REVOLUTIA LUI TUDOR VLADIMIRESCU

Tudor Vladimirescu a fost o figură emblematică pentru istoria Țării Românești, de la începutul secolului
al XIX-lea, fiind conducătorul Revoluției de la 1821, al pandurilor și domn al Țării Românești(Pandurii
aveau atribuţii de poliţie şi grăniceri, zona lor de recrutare predilectă fiind Oltenia rurală GRUPARE
PARAMILITARA.) A devenit unul dintre reprezentanții tinerei burghezii aflate în plină ascensiune: a fost
arendașul mai multor moșii, vătaf de plai (subprefect) de Mehedinți și a practicat negustoria. A
participat la războiul ruso-turc din 1806 – 1812 în fruntea unui corp de panduri olteni, fiind decorat cu
ordinul „Sfântul Vladimir” și înălțat la gradul de locotenent. A dat dovadă de reale aptitudini de
comandant și organizator militar, fiind cel care a pus bazele noilor unități de panduri, care trebuiau să
devină nucleul „Adunării norodului” – oastea revoluției de la 1821.

Revoluția de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu a fost unul dintre evenimentele care au marcat
începutul procesului de renaștere națională a României. Revoluția a avut cauze naționale, economice și
sociale și, deși a fost în cele din urmă înfrântă, a adus în atenția cancelariilor marilor puteri europene
situația din Principatele Dunărene și a determinat Imperiul Otoman să pună capăt domniilor fanariote.A
avut loc concomitent cu razboiul de independenta a Greciei.

Data de 18 ianuarie 1821 este considerată de mulți istorici drept începutul Revoluției conduse de Tudor
Vladimirescu. Este data la care conducătorul pandurilor s-a înțeles cu boierii din ”partida națională”,
cum se numea gruparea celor care se opuneau fanarioților, să ridice țara. Principatul românesc de la sud
de Carpați se confrunta cu un vid de putere: domnitorul fanariot Alexandru Suțu murise în 15 ianuarie.

Țelurile revoluției de la 1821 au fost consemnate în diferite acte, CELE MAI IMPORTANTE FIIND
Proclamația de la Padeș 23 ian și Scrisoarea către Poartă „Cererile norodului românesc” FEBRUARIE din
23 ianuarie/4 februarie 1821. Din toate documentele reiese că se urmărea realizarea în etape succesive
a unor măsuri care să asigure instituirea unei noi ordini sociale și politice și să asigure accesul țării la un
statut de mai largă independență. Tudor Vladimirescu a cerut reforme serioase, înlăturarea regimului
fanariot și sporirea autonomiei Valahiei, inclusiv prin formarea unei armate naționale al cărei nucleu
urma să fie reprezentat de panduri.

Ridicarea românilor s-a produs în contextul în care Poarta Otomană se confrunta cu revolte ale sârbilor
conduși de Miloș Obrenovic, ale grecilor din Peloponez și din insulele egeene, precum și cu răscoale ale
bulgarilor și albanezilor. Așa că, în momentul declanșării revoluției conduse Tudor Vladimirescu, turcii nu
aveau suficiente forțe pentru a interveni eficient la nord de Dunăre. Însă situația s-a complicat prin
declanșarea răscoalei grecești a Eteriei, o societate masonică aflată sub conducerea unui general
fanariot din armata țaristă, Alexandru Ipsilanti. Eteriștii au intrat în Moldova, apoi au coborât spre sud,
cu intenția declarată de a trece Dunărea și de a lupta cu otomanii. Eteriștii doreau menținerea regimului
fanariot în Principatele Române, iar aici intrau în conflict cu țelurile lui Tudor Vladimirescu.

Duminică 23 ianuarie/4 februarie 1821, la Padeș Tudor Vladimirescu a lansat chemarea la luptă „către
tot norodul omenesc”, care a devenit cunoscută în istorie ca Proclamația de la Padeș. Prin această
declarație, poporul era mobilizat la luptă împotriva răului din țară, pentru statornicia unui nou regim
politic în țară. Era o declarație în stare să „miște conștiințele și să îndemne pe oameni la luptă”, o
veritabilă „declarație de război” împotriva fanarioțiilor[18]. Proclamația a avut un efect imediat,
locuitorii satelor răspunzând cu miile, după ce au fost anunțați de ștafetele călare.

FRAGMENT „Dar pe bălaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre, zic, atât cele bisăricești, cât și pe
cele politicești, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până când să le fim robi? [...] Veniți dar
fraților cu toți, cu rău să pierdem pe cei răi, ca să ne fie nouă bine! [...] Nu vă leneviți, ci siliți dă veniți în
grabă cu toții; care veți avea arme, cu arme; iar care nu aveți arme, cu furci de fier și cu lănci; să vă faceți
degrabă și veniți unde veți auzi că se află Adunarea cea orânduită pentru binele a toată țara [...] Că ne
merge, fraților, atâta vreme de când lacrămile du pe obrazele noastre nu s-au mai uscat!”

Cererile norodului românesc a fost un document cu caracter constituțional elaborat de Tudor

Vladimirescu la 17 ianuarie 1821 FEBRUARIE?. În cele peste 30 de puncte ale acestui act, se evidenția
scopul revoluției de la 1821, ca fiind acela de a se pune capăt amestecului puterilor străine în treburile
interne ale țării, ca și realizarea unor reforme. Se insista asupra înființării unui stat obștesc, domn
pământean, ales de cler și boieri.

În cadrul „Cererilor norodului românesc” se proclama că „în folosul a toată obștea” să fie instaurată o
viață politică și administrativă românească, (prin eliminarea elementului fanariot), „Cererile...” urmând
să fie întărite cu jurămât, recunoscute de sultan și garantate de Austria și Rusia. Domnul, care rămânea
în continuare să fieCONFIRMAT de puterea suzerană – Imperiul Otoman – trebuia să conducă țara,
respectând acest act, care ținea locul unei constituții, în unire cu „Adunarea norodului”, în timp ce
Tudor, „ales și hotărât de întregul popor român”, urma să exercite guvernarea efectivă. Numirile în toate
dregătoriile mari și mici, civile, militare sau ecleziastice trebuiau să se facă pe viitor numai prin „alegerea
și voința a tot norodul”, numai dintre cei potriviți pentru respectivele slujbe și în mod obligatoriu din
rândurile celor „pământeni și patrioți”. Funcționarii urmau să numai fie numiți fără „dare de bani”, astfel
încât „caftane cu bani să înceteze cu totu[l] a se mai face, ci numai după slujbă”. Se cerea de asemenea
desființarea tuturor categoriilor de scutiți de plata impozitelor, iar „toate lefile străinilor să lipsească cu
totul”. Aparatul administrativ trebuia redus la strictul necesar, urmând să fie desființate toate organele
socotite „jăfuitoare”: Hătmănia Divanului, Vornicia Capitalei, Spătăria cea mare, etc.

„Cererile...” prevedeau și o reformă a justiției, prin desființarea „legiuirii lui Caragea”, care nu era făcută
„cu voința a tot norodul”. Învățământul, care trebuia să cuprindă întreg „tineretul națiunii ” indiferent de
originea socială, trebuia să devină treptat obligatoriu și gratuit. Problemele fiscale formau un capitol
aparte, urmând să fie puse pe baze noi, prin desființarea vămilor interne și reducerea taxelor vamale de
import-export, măsuri care ar fi trebuit să impulsioneze viața economică. În ceea ce privește țărănimea,
se pare că din considerente tactice, Tudor Vladimirescu având nevoie de sprijinul boierilor „făgăduiți”,
dar fiind atent și la reacțiile imperiilor vecine, nu a fost abordată problema reformei agricole radicale,
care ar fi dus la împropietărirea țăranilor. În schimb, se întărea dreptul clăcașilor pentru folosirea
pământului de care fuseseră deposedați în timpul domniei lui Ioan Gheorghe Caragea.

Pe 21 martie/2 aprilie 1821, oastea revoluționară în frunte cu Tudor Vladimirescu a intrat triumfal în
București pe Podul Calicilor (Calea Rahovei), primită de o mulțime entuziastă. Tudor va rămâne stăpân
pe capitală 15/27 mai, guvernând țara ca un adevărat domnitor, numit cu drag și respect Domnul Tudor.
Stabilindu-și cartierul general în casele brâncovenești de lângă Mitropolie, preluând în scurtă vreme
controlul principalelor puncte obiective întărinte din oraș, evitând în același timp orice conflict cu omul
Eteriei din oraș, Tudor Valdimirescu s-a străduit să colaboreze cu boierii Divanului țării. Trativele s-au
încheiat rapid pe 23 martie/4 aprilie, prin semnarea „cărții de adeverire” dată de boieri lui Tudor. Se
instituia un regim politic nou, în cadrul căruia acționa o dualitate a puterii: pe de-o parte Tudor,
reprezentând „Adunarea norodului”, transformată în organizație politico-militară, deținea conducerea și
inițiativa în mai multe domenii printre care politica externă, iar, pe de altă parte, autoritatea
reprezentată de „vremelnicească ocârmuire” , cu atribuții politice și administrative. Colaborarea celor
două puteri a fost definită în linii generale prin „jurământul lui Tudor” din aceeași zi 23 martie/4 aprilie.[

Din primul moment, Tudor Vladimirescu a trebuit să acționeze într-un context internațional și intern
extrem de complicat. Dezavuarea oficială a mișcărilor revoluționare românești și grecești de către țarul
Rusiei a avut grave urmări asupra regimului de la București, iar acțiunile Eteriei, ale cărei trupe, odată
intrate pe pământ românesc, uitaseră imediat de planul inițial de trecere imediată la sud de Dunăre și se
înstăpâniseră aici, compurtându-se ca o armată de ocupație, dedându-se la jafuri și abuzuri, provocând
neîncetat forțele otomane de la frontieră, puneau țara în fața primejdiei unui atac al forțelor Porții.

După ce Alexandru Ipsilanti a evitat mai multă vreme să accepte o întâlnire cu Vladimirescu, la sfârșitul
lunii martie cei doi conducători s-au întâlnit la marginea Bucureștiului. Tudor a respins și de această dată
cererea eteriștilor de unire a celor două mișcări, practic de subordonarea a armatei pandurilor
comandamentului armatei revoluționare grecești. Tudor a protestat față de intrarea eteriștilor în
București, susținând că rezolvarea problemelor interne ține exclusiv de competența pandurilor, iar
sprijinul extern trebuind să se limiteze doar la intervenții diplomatice. Întânirea dintre cei doi
conducători s-a încheiat cu o înțelegere fragilă, în așteptarea unei medieri internaționale și a părăsirii
teritoriului național de eteriști.

Ipsilanti s-a retras la Târgoviște iar oamenii săi au ocupat județele din nord. Vladimirescu a întărit tabăra
de la Cotroceni.

În condițiile în care o parte a boierilor înspăimântați încercau să fugă din Capitală iar Eteria se
înstăpânise în nordul Munteniei, Tudor a pus sub pază pe unii dintre membrii Divanului care intenționau
să se refugieze la Târgoviște sau în Transilvania. În colaborare cu boierii rămași în București și cu clerul
din Capitală, Tudor a intrat în negocieri cu otomanii, întrucât acțiunea sa nu era, la nivel declarativ, una
antiotomană. Rezultatele negocierilor au fost nesatisfăcătoare, pașalele cerând în primul rând
dezarmarea armatei pandurilor și colaborarea în vederea reprimării eteriștilor. Cum Tudor nu a acceptat
condițiile turcilor, iar oastea Porții se pregătea de ofensivă, Tudor Vladimirescu a luat decizia de a se
retrage în zona întărită a Olteniei și de a organiza acolo o rezistență de durată. La începutul lunii mai
18.000 de soldați otomani au intrat în Moldova pe la Brăila, iar alți 15.000 de militari turci au traversat
Dunărea pe la Calafat, Giurgiu și Oltenița în Muntenia.

În concepția lui Vladimirescu, durata mare a rezistenței românești ar fi putut atrage atenția puterilor
occidentale, care ar fi putut interveni la rândul lor pe lângă Poartă pentru acceptarea revendicărilor
românilor. Pe 15/27 mai, oastea revoluționară de sub comanda lui Tudor a început retragerea pe
direcția București – Pitești – Râmnicu Vâlcea. Pe 18/30 mai oastea revoluționară ajunsese în apropiere
de Golești. În rândurile armatei, se înmulțiseră însă actele de indisciplină, în condițiile în care membrii ei
nu mai vedeau un beneficiu evident al continuării luptei. Patru dintre căpitanii de panduri au refuzat să-
și exprime în scris adeziunea la mișcare, iar cei rămași, supărați de faptul că Tudor comandase execuția
unuia din ei pentru nesupunere, au transmis liderilor eteriști corespondența lui Tudor cu otomanii.
Etichetat ca trădător de Eterie, Tudor a fost arestat și ridicat de Iordache Olimpiotul din mijlocul taberei
sale, fără ca vreunul dintre panduri să se împotrivească.

Tudor Vladimirescu a fost capturat de oamenii lui Ipsilanti pe 21 mai/2 iunie, iar, o săptămână mai
târziu, în noaptea de 27-28 mai/9-10 iunie conducătorul pandurilor a fost tăiat cu săbiile după ce fusese
torturat, trupul fiindu-i aruncat într-o fântână.

Executarea lui Tudor Vladimirescu a privat revoluția de conducerea unitară de până în acel moment, iar
„Adunarea norodului” a început să se dezorganizeze încet. Destrămarea armatei pandurilor nu s-a
petrecut imediat, aceștia luptând separat sau în alianță cu eteriștii cu otomanii până spre sfârșitul lunii
iunie. Deși Tudor Vladimirescu a fost ucis, idealurile sale au triumfat. Regimul fanariot a fost înlăturat, iar
reformele cerute de el au fost înfăptuite, însă treptat, în decurs de câteva decenii.

Alexandru Ipsilatinti, după ce încercase fără succes să reziste otomanilor în fața Târgoviștei pe 25 mai/7
iunie, a hotărât să reia parțial planul lui Tudor de rezistență îndelungată în zonele fortificate ale Olteniei.
Pentru a-și croi drum spre Oltenia, eteriștii ar fi trebuit să înfrângă unitățile otomane de la Drăgășani.
Aici, pe 7/19 iunie s-a scris ultimul episod important al confruntărilor Eteriei , ajutați de detașamente ale
pandurilor cu trupele Otomane.