Aristotel este ultimul mare filosof, creator de sistem filosofic, al antichităţii

greceşti. Aristotel a fost discipolul lui Platon, el petrecându-şi douăzeci de ani în

Academia platonică, mai întâi ca elev apoi ca profesor. La moartea lui Platon
părăseşte Academia, făcând mai multe călătorii pentru a se stabili, în final, la
curtea macedoniană de la Pella unde a fost profesorul lui Alexandru Macedon.
Se întoarce apoi la Atena unde întemeiază propria sa şcoală de filosofie Lyceum
şi unde este profesor până în 322 anul morţii lui Alexandru Macedon. În urma
morţii acestuia este silit să părăsească Atena, plecând în exil în cetatea Eubeea,
unde va muri, un an mai târziu, răpus de o boală de stomac.
Aristotel este unul dintre cei mai însemnaţi gânditori din cadrul istoriei
filosofiei, el fiind creatorul unui vast sistem filosofic. Scrierile sale au fost punct
de plecare în majoritatea domeniilor filosofiei: logică, ştiinţele naturii,
metafizică, etică, politică;
În ceea ce priveşte scrierile lui Aristotel, W. Windelband susţine că ele se
împart în trei clase: „1. Operele publicate de către el însuşi şi destinate pentru un
cerc mai larg de cititori. Din acestea s-au păstrat numai fragmente mici din
unele; 2. Compilaţiile pe care Aristotel le făcea cu ajutorul şcolarilor săi şi le
întrebuinţa ca material pentru cercetarea şi teoria ştiinţifică; 3. Scrierile
dialectice, destinate pentru activitatea şcolară şi născută din ea.”1
Vorbind despre scrierile dialectice ale Stagiritului, acelaşi Windelband
susţine că ele se împart în: 1. Scrieri pentru filosofia formală, aici intrând logica
şi retorica, cele mai cunoscute scrieri fiind „Organon” şi „Retorica”; 2. Scrieri
pentru filosofia materială care se desprind în două direcţii: a) Scrieri pentru
filosofia naturii (filosofia a doua) aici intrând „Etica”, „Politica”, „Poetica”, „De
anima” sau „Parva naturalia”; şi b) Scrieri de filosofie generală (prima filosofie)
aici intrând „Metafizica”.2
Metafizica. Metafizica reprezintă la Aristotel filosofia propriu – zisă,
adică filosofia primă ce se preocupă de cunoaşterea existenţei ca existenţă, a
fiinţei ca fiinţă. Trebuie să spunem că aceasta poate fi cunoscută datorită
modurilor sale de manifestare, care sunt în număr de zece şi care se numesc
categorii. Dintre acestea cea mai importantă este substanţa deoarece ea este
singura care poate exista fără celelalte categorii, fiind anterioară acestora.
Substanţa este alcătuită din materie şi din formă: materia fiind ceea ce este
supus schimbării iar forma fiind ceea ce este etern în substanţă. Astfel spus,
conform „Fizicii”, materia este fiinţa în potenţă iar forma este fiinţa în act.
Pentru a explica această diferenţă Aristotel apelează la exemplul cu blocul de
marmură din atelierul unui sculptor care este fiinţa în potenţă, deoarece nu şi-a
dobândit încă autenticitatea, în timp ce sculptura este fiinţa în act, deoarece ea a
primit a anumită formă.

1
idem 3, p. 194-197
2
idem 13, p. 199-202