egalitate, dreptul de a participa la rezolvarea problemelor
internaţionale, dreptul la cooperare, de a face comerţ, de a avea acces la
cuceririle ştiinţei şi tehnicii, de a face parte din organizaţiile internaţionale, de a
participa la tratatele internaţionale, precum şi dreptul la un tratament
nediscriminatoriu în relaţiile internaţionale.Obligaţiile fundamentale sunt norme
imperative ale dreptului internaţional care alcătuiesc temelia indispensabilă
desfăşurării normale a relaţiilor dintre state, convieţuirii lor paşnice, ineluctabile
şi inderogabile, faţă de care nimeni nu se poate justifica sau nu se poate sustrage
de la îndeplinirea lor. Printre obligaţiile fundamentale pe care se întemeiază
conţinutul relaţiilor de drept penal european enumerăm: respectarea
personalităţii statelor, nerecurgerea la forţă sau la ameninţarea statelor, a
suveranităţii şi independenţei statelor, integritatea teritorială şi inviolabilitatea
Pagina 11 din 39
frontierelor, reglementarea paşnică a diferendelor, neamestecul în treburile
interne ale altor state, respectarea suveranităţii permanente asupra resurselor
naturale, promovarea progresului economic şi social al tuturor popoarelor,
întărirea păcii şi securităţii internaţionale, înfăptuirea dezarmării, nerecurgerea la
propagandă în favoarea războiului, lichidarea colonialismului şi
neocolonialismului, respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
eliminarea discriminărilor rasiale, dezvoltarea colaborării internaţionale,
nediscriminarea, conservarea şi protejarea mediului înconjurător, întărirea
rolului ONU în viaţa internaţională, respectarea drepturilor şi intereselor
celorlalte state, îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor asumate.Aceste
drepturi şi obligaţii fundamentale sunt constante universale ale tuturor statelor şi
în calitate de subiecte de drept penal european.

Obiectul raportului juridic penal european

Indiferent de forma lui, este alcătuit din conduita ce urmează să fie
obţinută în cadrul său pentru care sunt create şi se execută drepturile şi
obligaţiile care-i formează conţinutul. Cu alte cuvinte este însăşi conformarea,
adică adoptarea de către subiectul căruia îi revine această obligaţie de
conformare, a conduitei exprimate, descrise în norma juridică penală.
Realizându-se acest obiect, se realizează norma juridică penală şi deci vorbim de
drept penal european pe calea conformării de bună voie, a convingerii, a păcii.

Particularităţi ale raportului juridic penal de conflict

Subiectele.
Subiectele rămân aceleaşi ca şi la raportul de conformare. Statul rămâne
subiect la ambele forme. Deosebirile există în ce priveşte persoana fizică având
calitatea de destinatar al fegn jundico-penafe. Dacă fa raportul juridic penal
european de conformare subiectul acesta nu era determinat, ci determinabil în
persoana oricărui destinatar al unei norme incriminatoare, la raportul juridic
penal european de conflict el este precis determinat: persoana celui care a
săvârşit actul ilegal.

Conţinutul.
Apărând ca o transformare în mişcare a raportului juridic penal european
de conformare în cel de conflict, conţinutul acestuia din urmă este deosebit.
Statul trage la răspundere penală şi are dreptul de a impune executarea
acţiunilor penale, are dreptul de a pretinde conduita de conformare în
continuare.
Pentru destinatarul legii penale europene obligaţia de conformare (pe care
a încălcat-o), continuă să existe, se transformă în obligaţia de a răspunde pentru
fapta săvârşită şi de a se supune sancţiunii penale ce i se va aplica.
Desigur, statul este ţinut de a acţiona în conformitate cu Constituţia
Europei în stabilirea răspunderii penale şi a sancţiunilor aplicabile, făptuitorului
având şi el dreptul de a pretinde celuilalt subiect, statul, să respecte cu stricteţe
Pagina 12 din 39
normele procesual penale în cadrul raportului juridic penal european de
constrângere (conflict).

Obiectul.
Obiectul acestui conţinut al raportului juridic îi corespunde pedeapsa sau
alte sancţiuni de drept penal european aplicabile.
Prin stabilirea şi executarea acţiunilor aplicate se realizează
constrângerea, respectarea autorităţii legii penale şl a funcţiei preventive a
acestora, ordinea de drept penal european necesară.

Naşterea, modificarea şi stingerea raportului juridic penal european.

Particularităţi la raportul juridic penal european de conformare.
Acest raport juridic penal european de conformare se naşte prin intrarea
în vigoare a normelor de drept penal european care prevăd toate drepturile şi
obligaţiile participanţilor la acest raport.
Dacă norma juridică penală cere ca subiecţii sau destinatarii (destinatarul)
să aibă o anumită calitate, acest raport se naşte din momentul în care se
dobândeşte acea calitate cerută de legea militară pentru destinatarul (destinatarii)
acesteia, indiferent de voinţa acesteia din urmă.
Această situaţie se petrece prin ridicarea la rangul de obligaţie de drept
penal european, apărute prin norma de drept penal european, a obligaţiei morale
de respectare a valorilor sociale.
După naştere, acest raport se desfăşoară prin respectarea întocmai de către
destinatarul normei juridice penale a obligaţiei de abţinere de la acţiunea
interzisă sau de aplicare a acţiunii ordonate.
Durata acestor raporturi nu este determinată dinainte (cu excepţia legilor
militare temporare sau a celor ce precizează
termenul ieşirii lor din vigoare) şi depinde de durata rămânerii în vigoare
a normelor de drept penal european ale statului.
în acest cadru juridic creat pentru realizarea ordinii juridice penale
europene se desfăşoară toate raporturile juridice penale.
Orice modificare adusă normei de drept penal european, fie prin
extinderea, fie prin restrângerea obligaţiei de conformare duce implicit la
modificarea raporturilor juridice penale.
Acest raport nu încetează prin nerespectarea de către subiectul pasiv a
obligaţiei de conformare. El se transformă instantaneu în raport juridic penal
european de conflict, rămânând în continuare ţinut să nu înceteze pentru
subiectul obligaţiei de conformare.
Prin încălcarea repetată a acestor obligaţii se dă naştere la multiple
raporturi juridice penale europene de conflict.
Raportul juridic militar de conformare, fiind o creaţie a legii penale nu
depinde de voinţa destinatarilor acestuia deoarece se naşte din legea penală.
Stingerea raportului juridic penal se face prin ieşirea din vigoare a
normei juridice penale europene, iar în cazul în care destinatarii sunt calificaţi,
Pagina 13 din 39
doar atunci când aceştia îşi pierd calitatea cerută pentru a fi subiecţi ai
raporturilor de drept penal european.

Particularităţi ale raportului juridic penal european de conflict.

Acesta ia naştere o dată cu încălcarea normei de conformare, deci prin
însuşi actul de conduită al destinatarului legii penale la care era obligat prin lege.
Aşadar acest aspect se naşte prin însăşi voinţa subiectului, destinatarului, nu prin
lege cum se întâmplă la raportul juridic penal european de conformare.
Săvârşirea actului contrar legii este singurul fapt juridic care dă naştere
raportului juridic penal european de conflict. Constatarea acestui raport juridic
penal european de conflict se face de către organele competente ale U.E. şi în
forma prevăzută de lege.
Constatarea acestui raport juridic penal european debutează cu o fază
specifică în care are loc strângerea probelor cu privire la voinţa şi actele
destinatarului normei juridice penale europene de conflict, la existenţa acestora
şi a faptelor, la identificarea autorului (autorilor) şi stabilirea răspunderii
acestora. Organele specializate conform normelor de procedură penală au sarcini
permanente în acest sens. Raportul juridic penal european de conflict devine cert
şi definitiv stabilit ca existent nu ex nune (nu din momentul constatării), ci ex
tune (adică de la data săvârşirii actului) când a luat naştere de fapt.
Situaţii speciale pot impune fie excluderea răspunderii penală, fie
înlăturarea şi înlocuirea ei sau înlăturarea executării efective a sancţiunilor
penale de drept penal european din raţiuni ce exced competenţa ştiinţei dreptului
penal european (politice, geopolitice, diplomatice, strategic-manageriale,
militare etc).

INFRACŢIUNEA

Noţiunea de Infracţiune.
Dacă este vreun concept penal care să unească sau să dezbine crearea unui
spaţiu juridic unic european, acestea este infracţiunea.
Nu există autor de-a lungul timpului care, referindu-se la statul de drept,
să nu sublinieze importanţa fundamentală pe care o prezintă legea pentru
statornicirea întregii puteri în stat pe un fundament principial şi durabil şi pentru
desfăşurarea tuturor activităţilor publice şi individuale numai pe baza iegii -
expresie a exigenţelor moral-politice ale societăţii într-o etapă dată a dezvoltării
sale. Aceloraşi exigenţe faţă de lege şi legalitate le dau expresie şi principiile
dreptului penal european şi cel militar penal.
în Codul penal al României din 1936, în art.1, se prevedea: "nimeni nu
poate fi pedepsit pentru o faptă, care, în timpul cât a fost săvârşită, nu era

Pagina 14 din 39
prevăzută de lege ca infracţiune şi nici condamnat ia alte pedepse, sau supus ia
alte măsuri de siguranţa, decât acelea pe care le prevedea legea."
De aici concluzia că numai iegea poate fi izvor de reguli de drept -
inclusiv militar penal materială (substanţial), că nu pot fi socotite infracţiuni
decât aceie fapte pe care le incriminează ca atare (preconstituire şi determinare);
că nu pot fi aplicate decât acele pedepse sau măsuri de siguranţă statornicite de
lege şi că pedepsele şi măsurile de siguranţă nu pot fi aplicate decât în cazurile şi
condiţiile prevăzute de lege.
România a cunoscut, în ultimele decenii, dubla axiomă: "nici o persoană
să nu fie condamnată pe nedrept", dar, în acelaşi timp, "nici un infractor să nu
scape nepedepsit de lege" ca fiind fundamentală edificiului juridic penal dar şi
celui militar.
Scopul declarat al legii penale era de a apăra împotriva infracţiunilor
persoana şi drepturile acesteia, statul, societatea, proprietatea, întreaga ordine de
drept. Aceste principii sunt recunoscute de către toate ţările civilizate. Dar, dacă
în ţările occidentale accentul vieţii statale cade asupra individului şi, ca urmare,
centru de greutate ai dublei axiome trece astfel asupra primei părţi "nici o
persoană să nu fie condamnată pe nedrept" (chiar cu riscul ca infractorul să
rămână mai degrabă nepedepsit decât să se încalce garanţiile procesuale), în
ţările est-europene, socialiste în general, a căpătat o importantă hotărâtoare cea
de-a doua parte a menţionatei axiome şi anume că "nici un infractor să nu scape
nepedepsit de iege". în felul acesta centrul de greutate a trecut asupra statului
care era astfel împuternicit să ducă o adevărată cruciadă împotriva celor care
încalcă iegea cu riscul de a pedepsi şi pe un nevinovat pentru a demonstra
celorlalţi, preventiv, că statul este adevăratul garant al puterii societăţii asupra
individului şi că statul are întotdeauna dreptate.
Aşa se explică faptul că apusul pragmatic a dezvoltat arhitectura juridică a
instituţiei avocaturii necesară apărării individului ca valoare
supremă, chiar împotriva statului, iar răsăritul idealist pe cea a
procuraturii pentru apărarea intereselor statului, ale societăţii împotriva
individului infractor.
Dacă în occident pare a nu se vedea pădurea din cauza copacilor, în orient
par a nu se mai vedea copacii din cauza pădurii.
Balanţa justiţiei cântăreşte, într-o viziune "drepturile omului", iar la alta
"drepturile societăţii".
Este evident că aplicarea în extrem a oricăreia dintre cele două tendinţe
poate conduce la compromiterea însăşi a ideii de dreptate şi, în consecinţă, în
occident, pe deasupra, la creşterea necontrolată a criminalităţii ca fenomen
social îndreptat împotriva societăţii, iar în orient, la înstrăinarea omului de
societatea care-l striveşte în individualitatea lui, şi, în final, atât în apus cât şi în
răsărit, la creşterea rezistenţei omului ca om, în fata instituţiei statului.
Am putea spune că adevărul este undeva la mijloc.
Dincolo de nuanţele specifice sistemului de valori proprii statului de drept
şi ale celui totalitar, ştiinţele penale europene sunt chemate după părerea noastră,
Pagina 15 din 39
să contopească cele două tendinţe fundamentale total diferite într-o sinteză
superioară, creatoare, umanistă şi cu adevărat democratică în Europa şi în lume.
Firesc ar fi ca alături de procurorul militar să existe şi un avocat militar.
Legea penală, cum se ştie, incriminează şi sancţionează fapte care se abat
de la ordinea socială. într-o adevărată democraţie legea penală sancţionează
excepţia de la regulă, aşa cum într-o societate sănătoasă medicul tratează
cazurile izolate care sunt sau ar trebui să fie pe cale de dispariţie. Pentru a folosi
în mod adecvat legea penală, trebuie să se delimiteze faptele penale de cele
nepenale.
O asemenea delimitare este absolut necesară pentru statul de drept
deoarece numai astfel represiunea va fi folosită exclusiv în cazurile perfect
justificate, iar sfera de acţiune a dreptului penal nu va fi nici prea întinsă şi nici
mai restrâns decât este necesar.
In vederea stabilirii unui asemenea echilibru şi pentru a delimita corect
sfera faptelor penale de cele nepenale apare necesitatea de a defini ştiinţific
conceptul de infracţiune.
O astfel de definiţie nu trebuie neapărat cuprinsă în legea penală, deşi
unele coduri penale din lume o cuprind; în alte legislaţii, definirea infracţiunii
este opera doctrinei. Faţă de diversitatea punctelor de vedere care se confruntă în
definirea acestui concept este mai corespunzătoare această din urmă soluţie, deşi
sunt unele argumente şi în favoarea unei definiţii legale a conceptului.
După părerea noastră o definiţie legală este susceptibilă să blocheze, să
sufoce gândirea juridică. Experienţa de până acum confirmă acest fenomen. în
doctrina română nu s-a operat din 1969 încoace cu alte definiţii ale infracţiunii
decât cea cuprinsă în Codul penal, deşi, între timp, în gândirea juridică s-au
făcut mari progrese în definirea conceptului de infracţiune. Nici un autor n-a
avut însă curajul să pună în circulaţie şi alte idei în această privinţă în România.
într-un stat de drept conceptul de infracţiune, indiferent că este elaborat de
doctrină sau fixat în legea penală, trebuie să cuprindă două cerinţe
fundamentale:
1) o descriere precisă a faptei incriminate;
2) nici o incriminare să nu existe fără vinovăţie.
Aşadar, nu există instituţia tragerii la răspundere a unei persoane numai
pentru fapta comisă, indiferent de participarea sa psihică la comiterea faptei.
Observăm că unele state cu vechi tradiţii democratice precum S.U.A., Italia,
Franţa, mai menţin şi azi răspunderea obiectivă, este adevărat în cazuri limitate.
Viitorul Cod penal european va trebui să corespundă exigenţelor de
principiu arătate, menţinând ceea ce este deja validat ştiinţific şi de experienţa
anterioară, şi, totodată, să aducă înnoirile aşteptate, transformăriie compatibile
cu particularităţile europenităţii, cu cerinţele actualului proces democratic care
se desfăşoară inclusiv în ţara noastră.
S-a susţinut că dreptul penal modern trebuie să opteze şi între ideea ca
statul să nu intervină decât după ce s-a produs un rezultat al faptei spre a nu
stingheri libertatea individuală, şi ideea că statul trebuie să intre în acţiune chiar
Pagina 16 din 39
înaintea producerii rezultatului dacă manifestarea exterioară este deja elocventă
pentru existenţa unor scopuri antisociale la făptuitor.
Dacă societatea ar aştepta până la producerea rezultatului spre a reprima
pe autor, ar însemna să se lase ordinea de drept insuficient apărată în faţa unor
infracţiuni grave care sunt pe punctul să se comită. Dar şi o intervenţie prea
timpurie a statului poate să primejduiască libertatea individului.
Ambele puncte de vedere sunt aşadar deficitare dacă sunt duse la extrem.
U.E. trebuie să coreleze mai realist, mai suplu cele două extreme,
sancţionându-se, de pildă, tentativa la infracţiune ca şi acele manifestări ilicite
care reprezintă etape în realizarea unor fapte mai grave în aşa fel încât atât
individul cât şi societatea să fie apărate eficient şi ferm fără riscul încălcării
drepturilor omului şi ale societăţii europene.
Este actuală cugetarea lui Istrate Micescu "societatea nu are dreptul să mă
judece când nu e în stare să mă apere".
Pentru a fi eficiente, noile instituţii penale trebuie să ţină seama de
mentalităţile, tradiţiile, obiceiurile, calităţile şi scăderile, năzuinţele şi aspiraţiile
naţiunilor europene de astăzi şi de mâine.
Noul concept de infracţiune în U.E. trebuie elaborat prin prisma
realităţilor europene, ale naţiunilor componente, fără de care ambele ar deveni
forme fără fond, incapabile să contribuie la realizarea unei adevărate democraţii
în spaţiul juridic penal unic european.
Este momentul ca în domeniul dreptului european, penal şi militar, ca şi al
dreptului internaţional umanitar cercetarea ştiinţifică să devanseze presiunile
prezente şi să realizeze un "feed-before", să anticipeze problematica la nivelul
secolului XXI şi în perspectivă, să nu mai aştepte doar să tragă învăţăminte după
conflicte lăsând europenitatea să descopere singură astfel de probleme ca în faţa
unui fapt împlinit, ci să creeze şi să impună noi norme jus cogens în viaţa
europeană.

Conţinut constitutiv şi alte instituţii.

El cuprinde suma condiţiilor referitoare la actul de conduită interzis şi pe
care trebuie să le realizeze făptuitorul ori care devin relevante prin acţiunea sau
inacţiunea acestuia, fără de care nu există infracţiune. El are o latură obiectivă,
fizică constând dintr-o manifestare exterioară, o modificare în lumea obiectivă
externă şi o latură subiectivă, psihică, constând din atitudinea făptuitorului faţă
de faptă şi faţă de rezultatul acesteia - în esenţă, vinovăţia. Latura obiectivă
cuprinde elementul material-verbum regens (cu unele cerinţe ataşate acestuia :
loc, mod, timp), urmarea imediată (vătămarea materială, leziunea) şi legătura de
cauzalitate (conform unor teorii precum cea a cauzei eficiente, preponderente,
proxime, adecvate sau tipice, sine qua non, a cauzalităţii necesare, posibilităţii
reale, condiţiei necesare etc.) dintre acţiunea sau inacţiunea ce constituie
elementul material şi urmarea imediată.

Vinovăţia.
Pagina 17 din 39
 Tragerea la răspundere a unei persoane, fie ca este vorba de răspundere
juridică penala sau nejuridică nu poate fi concepută fără o anumită corelaţie între
faptă (adus reus - toatele elementele infracţiunii ca efort volitiv exterior cu
excepţia lui mens rea ca efort internjşi autorul acesteia.
Un act voluntar parcurge mau multe faze şi anume, apariţia motivului,
lupta dintre motive, adoptare hotărârii, executarea acţiunii. Acestea trebuie să
ducă la ciocnirea şi înfrângerea voinţe legiuitorului european explicit
consemnată, descrisă ca faptă interzisă în norma de incriminare. Uneori
legiuitorul descrie şl inacţiunea, care nu înseamnă a nu face nimic ci a nu face
ceea ce legea europeană ordonă (non facere quod debetur). Confruntarea faptei
şi vinovăţiei concrete cu norma de incriminare duce la încadrarea sau
neîncadrarea ei în tiparul penal legal.
Vinovăţia are mai multe forme. Autorul trebuie să cunoască, să prevadă
rezultatul faptei sale, să aibă intenţia directă sau indirectă pentru un anume
rezultat. Intenţia poate fi şi spontană sau premeditată.
Legislaţia germană nu conţine nici o dispoziţie despre ea şi lasă doctrinei
definirea conceptului de intenţie, care, după Jescheck este definită prin existenţa
cunoaşterii şi a voinţei (Wissen und Wollen), vinovăţia fiind un reproş, iar la alţii
intenţia este caracterizată prin scop (Absicht) sau intenţie nemijlocită (Blei). La
anglo-saxoni, conform Codului penal model american, răspunderea penală
presupune existenta unui act voluntar sau omisiunea de a executa un act pe care
subiectul este capabil să-l îndeplinească. Există patru forme de procese psihice
caracteristice vinovăţiei. Agentul acţionează în scopul (purposely) producerii
unui rezultat când este conştient că acţiunea sa se va desfăşura în vederea
anumitor consecinţe urmărind producerea lor; acţionează cu ştiinţă (knowlingly)
când este conştient de acţiunea pe care o desfăşoară şi de rezultatul care îl va
produce; acţionează cu temeritate (recklessly) când, deşi îşi dă seama de riscul
important pe care îl atrage conduita sa, acţionează cu nesocotirea acestuia;
acţionează din neglijenţă (negligently) când, deşi nu îşi dă seama de consecinţele
acţiunii, trebuia şi putea să fie conştient de riscul asumat.
Culpa prezintă o formă specifica de legătura psihică a autorului cu fapta
caracterizată prin producerea de către făptuitor a unui rezultat pe care nu l-a voit
şi pe care, cu mai multă diligentă din partea sa l-ar fi putut evita. Legea şi
doctrina germană fac deosebirea între culpa (conştientă sau inconştientă) şi
uşurinţa (leichtfertigkeit). Legea italiană, potrivit art.43indice1 .delictul este
săvârşit din culpă când rezultatul, chiar dacă este prevăzut nu este voit de agent
ci se stabileşte că s-a produs din cauza neglijenţei, imprudenţei, nepriceperii ori
prin neobservarea legilor, regulamentelor şi ordinelor. Codul penal model
american cuprinde o definiţie a culpei atât sub forma temerităţii (recklessness)
cât şi a neglijenţei (negligence). Evaluarea culpei subiectului se face prin
raportare la un om cumpătat, raţional (reasonable man). Praeterintenţia este o
formă mixtă, o combinaţie a intenţei şi a culpei, agentul realizează ceva dincolo
de ceea ce a intenţionat, obţinând un rezultat care depăşeşte ceea ce el a voit
(Mantovaiii).
Pagina 18 din 39
 Mobilul este impulsul psihic care determină o persoană sa acţioneze,
constituind cauza internă a actului de voinţă. Scopul este obiectivul acţiunii
anticipat, imaginat de autor şi nu se confundă cu motivul care este legat de
adoptare hotărârii şi nu de momentul finalizării precum este primul.
Răspunderea penală fără vinovăţie nu este de conceput în legea penală
actuală din România. Ca o relicvă arhaică unele legislaţii chiar europene prevăd
o răspundere bazată exclusiv pe legătura de cauzalitate, adică indiferent de
existenţa vreunei forme de vinovăţie, adică răspundere penală obiectivă,
încălcând principiul nullum crimen sine culpa (legislaţia italiana, franceză, iar
Codul penal model american menţine această instituţie absolute liability; tot aici
exista şi strict liability - răspundere independentă de mens rea, adică de
vinovăţie).
în desfăşurarea activităţii infracţionale, în perioada externă se disting: faza
actelor preparatorii sau de pregătire, faza actelor de executare şi faza urmărilor.
Vinovăţia, în perspectiva reformei penale şi a aderării la Uniunea
Europeană a fost analizată în doctrina contemporană, având in vedre ca
răspunderea penală obiectivă care mai există în unele legislaţii europene deşi cu
un caracter cu totul excepţional. La nivel european nu există o unanimitate de
păreri dacă în conţinutul vinovăţiei prioritatea trebuie acordată procesului
intelectiv (teoria reprezentării) sau procesului volitiv (teoria voinţei), nici asupra
sferei de cuprindere a acesteia. A. Lofler semnala din 1895 că trebuie să se facă
deosebire între intenţie, comportare cu ştiinţă şi imprudenţă, deoarece acestea ar
fi singurele forme autentice de vinovăţie, iar Birnbaum considera că uşurinţa_
este o formă autonomă de vinovăţie situată intre intenţie şi culpă. în doctrina
franceză noua formă de vinovăţie care înseamnă punerea în pericol deliberat a
altei persoane a fost interpretată drept apropiată dolului eventual de J.Pradel, J.
Robert, cu deosebirea că aceasta nu presupune producerea unei daune efective,
ci numai crearea pericolului de a produce o atare consecinţă. Legiuitorul spaniol
lasă doctrinei definirea vinovăţiei, ca şi cel german şi italian. O opţiune
înţeleaptă trebuie să adopte şi legiuitorul român şi cel european lăsând în seama
doctrinei clarificările unificatoare. Aşa cum sugerează G.Antoniu, jurisprudenţa
va decide modul combinării proceselor intelective şi volitive, nuanţând mai bine
ponderea fiecăreia dintre modalităţile vinovăţiei -intenţia eventuală fiind socotită
ca fiind de un grad mai redus decât intenţia directă, iar cuipa cu previziune mai
gravă decât culpa simplă. Culpa simplă ar fi si ea mai nuanţată făcându-se
deosebire între culpa simplă gravă şi culpa simplă uşoară. Se poate contura o a
treia poziţie subiectivă bazată pe acceptarea conştientă a riscului, dincolo de
poziţia franceză, pe lângă punerea conştienta în pericol a persoanei alteia să fie
concepută şi în raport cu fapte care pun în pericol sau aduc atingere altor obiecte
juridice, apropilndu-ne de accepţiunea Cunninghan (cunoscut în literatura de
specialitate ca fiind cazul în care autorul are reprezentarea că a creat un risc
pentru producerea unor rezultate periculoase şi totuşi continuă acţiunea în
defăşurarea căreia se afla).

Pagina 19 din 39
 Tentativa europeană.
Problematica tentativei apare în gândirea penală europeană din momentul
în care legiuitorul a decis să incrimineze, în scopul de a pedepsi, nu numai fapta
consumată, adică fapta care s-a finalizat prin producerea rezultatului prevăzut de
lege, dar şi fapta încercată, adică fapta care, deşi nu era îndreptată spre
producerea rezultatului acesta nu s-a produs. Determinând sfera de cuprindere a
acestor acte s-au stabilit şi modalităţile în care se prezintă actele de încercare a
săvârşirii infracţiunii. Unele acte au fost întrerupte la un moment dat în
desfăşurarea lor, deoarece făptuitorul nu a mai putut să continue până la
obţinerea rezultatului deşi obiectiv ar mai fi existat un drum de parcurs până la
finalizarea acţiunii, alteori, după ce defăşoară toate actele necesare consumării
infracţiunii rezultatul nu se produce insă, încercare fiind neizbutită, neavând
efectul pe care îl dorea făptuitorul. încercarea poate să fie proprie care să
conducă la obţinerea rezultatului sau improprie atunci când făptuitorul foloseşte
mijloace apte să producă rezultatul ori mijloace care fac imposibilă, fie
continuare acţiunii, fie producerea rezultatului ori acţiunea este îndreptată
împotriva unui obiect inexistent sau absent care, la fel, face imposibilă
continuare acţiunii sau producerea rezultatului. Se are în vedere voinţa
făptuitorului de a întrerupe de bună voie încercarea de a comite o infracţiune
precum şi voinţa acestuia de a împiedica producerea rezultatuiu după ce toate
actele de executare au fost săvârşite. în raport de toate acestea şi sistemul de
sancţionare este diferit, iar legislaţiile europene au optat diferit faţă de cele de
mai sus. Donnedieu de Varbres constată două tendinţe în interpretarea tentativei,
una obiectivă care justifică incriminarea tentativei numai în limitele în care
manifestarea exterioară creează o stare de pericol pentru valorile sociale, şi a
doua, subiectivă, care considera manifestarea exterioară ca simptom al
personalităţii criminale, neinteresând gradu de tulburare socială, ci pericolul
făptuitorului manifestat prin inceputiul de excutare care ar trebui pedepsit la fel
de sever ca şi cum s-ar fi consumat infracţiunea. între voinţa infractorului ş
rezultatul infracţiunii trebuie găsit echilibrul pedepsei. Legislaţiile moderne o
incriminează făcând deosebire intre actele de pregătire actele de executare şi
consumarea infracţiunii.
Participaţia penală presupune ca o faptă penală să fie săvârşită în
cooperare de către două sau mai multe persoane, deci o pluralitate de făptuitori
(autori, coautori, complici, instigatori etc). Legislaţia europeană distinge diferit
încă în această materie.
Există unitate de infracţiune atunci când în activitatea infracţională se
identifică o singură infracţiune (care uneori continuă durează, uneori permanent,
alteori succesiv), iar atunci când în acea activitate identificăm conţinuturile a
două sau mai multe infracţiur există pluralitate de infracţiuni. Dacă aceeaşi
infracţiune se realizează prin săvârşirea ei de către aceeaşi persoană, la
internvalede timp diferite, însă în realizarea aceleaiaşi rezoluţii infracţionale, a
unor acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi
infracţiuni ea este definită in doctrină infracţiune continuată, infracţiunea poate
Pagina 20 din 39
fi complexă dacă în conţinutul ei cuprinde, fie ca element constitutiv, fie ca
elemer: circumstanţial, agravant, o acţiune sau inacţiune care constituie prin ea
însăşi o faptă prevăzută de lege penală. Ea poate fi progresivă dacă, după ce
atins momentul consumativ corespunzător unei anumite infracţiuni, se amplifică
progresiv, fără intervenţia făptuitorului, prin agravarea urmării produse ori
producerea de noi urmări corespunzătoarea unei infracţiuni mai grave.
Infracţiunea de obicei se săvârşeşte prin repetarea faptei incriminate de un
număr de ori suficient de mare pentru ca prin această repetare să rezulte ca
făptuitorul defăşoară activitatea de obicei, din obişnuinţă sau ca îndeletnicire.
Legislaţia penală europeană cunoaşte concursul de infracţiuni (când s-au
săvârşit două sau mai multe infracţiuni, de aceeaşi persoana, înainte de
condamnarea definitivă a făpturitoru _ pentru una dintre ele iar acestea sa u cel
puţin două dintre ele să apoatp fi supuse judecăţii, concurs real (material) sau
ideal (forma şi recidiva, care constă din săvârşirea din nou a unei infracţiuni de
către o persoană care a mai fost condamnată definitiv pentru o alta infracţiune.
Există cauze care fac ca fapta prevăzută de legea penală să nu constituie
infracţiune. Posibilitate înlăturării caracterului ifracţional, prin voinţa
legiuitorului, în anumite situaţii este reală. Căile pentru aceasta pot fi: prin
dezincriminarea condiţionată, prin înlăturarea caracterului infracţional al fapelor
prevăzute de legea penală şi prin prevederea în legea penală a unor stări situaţii
sau împrejurări care constitiue tot atâtea cauze care înlătura caracterul penal al
faptei săvârşite.
Sistemul cauzelor care înlătură vinovăţia a fost analizat de dr. G. Antoniu
în lucrarea susmenţionată. Conform analizei sale, există patru grupe de cauze.
Primele sunt cauzele care înlătură vinovăţia ca urmare a incapacităţii psiho-
fizice a subiectului: iresponsabiltatea, minoritatea, beţia şi alte intoxicări. A
doua categorie se referă la cauzele care înlătură vinovăţia ca urmare a
intervenţiei unui eveniment imprevizibil, irezistibil ori imposibil de înlăturat:
cazul fortuit, constrângerea fizică, constrângerea morală. A treia categorie o
constituie cauzele care înlătură vinovăţia ca urmare a justificării lor sociale;
legitima apărare, stare de necesitate. In fine, ultima categorie o constituie
cauzele care înlătură vinovăţia ca urmare a erorii intervenite în procesul de
cunoaştere: eroarea de fapt şi eroare de drept penal.

Instituţii vechi şi noi din Codul penal român viitor.

Vom reda mai jos unele prevederi ale acestuia pentru conştientizarea
drumului care mai este de parcurs până la o reformă penală reală în România.
Legea penală enumera care sunt trăsăturile esenţiale ale infracţiunii:
infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, care prezintă pericol social şi
este săvârşită cu vinovăţie. Această prevedere sufocă mai departe gândirea
juridică, doctrina din România. Totodată legea stabileşte că ea este singurul
temei al răspunderii penale.
Pericolul social al faptei apare atunci când, după definiţia legiuitorului,
fapta care prezintă pericol social în înţelesul legii penale este orice acţiune sau
Pagina 21 din 39
inacţiune prin care se aduce atingere uneia dintre valorile arătate în scopul legii
penale şi pentru sancţionarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse.
Dimpotrivă, fapta care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni,
adică nu constituie infracţiune, acea faptă prevăzută de legea penală care prin
atingerea minimă adusă uneia dintre valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei
concret, este lipsită în mod vădit de importanţă şi nu prezintă gradul de pericol
social al unei infracţiuni. Practic, prevederea ei în legea penală este determinată
de pericolul social al unei astfel de fapte pe care legiuitorul o interzice. La
stabilirea în concret a gradului de pericol social se ţine seama de modul şi
mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta
a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de
persoana şi conduita făptuitorului. în cazul faptelor prevăzute mai sus,
procurorul sau instanţa aplică una dintre următoarele sancţiuni cu caracter
administrativ:
a) mustrarea;
b) mustrarea cu avertisment;
c) amendă de la 1.000.000 lei la 25.000.000 lei.
Vinovăţia ca instituţie are şi ea o definiţie legală: fapta prevăzută de legea
penală care prezintă pericol social este săvârşită cu vinovăţie când este comisă
cu intenţie, din culpă sau cu intenţie depăşită.
A. Fapta este săvârşită cu intenţie când infractorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea
acelei fapte;
b) prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă
posibilitatea producerii lui.
B. Fapta este săvârşită din culpă când infractorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el
nu se va produce;
b) nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să îl prevadă.
Fapta care constă fie într-o acţiune, fie într-o inacţiune constituie
infracţiune numai când este săvârşită cu intenţie.
Fapta comisă din culpă constituie infracţiune numai când în lege se
prevede aceasta.
Există intenţie depăşită când rezultatul mai grav produs printr-o acţiune
sau inacţiune intenţionată se datorează culpei făptuitorului.
Legiuitorul a prevăzut şi unele cauze justificative. Astfel, nu constituie
infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită în condiţiile vreuneia dintre
cauzele justificative prevăzute de lege.
Efectul cauzelor justificative se extinde şi asupra participanţilor.
Prima cauză justificativă este legitima apărare. Legiuitorul a stabilit că nu
constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită în stare de
legitimă apărare.
Este în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte fapte pentru a
înlătura uri atac material, direct, imediat şi injust îndreptat împotriva sa, a altuia
Pagina 22 din 39
sau împotriva unui interes general şi care pune în pericol grav persoana sau
drepturile celui atacat ori interesul general.
Se prezumă că este în legitimă apărare şi acela care săvârşeşte fapta
pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă, viclenie,
efracţie sau prin alte asemenea mijloace, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă
sau loc împrejmuit ţinând de acestea.
Este, de asemenea, în legitimă apărare şi acela care, din cauza tulburării
sau temerii, a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului
şi cu împrejurările în care s-a produs atacul.
Starea de necesitate constituie o altă cauză justificativă.
Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită de o
persoană pentru a salva de la un pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat
altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important
al său ori al altuia sau un interes general.
Se află în stare de necesitate şi acela care în momentul săvârşirii faptei nu
şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut
produce dacă pericolul nu era înlăturat.
Ordinul legii şi comanda autorităţii legitime reprezintă a treia cauză
justificativă legală.
Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală dacă săvârşirea
ei a fost impusă sau autorizată de lege.
Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită pentru
îndeplinirea unui ordin dat de către autoritatea legitimă, în forma prevăzută de
lege, dacă acesta nu este în mod vădit ilegal.
în rândul cauzelor justificative se numără şi consimţământul victimei.
Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită cu
consimţământul victimei, dacă aceasta putea să dispună în mod legal de valoarea
socială lezată sau pusă în pericol.
Dispoziţiile de mai sus nu se aplică în cazul infracţiunilor contra vieţii. în
cazul infracţiunilor contra integrităţii corporale sau a sănătăţii, acestea nu se
aplică, dacă fapta la care s-a consimţit contravine legii sau bunelor moravuri.
Legiuitorul a stabilit şi care sunt cauzele care înlătură caracterul penal al
faptei.
Astfel, nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală comisă în
condiţiile vreuneia dintre cauzele prevăzute de lege care înlătură caracterul penal
al faptei. Efectul cauzelor care înlătură caracterul pena! al faptei nu se extinde
asupra participanţilor, cu excepţia cazului fortuit.
Ele sunt: constrângerea fizică, constrângerea morală, cazul fortuit,
minoritatea făptuitorului, iresponsabilitatea, beţia involuntară completă şi
eroarea de fapt.
Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită din
cauza unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista.

Pagina 23 din 39
 Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită din
cauza unei constrângeri morale, exercitată prin ameninţarea cu un pericol grav
pentru persoana făptuitorului ori a altuia şi care nu putea fi înlăturat în alt mod.
Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală al cărei rezultat
este consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută.
Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită de un
minor care la data comiterii acesteia nu îndeplinea condiţiile legale pentru a
răspunde penal.
Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală dacă făptuitorul,
în momentul săvârşirii faptei, fie din cauza alienaţiei mintale, fie din alte cauze,
nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori nu putea fi stăpân
pe ele.
Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală dacă făptuitorul,
în momentul săvârşirii faptei, se găsea, din cauza unor împrejurări independente
de voinţa sa, în stare de beţie completă produsă de alcool sau de alte substanţe.
Starea de beţie voluntară completă produsă de alcool sau de alte substanţe
nu înlătură caracterul penal al faptei. Ea poate constitui, după caz, o
circumstanţă atenuantă sau agravantă.
Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală când făptuitorul,
în momentul săvârşirii acesteia, nu cunoaşte existenţa unei stări, situaţii sau
împrejurări de care depinde caracterul penal ai faptei.
Nu constituie o circumstanţă agravantă împrejurarea pe care făptuitorul nu
a cunoscut-o în momentul săvârşirii infracţiunii.
Dispoziţiile de la alineatele de mai sus se aplică şi faptelor săvârşite din
culpă pe care legea penală le pedepseşte, numai dacă necunoaşterea stării,
situaţiei sau împrejurării respective nu este ea însăşi rezultatul culpei.
O altă instituţie importantă de drept penal general este tentativa.
Tentativa constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi
infracţiunea, executare care a fost, însă, întreruptă sau nu şi-a produs efectul.
Există tentativă şi în cazul în care consumarea infracţiunii nu a fost
posibilă din cauza insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite, ori din
cauza împrejurării că în timpul când s-au săvârşit actele de executare, obiectul
lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află.
Nu există tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a infracţiunii
este consecinţa modului cum a fost concepută executarea.
Cât priveşte pedepsirea tentativei ea se pedepseşte întotdeauna, iar
tentativa la delict numai când legea prevede aceasta.
în cazul persoanei fizice, tentativa se sancţionează cu o pedeapsă imediat
inferioară categoriei de pedeapsă prevăzută de lege pentru infracţiunea
consumată, dacă legea nu prevede altfel.
în cazul persoanei juridice, tentativa se sancţionează cu o amendă
cuprinsă între minimul special şi maximul special al amenzi prevăzute de lege
pentru infracţiunea consumată, reduse la jumătate, dacă legea nu prevede altfel.

Pagina 24 din 39
La această pedeapsă se poate adăuga una sau mai multe din pedepsele
complementare, cu excepţia dizolvării persoanei juridice.
Nu se pedepseşte făptuitorul care s-a desistat ori a împiedica: mai înainte
de descoperirea faptei producerea rezultatului.
Dacă actele îndeplinite până în momentul desistării sau împiedicării
producerii rezultatului constituie o altă infracţiune, se aplică pedeapsa pentru
acea infracţiune.
Participaţia este o altă instituţie importantă de drept pers general.
Participanţi sunt persoanele care contribuie la săvârşirea une fapte
prevăzute de legea penală în calitate de autori, instigatori sa-complici.
Autor este persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit o faptă prevăzută de
legea penală. Dacă mai multe persoane săvârşesc
nemijlocit, împreună, o faptă prevăzută de legea penală, fiecare din ele va
fi pedepsită ca autor.
Instigator este persoana care, cu intenţie, determină o altă persoană să
săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.
Complice este persoana care, cu intenţie, ajută sau înlesneşte în orice mod
la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.
Este, de asemenea, complice persoana care promite, înainte sau în timpul
săvârşirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe
făptuitor, chiar dacă după săvârşirea faptei promisiunea nu este îndeplinită.
Instigatorul şi complicele la o faptă prevăzută de legea penală, săvârşită
cu intenţie, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. La
stabilirea pedepsei se ţine seama de contribuţia fiecăruia la săvârşirea
infracţiunii, precum şi de limitele de pedeapsă fixate în lege, gravitatea faptei,
persoana făptuitorului şi împrejurările care agravează sau atenuează răspunderea
penală.
Circumstanţele privitoare la persoana unui participant nu se răsfrâng
asupra celorlalţi. Circumstanţele privitoare la faptă se răsfrâng asupra
participanţilor numai în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut.
Participantul nu se pedepseşte dacă împiedică în cursul executării, dar înainte de
descoperirea faptei, consumarea acesteia.
Dacă actele săvârşite până în momentul împiedicării constituie o altă faptă
prevăzută de legea penală, participantului i se aplică pedeapsa pentru acea faptă.
Determinarea, înlesnirea sau ajutarea, în orice mod, cu intenţie, Ia
săvârşirea din culpă de către o altă persoană, a unei fapte prevăzute de legea
penală, se sancţionează cu pedeapsa pe care legea o prevede pentru fapta comisă
cu intenţie.
Determinarea, înlesnirea sau ajutarea, în orice mod, cu intenţie, la
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, de către o persoană care comite
acea faptă fără vinovăţie, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru
aceea infracţiune.
Dispoziţiile privind circumstanţele personale şi reale ca şi împiedicarea
săvârşirii faptei se aplică în mod corespunzător.
Pagina 25 din 39
 Noul Cod penal prevede şi răspunderea penală a persoanei juridice, în
anumite condiţii.
Astfel, persoanele juridice, cu excepţia statului, a autorităţilor publice şi a
instituţiilor publice, răspund penal, în cazurile prevăzute de lege, pentru
infracţiunile săvârşite în numele sau în interesul persoanelor juridice, de către
organele sau reprezentanţii acestora.
Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a
persoanei fizice care a participat la săvârşirea aceleiaşi fapte.
Există concurs real de infracţiuni când două sau mai multe infracţiuni au
fost săvârşite de aceeaşi persoană, prin două ori mai multe acţiuni sau inacţiuni,
înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele.
Există concurs formal de infracţiuni când o acţiune sau o inacţiune
săvârşită de aceeaşi persoană, din cauza împrejurărilor în care a avut loc şi
urmărilor pe care le-a produs, întruneşte elementele mai multor infracţiuni.
în cazul concursului formal de infracţiuni, fapta se sancţionează cu
pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea cea mai gravă.
Pedeapsa principală în caz de concurs real de infracţiuni comportă mai
multe explicaţii. în caz de concurs real de infracţiuni se stabileşte pedeapsa
pentru fiecare infracţiune în parte, iar din acestea se aplică pedeapsa, în una din
următoarele modalităţi:
a) când s-au stabilit numai pedepse privative de libertate: i. se aplică
pedeapsa cea mai grea stabilită pentru una din infracţiunile concurente,
care poate fi sporită până la maximul ei special, iar când acest maxim
special nu este îndestulător se poate aplica un spor, fără ca pedeapsa
rezultantă să depăşească totalul duratei pedepselor stabilite pentru
infracţiunile concurente şi nici maximul general al pedepsei imediat
superioare ori ii. se aplică o pedeapsă care reprezintă totalul pedepselor
stabilite pentru infracţiunile concurente, fără ca pedeapsa rezultantă să
poată depăşi maximul general al pedepsei imediat superioare;
b) când s-au stabilit numai pedepse cu amenda: i. se aplică amenda cea
mai mare stabilită pentru una din infracţiunile concurente, care poate fi
sporită până la maximul ei special, iar când acest maxim special nu
este îndestulător se poate aplica un spor, fără ca pedeapsa rezultantă să
depăşească totalul pedepselor cu amenda stabilite de instanţă pentru
infracţiunile concurente şi nici maximul general al amenzii ori ii. se
aplică o amendă care reprezintă totalul amenzilor stabilite pentru
infracţiunile concurente, fără ca amenda rezultantă aplicată să poată
depăşi maximul generai al amenzii;
c) când s-au stabilit pedepse privative de libertate şi pedepse cu amendă,
se aplică pedeapsa privativă de libertate, potrivit dispoziţiilor lit.a)
pct.1, la care se poate adăuga amenda, în total sau în parte.
Dacă vreuna din pedepsele stabilite pentru infracţiunile concurente este
detenţiunea pe viaţă, se aplică această pedeapsă.

Pagina 26 din 39
 Dispoziţiile al.(1) şi (2) se aplică şi în cazul când pentru una sau pentru
toate infracţiunile concurente s-a pronunţat o hotărâre de condamnare definitivă.
Pedeapsa complementară şi măsurile de siguranţă în caz de concurs real
de infracţiuni, de asemenea, are unele reguli, după cum urmează:
Dacă pentru una din infracţiunile concurente s-a stabilit şi o pedeapsă
complementară, aceasta se aplică alături de pedeapsa privativă de libertate.
Pedepsele complementare de natură diferită sau chiar de aceeaşi natură,
dar cu un conţinut diferit, se aplică alături de pedeapsa privativă de libertate.
Dacă s-au stabilit mai multe pedepse complementare de aceeaşi natură şi
cu acelaşi conţinut, se aplică cea mai grea dintre acestea.
Măsurile de siguranţă de aceeaşi natură în cazul infracţiunilor concurente
se iau o singură dată, iar dacă sunt de natură diferită, se cumulează.
Cât priveşte recidiva menţionăm că ea există în următoarele cazuri:
a) când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la o
pedeapsă privativă de libertate cuprinsă între un an şi 5 ani,
condamnatul săvârşeşte cu intenţie o nouă infracţiune pentru care legea
prevede o pedeapsă privativă de libertate mai mare de un an, înainte de
începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare
de evadare;
b) când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la o
pedeapsă privativă de libertate mai mare de 5 ani, condamnatul
săvârşeşte cu intenţie o nouă infracţiune pentru care legea prevede o
pedeapsă privativă de libertate mai mare de un an, înainte de începerea
executării pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de
evadare;
c) când după executarea unei pedepse privative de libertate cuprinse între
un an şi 5 ani, condamnatul săvârşeşte cu intenţie o nouă infracţiune
pentru care legea prevede o pedeapsă privativă de libertate mai mare
de un an;
d) când după executarea unei pedepse privative de libertate mai mare de 5
ani, condamnatul săvârşeşte cu intenţie o nouă infracţiune pentru care
legea prevede o pedeapsă privativă de libertate mai mare de un an.
Există recidivă şi în cazurile în care una dintre pedepsele prevăzute în al.
(1) este detenţiunea pe viaţă.
Pentru stabilirea stării de recidivă se ţine seama şi de hotărârea de
condamnare pronunţată în străinătate pentru o faptă prevăzută şi de legea
română, dacă hotărârea de condamnare a fost recunoscută potrivit legii.
Sancţiunea în caz de recidivă este diferită.
în cazul recidivei după condamnare prevăzute în art.50 al.(1) lit.a), se
aplică regulile concursului de infracţiuni. Dacă cel condamnat a executat o parte
din pedeapsă, regulile concursului de infracţiuni se aplică ţinând seama de
pedeapsa care a mai rămas de executat.
în cazul recidivei după condamnare prevăzute în art.50 al.(1) lit.b),
pedeapsa stabilită pentru infracţiunea săvârşită ulterior şi pedeapsa aplicată
Pagina 27 din 39
pentru infracţiunea anterioară se cumulează, fără a se putea depăşi maximul
general al pedepsei imediat superioare. Dacă cel condamnat a executat o parte
din pedeapsă, cumulul se face între pedeapsa ce a mai rămas de executat şi
pedeapsa aplicată pentru infracţiunea săvârşită ulterior.
în cazul recidivei după executare prevăzute în art.50 al.(1) lit.c) şi d), se
aplică o pedeapsă care poate fi sporită cu 10 ani, în cadrul limitelor pedepsei
imediat superioare.
Pedeapsa în unele cazuri când nu există recidivă necesită unele detalii.
Când după condamnarea definitivă cel condamnat săvârşeşte o nouă infracţiune,
înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia sau în
stare de evadare, şi nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru starea de
recidivă, pedeapsa se aplică potrivit regulilor concursului de infracţiuni.
Există şi condamnări care nu atrag starea de recidivă.
La stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama de hotărârile de
condamnare privitoare la: a) infracţiunile săvârşite în timpul minorităţii; b)
infracţiunile săvârşite din culpă; c) infracţiunile amnistiate; d) faptele care nu
mai sunt prevăzute ca infracţiuni de legea penală.
De asemenea, nu se ţine seama de condamnările pentru care a intervenit
reabilitarea sau în cazul cărora s-a împlinit termenul de reabilitare.
Pedeapsa în cazul pluralităţii de infracţiuni săvârşite de persoana juridică
este diferită.
în caz de concurs de infracţiuni săvârşit de persoana juridică, se aplică
amenda până la maximul special prevăzut în art.80 al.(2) sau (3) pentru
infracţiunea cea mai gravă, care poate fi majorat cu o pătrime.
în cazul în care persoana juridică a mai fost condamnată anterior definitiv
pentru o infracţiune, se aplică dispoziţiile al.(1), dacă pedeapsa aplicată pentru
infracţiunea anterioară nu a fost executată. Dacă pedeapsa anterioară a fost
executată, se aplică pedeapsa amenzii până la maximul special prevăzut în art.80
al.(2) sau (3), care poate fi majorat cu o treime.
Pedepsele complementare se pot cumula.
în cazul infracţiunii continuate şi al infracţiunii complexe nu există
pluralitate de infracţiuni.
Dacă infracţiunea este continuată se aplică pedeapsa prevăzută de lege
pentru infracţiunea săvârşită, la care se poate adăuga un spor până la maximul
special, iar când acest maxim nu este îndestulător se poate aplica un spor fără ca
pedeapsa să poată depăşi maximul general.
Recalcularea pedepsei pentru infracţiunea continuată sau complexă se
face astfel: dacă cel condamnat definitiv pentru o infracţiune continuată sau
complexă este judecat ulterior şi pentru alte acţiuni sau inacţiuni care intră în
conţinutul aceleiaşi infracţiuni, ţinându-se seama de infracţiunea săvârşită în
întregul ei, se stabileşte o pedeapsă corespunzătoare, care nu poate fi mai mică
decât cea pronunţată anterior.
Codul penal stabileşte categoriile şi limitele generale ale pedepselor care
se aplică persoanelor fizice.
Pagina 28 din 39
 Specific şl particularităţi ale dreptului penal european al afacerilor.
Se poate remarca faptul că sub aspectul elementului material din structura
laturii obiective, acesta nu este descris sau definit complet şi exact în cuprinsul
normei de incriminare. Ori, prin norma de incriminare deschisă se creează
dificultăţi pentru organele de cercetare şi pentru instanţele de judecată. Totodată
această tehnică specifică asigură acestora supleţe în aplicarea dreptului penal al
afacerilor, generând însă şi o anumita insecuritate juridică, situaţie care irită atât
pe destinatarii normelor juridice aflate în mediul de afaceri, cât şi autorităţile
chemate să se pronunţe în
cauză, putând apărea unele situaţii arbitrare şi chiar de abuzuri. Aşa se
explică şi abundenţa de infracţiuni omisive şi de pericol.
De regulă normele penale sunt prohibitive iar faptele incriminate sunt
prioritar fapte comisive.
Din punct de vedere al elementului subiectiv, forma de vinovăţie sunt
intenţia şi culpa, dar în cazul infracţiunilor materiale, specifice, apar şi cazuri în
care vinovăţia este prezumată, pentru că încălcând unele reguli instituite în
domeniul afacerilor, făptuitorul care are această calitate de om de afaceri trebuia
şi putea să le cunoască şi să le respecte întocmai. Tocmai încălcarea lor
dovedeşte vinovăţia. Subiecţii sunt, de regulă, colectivi, persoana cu rol de
conducere sau de execuţie fiind cea care semnează, decide sau care apare în
prim plan. Instituţia participaţiei pare mai frecvent invocată, ca şi complicitatea.
Trebuie remarcat faptul că şi legislaţia românească consacră responsabilitatea
penală a persoanelor juridice pentru săvârşirea unor infracţiuni din domeniul
afacerilor.
Referitor la pedeapsă se remarcă faptul că se consacră pedepse principale
închisoare şi amenda, cu limitele speciale foarte mari. Scopul este de a preveni,
intimida şi descuraja, concomitent cu recuperarea şi asigurarea înlăturării
rezultatelor infracţiunilor cât mai repede posibil, pentru a nu afecta mediul de
afaceri care ar provoca repercursiuni grave la nivelul întregii societăţi.
In plus, apar şi sancţiuni specifice cum ar fi dizolvarea societăţii
comerciale, interzicerea definitivă sau temporară de a desfăşura una sau mai
multe activităţi profesionale sau sociale, plasarea temporară sub supraveghere
judiciară, închiderea definitivă sau temporară a unuia sau a mai multor
stabilimente ale întreprinderii, excluderea definitivă sau temporară de pe pieţele
publice, interzicerea definitivă sau temporară de a apela la credite, interzicerea
temporară de a emite cecuri, confiscarea specială, publicarea hotărârilor
judecătoreşti de condamnare şi altele.
Este de remarcat faptul că infracţiunile din domeniul fraudelor fiscale şi
vamale, ca şi cele din domeniul mediului sunt exceptate de la beneficiul unor
acte de amnistie.
Faptul ca mai sunt şi alte autorităţi, unele administrative, decât instanţele
penale, cum ar fi Consiliul Concurenţei, Consiliul Naţional al Audiovizualului,
Oficiul pentru protecţia consumatorului şi altele, absolut necesare pentru
Pagina 29 din 39
funcţionarea la parametri normali a pieţei libere, face ca natura juridică a acestor
sancţiuni să nu fie una exclusiv penală.
Constituţia europeană şi principiul subsidiarităţii conform căreia
elaborarea, aplicarea legii penale naţionale trebuie să se conformeze
reglementărilor cuprinse în dreptul comunitar pot duce la naşterea internaţională
a dreptului penal european al afacerilor atât de necesar scopurilor de mai sus.
Este posibil ca metoda naţională prin care voinţa statelor europene se
aplică prin norma penal naţională să continue să fie aplicată.
Este posibil ca la cererea UE, prin legislaţia sa, să fie obligate statele
naţionale sa sancţioneze penal anumite comportamente care încalcă interesele şi
regulile UE, infracţiunea fiind descrisă în legislaţia UE, iar statele membre să se
conformeze. Ar fi un pas spre unificarea obligatorie a dreptului penal naţional şi
european. Aşa, de exemplu, este Convenţia privitoare la protecţia intereselor
financiare ale comunităţilor europene (P.I.F.), care, prin regulamentul ei de
aplicare, obligă statele europene să incrimineze frauda comunitară şi să prevadă
sancţiunile penale pentru cei în cauză şi să ia măsurile necesare pentru a
reglementa răspunderea penală a directorilor de întreprinderi şi similarii lor
pentru acte frauduloase comise împotriva intereselor financiare europene.
Răspunderea penală a fost stabilită chiar şi faţă de statele şi funcţionarii
internaţionali sau naţionali cu atribuţii şi competenţe de percepere, administrare
şi gestionare a fondurilor europene, inclusiv în ceea ce priveşte spălarea banilor,
a capitalurilor de provenienţa ilicită.
Eroarea în dreptul penal. Eroarea este omenească, iar legiuitorul din toate
timpurile a delimitat cazurile când eroarea constituie o cauză care împiedică
tragerea ia răspundere penală de cele în care nu constituie un obstacol în
tragerea la răspundere penală a făptuitorului. Nemo censetur ignorare legem,
eroarea de drept penal nu avea nici o relevanţă spre deosebire de eroarea de fapt.
După V. Dongoroz, eroarea privită ca o alterare a procesului psihic al
făptuitorului poate avea sensul unei percepţii, reprezentări sau înţelegeri greşite
a unei realităţi faptice sau juridice, convingerea autorului fiind aceea că ceea ce
îşi reprezintă corespunde cu situaţia reală (aspectul pozitiv al erorii, care se
poate înfăţişa şi sub forma de ignoranţă (aspectul negativ al erori), în sensul
lipsei de cunoştinţe asupra împrejurărilor în care acţionează. 95 Gândurile, oricât
de criminale ar fi, nu atrag niciodată o răspundere penală (cogitationis poena
nemo patitur), deoarece dacă autorul nu trece la pregătirea sau executarea unei
rezoluţii infracţionale, nu poate fi tras ta răspundere penală. Legiuitorul va trebui
să decidă doar în ce cazuri eroarea sau ignoranţa au ca efect exonerarea de
răspundere penală (eroarea principală), ori înlăturarea unor elemente
circumstanţiale de agravare (eroarea secundară) respectiv în ce ipoteze ele nu au
nici o influenţă asupra răspunderii penale (eroarea neesenţială). E necesară o
delimitare a erorii de ignoranţă, dubiu şi nepricepere. Ignoranţa presupune
necunoaştere totală, eroarea avizează o cunoaştere greşită a realităţii. Dubiu
presupune nesiguranţă în alegerea unei posibile interpretări a realităţii, iar
nepriceperea înseamnă lipsa de pregătire, abilitate, lipsa de cunoştinţe a
Pagina 30 din 39
subiectului pentru a desfăşura o anumită activitate determinată. Se verifică în
primul rând dacă există o teroare asupra conţinutului faptei şi dacă nu,
examinând eroarea asupra interdicţiei, apoi sfera erorii. Sfera erorii din punct de
vedere al dreptul penal se reduce la eroarea asupra trăsăturilor infracţiunii, toate
elementele conţinutului faptei, antijuridicitate şi vinovăţia, şi condiţiile de
pedepsibilitate.
Momsen afirma că "dreptul roman a aplicat legii penale regula de drept
privat după care în cazul în care desfăşurai o anumită activitate, profesionistul
era obligat să cunoască legea statului, într-o asemenea măsură, încât orice
încălcare a sa, chiar inconştientă, dovedeşte prin ea însăşi o culpă. Femeile şi
ţăranii sunt exceptaţi de la o asemenea obligaţie, în măsura în care legea
respectivă nu are la bază o regulă morală, deoarece trebuie presupusă ignoranţa
lor, fiind în consecinţă iertaţi."
în doctrina penală recentă se recunosc în anumite condiţii efectele
exoneratoarea ale erorii de drept penal, când eroarea este invincibilă.
Eroarea de fapt este o lipsă de concordanţă între ceea ce şi-a închipuit
agentul şi realitate, un dezacord între reprezentările agentului şl realitate, o
necunoaştere de către agent a realităţii materiale de fapt. Mai este definită în
doctrină ca o situaţie în care agentul care cunoaşte lege penală se înşeală asupra
circumstanţelor acţiunilor sale, ori când agentul se înşeală asupra materialităţii
actului pe care îl comite.
Legiuitorul român consideră eroarea de fapt o cauză care înlătură
caracterul penal al faptei, considerând, cum remarca G. Antoniu că fenomenele
psihice care s-au produs în legătura cu fapte anterioare reglementării erorii,
acestea alterează, denaturează şi în final, anulează procesele psihice ale intenţiei.
Legiuitorul român a avut în vedere condiţiile erorii de fapt:
a) fapta să fie prevăzută de legea penală;
b) făptuitorul să nu fi cunoscut, în momentul săvârşirii faptei existenţa
unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal;
c) starea, situaţia sau împrejurarea necunoscută făptuitorului să fie dintre
acelea care sunt necesare pentru ca fapta să fie infracţiune, când intră
ca element constitutiv în conţinutul acelei infracţiuni;
d) eroarea să nu provină din propria culpă a făptuitorului.
In doctrina belgiană eroarea de fapt pentru a exclude intenţia mai trebuie
să fie şi invincibilă. In doctrina franceză s-a susţinut că eroarea de fapt ca şi
cauză care înlătură caracterul penal ar trebui să fie reală şi esenţială.
Aşadar, ea poate fi clasificată ca fiind proprie sau provocată, vincibilă sau
invincibilă, continuă sau intermitentă, ca motiv sau asupra abilităţii, principală
sau secundară, esenţială sau neesenţială, firească sau inversă, directă sau
indirectă, reală sau disimulată, eroare de drept sau de fapt.
Dongoroz spunea că dacă există cazul unei erori asupra unei norme
juridice, eroarea poate fi calificată ca fiind una de drept sau normativă, iar dacă
este o falsă reprezentare a realităţii, a unei circumstanţe de fapt, eroarea generată
este calificată ca o eroare de fapt.
Pagina 31 din 39
 Eroarea de fapt prezintă şi uneie cazuri particulare, error in obiecte-,
error in persona, aberratio delicti, aberractio ictus ("prin deviere rezultatul se
produce asupra altei persoane sau a altui obiect material), aberratio causae, sau
infracţiunile praeterintenţionate.
în plan penai european constatăm ca există sisteme penale care deşi nu
consacră legislativ expres noţiunea de eroare de fapt cum sunt cel francez,
scandinave, britanic, austriac, belgian, al SUA (mai puţin la responsabilitatea
obiectivă - strict iiability; menţionăm ca noţiunile de premeditare - purpose,
cunoaştere - knowledge, imprudenţă - recklessness ori neglijenţă - negligence au
o semnificaţie diferită de cele din limbajul juridic penal european), efectele ei
sunt recunoscute în raport de formele de vinovăţie care angajează răspundere
penale, după cum şi sisteme care consacră expres această instituţie.
Dreptul german distinge între eroarea asupra conţinutului faptei, care
exclude automat intenţia făptuitorului, şi eroarea asupra interdicţiei, diferenţa
dintre eroarea de fapt şi ce de drept fiind considerată depăşită. Codul penal
italian prevede ca eroarea asupra faptului exclude sancţionarea agentului şi
consacră reglementări detaliate prin mai multe articole.
Eroarea de drept penal. Prezumţia de cunoaştere a legii, juris et de jure,
este un corolar ale principiului legalităţii. Totuşi, inflaţia textelor de Incriminare
pune în imposibilitate pe simplul cetăţean de a le cunoaşte. De aceea
fundamentarea este pusă azi în discuţie în doctrină, deşi este necesară pentru
securitate juridică, prin faptul ca reprezintă un imperativ al vieţii sociale.
Apar circumstanţe restrictive când autorul nu a putut să cunoască
existenţa unei legi penale deoarece, de exemplu, monitorul oficial nu a putut
ajunge la destinatar, ori autorul nu a înţeles semnificaţia textului de incriminare.
Există eroare de drept este acea eroare care poartă asupra existenţei unei
interdicţii penale, asupra semnificaţiei unei norme (eroarea directă) sau asupra
existenţei sau limitelor de aplicare a cauzelor exoneratoare (eroarea indirectă).
Se presupune lipsa înţelegerii caracterului ilicit al faptei, atunci când agentul,
deşi cunoaşte conţinutul faptelor sale nu ştie că fapta sa nu este permisă. Error
juris are o sferă mai largă de aplicare decât ignoratio juris.
In dreptul penal european comparat putem împărţi legislaţiile penale în
trei categorii. Primele ar fi cele în care nimeni nu poate invoca necunoaşterea
legii, apoi cele în care se consacră expres eroarea de drept penal, stabilind şi
condiţiile din care aceasta îşi produce efectele asupra răspunderii penale, şi
ultima, a statelor care nu au consacrat legislativ această instituţie, dar în practica
judiciară îi recunoaşte unele efecte.
Irelevanţa expresă a erorii de drept penal este specifică legislaţiei din
codul italian, impunând obligaţia juridică de a cunoaşte. în proiectul de
modificare a codului se specifică: vinovăţia este exclusă în cazul erorii asupra
caracterului ilicit al faptei, dacă aceasta decurge dlntr-o eroare scuzabilă asupra
legii penale. De altfel şi legiuitorul român consacra faptul că necunoaşterea sau
cunoaşterea greşită a legii penale nu înlătura caracterul penal al faptei.

Pagina 32 din 39
 Codul norvegian din 1902 a fost primul care a consacrat expres eroare de
drept penal, apoi cel elveţian. Codul german a făcut pasul cel mai important în
recunoaşterea efectelor erorii de drept în materie din 1975 ("dacă, în momentul
comiterii faptei, autorul nu a prevăzut că acţionează ilicit, este vorba de lipsa de
vinovăţie dacă nu a putut evita această eroare"). La fel şi cel francez ("nu este
responsabilă penal persoana care, în mod justificat, datorită unei erori de drept
pe care nu a fost în măsură să o evite, a crezut că poate în mod legitim comite
actul respectiv").
Pe cale jurisprudenţială se admit efectele erorii de drept penal.
România trebuie să aibă o legislaţie europeană în acest sens. La nivel
european există proiectul de convenţie internaţională Corpus Juris care, în art.
10 alin.2 teza I, 2000 versiunea de la Florenţa, printre altele consacră şi eroare
de drept penal care poate fi model pentru legiuitorul român: eroarea asupra
prohibiţiei exclude responsabilitatea în cazul unei erori inevitabile de către un
om prudent şi rezonabil.

Cauzele justificative.
Sistemul cauzelor justificative reprezintă expresia unor necesităţi
obiective de reglementare. Doctrina penală102 şi experienţa legislativă
evidenţiază că, împreună cu cerinţele specifice fiecărui domeniu (ramuri) de
reglementare juridică, în raport cu relaţiile sociale proprii acestor domenii, există
şi cerinţe ale ordinii juridice în ansamblul ei, independente de particularităţile
fiecărei ramuri de drept. Ele se impun legiuitorului, chemat să ocrotească nu
numai valorile sociale specifice fiecărui domeniu, dar şi valorile sociale comune
tuturor ramurilor de drept.
Astfel, este comun ordinii juridice interesul de a asigura restabilirea
promptă a ordinii de drept, acordând în acest scop oricărei persoane supuse unei
agresiuni, dreptul de a răspunde imediat, cu forţa, pentru a-l neutraliza pe
agresor (vim vi reppeilere licet), dacă autoritatea nu este în măsură să intervină
ca să-l stopeze. Riposta constituie o manifestare a instinctului de conservare al
oricărei fiinţe agresate care va riposta încercând să înlăture agresiunea. Persoana
care se află într-o stare de pericol iminent, de neînlăturat şi care îi ameninţă
viaţa, integritatea corporală, sănătatea ori bunurile este îndreptăţită să se salveze,
chiar prin acte ilegale (necesitas non habet legem).
Tot aşa, ordinul legii exprimă interesul ordinii judiciare de a asigura pe
orice cale ordinea şi disciplina în relaţiile sociale, de a întări respectul faţă de
lege şi faţă de autoritatea legitimă.
Consimţământul victimei este justificat de interesul societăţii de a
respecta voinţa de a consimţi a destinatarului legii, la acţiuni împotriva unor
interese personale strict individuale (volenti et consentienti non fit injuria).
Cerinţa superioară a ordinii juridice de a înlătura caracterul ilicit al unei
fapte prevăzute de legea penală sau de legile extrapenale, îi conferă caracter licit
(permis), care este valorificată în prezent în doctrina penală modernă prin
justificarea exonerării de răspundere a făptuitorului, şi în alte ipoteze decât cele
Pagina 33 din 39
explicit prevăzute de lege, chiar şi dacă s-a comis o faptă considerată ilegală de
legea penală sau extrapenală. Astfel, se propune drept cauza justificativă
interesul major care prevalează în faţa unui interes minor (o faptă ar trebui
socotită permisă dacă încalcă un interes minor al societăţii), sau s-ar justifica
fapta care constituie o justă modalitate pentru atingerea unui scop just în sensul
că nu va constitui infracţiune fapta care a reprezentat un mijloc adecvat pentru
realizarea unui scop recunoscut de lege. Dacă o acţiune a corespuns exigenţelor
şi finalităţii societăţii într-un anumit moment istoric, ar fi justificată înlăturarea
caracterului ei ilicit.
Acestor încercări de a identifica existenţa unor cauze justificative li se
reproşează că soluţiile propuse sunt greu de apreciat în practică.
Justificările propuse cum ar fi interes major, just mijloc pentru just scop,
acţiune socialmente adecvată, a căror înţelegere este greu de realizat prezintă
pericolul unor evaluări contradictorii şi a unor controverse şi ar însemna o
încercare de evadare spre un drept liber şi o ordine juridică individualistă şi
subiectivă105, deoarece nu s-ar putea concepe ca o faptă să fie socotită permisă
într-un domeniu al ordinii juridice (ramură a dreptului) şi nepermisă în alta,
deoarece ar provoca tulburări în viaţa socială.
Dacă se admite caracterul cauzelor justificative ca expresii ale cerinţelor
ordinii juridice în totalitatea ei, care nu sunt contrare ordinii juridice realizate
într-un anumit domeniu al dreptului (ordine juridică specializată), se poate
admite implicit şi o anume detaşare a cauzelor justificative. Ordinii juridice
specializate i se suprapune o ordine juridică superioară care corespunde
intereselor ocrotite prin alte ramuri ale dreptului. Ea nu este doar o sumă
aritmetică a unor ordini juridice specializate, ci are unele exigenţe proprii pe
care le impune sub forma cauzelor justificative la nivelul întregului sistem
normativ, devin conforme unei norme de incriminare, fiind astfel permisă, ca în
doctrina franceză unde o faptă incriminată poate deveni licită, dacă săvârşirea ei
este legitimată de o cauză justificativă care autorizează fapta, înlătură caracterul
ei agresiv, făcând să dispară caracterul de infracţiune al faptei.
Dacă tot ceea ce este nepermis va fi şi ilegal în cadrul ordinii juridice
specializate, relaţia inversă nu mai este valabilă, deoarece nu tot ceea ce este
ilegal în ordinea juridică specializată va fi şi ilicit (nepermis) în raport cu
ordinea juridică în ansamblul ei. Nu mai putem folosi noţiunea de legal şi ilegal
deoarece această ordine, detaşându-se de ordinea juridică specializată, nu are
reguli consacrate prin acte normative proprii, diferite de cele ale fiecărei ramuri
a dreptului, ci numai unele cerinţe proprii ale ansamblului legislaţiei. Aceste
cerinţe n-ar putea conferi caracter legai sau ilegal unei fapte, ci ar putea numai
să confere caracter permis sau nepermis acelei conduite. Ceea ce este legal, va fi
şi licit, însă nu întotdeauna ceea ce este ilegal, va fi şi ilicit, tocmai cauzele
justificative dau expresie ipotezelor în care o faptă considerată ilegală în ordinea
juridică specializată să fie considerată permisă, adică licită, în raport cu
ansamblul ordinii juridice.

Pagina 34 din 39
 Cauzele justificative subliniază, totodată, opoziţia dintre fapta concretă
care încalcă preceptul dintr-o normă şi, simultan, este neconformă ordinii
juridice în ansamblul ei şi fapta care, deşi în dezacord cu preceptul dintr-o
normă de incriminare, este în acord cu cerinţele ordinii juridice în totalitatea ei.
în doctrina penală modernă se foloseşte termenul de tipicitate pentru a exprima
concordanţa faptei concrete cu regula de conduită înscrisă în norma de
incriminare, şi acela de antijuridicitate pentru a exprima neconcordanţa faptei
concrete cu exigenţele ordinii juridice în ansamblul ei.
De regulă, cele două ipoteze ale faptei concrete corespund, în sensul că
fapta concretă tipică (deoarece concordă cu descrierea din norma de incriminare
şi, implicit, este în dezacord cu preceptul din normă) este în dezacord şi cu
cerinţele ordinii juridice în ansamblul ei (prezintă şi trăsătura antijuridicităţii).
Numai în mod excepţional, când intervine vreuna din cauzele justificative,
lipseşte această în acte antisociale, conduită care merită să fie reproşată sub
raport moral, politic, şi reprimată penal.
Doctrina franceză majoritară a respins ideea că s-ar putea confunda
cauzele justificative cu vinovăţia în cadrul teoriei cauzale a acţiunii, contradicţia
dintre cele două poziţii, caracterul obiectiv al cauzelor justificative şi caracterul
subiectiv al vinovăţiei este evident, absolut.
în noul Cod penal român cauzele justificative sunt reglementate alături de
„cauzele care înlătură caracterul penal al faptei" care, operează in personam,
spre deosebire de cele justificative care operează in rem, prin formularea „nu
constituie infracţiune". Codul penal francez foloseşte: „nu este responsabil"
(criticată de J. Pradel), pentru acela care ar beneficia de o cauză justificativă.
Codul penal italian foloseşte formula „nu se pedepseşte", ca o caracterizare
globală a cauzelor justificative şi a cauzelor care înlătură vinovăţia. Legea
penală germană este consecventă şi precisă, caracterizând fapta comisă în
legitimă apărare, §32 din Codul penal german, se; exprimă că făptuitorul nu
acţionează „contrar dreptului"; tot astfel, § 34, când se referă la starea de
necesitate justificativă; pentru cauzele care înlătură vinovăţia se foloseşte
formula "nu acţionează cu vinovăţie" (§15 eroarea, § 35 starea de necesitate
scuzabilă.)
In ambele cazuri, fapta concretă nu constituie infracţiune, dan temeiurile
de excludere a infracţiunii diferă; într-o ipoteză fapta ral constituie infracţiune
deoarece, obiectiv, este permisă în raport cu ordinea juridică în ansamblu, pe
când în cealaltă ipoteză fapta concretă nu constituie infracţiune lipsind procesele
psihice ale vinovăţiei (în cadrul teoriei cauzale a acţiunii), procese care sej
evaluează distinct.112 Pentru aceste din urmă reglementări, mal corespunzător ar
fi fost titlul „cauze care înlătură vinovăţia", iar în cuprinsul fiecărei dispoziţii s-
ar fi putut folosi formula „nu săvârşeşte fapta cu vinovăţie."
Achitarea militarului care trage la ordin este justificată de existenţa
ordinului legii {fecit sed jure fecit), cauză justificativă care înlătură ilicitul faptei
concrete. Fapta militarului raportată la norma da incriminare întruneşte,
neîndoielnic, elementele constitutive ala infracţiunii de vătămare corporală, atât
Pagina 35 din 39
sub aspect obiectiv, cât şi subiectiv (a avut reprezentarea consecinţelor
vătămătoare ala acţiunii sale şi a urmărit rezultatul); aceeaşi faptă însă evaluată
nu îrj raport cu ordinea juridică penală, ci cu ordinea juridică în ansamblul ei, va
fi justificată şi deci licită, permisă. Deşi ordinul legii, ca normă permisiva, este
dictată de legiuitorul penal, acesta se situează nu în cadrul ordinii juridice
penale, ci urmăreşte să satisfacă cerinţele ordinii juridice în ansamblul acesteia.
Introducerea în proiectul de Cod penal european a sistemului cauzelor
justificative, va cere, pentru consecvenţă, şi completarea definiţiei infracţiunii,
trecându-se printre trăsăturile esenţiale atât cerinţa ca fapta să fie prevăzută de
legea penală (tipicitate), cât şi aceea ca fapta să fie antijurídica, adică să nu fie
susceptibilă de intervenţia unei cauze justificative altfel ar fi contradictorie în
pian european. în măsura în care se recunoaşte existenţa unor cauze justificative,
expresie a ordinii juridice de ansamblu şi care pot înlătura concluzia care se
desprinde de tipicitatea faptei, apare ca necesar să se consemneze această cerinţă
suplimentară şi între trăsăturile esenţiale ale infracţiunii (după modelul legii
penale germane, care enumera complet trăsăturile esenţiale ale infracţiunii:
tipicitate, antijuridicitate şi vinovăţie). Completarea se impune ca o cerinţă
obiectivă a recunoaşterii cauzelor justificative şi a efectelor acestora asupra
faptei concrete.
Antijuridicitatea nu poate fi confundată cu tipicitatea care presupune ca
fapta concretă să întrunească trăsăturile unui model legal de incriminare.
Antijuridicitatea operează ca o judecată de evaluare asupra tipicităţii iar
confundarea celor două noţiuni ar duce la identificarea obiectului supus evaluării
(tipicitate) cu procesul de evaluare (antijuridicitate).
Când există tipicitatea (concordanţa cu modelul legal) numai asupra
acesteia are loc un proces de evaluare în raport cu cerinţele ordinii juridice în
ansamblul ei, fiind necesar ca fapta concretă, să fie conformă unei norme de
incriminare determinate, dar şi cu ordinea juridică de ansamblu. Constituie
antijuridicitatea şi se exprimă printr-o condiţie negativă, când nu există vreuna
din cauzele justificative. Cauzele justificative pot fi extinse şi dincolo de norma
care le consacră, deoarece principiul legalităţii incriminării nu le este opozabil.
Ele operează obiectiv, chiar dacă n-au fost cunoscute de autor; şi pot avea ca
izvoare şi obiceiul.
Legiuitorul penal, satisfăcând cerinţele ordinii juridice de ansamblu, se
situează pe poziţia ordinii juridice în ansamblul ei, proces care are caracter
obiectiv, independent de poziţia psihică a făptuitorului.
Cauzele justificative ar putea fi împărţite în cauze justificative comune sau
generale, cu sediu! în partea generală a Codului penal european care operează în
raport cu toate normele de incriminare din partea specială a lui sau din legile
cadru europene cu incriminări şi pedepse, şi cauze justificative speciale, cu
sediul în anumite norme de incriminare izolate, în conţinutul cărora apare, ca
cerinţă esenţială, menţiunea ca fapta să fie ilegală ori ilegitimă ori comisă în
mod arbitrar sau abuziv.

Pagina 36 din 39
 Profesorul V. Dongoroz, când legiuitorul incriminează o faptă, care prin
natura ei nu este intrinsec neconvenabilă, adaugă condiţia „fără drept", „pe
nedrept", sau „ilegal" ori alte expresii similare. Aceste formulări reprezintă
condiţii de antijuridicitate specială, şi fac parte din conţinutul incriminării.
în doctrina penală franceză se admite, de asemenea, existenţa unei
antijuridicităţi speciale (de pildă, în cazul probei verităţii sau a avortului
terapeutic).
In doctrina noastră penală, respingându-se ideea cauzelor justificative,
proba verităţii a fost caracterizată ca o cauză specială care înlătură caracterul
penal al faptei, prin aceea că înlătură vinovăţia, iar avortul terapeutic ca o cauză
care înlătură caracterul penal al faptei, prin aceea că înlătură pericolul social.117
Ca urmare, cauzele justificative apar ca situaţii care neagă tipicitatea, sunt
exprimate printr-o formulă negativă, adică antijuridicitatea. O faptă este evaluată
ca antijurídica dacă nu există nici o cauză justificativă care să intervină şi să
înlăture tipicitatea, conceptul de antijuridicitate se formulează negativ, deoarece
se referă la tipicitate, şi nu la atipicitate, fiind o negaţie a concluziei că fapta
tipică constituie întotdeauna infracţiune. Ele neagă, totodată, şi obiectul juridic
al infracţiunii aparente care beneficiază numai de tipicitate.
Ceea ce aduce nou instituţia cauzelor justificative este o nouă evaluare a
tipicităţii în lumina ordinii juridice de ansamblu, evaluare care, poate să înlăture
sub aspect juridic caracterul ilicit al faptei ilegale, aceasta devenind permisă.
Dacă definim infracţiunea ca o manifestare exterioară concretă care
înfrânge preceptul unei norme de incriminare, atunci apare uşor de înţeles că
fapta care înfrânge preceptul va constitui infracţiune numai dacă este şi
antijurídica, adică se opune (înfrânge) şi cerinţele ordinii juridice în ansamblul
ei. Dacă definim infracţiunea ca o faptă care corespunde modelului legal de
Incriminare (cerinţă pozitivă), trebuie să completăm definiţia şi cu cerinţa
negativă ca fapta să fie antijurídica, adică să contrazică cerinţele ordinii de drept
în totalitatea ei. Dacă fapta concretă care concordă cu modelul legal nu
contrazice ordinea juridică în ansamblul ei, ne vom afla în faţa unei fapte care,
deşi conformă normei de incriminare, nu constituie infracţiune, fiind licită în
raport cu cerinţele ordinii juridice în totalitatea acesteia. Situaţiile în care fapta
concretă, deşi tipică, nu contrazice ordinea de drept în ansamblul acesteia, sunt
tocmai cauzele justificative.118 Infracţiunea, definită ca o faptă concretă care
concordă cu modelul legal şi care, totodată, este antijurídica şi săvârşită cu
vinovăţie, ar exclude orice caracterizare a faptei prin pericolul social.
Introducerea unor elemente substanţiale în definirea infracţiunii (cum este
şi pericolul social) se loveşte de multiple Impedimente. Sub aspect teoretic,
doctrina nu a identificat până în prezent un criteriu unic, substanţial al normei de
incriminare, exprimându-se, multiple păreri în aceasta privinţă (astfel, dogmele
dreptului natural ori ale contractului social, ideea necesităţii apărării sociale,
conştiinţa revoluţionară, sau spiritul sănătos al poporului şi altele), preferându-se
o definiţie care porneşte de la conţinutul normei (legalitate formală).

Pagina 37 din 39
 Din punct de vedere practic, pot fi cazuri în care soluţiile la care s-ar apela
ar încălca legalitatea formală şi ar da naştere la evaluări contradictorii şi
controverse, ceea ce a determinat majoritatea legislaţiilor să renunţe la definirea
infracţiunii prin referiri la elemente substanţiale, cum ar fi şi pericolul social al
faptei, fie cu argumentul că pericolul social este subînţeles, deoarece legiuitorul
nu incriminează o faptă decât după ce a fost evaluată că prezintă pericol social,
sau cu motivarea că legea penală ocrotind valorile sociale fundamentale
împotriva faptelor care le-ar pune în pericol sau le-ar aduce atingere, ţine seama,
inevitabil, de caracterul socialmente periculos al faptei.
Soluţia consecventă, după părerea dr. George Antoniu, ar fi abandonarea
oricăror elemente substanţiale din definirea infracţiunii; în schimb, s-ar impune
completarea acestei definiţii cu antijuridicitatea, alături de tipicitate şi vinovăţie,
completare care ar contribui şi la fundamentarea corespunzătoare a sistemului
cauzelor justificative.
O astfel de opţiune legislativă ar fi benefică şi pentru legea penală română
şi ar face-o europeană. Judecătorul ar verifica, în fiecare caz concret, existenţa
concordanţei faptei cu elementele constitutive ale unei infracţiuni determinate
(tipicitatea), după care ar examina dacă există vreuna din cauzele justificative
prevăzute de lege (antijuridicitate) şi, la urmă, dacă fapta a fost comisă cu
vinovăţie, adică în una din formele şi modalităţile prevăzute de lege.
Prin noul Cod penal al Ministerul Justiţiei şi prin anteproiectul Institutului
de Cercetări Juridice s-a propus ca în instituţia cauzelor justificative să se
numere şl consimţământul victimei.
Consimţămăntul, ca şi lipsa de consimţământ cu relevanţă penală ar
putea fi analizate: fie ca element constitutiv al unei incriminări determinate, fie
ca o cauză de reducere a pedepsei, sau cu o cauză justificativă.
In prima ipoteză avem în vedere cerinţa să nu existe consimţământul
persoanei care ar avea dreptul să dispună de valoarea socială susceptibilă a fi
lezată sau pusă în pericol prin fapta respectivă. Legiuitorul poate să aleagă şi un
alt mod de a exprima lipsa de consimţământ ca de pildă, violul care presupune
lipsa consimţământului victimei la actul sexual; însă o formulează folosind
expresiile „constrângerea victimei ori profitând de imposibilitatea ei de a se
apăra ori de a-şi exprima voinţa", ori în cazul incriminării faptei de hărţuire
sexuală, cerinţa ca fapta să se comită prin ameninţare sau constrângere. Sau, de
pildă, actul sexual cu un minor (art.198) presupune existenţa consimţământului
victimei Ia un asemenea act, pentru că legiuitorul consideră acest consimţământ
viciat (victima având sub 15 ani nu avea maturitatea necesară să-şi dea seama de
semnificaţia actului la care consimte, iar dacă avea între 15-18 ani, viciul de
consimţământ constă în presiunea psihologică care se exercită de persoanele,
enumerate de lege, asupra victimei ca şi în cazul seducţiei (art.199) există
consimţământul persoanei seduse însă acest consimţământ este viciat prin aceea
că a fost obţinut ca urmare a unor promisiuni de căsătorie faţă de o persoană de
sex feminin mai mică de 18 ani.

Pagina 38 din 39
 O a doua funcţie pe care o poate exercita consimţământul este aceea de
cauză de reducere a pedepsei. O asemenea soluţie a fost adoptată de codul pena!
spaniol (în vigoare de la 24 mai 1996) care, în art.155, prevede că în cazul
delictelor de vătămare corporală dacă există un consimţământ valid, liber
spontan şi explicit al persoanei vătămate se va aplica o pedeapsă inferioară cu un
grad sau două. Nu va fi validat consimţământul obţinut de la un minor sau
incapabil, în felul acesta, se susţine în doctrina spaniolă, 120 se va ţine mai bine
seama de specificitatea influenţei consimţământului în raport cu infracţiunile din
categoria respectivă şi cu efectele diferite pe care le
Prin constrângere se înţelege rezultatul folosirii unor mijloace violente
(care la rândul lor pot să se înfăţişeze ca violenţe fizice sau psihice) şi nu
mijlocul prin care este siluit consimţământul victimei. Cuvântul „constrângere"
se explică prin violenţe fizice sau şi prin violenţa psihică (ameninţare) ori pur şi
simplu numai prin violenţă deoarece semnifică ambele forme. Legiuitorul
european ar trebui să folosească numai noţiunea de violenţă, subînţelegându-se,
atât pe cea fizică, cât şi pe cea psihică, care au ca rezultat constrângerea
victimei.

Pagina 39 din 39