Tema 5: Teoria comportamentului producătorului

1 .Producţia şi factorii de producţie.

2.Combinarea factorilor de producţie. Produsul total, mediu şi marginal al factorilor de producţie.
3.Izocuante. Harta izocuantelor.
4.Esenţa şi tipologia costurilor de producţie.

-1-
Obiectul activităţii economice îl constituie prelucrarea resurselor, folosirea lor cu rezultate tot mai
bune, ceea ce se traduce printr-o funcţie de maximizare a efectelor utile şi de minimizare a consumului
de resurse. În cadrul acesteia un rol deosebit de important îl are producţia, respectiv procesul
transformării sau conversiei unor bunuri (inputuri) în alte bunuri (outputuri)
Cu alte cuvinte, am spune că procesul de combinare și utilizare eficientă a factorilor de producție
în scopul creării de bunuri și servicii pentru satisfacerea nevoilor consumatorilor reprezintă procesul
de producție. Acest proces se desfășoară în cadrul întreprinderii.

Figura 1 Proces de producție

Premisa activităţii economice de producţie o constituie existenţa factorilor de producţie. Ce sunt

factorii de producție? Atît din punct de vedere istoric, cît și logic, punctul de plecare a studierii
factorilor de producție îl constituie resursele economice.
Unii autori pun semnul de egalitate între resursele economice și factorii de producție, în realitate
factorii de producție constituie acea parte a resurselor economice care este atrasă și consumată în
procesul de producție Factorii de producție (input sau intrări) reprezintă toate elementele necesare
pentru fabricarea unui bun sau serviciu oarecare (output sau ieșiri), care sînt utilizate în procesul de
producție.
Aceștea se clasifică în factori tradiționali, respectiv munca, natura, capitalul și nefactori precum
informația, progresul tehnic științific, abilitatea întreprinzătorului etc.

Factorii de producție

tradiționali nefactori

munca natura capitalul abilitatea

informația PTȘ
întreprinzătorului
Figura 2 Clasificarea factorilor de producție
Munca este o activitate umană conştientă, un efort fizic şi intelectual, prin care oamenii, acţionând
asupra naturii, obţin bunurile de care au nevoie. Munca este factorul determinant al oricărei activităţi
economice.
Prin muncă se combină şi se utilizează ceilalţi factori de producţie.
Analizînd factorul de producție „munca”, este necesar de a face distincție între muncă și forța
de muncă. Astfel, forța de muncă constituie totalitatea aptitudinilor fizice și intelectuale ale omului,
potențialul lui de muncă, pe care acesta îl pune în valoare atunci cînd muncește
Factorul de producţie „munca" poate fi analizat atît din punct de vedere cantitativ, cît şi
calitativ.
Dimensiunea cantitativă a factorului „muncă" este determinată de: a) durata săptămînii de
muncă şi b) numărul de lucrători implicaţi în procesul de producţie. Pentru a afla numărul de persoane
ocupate în activitatea economică, se porneşte, de obicei, de la analiza populaţiei totale.
Populaţia totală constituie ansamblul persoanelor care trăiesc într-o ţară oarecare. Iată schema divizării
populaţiei în diferite categorii:
populaţia totală - copiii şi pensionarii (populaţia în afara vîrstei de muncă) = populaţia adultă;
populaţia adultă - invalizii adulţi = populaţia activă sau populaţia aptă de muncă (între 15 şi 65
de ani);
populaţia activă - menajerele, studenţii, elevii care au vîrsta legală de muncă = populaţia activă
disponibilă;
populaţia activă disponibilă - şomerii = populaţia ocupată.

În linii mari, populaţia activă constituie, în medie, 45-50% din populaţia totală, restul:
aproximativ 30% reprezintă populaţia tînără şi aproximativ 20% - pensionarii. în ultimele decenii.
În Republica Moldova, la începutul anilor 1990, cînd funcţionau toate întreprinderile, din cele
4,3 milioane de locuitori populaţia ocupată constituia circa 47%.
Dimensiunea calitativă a factorului „muncă" este determinată de caracterul specializării ţării
respective, de structura populaţiei ocupate pe ramuri şi sectoare de activitate, de gradul de calificare şi
de experienţa de muncă a fiecărui individ în parte.
Munca, privită ca factor de producţie, „îmbracă" mai multe forme: intelectuală şi fizică;
calificată şi necalificată; de conducere şi de execuţie; de inovaţie şi de aplicare; individuală şi
colectivă.
Natura, în calitate de factor de producţie, constituie totalitatea elementelor naturale pe care
omul le foloseşte pentru obţinerea bunurilor şi serviciilor. Elementele întrunite sub denumirea de
factor de producţie „natură" sînt: pâmîntul, resursele de minerale şi de combustibil, resursele de apă,
pădurile, aerul, clima.
În lumea contemporană, factorul „natură" participă la procesul de producţie în principal sub
formă de materie primă. Cele mai bogate ţări în resurse naturale sînt Rusia şi Statele Unite ale
Americii.
Resursele naturale pot fi grupate după diferite criterii, printre care:
1. după destinaţie: utilizate ca bunuri de consum, dar şi ca bunuri de producţie (aer, apă,
energie solară); utilizate doar ca bunuri de producţie (diferite tipuri de minereuri, rezervele de uranium
ş.a.).
2. după gradul de regenerare: resurse parţial regenerabile (apa, aerul, fauna, etc.); resurse
neregenerabile – create prin transformări naturale care nu se mai reproduc (zăcăminte de fier,
zăcăminte de metale preţioase, zăcăminte de gaze şi petrol).
Principalul element al factorului „natură" este pămîntul. În sens restrîns, pămîntul se identifică
cu fondul funciar al unei ţări, care, după structura sa, cuprinde:
a) terenuri agricole (pămînturi arabile şi plantaţii multianuale; păşuni);
b) terenuri cu destinaţie forestieră;
c) terenuri cu destinaţie specială (căi de comunicaţie, baze militare, poligoane);
d) terenuri destinate localităţilor (construcţii, străzi, pieţe etc).
Trebuie de menţionat aici că datorită ritmului extreme de dezvoltare a omenirii în ultimul secol
şi exploatării masive a zăcămintelor naturale, suntem astăzi martorii epuizării cu o repeziciune
uimitoare a resurselor naturale. Pentru a rezolva problema oamenii sunt în căutarea altor surse
alternative de energie, fiind luat în calcul şi aspectul ecologic.
Capitalul, privit ca factor de producţie, constituie ansamblul bunurilor folosite pentru
confecţionarea altor bunuri, destinate vînzării în scopul obţinerii unui profit.
În sens larg, după natura sa, capitalul se împarte în:
a) capital real, numit şi „tehnic” sau „fizic”, materializat în mijloace de producţie, cum ar fi: materia
primă, utilajele, clădirile, instalaţiile, drumurile etc;
b) capital financiar, sub forma activelor financiare (bani în numerar sau depozite bancare, acţiuni,
obligaţiuni, titluri comerciale etc).
Capitalul real (tehnic) şi capitalul financiar, în ansamblul lor, formează capitalul economic.
Capitalul real, care este de fapt un sinonim al factorului de producţie „capitalul”, după criteriul duratei
utilizării sale şi al modalităţilor de înlocuire, se divizează în:
a) capital fix;
b) capital circulant.
Capitalul fix este acea parte a capitalului real care participă la mai multe cicluri de producere,
se depreciază progresiv prin trecerea treptată a valorii sale asupra produsului creat, pe parcursul unei
perioade de timp.
Elementele capitalului fix sînt: utilajul, instrumentele, calculatoarele şi roboţii industriali,
clădirile cu destinaţie productivă, mijloacele de transport, animalele de muncă şi de reproducţie,
plantaţiile multianuale etc.
În timpul utilizării sale, capitalul fix este supus procesului de depreciere, care constă în
diminuarea treptată a calităţilor lui tehnice şi economice. Capitalul este supus deprecierii (sau uzurii)
fizice şi morale.
Uzura fizică constituie pierderea treptată a proprietăţilor tehnice de exploatare a capitalului fix
sub influenţa utilizării sale productive sau a acţiunii factorilor naturali. În urma uzurii fizice, capitalul
fix este scos din funcţiune şi urmează a fi înlocuit integral sau reparat.
Uzura morală, numită adeseori şi „involuntară”, constituie pierderea parţială a valorii
capitalului fix în urma apariţiei şi comercializării unor mijloace de producere mai ieftine şi/sau mai
productive. În condiţiile progresului tehnic, pot fi uzate moral chiar şi echipamentele noi, încă
neutilizate, care sînt depăşite din punctul de vedere al caracteristicilor tehnice de către alte
echipamente mai calitative, mai performante.
Amortizarea capitalului fix este un proces de recuperare a valorii capitalului fix pe baza trecerii
acestuia asupra costului de producție. Odată vîndută producția, partea corespunzătoare amortizării se
acumulează într-un fond special numit „fondul de amortizare”, care la sfîrșitul durate de viață a
capitalului fix va face posibilă înlocuirea acestuia
Capitalul circulant este acea parte a capitalului real care participă la un singur ciclu de
producere, transferându-şi întreaga valoare asupra produsului finit, dintr-o singură dată.
Din capitalul circulant fac parte: materia primă, materialele de bază şi auxiliare, combustibilul şi
energia, apa, semifabricatele etc.
Etapa inițială de formare a capitalului o constituie investițiile de capital, care reprezintă
cheltuielile efectuate pentru crearea și modernizarea elementelor de capital.
Sistemul informaţional, ca neofactor de producţie, asigură: reglarea, fără participarea nemijlocită
a omului, a unor procese de producţie; conducerea de la distanţă a unor maşini şi utilaje; programarea,
lansarea şi urmărirea proceselor de producţie; înlocuirea factorului muncă prin sistemul de maşini
(robotizarea).
Informaţiile se deosebesc de resursele economice clasice printr-o serie de particularităţi ce privesc:
producerea informaţiilor, gestionarea, tranzacţionarea pe piaţă şi consumul specific al acestor resurse.
Trăsăturile sistemului informaţional modern:
 producerea informaţiilor are caracter neîntrerupt şi practic nelimitat;
 stocul de informaţii se extinde şi se îmbogăţeşte continuu;
 informaţia nou produsă are caracter de unicat (nu este reprodusă prin simpla repetare a
procesului de producţie, fiind un rezultat al actului creativ, intelectual);
 informaţia ca resursă este supusă unor reguli specifice de gestionare, acces şi protecţie
(protecţia dreptului de proprietate asupra acestui bun se realizează prin licenţe,brevete,
patente, mărci înregistrate etc.) informaţia nou creată şi oferită pe piaţă cunoaşte un proces
specific de tranzacţionare (cumpărătorul nu-l deposedează, de regulă, pe vânzător de
utilitatea informaţiei respective sau de posibilitatea de a o oferi pe piaţă şi altor beneficiari);
 informaţia cunoaşte un proces specific de consum (consumul informaţiei nu are un caracter
distructiv şi nici de uzură fizică, ea rămâne în continuare o resursă disponibilă, utilizabilă,
cunoscând doar o uzură morală);
  stocul de informaţii disponibile şi refolosibile pot fi integrate în fiinţa umană sub formă de
cunoştinţe şi experienţă (capital uman), iar altele sunt depozitate pe suporţi materiali, cum
sunt: hârtia, filmul, discul, benzile magnetice, circuitele integrate etc.
Progresul tehnico-ştiinţific, ca neofactor de producţie, contribuie la: modernizarea şi
diversificarea produselor, perfecţionarea echipamentelor şi tehnologiilor de producţie; aplicarea noilor
surse de materii prime şi energie; îmbunătăţirile în domeniul comercializării bunurilor, al transportului
şi comunicaţiilor; perfecţionarea metodelor de organizare a producţiei şi a activităţii manageriale etc.
Revoluţia ştiinţifică şi tehnică actuală permite înlocuirea aproape totală a efortului fizic şi în măsură
sporită a celui intelectual.
Se consideră că, în condiţiile actuale, o firmă îşi poate asigura viabilitatea tehnologică numai
prin alocarea unei cote de cel puţin 8 – 10% din cifra sa de afaceri pentru acţiuni de cercetare-
dezvoltare.
Abilitatea întreprinzătorului, ca neofactor de producţie, este apreciată ca un tip special de
resursă umană, care se referă la capacitatea de a combina în modul cel mai eficient natura, munca şi
capitalul; la creativitatea şi iniţiativa de a produce bunuri şi de a găsi noi căi de comercializare a
acestora, la asumarea riscului în activităţi economice. Un bun întreprinzător trebuie să întrunească
următoarele calităţi: să fie un bun strateg, un administrator capabil, un excelent negociator, psiholog,
comerciant şi chiar executant sârguincios al unor acţiuni cu caracter operaţional. Economistul american
C. McConnell atribuie acestui neofactor următoarele funcţii: are iniţiativă în combinarea resurselor –
pământ, muncă şi capital – în producerea bunurilor şi serviciilor;este cel care dirijează politica în
firmă; este un novator – cel care încearcă introducerea de noi produse, tehnologii şi instrumente sau de
noi forme de organizare a întreprinderii;este purtătorul riscului – răsplata pentru timpul, efortul şi
abilitatea sa poate fi profitul, dar şi pierderea şi chiar falimentul. Ca factor de producţie, abilitatea
întreprinzătorului reprezintă un element decisiv de progres, în măsura în care economia contemporană
este bazată pe inovare tehnologică şi pe dinamica schimbărilor calitative. Comportamentul
antreprenorial este tipul de comportament viabil şi legitim într-o economie sănătoasă. El nu poate şi nu
trebuie confundat cu comportamentele speculative, care deformează conţinutul liberei iniţiative, prin
încercarea de a obţine profituri din modificarea conjuncturii economice, mizându-se pe producerea
unor anumite bunuri (servicii) în situaţii favorabile pentru speculator.

-2-
Analiza combinării factorilor de producţie ne arată că acelaşi volum de producţie se poate
obţine printr-un număr mare de combinări, dar în realitate agentul economic nu dispune decît de un
număr limitat de posibilităţi. În procesul de combinare a factorilor de producţie, cantitatea unui factor
nu poate fi constant sporită, deoarece duce la reducerea volumului de producţie suplimentar obţinut,
din motivul că un număr cît mai mare de unităţi din factorul variabil se combină cu o parte din ce în ce
mai mică din factorul constant.
În perioadă scurtă de timp analiza eficienței utilizării factorilor de producție se realizează cu
ajutorul următorilor indicatori microeconomici
1. Producţia totală (Produsul total) – volumul de producţie obţinut în urma utilizării unei
anumite cantităţi de factor de producţie.
2. Productivitatea medie (Produsul mediu) – se obţine ca raport dintre producţia totală şi
factorul de producţie variabil utilizat, ne arată cîte unităţi de produs corespund unei unităţi de factor de
producţie utilizat.

Q Q
WM=
FP(v )
; W ML=
L
unde:
WM – productivitatea medie;
WML – productivitatea medie a muncii;
Q – volumul de producție obținută;
FP(v) – factorul de producție variabil;
L – factorul de producție munca.

3. Productivitatea marginală (Produsul marginal)(Wmg), reprezintă producţia suplimentar

obţinută ca urmare a folosirii unei unităţi suplimentare din factorul de producţie variabil utilizat.
 ∆Q ∆Q
Wmg¿ ; Wmg(L)¿ ; ∆Q=Q1-Q0; ∆L=L1-L0
∆ FP ∆L
unde:
Wmg – productivitatea marginală;
∆Q – suplimentul de producție obținut
∆L – cantitatea suplimentară de muncă
∆FP - cantitatea suplimentară din factorul de producție

Atunci când se analizează un anumit proces de producţie, este bine să se utilizeze clasificarea
resurselor în fixe şi variabile.
Evoluţia acestor indicatori şi dependenţa dintre ei este caracterizată de legea randamentelor
neproporţionale – stipulează că dacă vom mări progresiv utilizarea unui factor orecare (munca, de
exemplu) în timp ce ceilalți vor rămîne neschimbați, produsul marginal al factorului variabil va fi
neproporțional – la început va crește, apoi va atinge un punct de stabilitate, după care va descrește.

Tabelul 1 Relația dintre produsul total, mediu și marginal

Produsul
Factorul capital Factorul muncă marginal al Produsul mediu
Produsul total
(fix) (variabil) factorului la 1 lucrător
variabil
50 1 300 300 300
50 2 650 350 325
50 3 1000 350 333
50 4 1150 150 288
50 5 1250 100 250
50 6 1300 50 217
50 7 1250 -50 179
 Figura 3 Legea randamentelor neproporționale
1400
1300
1250 1250
1200 1150

Produsul total, mediu si marginal 1000

1000

800
650
600

400 350
325 350
333
300 288
250 217
200 150 179
100
50
0 -50
1 2 3 4 5 6 7

-200

Factorul variabil (numărul de lucrători)

Curba produsul total Curba produsul marginal

Curba produsul mediu

Din tabelul 1 se observă că în cazul creșterii factorului variabil (munca) atît produsul total, cît
și produsul mediu și cel marginal se modifică în acelaș fel: pe măsură ce se mărește factorul muncă,
produsul total crește și el pînă la un punct oarecare, dar în proporții mai mici decît se mărește factorul
muncă, apoi descrește; produsul mediu, de asemenea, după o creștere, se stabilizează, apoi începe să
scadă.
Figura 3 construită pe baza exemplului din tabelul 1, ilustrează grafic faptul că o dată cu
mărimea factorului muncă produsul total crește, deși cu o rată descrescătoare, dar pînă în momentul în
care produsul marginal devine negativ. Produsul marginal, după o primă fază de creștere, începe să
scadă, provocînd astfel reducerea produsului mediu. Produsul marginal este egal cu produsul mediu
doar în punctul maxim al acestuia (în exemplu de mai sus, atunci cînd sunt folosiți trei lucrători).

Pe termen lung toţi factorii de producţie sunt variabili, din acest motiv agentul economic
urmăreşte să înlocuiască factorii de producţie deficitari sau costisitori, cu alţii care sunt mai accesibili din
punct de vedere tehnic sau economic în scopul realizării obiectivelor propuse.
Substituirea factorilor de producţie este un proces de înlocuire totală sau parţială a unui factor cu
altul în scopul asigurării condiţiilor pentru menţinerea la acelaşi nivel a rezultatelor activităţii. Substituirea
factorilor de producţie are la bază următoarele principii:
1.tehnice, se referă la compatibilitatea şi adaptabilitatea factorilor de producţie.
2.economice, cuprinde:
- Productivitatea marginală. Agentul economic v-a decide înlocuirea unui factor Y, dacă
productivitatea marginală a factorului cu care v-a fi înlocuit X, este mai mare sau cel puţin egală cu cea
a factorului pe care îl înlocuieşte. Wmg (y) ≤ Wmg (x).
- Rata marginală de substituţie. Cantitatea suplimentară dintr-un factor necesară pentru a
compensa reducerea cu o unitate a celuilalt factor, astfel încît producţia să se menţină constantă. Se
determină ca raport dintre variaţia factorilor ce urmează a fi substituiţi.

RMS =− ∆K/∆L= Wmg (K)/ Wmg (L)

Astfel, cu cît productivitatea marginală a factorului substituit este mai mare cu atît şi cantitatea
factorului dat necesară pentru înlocuirea unui factor va fi mai mai mică şi invers. În funcţie de
productivitatea marginală a factorilor care se înlocuiesc reciproc RMS se poate manifesta în 2 moduri:
- RMS descrescătoare;
 - RMS constantă curba.
În analiza comportamentului producătorului RMS reprezintă panta izocuantei (curba de
izoproducţie). Izocuanta este reprezentarea a diferitor combinaţii (A, B, C) între factorii de producţie
(K, L), care permite realizarea aceluiaşi volum de producţie.
Ansamblul de izocuante ce pot fi scrise într-un sistem formează harta izocuantelor, ce reflectă
posibilităţile de producţie ale agentului economic.

Figura 2 Curbele de izoproducție (izocuantele)

Din figura 2 se vede că pe aceeași izocuantă producția este constantă, adică aceeași cantitate de
produs se poate obține prin combinarea a 6 unități de capital fix (K) cu o unitate de muncă (L), a 4
unități de K cu 2 unități de L, a 2 unități de K cu 4 unități de L etc.
În același timp, fiecare izocuantă reprezintă o mulțime de combinații pentru obținerea aceleiași
cantități de produs. Curba Q1 reprezintă variantele de combinații pentru obținerea unei cantități mai
mari de bunuri decît în cazul curbei Q0 iar curba Q2 – o cantitate mai mare decânt în cazul curbei Q1
Izocuantele au următoarele particularităţi:
- nu se pot intersecta;
- sunt convexe și descrescătoare;
- înclinaţia curbelor este dată de RMS.
Un producător își poate imagina diferite combinații de factori de producție corespunzătoare
unor niveluri date de producție, dar atunci cînd decid de ce, cât și cum să producă apare problema
resurselor financiare de care dispune.
Ansamblu combinațiilor de factori de producție pe care producătorul le poate realiza cu aceeași
cheltuială formează izocostul producției. Dacă vom nota cu PK prețul factorului de producție capital, cu
PL prețul factorului de producție muncă și cu CT resursele financiare pe care producătorul dorește și
poate să le cheltuiască pe cei doi factori de producție, dreapta izocostului se va scrie: CT=K*PK+L*PL,
în care K și L sunt cantitățile consumate din factorii de producție.
Grafic, dreapta izocostului se va reprezenta după cum urmează:

CT/PK

CT/PL L
Figura 3 Izocostul producției
Atunci cînd cresc resursele de care dispune producătorul, dar prețurile factorilor de producție nu se
modifică, panta izocostului nu se modifică, dar izocostul se deplasează către dreapta; cînd resursele
producătorului scad, dreapta izocostului se deplasează către stînga.
Cînd se modifică prețul factorilor de producție izocostul devine mai abrupt sau mai plat în
funcție de raportul dintre prețurile celor doi factori. Dacă se modifică prețul unui singur factor de
producție, izocostul se deplasează către dreapta cînd prețul scade și către stînga cînd prețul crește.
Producătorul, la fel ca și consumatorul, va începe să producă maximum posibil cu resurse de
care dispune, ceea ce înseamnă că producția este optimă în punctul de tangență al dreptei izocostului
la curba de izoproducție.

CT/PK

CT/PL L
Producătorul urmărește să-și maximizeze producția suplimentară obținută la o unitate monetară
cheltuită. Combinaţia optimă capital - muncă este aceea în care produsele marginale ale celor doi
factori raportate la preţurile lor sunt egale.
Profitul va fi maxim dacă se realizează condiția:
WmgL/PL=WmgK/PK

-3-
Costul de producţie reprezintă totalitatea cheltuielilor, în expresie monetară, pe care producătorul le
efectuează pentru producerea şi comercializarea bunurilor economice.
Consumul de factori de producţie exprimat în preţul de procurare al acestora se regăseşte în funcţia de
cost, care exprimă legătura dintre consumul de factori (natură, muncă, capital) şi preţul lor de
procurare sub forma:
C = K * P(K) + L * P(L) + N * P(N) – funcţia costului de producţie.
Deoarece costurile au o componență foarte eterogenă, clasificarea lor se face după mai multe criterii.
După natura lor costurile se împart:
1. Costuri materiale – care formează substanța produselor, sînt determinate de consumul următoarelor
elemente ca: materia primă, combustibilul, energie, semifabricate etc.;
2. Costuri de muncă – cuprind salariile angajaţilor, cotizaţiile sociale şi contribuţiile la fondul de
şomaj;
3. Costuri generale – cuprind elemente ca: chiria, dobânzi, impozite pe clădiri, cheltuieli cu aparatul
administrativ.
Din punct de vedere al modului de calcul, costurile se împart:
1. Cost explicit – cheltuielile suportate pentru procurarea factorilor de producţie din afara
întreprinderii;
2. Cost implicit – cheltuielile de resurse proprii ale proprietarului întreprinderii;
3. Cost contabil – cuprinde costurile explicite, precum şi amortizarea, şi ele sînt reflectate în evidenţa
contabilă a întreprinderii;
4. Cost economic – un concept mai larg decît costul contabil, deoarece pe lîngă costul explicit, el mai
cuprinde şi costul implicit, şi care nu sunt reflectate în evidenţa contabilă.
În raport cu componenţa sa şi reacţia lor la volumul de activitate, costul de producţie poate fi:
1. Cost fix (CF) – constituie acea parte a costului care nu se schimbă atunci cînd se modifică volumul
producției, (cheltuieli de administrare și chirie, combustibil pentru încălzire și energie pentru
iluminare, amortizarea clădirii și echipamentului, dobînzile etc.).
2. Cost variabil (CV) – constituie cheltuielile a căror mărime se modifică în funcție de volumul
producției. Odată cu creşterea volumului producţiei, cresc şi cheltuielile respective (salariul
personalului productiv, cheltuielile cu materii prime, apă combustibil și energie pentru producție etc.).

După gradul de generalizare distingem:

1. Cost total (CT), ce se determină ca sumă dintre costul fix şi costul variabil, şi ne arată totalitatea
cheltuielilor efectuate pentru producerea unui anumit volum al producţiei.
CT = CF + CV
2. Costul mediu/unitar (CM) – se determină ca raport dintre costul total şi cantitatea producţiei
obţinută, şi ne arată ce parte din costurile totale revin unei unităţi de produs:
CM = CT/Q. Costurile medii totale pot fi fixe şi variabile.
a. Costul mediu fix (CMF) – se determină ca raport dintre costurile totale fixe şi cantitatea producţiei
obţinute, şi ne arată ce parte din costurile totale fixe revine unei unităţi de produs fabricat: CMF =
CTF/Q
b. Costul mediu variabil (CMV) – se determină ca raport dintre costul total mediu şi cantitatea de
produse fabricate, şi ne arată ce parte din costurile medii variabile revin unei unităţi de produs
fabricate: CMV = CTV/Q.
3. Costul marginal (Cmg) – se determină ca raport dintre variaţia costului total la variaţia cantităţii
producţiei fabricate, şi ne arată cheltuielile suplimentare obţinute la producerea unei unităţi de bun
suplimentare. Cmg=∆CT/∆Q
Fiind un indicator de mare importanţă, costul îndeplineşte următoarele funcţii:
1. de măsurare a cheltuielilor necesare pentru obţinerea unui bun;
2. este indicatorul principal pentru stabilirea preţului bunurilor oferite pe piaţă;
3. realizează controlul şi reglarea activităţii economice (prin cost se determină cât de eficient sunt
utilizate resursele economice)
4. permite determinarea nivelului de eficienţă economică a întreprinderii: în cazul când preţul este
cunoscut, mărimea profitului depinde de mărimea costului.