Universitatea "Dunărea de Jos" din Galaţi

Facultatea Transfrontalieră

Referat
Tema: FIZIOPATOLOGIA
MUŞCHIULUI

Autor: Gudima Daniel

Profesor:Racu Serghei

Galați
2022
Cuprins
INTRODUCERE........................................................................................pag.2

CAP. 1. NOŢIUNI GENERALE…………………………………….. .....pag.3

CAP. 2. DISTROFIILE MUSCULARE…………………………...……pag. 4

2.1 DISTROFIA DUCHENNE……………………………………...…. pag.5
2.2 DISTROFIA MIOTONICĂ.................................................................pag.

BIBLIOGRAFIE ………………………………………………………. pag. 9

1
Introducere

Viaţa înseamnă mişcare, iar pentru corpul omenesc aceasta este asigurată de către
aparatul locomotor care este alcătuit din oase, nervi, articulaţii şi muşchi. Mişcările
corpului omenesc şi o seamă de funcţii interne, vitale, ale unor organe sunt realizate de
muşchi de diferite mărimi şi forme.

De asemenea, muşchii mai asigură şi poziția bipedă caracteristică doar omului. De buna
funcţionare a acestora depinde bunul mers al întregului organism. Miologia este ramura
ştiinţei care se ocupă cu studiul muşchilor şi al tuturor formaţiunilor anexate lor.

Miologia generală descrie particularităţile generale ale muşchilor şi activitatea lor

biomecanică în cadrul aparatului locomotor, iar miologia specială descrie în mod
sistematic fiecare muşchi în parte în ordinea grupării lor pe segmente corporale.

Muşchii, la fel ca toate celelalte organe ale corpului omenesc, pot fi afectaţi de diferite
boli sau traumatisme.

Ramura medicinii care se ocupă cu studiul modului de producere a bolilor, se numeşte

fiziopatologie.

Este foarte important, atunci când se încearcă recuperarea din starea de boală, urmărind
deci succesul acestui efort, să se cunoască mecanismul de producere a bolii respective,
cunoscând cauza se poate lucra cu mai mare succes la restabilirea sănătăţii şi ceea ce e
foarte important, la prevenirea bolii. Această lucrare se ocupă deci cu studiul
fiziopatologiei muşchiului.

2
NOŢIUNI GENERALE

Musculatura scheletică poate fi afectată direct — în cazul bolilor primare musculare cu

suferinţă a structurii acesteia, sau secundar — în cadrul unor boli sistemice.

Majoritatea miopatiilor se caracterizează prin deficit muscular ( cel mai adesea proximal,
dar posibil şi distal ) şi atrofie musculară ( uneori pseudohipertrofie ).

Miopatiile pot fi diferențiate de neuropatii in urma examenului clinic determinării

enzimelor serice și examenul EMG(electromiografia-test folosit pentru înregistrarea
activității electrice a muşchilor)

Tabelul 1.1Criterii clinice de diagnostic diferențial între boli musculare și neurogene

Miopatie Neuropatie
Distribuţia deficitului Proximal şi simetric Fie distal şi simetric, fie cu
distribuţie radiculară,
mono sau multifocală
Atrofii Tardive, moderate Precoce şi importante
Debut Gradat Rapid
Fasciculaţii Absent Adesea prezente
Reflexe osteotendinoase Diminuate/absente tardiv Absențe precoce
Durere Difuză, în miozită Focală, în suferinţe de
nerv sau rădăcină
Crampe musculare Rare Frecvent
Tulburări de sensibilitate Absențe Frecvent prezente
Enzime musculare Crescute Normale sau uşor crescute

După Engel A.G. General approach to muscle diseases. In Bennett JC, Plum F (eds) Cecil
Textbook of Medicine 20th ed. Phialadelphia, WB Saunders 1996 p. 1260.

3
Pentru a face diagnosticul unei miopatii, de cele mai multe ori este necesară o biopsie
musculară completă cu studii biochimice şi de microscopie electronică. Tehnicile de
diagnostic genetic moderne permit identificarea purtătorilor şi diagnosticul prenatal, în
majoritatea cazurilor de distrofie.

2. DISTROFIILE MUSCULARE

Distrofiile musculare sunt miopatii ereditare caracterizate prin deficit de forţă musculară,
cu debut de obicei în copilărie.

2.1 DISTROFIA DUCHENNE

Distrofia musculara Duchenne(DMD) - una dintre cele mai devastatoare boli ale
copilăriei şi adolescenţei- se transmite recesiv legat de cromozomul X, iar prevalenţa ei-
1 la 3300 nou născuţi de sex masculin-o plasează pe primul loc în ierarhia miopatiilor
ereditare.

Boala evoluează progresiv şi conduce implacabil la moarte timpurie (expectanta medie de

viata - 17 ani). Debutul este vag: în jurul vârstei de 4 ani, ca urmare a slăbiciunii
muşchilor soldului, copilul prezintă dificultăţi de alergare, mersul devine legănat, cu baza
de susţinere lărgită, căzăturile sunt frecvente, iar ridicarea de la sol reclamă efectuarea
unui ansamblu de manevre sugestiv denumite căţărarea pe el însuşi (semnul Gowers).

Ca o consecintă a degenerării fibrelor musculare, în moleți se acumulează colagen

(fibroză) şi grăsime, ceea ce se soldează cu creşterea considerabilă a diametrului
gambelor (pseudohipertrofie).

Evoluând, boala afectează muşchii proximali ai membrelor superioare , extinzându-se

apoi la musculatura distală. De la vârsta de 11 ani, bolnavii nu se mai pot deplasa decât în
cărucior. Deteriorarea musculaturii determină deformări ale coloanei vertebrale (lordoza
lombara, scolioza), precum şi contracturi articulare (coate, genunchi, solduri).

4
Stadiile finale se caracterizează prin imposibilitatea efectuării oricărei activităti fizice.
Aproximativ o treime dintre copii cu Distrofie musculară Duchenne au grad moderat de
întârziere mentală (media coeficientului de inteligenţă al tuturor cazurilor este de 83).

În DMD nu este afectată numai musculatura striată, fibrele miocardice şi musculatura

netedă prezintă de asemenea alterări structurale și funcționale.Patologia cardiacă include
modificări ale traseelor electrice,aritmii,insuficiență cardică. De altfel insuficiența
cardiacă și cea a musculaturii respiratorii reprezintă, de regulă, cauzele morţii.

O trăsâtură biochimică invariabil prezentă în DMD o constituie nivelul crescut al

creatinin fosfokinazei serice(CPK) - de 10 pana la 10.000 de ori mai mare decât nivelul
normal. CPK este o enzimă musculară răspunzătoare de eliberarea , în timpul contracţiei,
a energiei stocate în creatin fosfat.

Prezenţa în cantitate mare, în sânge, de CPK exprimă degenerarea musculară, dar nu se

corelează, obligatoriu, cu severitatea şi amploarea leziunilor. in majoritatea lor,
heterozigotele pentru gena DMD, deşi nu prezintă slăbiciune musculară, au niveluri
serice ale CPK uşor crescute.

Unele purtătoare ale genei patologice reclamă totuşi dureri şi crampe musculare legate de
eforturile fizice, precum şi senzaţii de disconfort în regiunea precordială. Prezenţa
hipertrofiei gambelor este relativ frecventă.

Rarele cazuri de DMD raportate la femei s-au dovedit a fi rezultatul unor translocaţii
între cromozomul X şi un autozom. Invariabil, la aceste bolnave unul din punctele de
rupere implicate în translocaţie se situează în banda Xp21.2.

Femeile cu complement cromozomial 44, X (sindromul Turner) purtătoare ale genei

DMD dezvoltă toate semnele bolii.Global, prevalenţa DMD la femei este însă redusă.
Distrofia Duchenne trebuie diferenţiată de alte două forme de distrofie similare: Distrofia
musculară Becker, o altă formă de degenerare musculară legată de cromozomul X, este
un corespondent mai blând al DMD.

Această folmă de distrofie musculară afectează 1 din 30.000 de copii de sex masculin.
Tabloul clinic este asemănător cu cel al DMD, dar procesele patologice (miopatia) devin
aparente mai târziu, în medie la 11 ani, iar agresivitatea acestora este cu mult mai

5
atenuată, boala fiind compatibilă cu supravieţuirea Dână la maturitate, şi Diştrofia
Emery-Dreifuss care are, deaşemenis debut mai târziu.şi hvoluţie mai benignă decât
Distrofia Duchenne.

Pseudohipertrofia este absentă, iar enzimele serice musculare sunt normale sau numai
uşor crescute. Decesul se poate produce datorită unor aritmii cardiace asociate.

Gena DMD a fost descoperită ca urmare a aplicării strategiei de clonare poziţională. Trei
categorii de informaţii au fost utilizate pentru localizarea genei. Prima categorie a constat
în informaţiile obţinute prin analiza punctului de rupere în cazul translocaţiilor X
autozom.

Întrucât capetele rupte ale autozomilor participanţi la formarea translocaţiilor t(X;1), (

p21.2;p34), t( X;5) (p21.2;p35.3), t( X;9) (p21.2;q21.3)A au fuzionat întotdeauna cu
ruptura de la nivelul Xp21.2, concluzia care s-a impus a fost că răspunzătoare de
instalarea bolii este A disrupţia unei gene din aceasta regiune.

Un argument adițional l-a constituit faptul că la fiecare din aceste bolnave cromozomul X
activ transcripționat a fost cel translocat. Este cunoscut că în stadiile timpurii ale
dezvoltării embrionilor A de sex feminin are loc o inactivare-normal aleatorie - a
transcripţiei unuia dintre cei doi cromozomi X (lyonizare).

Cele mai multe dintre genele cromozomului X inactivat nu sunt transcrise în tipurile
celulare rezultate în urma proceselor diferenţierii, în timp ce genele celuilalt cromozom X
îşi exprimă integral mesajul lor genetic.

La bolnavele cu DMD lyonizarea nu este aleatorie. Acestea au un cromozom X

translocat şi activ transcripţional, şi, ca atare, sunt lipsite de produsul funcţional al genei
DMD, deoarece punctul de rupere de la nivelul benzii Xp21.2 antrenează disrupţia genei,
în condiţiile în care gena DMD de pe cromozomul X inactivat este silenţiată.

Informaţiile din a doua categorie au certificat existenţa unor deletii la nivelul benzii
Xp21.2 Ia unii dintre băieţii cu DMD. Aceste cazuri au fost însoţite şi de alte modificări
fenotipice. Observaţia cea mai convingătoare a fost aceea că indiferent de cantitatea
materialului deletat, DMD s-a asociat întodeauna cu pierderea regiunii Xp21.2.

6
A treia categorie este reprezentată de rezultatele investigaţiflor efectuate pe probe
ADN izolate de pe cromozomul X în vederea identificării a locilora polimorfici. Analiza
înlănţuirii markerilor cu boala în familiile celulare în care au existat mai multe cazuri de
DMD a relevat cosegregarea afecţiunii cu locii ADN anonim A dintr-o regiune aflată Ia
distanţă de câteva sute de mii de perechi de baze de prezumtiva genă patologică.

Datele privind translocaţiile, deletiile si înlănţuirea nu au lăsat nici un dubiu asupra

faptului că locusula DMD este situat în interiorul sau în strânsă proximitate a regiunii
Xp21.2.

Problema mai dificil de rezolvat a fost cea a dezvoltării strategiilor care să permită
identificarea clonelor purtătoare ale genei DMD. În anul 1980, anul iniţierii cercetărilor
A privind gena DMD, hărţile fizice nu conţineau aşa-numitele STS (sequence tagged
site), adică piesele unice de ADN pentru care există teste specifice destinate stabilirii
prezenţei sau absenței secventelor de interes.

În această situație s-a recurs la izolarea probelor intragenice folosite pentru identificarea
secvenţelor conservate în bibliotecile de ADNA complementar (ADNc) care conţineau
exoni aparţinând genei DMD. Gena, în integralitatea ei a fost izolată în 1987 prin
asamblarea unei serii de clone suprapuse de ADNc.

Gena DMD s-a dovedit a fi cea mai mare secvenţă transcripţională din genomul
uman (24 megabaze de ADN genomic din care sunt transcrise în ARNm 14Kb). Gena
conţine 79 exoni şi se exprimă nu numai în muşchi, ci şi în creier, ceea ce ar putea
constitui explicaţia faptului ca unii bolnavi au dificultăţi în învăţare şi coeficienţi de
inteligenţă subliminari. Dimensiunile neobişnuit de mari ale genei reprezintă cauza ratei
foarte înalte a mutaţiilor şi justifică numărul mare al formelor cu translocaţii X; autozom.

2.2 DISTROFIA MIOTONICĂ

Miotonia rezultă dintr-o anormalitate a membranei musculare, care conduce la relaxare

Intârziată. Diagnosticul clinic este facil, solicitând pacientului să efectueze flexia unui
deget urmat apoi de extensie rapidă.

7
Examenul EMG (electromiografia) este caracteristic şi arată potenţiale de acţiune
repetitive care pot dura mai multe secunde când acul este inserat sau când pacientul
încearcă să relaxeze o grupă musculară după o contracţie voluntară. Distrofia miotonică
are o incidenţă în rândul populaţiei de 1 la 7500 de naşteri.

Această afecţiune cu caracter autozomal dominant (autozomal = care ţine de un

cromozom) produce deficit motor la început distal, progresiv, miotonie, deficit motor
cranial şi tulburări endocrine. Gena implicată se găseşte în cromozomul 19, fiind legată
de gena care codifică fracţiune C3 a complementului.

Debutul afecţiunii poate fi precoce, sau întârzia până la maturitate. Persoanele afectate
prezintă deficit motor facial cu ptoză (ptoză = fenomen patologic constând în deplasarea
în jos), dificultatea mobilizării buzelor şi disartire (disartire= articulare defectuasă a
cuvintelor ) .

Mușchii maseter și temporal pot muşchilor sternocleidomastoidieni, conferind gâtului un

aspect lung, de lebădă. Grupele musculare de la nivelul extremităţilor sunt afectate distal.
Miotonia debutează la nivelul mâinilor şi reprezintă de obicei primul simptom, scade în
severitate pe măsură ce se dezvoltă deficitul motor şi este dificil de identificat în stadiile
tardive.

Aproape toţi pacienţii dezvoltă cataractă, iar în cazul bărbaţilor apare şi calviţie frontală
precoce şi atrofie testiculară. Defectele de conducere la nivelul cordului pot duce la
instalarea aritmiilor cardiace. Tulburările funcţionale generale apar, de obicei, în timpul
celei de-a 4-a decade de viaţă. Nu există un tratament eficace.

Boala este determinată de o eroareinnăscutăin structura genei care codifică sinteza

proteinei numită protein - kinaza distrofiei miotonice (DMPK), genă localizată pe
cromozomul 19 (mai exact în regiunea 19q 13.2 — 13.3).

8
Defectul genetic constă în existenţa unui tip special de mutaţie genică numită mutaţie
dinamică sau instabilă produsă de expansiunea repetiţiilor trinucleotidice, în cazul DMS a
unui grup de trei nucleotide (guanina, timina, citozina notate GTC) situate în regiunea
non-codantă a genei.

În funcţie de numărul secvenţelor repetitive pe care le posedă o persoană în codul său

genetic aceasta poate să fie neafectată sau sănătoasă (5 — 37 de repetiţii GTC),
purtătoare sănătoasă a tmei premutaţii pe care o transmite urmaşilor (38 - 49 de repetiţii )
sau afectată, bolnavă ( mai mult de 50 de repetiţii trinucleotidice).

DMPK este implicată în reglarea fluxului ionic din interiorul celulei musculare. Prin
intermediul acestuia modulează excitabilitatea membranei (depolarizarea şi repolarizarea)
care asigură contracţia şi relaxarea fibrei musculare.

Defectul genetic determină sinteza unei protein - kinaze nefuncţionale şi blocarea

fluxului ionic, urmată de depolarizare ineficientă a membranei celulare, menţinerea
prelungită a contracţiei musculare şi imposibilitatea muşchiului de a reveni în timp scurt
la starea de relaxare necesară.

9
 BIBLIOGRAFIE

 Andreoli, Bennett, Carpenter, Plum (1999). Cecil esenţialul în medicină. Bucuresti

Editura M.A.S.T. Bucureşti-România
 EUNIVERSITATE Boli rare România-
http://www.edubolirare.ro/content/distrofia_miotonică
 -GENETIC LAB- http://www.geneticlabsordistrofia/musculară/duchenne

10