Ion Pillat-Aci sosi pe vremuri

Ion Pillat este un poet tradiţionalist a cărui activitate literara poate fi încadrată în
perioada interbelică. Opera sa se află la confluenţa curentelor literare, înglobând elemente
romantice, parnasiene, simboliste clasice, dar şi motive autohtone, deci tradiţionaliste.
Poetul debutează cu volumul „Visări păgâne” în 1912 după care urmează „Eternităţi de-o
clipă” unde se observă ataşamentul lui faţă de simbolism. Poezia maturităţii este reprezentată
de volumele „Grădina între ziduri” şi „Pe Argeş în sus” unde se evidenţiază foarte bine
legătura cu pământul şi locurile natale. Volumul „Biserica de altădată” reliefează
ortodoxismul, iar „Limpezimi” şi „Poeme într-un vers” sunt volume de orientare clasică.
Poezia „Aci sosi pe vremuri” face parte din volumul „Pe Argeş în sus” apărut în 1923
și aparține tradiționalismului prin descrierea spațiului rural în care are loc întâlnirea bunicilor,
prin valorificarea trecutului, folosind procedeul evocării în prezentarea iubirii bunicilor, prin
utilizarea arhaismelor care creează parfumul unei epoci: „peruzea”, „crinolină”, „obloane”,
„pridvor”. De asemenea, casa părintească (un axis mundi) păstrează legătura cu străbunii.
Peisajul este unul pitoresc, tabloul naturii remarcându-se prin armonia de care sufletul
poetului este îndrăgostit.
Temele predilecte ale liricii lui Ion Pillat sunt: timpul, spaţiul natal şi reînvierea
trecutului acestea fiind regăsite şi în poezia „Aci sosi pe vremuri”. Poezia este o meditaţie cu
accente de elegie pe tema trecerii ireversibile a timpului asociată cu repetabilitatea destinului
uman, ciclicitatea vieţii.
O imagine poetică  semnificativă este prezentarea casei părintești, acum părăsită,
acoperită de mister, dar care rămâne un axis mundi, un centru al existenței ființei poetului. O
altă imagine vizuală sugestivă este cea a clopotului din „vechiul turn din sat”, element
atemporal de echilibru ce veghează peste generații.
Viziunea despre lume este una profund tradiționalistă. În opinia autorului, specificul
autentic românesc și spiritul țăranului român sunt singurele realități generatoare de viață, de
opere originale. Mediul rural nealterat asigură autenticitatea trăirilor, a sentimentelor,
favorizează o continuitate a generațiilor. În opoziție, mediul urban înstrăinează omul, îl
îndepărtează de adevărata sa natură.
Titlul este o sintagmă ce fixează cadrul spaţio-temporal al iubirii ce va fi evocată (timp
şi spaţiu mitic, nedefinit), prin indicii de spaţiu (adverbul de loc cu formă regională „aci”), de
timp (locuţiune adverbială de timp „pe vremuri”) şi forma verbală de perfect simplu („sosi”).
Acestea sugerează că existenţa umană se bazează pe experienţe repetabile, reluate şi retrăite
de fiecare generaţie în parte care simte şi trăieşte asemenea predecesorilor.
Lirismul este obiectiv în prima secvență a poeziei, în descrierea poveștii de dragoste a
bunicilor și devine subiectiv în a doua parte, cea cu caracter reflexiv și în secvența a treia  unde
prezintă propria poveste de iubire, fiind atestat de mărci lexico-gramaticale precum „m-ai găsit”, „ți-am
șoptit”.
Compoziţional, poezia este alcătuită din nouăsprezece distihuri şi un vers final, având
rolul de laitmotiv al poeziei. Distihurile sunt organizate trei secvenţe poetice: incipitul,
evocarea iubirii „de ieri” a bunicilor, meditaţia asupra efemerităţii condiţiei umane,
confesiunea poetului. Cele două planuri, trecutul şi prezentul sunt redate succesiv ceea ce
accentuează ideea de ciclicitate a vieţii şi a iubirii. Se utilizează elemente de simetrie şi
opoziţie a planurilor construite pe relaţia „atunci” – „acum”. Elemente de recurenţă sunt spre
exemplu motivul clopotului, însoţind două momente esenţiale ale existenţei umane – nunta şi
moartea, simbol al trecerii timpului şi laitmotivul din versul final.
Primele două distihuri reprezintă incipitul poeziei şi fixează prin intermediul unei
metafore: „casa amintirii”, spaţiul rememorării nostalgice a trecutului. Aceste prime versuri
reprezintă un pastel în care este descrisă casa ce arată imaginea unor amintiri.
 Elementele asociate casei „obloane”, „poartă”, „zăvor”, versul „Păianjeni zăbreliră şi
poartă, şi zăvor” şi personificarea „îmbătrâniră plopii” sugerează trecerea timpului,
degradarea elementelor survenită odată cu trecerea timpului; se conturează astfel o imagine a
unui loc pustiu şi părăsit, dar se şi accentuează ideea de spaţiu privilegiat, izolat, accesibil
numai urmaşului care poate reînvia trecutul în amintire.
Trecutul este activat prin prezentarea bunicii cu nume mitologic Caliopy (muza
poeziei şi a elocinţei în mitologia greacă).
Urmează o parte narativ-epică unde se poate urmări întâlnirea bunicilor, îndrăgostiţii
de altădată. Totul se desfăşoară respectând un ceremonial. Bunicul aşteaptă sosirea berlinei
din care coboară tânăra „în largă crinolină”. Prezenţa berlinei accentuează imaginea
trecutului. Bunicul îi recită iubitei capodopere ale literaturii romantice, iar sunetul clopotului
însoţeşte protector cuplul de îndrăgostiţi. Aceştia par că vor să conserve momentele, dar
trecerea timpului a afectat până şi această atmosferă de basm. Meditaţia poetică, tonalitatea
elegiacă evidenţiază ideea că eternizarea fiinţei umane este posibilă doar prin iubire.
Eternitatea iubirii, clipa de fericire, este urmată în versul următor de revenirea la realitatea
timpului care trece ireversibil: „De mult e mort bunicul, bunica e bătrână”, portretele fiind
singurele care păstrează imaginile de odinioară ale strămoşilor(„Ce straniu lucru: vremea! –
Deodată pe perete/ Te vezi aievea numai în ştersele portrete.”)
Prin intermediul unei comparaţii se realizează o paralelă trecut-prezent şi se face
trecerea la planul prezentului: „Ca ieri sosi bunica...şi vii acuma tu”. Ca într-un ritual, nepoţii
repetă gesturile bunicilor. Diferenţele ţin de moda vremii: iubita coboară acum din trăsură, iar
îndrăgostitul îi recită poeme simboliste. Din portretul fizic al iubitei se reţine doar detaliul
spiritualizat, imaginea ochilor, ieri „ochi de peruzea”, acum „ochi de ametist”.
Sunetul clopotului însoţeşte din nou momentul întâlnirii îndrăgostiţilor şi sugerează
repetabilitatea existenţei umane, iar versul final accentuează trecerea iremediabilă a timpului
(„De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat”).
Muzicalitatea e conferită atât de elementele prozodiei clasice – rima împerecheată,
ritmul iambic, măsura de 13-14 silabe, de motivul clopotului care este un posibil refren cât si
de numele cu sonoritate din secolul al XIX-lea (Eliad, Le lac, Sburătorul) şi moderne de la
începutul secolului al XX-lea (Francis Jammes, Horia Furtună)
La nivel morfo-sintactic, timpurile verbale au rolul de a sugera planul trecut şi planul
prezent evocate în poezie. Verbele la timpul prezent fie ilustrează permanenţa sentimentului
de iubire („vii”, „calci”) fie însoţesc meditaţia pe tema trecerii timpului („te vezi”, „te
recunoşti”). Verbele la perfectul simplu („sosi”, „sări”, „spuse”) au rolul de a reda rapiditatea
gesturilor.
O particularitate a nivelului lexical este folosirea cuvintelor arhaice şi regionale în
evocarea trecutului: „haiduc”, „poteră”, „berlină”, „crinolină”.
Din punct de vedere stilistic, la nivel structural se utilizează paralelismul, simetria, antiteza,
iar dintre figurile de stil se foloseşte cu precădere metafora: „casa amintirii”, „ochi de
peruzea”, „ochi de ametist” şi comparaţia care susţine ideea ciclicităţii („Ca ieri sosi
bunica ...şi vii acuma tu”).
În concluzie, prin tematică - amintirea trecutului, evocarea copilăriei, ciclicitate,
simetria poveştilor şi tonalitatea elegiacă, poezia „Aci sosi pe vremuri” aparţine liricii
tradiţionaliste, fiind exponențială pentru calitatea poetului de a „cânta bucuriile simple,
savurate în cadrul bucolic al peisajului natal, satisfacțiile vieții patriarhale”(Ovidiu
Crohmălniceanu).