CURSUL 2

Capitolul II
REGLEMENTAREA RAPORTURILOR
OM-NATURĂ DE-A LUNGUL TIMPULUI. DE LA DREPTUL NATURII LA
DREPTUL MEDIULUI

1. ETAPELE ORGANIZĂRII ŞI LEGIFERĂRII OCROTIRII MEDIULUI

ÎNCONJURĂTOR ÎN ROMÂNIA

a. Reguli în vechiul drept românesc

Iniţiativele ocrotirii naturii pe pământul românesc sunt vechi şi numeroase. Unele
mărturii le găsim în operele cronicarilor Ion Neculce şi Dimitrie Cantemir1.
Una din primele încercări de reglementare a raporturilor omului cu natura datează
încă din vremea lui Ştefan cel Mare (1457-1504), care preocupat de protejarea
vânatului şi a altor resurse naturale a dat „legea braniştei” - loc oprit unde nimeni nu
avea voie să vâneze, să pescuiască, să păşuneze vitele şi nici măcar să cosească fânul
fără voia stăpânului. Cei ce încălcau legea erau aspru pedepsiţi, cu pedeapsă corporală
şi confiscarea a tot ce aveau asupra lor când săvârşeau infracţiunea.
Actele domneşti ale lui Vlad Vintilă (1533) şi mai ales, ale lui Ştefan Tomşa (1621)
reglementau „braniştele” sau „opreliştile de stricare a naturii”. Astfel, într-un document
emis la 4 noiembrie 1621 de Ştefan Tomşa se întărea mănăstirii Bisericani o branişte
din Popeşti (judeţul Neamţ) care arăta că „Nimeni să nu aibă nici o treabă, nici pădurea
să n-o taie, nici să vâneze, nici să prinză peşte... pe cine-l vor prinde în pădure, să aibă
a-l lua carul cu boi şi pe cine-l vor găsi prinzând peşte să fie tari şi puternici cu această
carte a noastră a prinde acel om şi a-i lua totul ce va fi asupra lui”2.
Despre regimul juridic al braniştei pomeneşte şi un document dat de Matei Basarab
la 30 mai 1646 prin care se întăreşte mănăstirii Radu Vodă din Bucureşti ocina ei de la
Cimernicu între Dudeşti, Văcăreşti, Popeşti, Conduratu.
Instituţia braniştei a funcţionat şi în Transilvania. Astfel, la 1 octombrie 1588
principele Sigismund Bathory dă instrucţiuni nobilului Matei Myari cu privire la
interzicerea tăierii pădurilor şi a prinderii vânatului în hotarele sale din Miceşti, Drâmbar,
Amoşiţa, Stremţ şi Salda de Jos, lângă Alba-lulia.
Documente de acest gen sunt destul de numeroase.
Este demn de remarcat că nu numai lumea vegetală a pădurii, ci şi animalele de
interes cinegetic din cuprinsul braniştelor şi loviştelor beneficiau de un anumit regim de
ocrotire. Totodată, în afară de branişti şi lovişti au existat şi alte măsuri care au
contribuit la ocrotirea unor specii de animale.

1
Daniela Marinescu, op. cit., p. 20-26.
2
R. Stancu, Gh. Deaconu, A. Richiţeanu, Saltiţa Stancu, Aspecte ale dezvoltării legislaţiei de ocrotire a naturii în
România, Revista Ocrotirea naturii şi a mediului înconjurător, t. 2 nr. 2/1977, p. 95.
 Astfel, de exemplu, şoimii erau ocrotiţi în tot timpul anului pentru a putea fi capturaţi
şi folosiţi la vânătorile domneşti şi boiereşti. Cei ce prindeau şoimi ori le distrugeau
cuiburile erau aspru pedepsiţi.
La 29 mai 1706 apare hotărârea conventului de la Focşani - o reglementare
asemănătoare regimului de ocrotire a braniştelor prin care o comisie mixtă, formată din
munteni şi moldoveni pentru rezolvarea unor pricini de hotar, stabilea ca muntenii să nu
mai treacă să taie lemne din pădurile moldovenilor, fără învoirea acestora.
Un pas înainte pe linia măsurilor oficiale de ocrotire a naturii pe teritoriul nostru îl
constituie primele încercări de reglementare a folosirii pădurilor.
În Banat s-a constituit serviciul silvic regulat în 1739; în Transilvania, prima
reglementare oficială este dată în anul 1781 în timpul împăratului losif al ll-lea.
Acestea sunt urmate de „Orânduiala de pădure” pentru Bucovina, considerată
primul Cod silvic românesc, tipărit în 1786, în limbile română şi germană. Din cele 12
articole ale Codului se desprind idei moderne de ocrotire şi amenajament silvic. Sunt
prevăzute norme de întreţinere şi tăiere a pădurilor, în aşa fel încât să permită
regenerarea; conform codului, din pădure nu are voie să se taie decât atâţia arbori cât
puteau să se refacă, „iar alminterele făcând, apoi greşeşte împotriva rânduielii şi aduce
pe următorii sau pe moştenitorii săi la lipsă de lemn”. De asemenea, se prevede şi
necesitatea formării pădurarilor, care să aibă cunoştinţe de specialitate şi se interzic
greşelile grave săvârşite faţă de pădure, cum ar fi: incendierile, doborârea frunzei
pentru animale, ruperea coajei sau greblatul muşchilor de pe copaci, precum şi
păşunatul oilor şi caprelor. Sunt date recomandări asupra tăierii pădurilor, a depozitării
şi folosirii fructelor şi seminţelor, a întrebuinţării diferitelor esenţe de lemn, precum şi
pedepse pentru cei ce încalcă orânduiala.
În Moldova, domnitorul Alexandru Moruzzi, la 28 noiembrie 1792, întăreşte
„anaforaua” pentru codru, dumbrăvi şi lunci, urmată doi ani mai târziu (1794) de o altă
orânduială, motivată de faptul că „s-au tăiat fără socoteală vârf de păduri şi codri,
locurile rămânând câmpii goale” şi deci trebuie „să fie oprite de a nu se strica rău
pădurile şi dumbrăvile supt nici un fel de nume”3.
O astfel de reglementare pentru ocrotirea pădurii este dată şi în Ţara Românească
în anul 1793.
O caracteristică a acestor prime legiuiri constă în faptul că ele reglementau dreptul
de proprietate şi de folosinţă asupra pădurilor, inclusiv fauna lor, şi totodată dădeau
unele recomandări silvice ca: stabilirea vârstei optime pentru tăiere, nevoia de a curăţa
pădurile, interzicerea păşunatului şi, lucru foarte interesant, se făceau chiar propuneri
pentru împăduriri în zonele lipsite de păduri.

b. Perioada modernă
În primele decenii ale secolului al XlX-lea, deşi apar noi coduri şi legi, Condica lui
Calimah, în Moldova, şi Condica lui Caragea, în Ţara Românească, aplicate între anii
1817 şi 1832, ele nu cuprind dispoziţii speciale cu privire la ocrotirea naturii şi a
vânatului.
Ca urmare a liberalizării comerţului în urma aplicării Tratatului de la Adrianopol
(1829), cultura cerealelor ia o mare dezvoltare, ceea ce determină creşterea
suprafeţelor agricole printr-o distrugere fără precedent a pădurilor şi o accelerată
3
R. Stancu, Gh. Deaconu, A. Richiţeanu, Saltiţa Stancu, op. cit., p. 96.
degradare a solurilor. În faţa acestei situaţii precare, generată de greşita înţelegere a
avantajelor comerţului liber, anumiţi oameni preocupaţi de viitorul bogăţiilor ţării cer
introducerea unor reglementări legale, care să oprească distrugerea pădurilor. Astfel, în
1843 în Moldova şi 1848 în Ţara Românească se introduc unele dispoziţii care să pună
ordine în exploatarea pădurilor ce aparţineau bisericii şi clerului, dispoziţii care, deşi nu
au dus la rezultate notabile, au prefigurat legile ce se vor adopta în cea de a doua
jumătate a secolului al XlX-lea, generate de noile condiţii create prin formarea statului
naţional şi cucerirea independenţei de stat a României.
În cadrul acestei intense activităţi înnoitoare, începute încă înainte de obţinerea
independenţei ţării şi care a determinat o accentuată dezvoltare a industriei, a
comerţului, a exploatării bogăţiilor solului şi subsolului, sunt adoptate o serie de legi şi
regulamente pentru protecţia pădurilor, a faunei cinegetice, a solului, a apei şi chiar o
lege cu referire la organizarea teritoriului şi sistematizarea localităţilor.
După abrogarea Regulamentului organic se revine la vechiul regim de libertate a
dreptului de vânătoare, care s-a menţinut până la apariţia primei legi a vânătorii din
1872. Dar chiar şi Codul penal român promulgat la 30 octombrie 1864 şi pus în aplicare
la 1 mai 1865, cuprindea două articole (art. 309 şi 368 alin. 1 şi 2), care prevedeau
unele restricţii privind vânătoarea în parcuri închise şi otrăvirea peştilor în bălţi, eleştee
ori havuzuri şi două articole (358 şi 360) care sancţionau incendierea pădurilor şi
fâneţelor. Aceste măsuri au fost completate de unele prevederi ale Legii pentru poliţie
rurală din decembrie 1868, care în articolul 102 a introdus, pentru prima dată în
România, oprirea vânătorii timp de patru luni pe an, interzicerea distrugerii cuiburilor şi
ouălor păsărilor de interes cinegetic, precum şi unele măsuri de combatere a
dăunătorilor şi bolilor la plante şi animale.
În anul 1872 apare Legea despre vânatu, prin care se reglementează dreptul de
vânătoare, introducând perioade de oprire a vânatului şi, foarte important, chiar
prohibiţia totală a vânătorii pentru unele specii. De asemenea, legea menţiona că
vânătoarea se face numai cu puşca sau călare şi prevedea sancţiuni pentru cei ce
săvârşeau infracţiuni.
Aceste legi se pare că nu au fost respectate, de vreme ce Alexandru Odobescu, în
1874, nu ştia nimic despre existenţa lor, când scria în Pseudokinegeticos că „La noi
până acum, nici legea nu prevede nimic, dar nici în altă oblăduiere nu simte trebuinţa de
a se amesteca în traiul, mai mult sau mai puţin tulburat al lighioanelor sălbatice” 4. În
Istoria vânătoarei, Gheorghe Nedici, de asemenea, nu face nici o menţiune despre
legea din 1872, indiferent dacă ea s-a respectat sau nu.
În acelaşi timp se intensifică preocuparea legiuitorului pentru sănătatea mediului
înconjurător, combaterea poluării produse de către stabilimentele industriale şi
comerciale. Prin Regulamentul zahanalelor (abatoarelor) adoptat la 5 iunie 1868, sunt
prevăzute măsuri de salubritate publică privind funcţionarea zahanalelor, astfel ca ele
să nu vicieze mediul înconjurător. La 17 iunie 1874 este adoptată Legea asupra
serviciului sanitar care cuprinde norme ce trebuiau respectate de proprietarii
stabilimentelor industriale pentru ca acestea să nu afecteze mediul înconjurător şi să
producă zgomot dăunător sănătăţii oamenilor şi animalelor.
Progresul economic înregistrat după obţinerea independenţei de stat, implicaţiile
acestui proces în echilibrele naturale au determinat elaborarea, în special în ultimul
4
R. Stancu, Gh. Deaconu, A. Richiţeanu, op. cit, p. 98, Gh. Nedici, Istoria vânătoarei, 1940, p. 555.
deceniu al secolului al XlX-lea, a unei adevărate legislaţii ecologice, la nivelul unui stat
dezvoltat din punct de vedere economic şi social.
Apare primul Cod silvic al României independente la 19 iunie 1881, care încearcă o
reglementare a regimului de exploatare a tuturor pădurilor ţării în scopul asigurării „pe
tot locul unde natura terenului şi a esenţelor vor permite, lemnul pentru lucru şi industrie
reclamate de necesităţile generale ale ţării.” Pentru prima dată este prevăzută de lege
necesitatea igienizării unor păduri indiferent de proprietar, în scopul antierozional, de
fixare a solului şi reglare a regimului apelor.
Măsurile cu caracter antipoluant sunt completate cu prevederile din noua Lege
sanitară din 1885. Pe baza ei, se elaborează şi se adoptă la 24 septembrie 1894,
Regulamentul pentru industriile insalubre - o lege modernă şi complexă pentru protecţia
mediului înconjurător.
Măsuri antipoluante au fost stabilite şi prin Regulamentul pentru consiliile de igienă
şi de salubritate publică apărut la 7 octombrie 1893, care cuprindea şi reglementări
referitoare la poziţia construcţiilor şi alinierea străzilor. Ele au fost completate prin
Regulamentul pentru alinierea satelor şi construirea locuinţelor ţărăneşti apărut la 14
iunie 1894, cu unele dispoziţii privind organizarea teritoriului şi sistematizarea satelor.
În anul 1899 (21 octombrie) apare şi Regulamentul pentru măsurile de apărare a
sănătăţii publice faţă de exploatările de petrol.
În vederea ocrotirii vegetaţiei apar Condiţiuni generale pentru exploatarea pădurilor
statului (11 iulie 1896) şi Legea pentru crearea unui fond necesar pădurilor, menţinerii
coastelor şi fixării terenurilor pe moşiile statului (16 mai 1900) care cuprindeau
reglementări importante referitoare la tăierea raţională şi reglementarea unor păduri
rezervate.

c. Dezvoltarea legislaţiei privind protecţia mediului înconjurător după al doilea

război mondial

După al doilea război mondial, la 17 octombrie 1950 s-a elaborat o nouă lege de
ocrotire a naturii, prin Decretul nr. 237, completat cu un regulament de aplicare aprobat
prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 518 din 1954. Ocrotirea naturii devine o
problemă de stat. S-a reorganizat Comisia pentru ocrotirea monumentelor naturii în
cadrul Academiei5.
Pe plan local, măsurile de administrare a monumentelor naturii au fost date în
competenţa primăriilor în perimetrul cărora se aflau rezervaţiile naturale.
Ulterior, în locul fostelor comisii regionale au fost înfiinţate subcomisii, pe lângă
filialele Academiei, în Cluj (1955), laşi (1956) şi pe lângă baza de cercetări ştiinţifice din
Timişoara (1959). Pe lângă aceste subcomisii au fost create Consiliile regionale de
îndrumare pentru ocrotirea naturii şi conservarea genofondului României, având
menirea să ţină legătura permanentă între Comisia pentru Ocrotire a Monumentelor
Naturii şi fostele comitete executive ale consiliilor populare şi de a le ajuta să-şi
desfăşoare activitatea.
H.C.M. nr. 518/1954, împuternicea comitetele executive ale consiliilor populare
judeţene, ca la propunerea Comisiei pentru Monumentele Naturii, să adopte măsuri
provizorii pentru ocrotirea faunei, florei, depozitelor fosiliere, peşterilor etc. aflate pe
5
Daniela Marinescu, op. cit., p. 27-30.
teritoriile propuse spre a dobândi calitatea de monument al naturii şi să prevină
executarea oricăror lucrări care ar putea prejudicia integritatea acestor obiective.
Ca urmare a activităţii Comisiei pentru Ocrotirea Monumentelor Naturii, numărul
rezervaţiilor a crescut de la 36 şi o suprafaţă de 15.000 ha în anul 1944, la 130 şi o
suprafaţă de 75.000 ha în anul 1965.
Apar şi o serie de reglementări speciale cu privire la diferiţi factori de mediu, ca, de
exemplu, protecţia resurselor de apă potabilă (Decretul nr. 1058/1967), Legea privind
gospodărirea apelor nr. 12/1972, Legea privind inspecţia sanitară de stat (Decretul nr.
974/1965) ş.a.
În perioada ce a urmat, exploatarea nemiloasă a resurselor solului, tăierile masive
de lemn din păduri au dus la scăderea îngrijorătoare a acestora, cu implicaţii asupra
florei şi faunei, poluarea apei şi aerului, introducerea unor tehnologii în industrie şi
agricultură defectuoase ecologic, urbanizarea şi sistematizarea prost înţelese cu urmări
dintre cele mai grave pe plan economico-social, exodul rural, creşterea forţată a
populaţiei şi odată cu aceasta a cerinţelor de hrană şi energie intrate în conflict cu
resursele naturale, preocupările pentru indicatorii economici imediaţi prin ignorarea
situaţiei resurselor de bază ale mediului pe care trebuie să se sprijine orice economie,
deteriorarea accentuată a condiţiilor de viaţă şi multe altele, au dus la declanşarea şi
agravarea crizei ambientale. Criza de strategie a gândirii economice în special, a
agravat conflictul dintre natură şi om, pe de o parte, dintre prezent şi viitor, pe de altă
parte.
Deşi pe plan legislativ, reglementările juridice, precum şi măsurile organizatorice
adoptate au creat cadrul juridic şi instituţional adecvat, aplicarea în fapt a măsurilor de
protecţie a mediului înconjurător au rămas numai literă moartă a legii.
După Conferinţa Mondială asupra mediului înconjurător, care a avut loc la
Stockholm în 1972, la 20 iunie 1973 se dă o nouă Lege privind protecţia mediului
înconjurător6, situând România printre primele ţări din lume - care dispunea de o lege-
cadru în acest domeniu, lege ce a fost întregită şi completată cu alte reglementări
sectoriale7.
În concepţia legiuitorului român, mediul înconjurător este constituit din „totalitatea
factorilor naturali şi ai celor creaţi prin activităţi umane care, în strânsă interacţiune,
influenţează echilibrul ecologic, determină condiţiile de viaţă pentru om şi dezvoltarea
societăţii” (art. 5 din Legea nr. 9/1973 ).
Factorii naturali ai mediului supuşi protecţiei în condiţiile legii sunt: aerul, apa, solul
şi subsolul, pădurile şi orice altă vegetaţie terestră şi acvatică, rezervaţiile şi
monumentele naturii. În acelaşi timp, legea prevede că se supun protecţiei aşezările
omeneşti şi ceilalţi factori creaţi prin activităţi umane.
Constituţia adoptată în anul 1991 a stabilit obligaţia statului de a asigura „refacerea
şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic.” De
asemenea, Constituţia a stabilit că „dreptul de proprietate obligă la respectarea
sarcinilor privind protecţia mediului.”
La 29 decembrie 1995 s-a adoptat o nouă Lege a protecţiei mediului nr. 137,
înlocuită la 22 decembrie 2005 de O.U.G. nr.195 la baza cărora, în scopul asigurării
unei dezvoltări durabile stau următoarele principii şi elemente strategice:

6
Legea nr. 9/1973, publicată în B. Of. nr. 91 din 23 iunie 1973.
7
Legea nr. 3/1962 de aprobare a Codului silvic, republicată în B. Of. nr. 22 din 8.09.1969.
 a) principiul precauţiunii în luarea deciziei;
b) principiul prevenirii riscurilor ecologice şi a producerii daunelor;
c) principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului
biogeografic natural;
d) principiul „poluatorul plăteşte”;
e) înlăturarea cu prioritate a poluanţilor care periclitează nemijlocit şi grav sănătatea
oamenilor;
f) principiul prevenirii, reducerii şi controlului integrat al poluării prin utilizarea celor
mai bune tehnici disponibile pentru activităţile care pot produce poluări semnificative;
g) crearea sistemului naţional de monitorizare integrată a mediului;
h) utilizarea durabilă;
i) menţinerea, ameliorarea calităţii mediului şi reconstrucţia zonelor deteriorate;
j) crearea unui cadru de participare a organizaţiilor neguvernamentale şi a populaţiei
la elaborarea şi aplicarea deciziilor;
k) dezvoltarea colaborării internaţionale pentru asigurarea calităţii mediului (art. 3).
Legea protecţiei mediului consacră şi garantează dreptul fundamental al omului la
un mediu sănătos; introduce sistemul de autorizare pentru activităţile potenţial
periculoase pentru mediu; consacră principiul răspunderii obiective în materie de daune
ecologice; reglementează o serie de mijloace stimulative pentru ocrotirea naturii;
asigură participarea publicului la luarea şi aplicarea deciziilor de mediu; prevede
obligaţiile şi răspunderile ce revin autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale în
domeniul protecţiei mediului ş.a. reprezentând un real progres în reglementarea
raporturilor sociale de mediu, dar nu şi suficient având în vedere celeritatea schimbărilor
ce se produc în starea şi calitatea mediului şi soluţiile complexe ce se impun a fi luate
pentru ameliorarea, refacerea şi dezvoltarea durabilă a acestuia.
O.U.G. nr.195/2005 este completată de o serie de reglementări sectoriale, cum
sunt: Codul silvic, aprobat prin Legea nr. 26/1996, actualizată, Legea apelor nr.
107/1996, actualizată, Legea privind desfăşurarea activităţilor nucleare nr. 111/1996,
republicată şi actualizată, Legea fondului cinegetic şi a protecţiei vânatului nr. 103/1996,
republicată şi actualizată, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 243/2000 privind
protecţia atmosferei, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 236/2000 privind regimul
ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice,
Legea nr. 192/2001 privind resursele acvatice vii, pescuitul şi acvacultura ş.a.
În anul 1991, s-a înfiinţat ca autoritate publică centrală (prin H.G. nr. 264) Ministerul
Mediului, în prezent Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor.
Având în vedere proporţiile îngrijorătoare ale poluării mediului, în ansamblul
componentelor sale, în România, ocrotirea şi ameliorarea acestuia este condiţia sine
qua non pentru ridicarea calităţii vieţii oamenilor şi asigurarea condiţiilor optime de trai
pentru generaţiile viitoare.
 2. NOŢIUNEA DE MEDIU ÎNCONJURĂTOR ŞI NOŢIUNEA DE RESURSE
NATURALE

Noţiunea de mediu înconjurător este una din noţiunile fundamentale care stau la
baza ecologiei8 ca ştiinţă, fiind susceptibilă în raport cu necesitatea punerii în valoare
sau a ocrotirii elementelor sale componente, de reglementare juridică9.
Savantul român Emil Racoviţă a definit mediul înconjurător ca fiind „totalitatea
înfăptuirilor, fenomenelor şi energiilor lumeşti ce vin în contact cu o fiinţă, de care
depinde soarta acesteia şi a căror acţiune provoacă o reacţiune în zisa fiinţă”10.
Într-o accepţie modernă, Şt. Vancea, defineşte mediul ca fiind „totalitatea condiţiilor
energetice, fizice, chimice şi biologice care înconjoară o fiinţă sau grupurile de fiinţe şi
cu care acestea se găsesc în relaţii permanente de schimb”.
În limbajul curent, potrivit definiţiei de dicţionar, termenul de mediu are o dublă
accepţie: „cadru de viaţă al individului şi ansamblul condiţiilor susceptibile să acţioneze
asupra organismelor vii şi activităţilor umane”.
Într-o reglementare comunitară (Directiva din 27 iunie 1967), prin mediu se înţelege:
„apa, aerul, solul şi relaţiile dintre ele, precum şi relaţiile dintre acestea şi organismele
vii”11.
Faţă de aceste înţelesuri, trebuie arătat că definiţia mediului ca obiect de protecţie
juridică trebuie subordonată acestui scop, respectiv, protecţia juridică prin mijloace de
dreptul mediului. De asemenea, termenul trebuie analizat aşa cum diferite acte
normative îl definesc (legi naţionale privind protecţia mediului, reglementări
internaţionale, reglementări naţionale sau internaţionale sectoriale etc.).
Aceste elemente Ie-a avut în vedere şi legiuitorul român care, atunci când s-a referit
la mediul înconjurător, a considerat că este constituit din „totalitatea factorilor naturali şi

8
Provenind din combinaţiile cuvintelor greceşti oikos - casă şi logos - ştiinţă, studiu, cuvântul derivat „ecologie”
avea la origine, sensul de „ştiinţă despre gospodărirea naturii”.

Denumirea a fost introdusă în ştiinţă de biologul darwinist Ernst Haeckel (1866) care a definit ecologia drept
„ansamblul cunoştinţelor ştiinţifice despre relaţiile organismului cu mediul extern”. Trei ani mai târziu, el a extins
definiţia de mai sus, dându-i sensul de „Teoria despre economia, despre organizarea organismelor animale” la care a
adăugat probleme privind transportul şi transformările de materie şi energie din comunităţile de organisme vii
(biocenoze). La origine, ecologia era, deci după Haeckel, o ecologie „animală” şi de aceea nu este de mirare că în
paralel s-a dezvoltat şi o ecologie a plantelor, iar ulterior, o ecologie a microorganismelor.

Ecologia a fost numită de-a lungul timpului „acoperişul ştiinţelor” sau „punte între ştiinţe” datorită inter sau plurii
disciplinarităţii implicate în studiul ei.

Într-o mare măsură interdisciplinaritatea se relevă în cercetarea complexelor de ecosisteme ce alcătuiesc orice
peisaj (geologia, ecologia peisajului) şi care sunt obiectul de studiu al geografiei.

Ca ştiinţă biologică, ecologia foloseşte o serie de date şi metode elaborate de numeroase alte ştiinţe: fizică, chimie,
geologie, botanică, zoologie, genetică, fiziologie, biogeografie etc.

Se poate spune că ecologia este „ştiinţa gospodăririi planetei” căci mediul ambiant este o „casă creată pe pământ
de către vieţuitoare”.

Obiectul său de studiu îl constituie în esenţă, biosfera care s-a dezvoltat pe trei compartimente: atmosferă, hidrosferă
şi litosferă, care întrunesc condiţiile necesare manifestării vieţii.
9
Daniela Marinescu, op. cit., p. 35-38.
10
Şt, Vancea, Curs de ecologie generală, Universitatea Al. loan Cuza, laşi, 1972, p. 17.
11
AI. Kiss, Droit international de l’environnement, Ed. A. Pedone, Paris, 1989, p. 4.
ai celor creaţi prin activităţi umane care, în strânsă interacţiune, influenţează echilibrul
ecologic, determinând condiţiile de viaţă pentru om, de dezvoltare a societăţii”12.
Actuala lege a protecţiei mediului O.U.G. nr.195/2005 defineşte în art.1 alin.(2)
mediul ca fiind: „ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul,
subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate
materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune,
cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv valorile materiale şi spirituale,
calitatea vieţii şi condiţiile care pot influenţa bunăstarea şi sănătatea omului”.
Conform acestei definiţii, în accepţie globală, realitatea desemnată prin conceptul
de „mediu” este alcătuită din: atmosferă, geosferă, biosferă, sociosferă şi cosmos.
În literatura juridică de specialitate şi în reglementările existente în diferite state,
precum şi în unele documente ale organizaţiilor internaţionale se utilizează în acelaşi
timp cu noţiunea de mediu înconjurător, expresiile de „mediu biologic”, „mediu ambiant”
sau chiar „ mediu uman”, ca variante ale acestuia, reflectând legăturile complexe dintre
statutul social al omului şi contextul său ecologic, în funcţie de realitatea concretă
determinată de factorii politici, economici şi culturali existenţi în fiecare stat, avându-se
în vedere dimensiunile acestei probleme pe plan internaţional.
Se desprinde însă ca tendinţă generală, includerea în compunerea mediului
înconjurător, alături de elementele naturale şi cele create de om.
Această orientare ni se pare pe deplin justificată, dacă avem în vedere faptul că
relaţia om-natură, înţeleasă în accepţiunea unei conexiuni organice între elementele ce
o compun, a constituit întotdeauna - şi azi mai mult ca oricând - una dintre condiţiile
esenţiale ale propăşirii societăţii omeneşti, definind în ultimă instanţă însăşi calitatea
vieţii şi nivelul de civilizaţie.
Ca urmare şi termenul de „legislaţie ecologică” este mai larg decât cel de „legislaţie
pentru ocrotirea naturii” incluzând în sfera sa, întreaga ambianţă ecologică în cadrul
căreia se desfăşoară cvasitotalitatea activităţilor socio-umane.
În accepţia sa politică, ocrotirea naturii, ca şi protecţia mediului înconjurător,
considerat în ansamblul său, este o condiţie indispensabilă a progresului social. În
acelaşi timp, realităţile contemporane ne conving tot mai mult că ideea de politică
ecologică trebuie să dobândească aceeaşi importanţă ca politica economică,
generalizându-se tot mai mult convingerea că prognoza ecologică trebuie să devină tot
atât de importantă pentru fundamentarea deciziilor ca şi cea economico-socială.

12
Art. 1 din Legea nr. 9/1973.
REGLEMENTAREA RAPORTURILOR OM-NATURĂ DE-A LUNGUL TIMPULUI. DE
LA DREPTUL NATURII LA DREPTUL MEDIULUI

CHESTIONARUL NR. 2

1. Care dintre următorii domnitori a dat “legea braniştei”?

a) Ştefan cel Mare;
b) Ştefan Tomşa;
c) Vlad Vintilă.
2. Primul Cod silvic românesc a apărut sub denumirea de:
a) “Primele orânduieli ale pădurii”;
b) “Orânduiala de pădure”;
c) “Opreliştile de stricare a pădurii”.
3. Prima lege modernă şi complexă pentru protecţia mediului înconjurător a fost
adoptată:
a) la 24.09.1894;
b) la 14.06.1894;
c) la 07.10.1893.
4. După Conferinţa Mondială asupra mediului înconjurător care a avut loc la
Stocholm în 1972, a fost elaborată prima lege privind protecţia mediului înconjurător. În
ce an a fost adoptată?
a) 1973;
b) 1972;
c) 1974.
5. Care din următoarele principii stau la baza Legii 137/1995, Legea protecţiei
mediului?
a) principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului geografic
natural;
b) principiul “poluatorul plăteşte”;
c) principiul răspunderii pentru deciziile luate.
6. În ce an a fost înfiinţat ministerul mediului?
a) 1991;
b) 1992;
c) 1993.
7. În conformitate cu Directiva comunitară din 27.06.1967 prin mediu se înţelege:
a) totalitatea condiţiilor energetice, fizice, chimice şi biologice care înconjoară o
fiinţă;
b) apa, aerul, solul şi relaţiile dintre ele, precum şi relaţiile dintre acestea şi
organismele vii;
c) totalitatea înfăptuirilor, fenomenelor şi energiilor lumeşti ce vin în contact cu o
fiinţă.
8. Care dintre următoarele expresii sunt utilizate în acelaşi timp cu noţiunea de
mediu înconjurător:
a) “mediu biologic”;
b) “mediu ambiant”;
c) “mediu uman”.
 9. Noţiunea de “legislaţie ecologică” este mai largă decât:
a) “legislaţia pentru ocrotirea naturii”;
b) “legislaţia pentru ocrotirea mediului înconjurător”;
c) “legislaţia pentru ocrotirea fiinţelor umane”.
10. Ocrotirea naturii ca şi protecţia mediului înconjurător, considerat în ansamblul
sau, este o condiţie?
a) indispensabilă a progresului social;
b) obligatorie în progresul social;
c) nu este obligatorie.
 RĂSPUNSURI

CHESTIONAR NR. 2

1. a;
2. b;
3. a;
4. a;
5. a, b;
6. a,
7. b;
8. a, b, c;
9. a;
10. a.