Fisa 1

1.Franta,Marea Britanie,Imperiul Rus,Romania

2. Tratatul a fost semnat in secret de Carol I si nu a fost adus in discutia Parlamentului de teama
respingerii. Pe termen lung, insa, alianta cu Puterile Centrale s-a dovedit a fi in contradictie cu interesul
romanilor legat recapatarea teritoriilor ce apartineau Austro-Ungariei, motiv pentru care Romania se
declara neutra intre anii 1914-1916. Relatiile cu Austro-Ungaria au continuat sa se inrautateasca: situatia
romanilor de peste munti nu a cunoscut nicio imbunatatire, asa cum se sperase, iar politica guvernului de
la Viena in Peninsula Balcanica ameninta echilibrul in zona si securitatea Romaniei.

3. În martie 1918, prin Pacea de la București, România, înfrântă de armatele austro-germane și bulgare, a
fost silită să cedeze Austro-Ungariei o fâșie de teritoriu de-a lungul Carpaților, Bulgariei, Dobrogea la sud
de linia Rasova-Agigea, și Puterilor Centrale restul Dobrogei până la brațul Sfântu Gheorghe; a
redobândit aceaste teritorii după Unirea din 1918 prin Tratatele de pace de la Saint-Germain, de la
Trianon și de la Neuilly;

4. Se apreciază în zilele noastre că, dacă ar fi intrat în război de partea Antantei în 1914 sau 1915, s-ar fi
putut evita cucerirea Serbiei. La începutul anului 1916, românii ar fi putut sprijini Ofensiva Brusilov.
Cauza principală a întârzierii intrării în război a României a fost neîncrederea cvasigenerală a liderilor
politici şi militari români în Rusia. Generalul Esposito afirma că liderii militari români au făcut câteva
greşeli strategice şi operaţionale: Din punct de vedere militar, strategia română a fost cea mai proastă.
Alegând Transilvania ca obiectiv prioritar, armata română a ignorat total armata bulgară din spatele ei.
Când ofensiva prin munţi a eşuat, înaltul comandament român a refuzat să economisească forţele de pe
front pentru a permite crearea unei rezerve mobile, cu care ameninţarea de mai târziu a lui Falkenhayn să
fie respinsă. Românii nu şi-au masat nicăieri forţele în mod corespunzător pentru a obţine concentrarea
puterii de luptă.

5.

Numele Ferdinand I

Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen (n. 12/24 august 1865, Sigmaringen – d. 20 iulie 1927,

Castelul Peleș, Sinaia), numit și Întregitorul, a fost al doilea rege al României, din 10 octombrie 1914
până la moartea sa. Ferdinand (nume la naștere Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-
Sigmaringen) a fost al doilea fiu al prințului Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen și al Infantei Antónia
a Portugaliei, fiica regelui Ferdinand al II-lea al Portugaliei și a reginei Maria a II-a a Portugaliei. Familia
sa făcea parte din ramura catolică a familiei regale prusace de Hohenzollern.
Ferdinand a devenit rege al Regatului României la 10 octombrie 1914, sub denumirea de Ferdinand I, în
urma morții unchiului său, regele Carol I. A condus România în timpul Primului Război Mondial, alegând
să lupte de partea Antantei împotriva Puterilor Centrale, fapt care a avut ca efect excluderea sa din Casa
Regală de Hohenzollern de către împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei. La sfârșitul războiului
România a încheiat procesul de realizare a statului național-unitar, prin unirea Basarabiei, Bucovinei și
Transilvaniei cu Vechiul Regat. La 15 octombrie 1922, la Alba Iulia, Ferdinand s-a încoronat drept rege
al României Mari. În anii care au urmat Primului Război Mondial România a cunoscut o serie de
transformări profunde, în special prin aplicarea reformei agrare și a votului universal.

Fisa 2

1. În august 1916, România primește un ultimatum să decidă dacă dorește să se alăture Antantei „acum
ori niciodată”. Sub presiunea cererii ultimative, guvernul român acceptă să intre în război de partea
Antantei, deși situația de pe fronturile de luptă nu era dintre cele mai bune. România a intrat în lupta într-
un moment defavorabil. Se apreciază în zilele noastre că, dacă ar fi intrat în război de partea Antantei în
1914 sau 1915, s-ar fi putut evita cucerirea Serbiei. La începutul anului 1916, românii ar fi putut sprijini
Ofensiva Brusilov. Cauza principală a întârzierii intrării în război a României a fost neîncrederea
cvasigenerală a liderilor politici și militari români în Rusia.
Teritoriul Basarabiei și al Transilvaniei sunt hașurate in culorile țărilor vecine pentru ca acele teritorii
aparțineau Imperiului Austro-Ungar in urma războaielor

2. Caricatură politică franceză: Kaiserul german, cu piciorul pe cadavrul unui rus (Rusia), amenință cu un
pumnal o femeie (România), ca să semneze tratatul de pace.
Tratatul (Pacea) de la București, cunoscut și ca Pacea de la Buftea-București, a fost un tratat de pace
semnat de România la 7 mai 1918, cu Imperiul German și Austro-Ungaria, în decursul Primului Război
Mondial. Tratatul preliminar de pace a fost semnat în data de 20 februarie/5 martie 1918 la Buftea, de
unde numele de Pacea de la Buftea-București.
 Fisa 3

1.

Dupa obtinerea independentei, Romania era izolata din punct de vedere diplomatic. Totodata, Rusia si-a
intarit pozitia in Bulgaria dupa victoria din 1878, devenind o amenintare pentru Romania. Depasirea starii
de izolare diplomatica in care se afla tara noastra se putea realiza printr-o alianta cu Germania. In urma
vizitelor lui Carol I si ale lui I.C. Bratianu in Germania si Austro-Ungaria, a fost semnat la 30 oct 1883
tratatul dintre Romania si Austro-Ungaria. Germania a aderat si ea in aceeasi zi, iar Italia ziua urmatoare.
Tratatul a fost semnat in secret de Carol I si nu a fost adus in discutia Parlamentului de teama respingerii.
Pe termen lung, insa, alianta cu Puterile Centrale s-a dovedit a fi in contradictie cu interesul romanilor
legat recapatarea teritoriilor ce apartineau Austro-Ungariei, motiv pentru care Romania se declara neutra
intre anii 1914-1916. Relatiile cu Austro-Ungaria au continuat sa se inrautateasca: situatia romanilor de
peste munti nu a cunoscut nicio imbunatatire, asa cum se sperase, iar politica guvernului de la Viena in
Peninsula Balcanica ameninta echilibrul in zona si securitatea Romaniei.
2. Luptele au continuat în 1917, Moldova rămânâd neocupată datorită stategiei de apărare în triunghi a
Armatei a 4-a (cu pierderi minore după retragerea menţionată anterior), care a rămas neclintită în apărarea
Carpaţilor Răsăriteni, protejând Iaşii împotriva atacurilor germane repetate. În mai 1917, armata română a
atacat alături de aliaţii ruşi pentru a sprijini Ofensivei Kerenski. După ce au reuşit să rupă frontul austro-
ungar la Mărăşti, avansarea trupelor ruso-române a trebuit să fie oprită datorită eşecului dezastruos al
Ofensivei Kerenski. Forţele lui Makensen au contraatacat, dar au fost învinse la Mărăşeşti. Între timp,
tehnicienii germani au reuşit să repună în funcţiune sondele din câmpurile petroliere din jurul Ploieştiului,
iar până la sfârşitul războiului au extras peste un milion de tone de ţiţei. De asemenea, germanii au
rechiziţionat două milioane de tone de cereale de la ţăranii români. Aceste materiale au fost vitale pentru
aprovizionarea Germaniei până la sfârşitul războiului, în 1918.(John Keegan, World War I, pag. 308). În
mod clar, România a intrat în lupta într-un moment defavorabil. Se apreciază în zilele noastre că, dacă ar
fi intrat în război de partea Antantei în 1914 sau 1915, s-ar fi putut evita cucerirea Serbiei. La începutul
anului 1916, românii ar fi putut sprijini Ofensiva Brusilov. Cauza principală a întârzierii intrării în război
a României a fost neîncrederea cvasigenerală a liderilor politici şi militari români în Rusia. Generalul
Esposito afirma că liderii militari români au făcut câteva greşeli strategice şi operaţionale: Din punct de
vedere militar, strategia română a fost cea mai proastă. Alegând Transilvania ca obiectiv prioritar, armata
română a ignorat total armata bulgară din spatele ei. Când ofensiva prin munţi a eşuat, înaltul
comandament român a refuzat să economisească forţele de pe front pentru a permite crearea unei rezerve
mobile, cu care ameninţarea de mai târziu a lui Falkenhayn să fie respinsă. Românii nu şi-au masat
nicăieri forţele în mod corespunzător pentru a obţine concentrarea puterii de luptă.