Universitatea Pedagogică de Stat ”Ion Creangă”

Catedra……………..
Specialitatea ………..

Referat
la filosofie

De ce "adevărat" sau "fals"

 nu  au grade de comparație?

Profesor: …………….…
Masterand: Oxana Nuca

Chișinău, 2016
 De ce "adevărat" sau "fals"  nu  au grade de comparație?

Prima apariție a Adevăratului și Falsului pare să-și aibă originea în povestire ; se spunea că o
povestire este adevărată, când faptele apărute în ea s-au întâmplat cu adevărat ; falsă, când faptele
apărute în ea nu s-au întâmplat în niciun procent. Mai târziu, filozofii au folosit cuvântul pentru a
desemna acordul dintre o idee și un obiect ; astfel, se spunea despre o ideee că este adevărată dacă
aceasta descria un obiect așa cum este el ; se spunea despre o idee că este falsă, dacă aceasta descria
un obiect altfel decît cum este el în realitate. Ideile nu sunt de fapt altceva ca povestirile sau relatările
naturii prin spirit. Și de aici, lumea a început să desemneze asemănător, metaforic, lucrurile inerte.
Astfel, când spunem despre ceva că este adevărat sau fals, este la fel ca și cum acel lucru ne-ar spune
ceva, care poate să fie o descriere corectă sau nu.
Adevărul cu primul sens a fost definit de către Aristotel în Despre Interpretare, operă în care
el analizează formarea propozițiilor logice, adică părțile de discurs susceptibile de a fi adevărate sau
false. O propoziție este adevărat când în ea se spune despre ceva că este ceea ce este sau că nu este
ceea ce nu este. Este falsă când în ea se spune despre ceva că este ceea ce nu este sau că nu este ceea
ce este. Acest tip de adevăr se mai numește adevăr corespondent și este folosit cu referire la
cercetările științifice. Această concepție este foarte realistă, pentru că noi spunem despre
propoziția pisica este pe covor că este adevărată deoarece ea este pe covor și nu invers.
Problema este ceea ce se înțelege prin corespondență. Este o propoziție adevărată pentru că
este asemănătoare cu ceea la ce se referă? Nu, pentru că respectiva propoziție este formată și din
cuvinte care nu corespund faptelor. Asta înseamnă că propoziția exprimă o anumită parte din
realitate ; problema acestei teorii este însă cum este aceasta posibil.
În ciuda teoriei sale a silogismului, se pare că Aristotel nu a știut să distingă primele două
sensuri ale adevărului. Această deosebire apare în logicastoică, expusă de Sextus Empiricus în
lucrarea sa Schițe Pironiene. Analiza stoică a implicației permite validarea propozițiilor ca dacă
pământul are aripi, el zboară. Cele două părți ale implicației sunt efectiv false, dar raționamentul este
valid.
Adevărul cu sensul al doilea este un tip de adevăr folosit în metafizică și teologie. Acesta
consistă din deducerea dintr-un ansamblu de ipoteze sau de cunoștințe dobândite prin experiență, a
unei cocluzii necondiționate. Dumnezeu, ideile, inima, începutul absolut al lumii, și chiar și conștiința
ca fundament al cunoașterii în idealism, sunt exemple ale unor asemenea concluzii ontologice.
Adevărul cu sensul al treilea se referă la justificarea unei credințe sau a unei opinii, de
exemplu a credinței morale, care nu este nici o certitudine, nici o coerență internă a unui discurs logic.
Este o opinie sau doxă, care nouă ni se pare a fi veritabilă. Cineva poate să nu fie de acord întru totul
cu aceasta. Este totuși susținută de gândirea de tip relativist. O obiecție clasică este faptul că o
informație ficționară poate fi coerentă, fără să aibă o legătură destul de mare cu realitatea.
Pentru Epicur toate percepțiile noastre senzoriale sunt adevărate, astfel că aisthesis, senzația
este criteriul suprem al adevărului.
Adevar sau adevarata este acea propozitie sau inlantuire de propozitii al carui sau al caror
continut poate fi verificat si confirmat prin observatie, prin experienta, sau prin demonstratie logica,
matematica sau numai discursiv argumentanta.
Pentru a răspunde la întrebarea ce este adevărul? deosebim :
A. ceea ce noi spunem că este adevărat sau fals: cui atribuim noi calitatea de a fi adevărat ?
care este natura realităților cărora le dăm consimțământul nostru și le numim adevărate ?
 propoziții ;
 credințe ;
 gânduri și opinii ;
 dar cu siguranță nu răscrucile, caz în care rațiunea noastră judecă și alege.
Adevărul pare atunci să se exprime în limbă și să nu existe în afara ei ; astfel, să spunem
despre ceva că este adevărat înseamnă să facem literalmente adevărul.
B. mijloacele de distingere între adevărat și fals și de a califica ceva ca fiind adevărat
sunt : rațiunea (gândirea), înțelegerea, legile logicii etc.
În consecință putem propune următoarele distincții :
1. Adevărul material, care reprezintă corespondența între ceea ce este și judecata care a dus la
enunțarea sa în propoziție : această corespondență este confirmată de experiență.
Dar natura acestui tip de adevăr este variabilă, pentru că acesta poate fi un
adevăr obiectiv, relativ, subiectiv, etc., după teoria cunoașterii care îl susține
(realism, relativism, criticism, etc).
2. Adevărul formal, care reprezintă validitatea concluziilor unui sistem ipotetico-deductiv,
apărute prin intermediul regulilor de deducție aplicate unor postulate și axiome admise. Acest tip de
adevăr nu depinde de conținutul propozițiilor (vezi articolul logică) și depinde de acordul său cu
înțelegerea. În acest caz, adevărul este un adevăr de corespondență și este prioritar pentru că nu
depinde de experiență.
Acest ultim punct permite introducerea unei noțiuni : adevărurile pur formale sunt
denumite adevăruri analitice. Adevărurile care se trag din experiență sunt denumite adevăruri
sintetice.
 3. Adevărul metafizic care, se bazează în condițiile sale pe ipoteza existenței unui sistem de
referință ontologic în ființa oricărei persoane. În acest caz, distingem adevărul absolut și adevărul
relativ.
4. Adevărul unei credințe sau a unei opinii, care reprezintă veridicitatea unei propoziții care se
acord cu un ansamblu de credințe care existau înaintea sa. Acest tip de adevăr este denumit
adeseori adevăr coerent.
Adevarat sau fals? Sunt noțiuni ferme în explicația anumitor stări sau situații. Deși ele pot fi
puse la dubii și necesită o analiză amplă în oferirea calificativului de ”da” sau ”nu”, odată ce s-a aunțat
verdictul afirmării sau negării, aceastea nu mai pot fi discutate prin oferirea de grade de comparație.
Ceea ce este adevărat nu poate încununa și starea de ”mai puțin adevărat” sau ”cel mai mult
fals” și în cel mai ridicol caz ”extrem de fals” sau „nespus de adevărat”.
Pornind chiar de la gramatică, menționăm idea că se întîlnește un șir de adjective, adverbe care
nu au grade de comparație. Nimic nu poate exista mai mult sau mai puțin, sau este sau nu, pe jumate
nu poate fi. Aceste cuvinte în sensul lor exprima însușiri cu caracter absolut, adică însușiri care, prin
natura lor, nu permit comparația.
Valoarea de adevăr este expresia gradului de certitudine a corespondenței judecății
(propoziției logice) cu starea de fapt vizată de judecată. Valoarea de adevăr originează în
incapacitatea spiritului omenesc de a reproduce în sine ceea ce este în afară de sine manifestată print-
o rămînere în urmă față de realul exterior sieși. Este implicit recunoasterea relativității capacității de
cunoaștere individuală și colectivă a omului. Aceasta situație ar fi exclusă în cazul unei reflectări
absolute în spirit a realității vizate când ar putea exista o singură valoare a judecății făcute si anume:
adevărul. Pentru subiectul cunoscător extrem de riguros dinamica cunoașterii s-ar desfășura numai
între două valori: adevărul si falsul. Practica vieții umane impune o relativitate în evaluarea
cunoștinței extinzând valorile de adevăr de la două la trei valori: adevarul, falsul, probabilul. În acest
mod ia naștere studiul judecăților cu trei valori adică logica trivalentă.
Pot interveni în sabotarea gîndirii critice şi anumite viziuni asupra lumii. Aşa ar fi
relativismul subiectiv, care presupune că adevărul depinde de credinţele fiecăruia dintre noi, întrucât
adevărul obiectiv este dincolo de noi, de putinţa noastră de cunoaştere. Relativismul subiectiv însă
conduce la consecinţe inacceptabile: prima, dacă doctrina este valabilă, atunci fiecare dintre noi este
infailibil; a doua, dacă principiul „Orice adevăr este relativ” este un adevăr obiectiv, atunci enunţul în
sine este un adevăr obiectiv, deci dacă enunţul „Orice adevăr este relativ” este obiectiv adevărat, el
este şi obiectiv fals. Relativismul social pretinde că adevărul nu depinde de credinţe individuale, ci de
credinţe sociale ; astfel, ceva poate să fie adevărat pentru chinezi, dar nu pentru americani, ceva pentru
creştini, dar nu pentru evrei etc.
 O formă de scepticism filosofie arată că orice cunoaştere trebuie să fie dincolo de orice
îndoială, altfel nu este cunoaştere. Nu pare a fi un principiu plauzibil şi trebuie recurs la o îndoială
raţională. O altă formă de scepticism, scepticismul extrem, proclamă că nu există adevăr (sub forma
îndoielii universale – n.n.); este o poziţie autocontradictorie, întrucât, dacă nu există adevăr, atunci nici
susţinerea de mai sus nu este un adevăr. Scepticismul moderat, ca şi relativismul subiectiv, susţine că
adevărul poate că există, dar el este inaccesibil minţii umane; dar un adevăr inaccesibil este unul
inexistent, deci şi scepticismul moderat se reduce la dificultatea celui extrem. Se vorbeşte, mai
departe, şi despre agnosticismul evaziv, care proclamă ignoranţa în privinţa adevărului (nu se poate şti
nici dacă e adevărată, nici dacă e falsă o anumită susţinere), astfel că o asemenea atitudine apare mai
degrabă ca o scuză decât ca o atitudine raţională.
Dacă adevăruldispare, atunci rămâne minciuna în existenţa noastră...  Istoria este plină cu
exemple de eroi care s-au sacrificat pentru triumful adevărului.Este suficient să ne gândim la Giordano
Bruno,ars pe rug de către Inchiziţie pentru ideile sale filozofice,sau la Constantin Brâncoveanu,ucis de
turci,împreună cu fiii săi, pentru credinţa creştină.
În orizontul axiologiei, cunoaşterea este considerată o dimensiune a condiţiei umane, în cadrul
căreia se înscrie şi problematica adevărului, a valorii şi a valabilităţii cunoştinţelor. Pentru Hegel
“adevărul este un cuvânt mare, şi un lucru şi mai mare...Dacă spiritul omului este sănătos, inima
trebuie să-i bată mai tare ori de câte ori este vorba despre adevăr”. Conceptul de adevăr a cunoscut o
mare diversitate de interpretări în evoluţia gîndirii omeneşti. Pentru unii filozofi, a exista se identifică
cu a fi adevărat, altfel spus, atributele de adevărat şi fals se aplică doar lucrurilor şi proceselor înseşi.
Alţii,dimpotrivă, au susţinut că obiectele şi fenomenele nu sunt prin ele însele, nici adevărate, nici
false, ci pur şi simplu există. Se poate constata că însăşi tema gnoseologică a adevărului, a
concordanţei cunoştinţelor cu obiectul cunoaşterii, nu putea fi desprinsă ca atare şi supusă reflecţiei
filozofice decât pe măsură ce se realiza o dublă şi progresivă depăşire - pe de o parte a orizontului, a
mentalităţilor şi culturilor arhaice, dominate de mituri, simboluri şi imagini, în care nu încăpeau
speculaţii sistematice şi analize conceptuale, pe de altă parte, a încrederii spontane a omului în
autenticitatea percepţiilor, reprezentărilor, noţiunilor şi raţionamentelor sale
În mod tradiţional, gnoseologia plasează problema adevărului în cadrul restrâns al relaţiei
dintre subiectul epistemic şi lume, ca obiect al cunoaşterii.În epoca contemporană, s-a simţit nevoia
unor reconsiderări a conceptelor tradiţionale pe măsura amplificării şi diversificării cunoaşterii. 
Referitor la adevăr s-au constituit noi contexte de abordare, relativ distincte, cum ar fi :
- contextul logico-semantic (reconstrucţia conceptului de adevăr în cadrul unor sisteme
semantice sau limbaje formalizate ; elaborarea conceptului de adevăr formal; studierea condiţiilor
formale de atribuire a valorilor de adevărat şi fals);
  - contextul metodologic (studierea aspectelor pragmatice ale adevărului, a regulilor şi
procedurilor de confirmare sau infirmare a diferitelor componente şi niveluri ale cunoaşterii umane);
  - contextul epistemologic (elaborarea unui concept integrator al adevărului,ţinând seama de
specificul cunoaşterii considerate şi de relaţiile ei cu alte forme de cunoaştere; stabilirea unei tipologii
cuprinzătoare a adevărului pentru ştiinţă, filozofie, artă; poziţia valorii de adevăr în configuraţia
ansamblului valorilor cunoaşterii ştiinţifice).
Cercetările de epistemologie şi logica ştiinţei pun în evidenţă criterii şi procedee tehnice de
testare a validităţii enunţurilor şi teoriilor ştiinţifice.În ştiinţele logico-matematice prevalează
procedurile numite demonstraţie, modelare, utilizarea contraexemplelor etc.În ştiinţele factuale, de
tipul fizicii, prevalează testele experimentale.
Pentru verificarea unei teorii ştiinţifice, M. Bunge indică patru categorii de teste :
a) teste interteoretice (examinarea compatibilităţii unei teorii cu restul cunoaşterii ştiinţifice
acceptate la un mement dat);
b) teste metateoretice (analiza critică a unor proprietăţi formale, cum ar fi noncontradicţia sau
semantice, cum ar fi posibilitatea interpretării în termeni empirici);
c) teste filozofice (judecarea teoriei prin prisma filozofiei dominante în cercurile ştiinţifice);
d) teste empirice (verificarea acordului cu experienţa a unor concluzii ce decurg din ipotezele
de bază ale teoriei ştiinţifice).
În concluzie, problematica adevărului este foarte complexă, semnificaţiile acestui concept au
provocat şi mai provoacă încă mari dispute filozofice printre gînditori. Numai o viziune sintetică, care
să integreze într-un tot unitar tipurile de adevăr (analic şi sintetic, formal şi factual, logic şi matematic)
ar putea decide asupra valabilităţii cunoştinţelor din domenii extrem de diverse, altfel spus, asupra
comprehensibilităţii lumii