Biologie celulară și moleculară C1

NUCLEUL –ORGANIZAREA ȘI ROLUL NUCLEULUI

 COMPONENTELE INVELISULUI NUCLEAR SI ROLUL ACESTUIA ÎN

TRANSPORTUL MOLECULELOR INTRE NUCLEUL SI CITOPLASMA

 ORGANIZAREA INTERNA A NUCLEULUI

 STRUCTURA SI FUNCTIILE NUCLEOLULUI

 ROLUL NUCLEULUI ȘI ORGANIZAREA INFORMAȚIEI ÎN CELULELE

EUCARIOTE

Componentele invelisului nuclear si rolul acestuia în transportul

moleculelor intre nucleul si citoplasma
Nucleul este format din următoarele componente:

- Învelisul nuclear (membrane, lamina nucleară,complexul porilor)

- Nucleol
- Carioplasma (matricea nucleară)
- Cromatina

1. Invelișul nuclear este o structură complexă fiind alcătuit din două

membrane nucleare, o lamină nucleară și complexul porilor nucleari (NPC).
Nucleul este înconjurat de 2 membrane concentrice: membrana internă și
membrana externă. Membrana externă se continuă cu reticulul endoplasmatic, astfel
încât spațiul spatiul dintre membranele nucleare (externă și internă ) comunică direct
cu lumenul reticulului endoplasmatic.
Membranele nucleare sunt asociate cu enzime ale reticulului endoplasmatic si
sunt similare functional cu membranele RE. De asemenea, pe membrana nucleară
externă sunt atașați ribozomii, spre fața citoplasmatică.
Aceste membrane sunt bistraturi fosfolipidice nucleare ce se unesc la nivelul
porilor nucleari și formează canale prin care circulă moleculele mici polare cât și unele
macromolecule.
Lamina nucleară – află sub membrana nuleară internă și este o rețea fibroasă
care formează suportul structural al nucleului. La majoritatea organismelor, în special
mamifere, lamina nucleară este alcătuită din patru proteine fibroase, lamina A, B1, B2,
C (60-80kd).
Laminele se leagă la proteinele membranare integrale, care contribuie la
organizarea in retea a filamentelor de lamină și mediază legarea lor la membrana
nucleară internă.

1
 Biologie celulară și moleculară C1

Se presupune că lamina nucleară pe lâgă faptul că are rol de suport , prezintă și

situsuri de legare a cromatinei. În interiorul nucleului cromatina este organizată în
bucle mari de ADN dintre care unele par legate la învelișul nuclear.
Complexul porului nuclear (porii nucleari, porosomi)
Este alcătuit dintr-un ansamblu de 8 coloane (subunități anulare) dispuse în
jurul canalului central. Acestea prezintă prelungiri sub formă de fibrile înspre
citoplasmă, dar și spre nucleu unde formează coșul nuclear, la capătul căruia se află un
disc.
Pe lângă canalul central există alte 8 canale mai mici între spițe. Aceste canale
deschise au un diametru de maxim 10nm și servesc pentru difuzia moleculelor mici.
Porul este un complex structural cu un diametru de 80-120 nm și o masă
moleculară de circa 125 milioane daltoni, de 30 de ori mai mare decât un ribozom.
Controlând circulația moleculelor dintre nucleu și citoplasmă, complexul porului
nuclear are un rol fundamental în funcțiile celulelor eucariote.
Pe de o parte, ARN sintetizat în nucleu trebuie să fie exportat în citoplasmă,
unde are loc sinteza proteică. Pe de altă parte, factorii de transcripție trebuie
transportați de la locurile de sinteză, din citoplasmă, în nucleu.
În acest fel reglarea traficului de proteine și ARN, prin complexele porilor
nucleari determină compoziția nucleului și joacă un rol important în expresia
genelor.
În funcție de talia lor, moleculele pot traversa complexul porului nuclear prin
două mecanisme.

 Moleculele mai mici de 20 kd trec rapid prin învelișul nuclear din

citoplasmă în nucleu și invers. Aceste molecule difuzează pasiv prin canalele deschise
(pline cu apă), din complexul porului nuclear. Majoritatea proteinelor și ARN sunt
molecule prea mari pentru a trece prin aceste canale și de aceea nu pot circula liber
între nucleu și citoplasmă. Aceste macromolecule trec prin complexul porului nuclear
datorită unui proces activ, prin care aceste molecule sunt recunoscute și transportate
selectiv într-o singură direcție.
 Moleculele mari sunt transportate prin canale specializate din complexul
porului membranar, care în prezența unui stimul adecvat se deschid, atingând 25nm în
diametru, și permit astfel trecerea subunităților ribozomale.
Se consideră că în alcătuirea complexului porului nuclear intră peste 100 de proteine
distincte, din care numai o mică parte a fost identificată.

Proteinele transportate în nucleu, dintre care menționăm:

 ADN polimerazele
 Factorii de transcripție
 Factorii de clivare
controlează structura și funcțiile genomului. Aceste proteine sunt dirijate spre nucleu
prin secvențe de aminoacizi specifice numite semnale de localizare nucleară (NLS),
care le orientează pasajul prin complexul porului nuclear.
Importul proteic prin complexul porului nuclear se desfășoară în două etape :

2
 Biologie celulară și moleculară C1

1. În prima etapă , în lipsa ATP, proteinele care conțin semnale de localizare

nucleară se leagă la complexul porului nuclear, dar nu trec prin por. Apoi, semnalele de
localizare nucleară sunt recunoscute de un receptor proteic intracitoplasmatic numit
importină.
Subunitatea α a importinei se leagă la NLS, iar subunitatea β mediază asocierea
cu complexul porului nuclear.
2. A doua etapă necesită ATP (adenozin trifosfat) și GTP (guanozintrifosfat).
Pentru translocare este necesară o mică proteină care leagă GTP numită Ran (RAs-
related Nuclear protein).

Unele proteine rămân în nucleu după importul din citoplasmă. Altele, numite
proteine „navetiste” se plimbă constant între nucleu si citoplasmă. Aceste proteine sunt
cele care funcționează ca transportori pentru alte molecule (de exemplu ARN), proteine
care coordonează funcțiile nucleare și citoplasmatice (exemplu, preoteinele care
reglează activitatea factorilor de transcripție).
Activitățile unor proteine nucleare sunt controlate prin diferite mecanisme. Într-un
astfel de mecanism de reglare, factorii de transcripție se asociază cu proteine
citoplasmatice care maschează semnalele de localizare nucleară și pentru că semnalele
nu mai sunt recunoscute, aceste proteine rămân în citoplasmă.

Transportul ARN în citoplasmă

Exportul ARNm, ARNt și ARNr din nucleu în citoplasmă este o etapă fundamentală
în expresia genelor la celulele eucariote. Ca și importul proteinelor, exportul ARNm
prin complexele porilor nucleari este un proces energo-dependent care necesită Ran.
Acizii ribonucleici sunt transportați prin învelișul nuclear sub forma complexelor
ARN-proteină. Întrucât transportul se face prin complexe ribonucleoproteice, semnalele
care dirijează exportul nuclear pot fi localizate pe proteina legată la ARN sau pe ARN.
Pre-ARN (precursorul ARN m) și ARNm se asociază, în timpul prelucrării în nucleu
și în eventualitatea transportului în citoplasmă, cu un set de cel puțin 20 de proteine
formând ribonucleoproteine nucleare heterogene (hnRNP). Cel puțin una din aceste
proteine hnRNP este o proteină navetistă care conține un semnal de export nuclear ce-i

3
 Biologie celulară și moleculară C1

permite să funcționeze ca transportor pentru ARNm în timpul exportului acestuia în

citoplasmă.
ARN r este asamblat cu proteinele ribozomale în nucleu, iar subunitățile ribozomale
rezultate sunt transportate în citoplasmă cu ajutorul unor semnale prezente pe
proteinele ribozomale.
ARN nuclear de talie mică sau sn ARN (small nuclear ARNs) funcționează în
interiorul nucleului și nu în citoplasmă ca ARNm, ARNt și ARNr, participând la
prelucrarea ARN. Acesti ARN sunt transportați inițial în citoplasmă, unde se asociază
cu proteinele formând snRNP funcționale care apoi se reîntorc în nucleu. Proteinele
care se leagă la capătul 5 al unor sn ARN par a fi implicate în exportul snARN în
citoplasmă, pe când secvențele prezente pe proteinele snRNP determină pasajul snRNP
din citoplasmă în nucleu. (Cruce, 1999)
2. Nucleolul apare ca un corpuscul globulos la microscopul optic, cu diametrul de
0,5µm. Este o porțiune din nucleu unde sunt transcrise genele ARNr și sunt asamblate
subunitățile ribozomale. Numărul nucleolilor variază în funcție de intensitatea
producției de ribozomi, nucleolul fiind sediul biogenezei ribozomale, mărimea lor
reflectă intensitatea producției de ribozomi.
Ei lipsesc în celulele care nu au sinteză proprie de proteine (exp. Celulele
embrionare). Nucleolii sunt bine vizibili în celulele care cresc rapid (celulele
canceroase), dar și în celulele care sintetizează o mare cantitate de proteine (Mehedinți).
În celulele tinere, celulele secretorii, nucleolii sunt mari și multipli, iar în celulele
canceroase aceștia ajung până la 10-12 cu forme monstruoase. În celulele bătrâne, cu
activitate metabolică redusă, nucleolul este mic și unic.
Nucleolul apare înconjurat de un înveliș de heterocromatină care variază ca și grosime
de la un tip celular la altul și reprezintă ADN-ul nucleolo-asociat numit și pars
chromosoma. Unii nucleoli conțin și o parte amorfă- pars amorpha.
Ca structură nucleolul prezintă două părți cu morfologie diferită:

- una este fin fibrilară – pars fibrosa

- una granulară –pars granulosa

la acestea se adaugă centrul fibrilar.

Se presupune că la acest nivel se desfășoară transcripția ARN, prelucrarea ARN
și asamblarea ribozomilor. Genele ARNr sunt localizate și transcrise în centrul fibrilar
și în zona fibrilară. Prelucrarea și asamblarea pre –ARN cu proteinele ribozomale este
inițiată în zona fibrilară și se continuă în zona granulară, care conține unități
preribozomale aproape complete, gata pentru exportul în citoplasmă.
Pentru a satisface necesitatea de transcriere a unui număr mare de molecule de
ARNr, toate celulele conțin copii multiple ale genelor ARNr. Ribozomii eucariotelor
conțin patru tipuri de ARN numite ARNr 5S, 5,8 S, 18 S și 28 S. Genomul uman
conține aproximativ 800 de copii ale genei care codifică ARNr 5,8S, 18 S și 28 S i și
aproape 2000 de copii ale genei care codifică ARN 5S.

4
 Biologie celulară și moleculară C1

Genele pentru ARN 5,8 S și 28 S sunt grupate în tandem pe cinci cromozomi

umani (13, 14,15, 21, 220, iar genele ARN r 5S sunt prezente pe cromozomul 1.
3-Matricea nucleară este reprezentată de o rețea de fibre granulare, cu rol
structural asemănător citoscheletului. Se apreciază că această matrice servește la
organizarea și consolidarea unor domenii funcționale, cum ar fi buclele de cromatină,
fabricile de replicare ale ADN, domeniile de îmbinare ale exonilor și structurile
implicate în transportul ARNm.
4-Cromatina reprezintă forma relaxată a cromozomilor în interfază (perioada de
repaus dintre 2 diviziuni). În timpul mitozei, cromatina se condensează pentru a forma
cromozomii metafazici compacți.
În interfază o parte din cromatină (heterocromatina) rămâne condensată și este
inactivă (nu se transcrie) restul cromatinei (eucromatina) este decondensată și se
distribuie în tot nucleul.
La microscopul optic, cromatina se prezintă sub forma unei rețele structurată din
granule și filamente interconectate. Prin colorații o parte a cromatinei este intens
bazofilă (componenta granulară) și se numește hererocromatină, iar o altă parte se
colorează slab bazofil (componenta filamentoasă- eucromatina).
Aceste aspecte reprezintă două grade diferite de impachetare sau condensare a
cromatinei. În heterocromatină, cromatina prezintă un grad înalt de impachetare, iar
eucromatina este mai relaxată.
Eucromatina este forma activă metabolic deoarece ea permite legarea
transcriptazei, care asigură transcrierea genelor în ARNm în vederea exprimării
acestora.
Heterocromatina formează un învelis discontinuu situat sub învelișul nuclear.
Discontinuitățile reprezintă canale care duc la porii nucleari.
Celulele conțin 2 tipuri de heterocromatină: heterocromatina constitutivă ce
conține secvențe de ADN care nu sunt transcrise niciodată, cum ar fi secvențele satelit
de la nivelul centromerilor. A doua categorie heterocromatina facultativă conține
secvențe care nu sunt transcrise în anumite celule, dar sunt transcrise în alte tipuri de
celule. Prin urmare, cantitatea de heterocromatină facultativă diferă funcție de
activitatea transcripțională a celulei.
Procesul inactivării cromozomului X este un exemplu de evidențiere a rolului
heterocromatinei în expresia genelor ( (Cruce, 1999). Cromozomul X conține mii de
gene care lipsesc cromozomului Y. Astfel, sexul feminin are de două ori mai multe
gene ale cromozomului X dață de sexul masculin. În pofida acestei diferențe celulele au
aceeași cantitate de proteine codificate de genele de pe cromozomul X. Aceasta
datorită intervenției unui mecanism compensator prin care unul din cei 2 cromozomi X
din celulele feminine este inactivat fiind convertit în heterocromatină, din stadiile
inițiale ale dezvoltării. Deci numai o copie a cromozomului X este disponibilă pentru
transcripție, atât în celulele masculine cât și în cele feminine (Cruce, 1999).
Fenomenul inactivării poartă denumirea de compensarea genetică a dozei
genelor X-linkate (Raicu, 1969).

5
 Biologie celulară și moleculară C1

Inactivarea este determinată de prezenta genelor XIST( X-inactiv specific

transcript), care codifică apariția molecule de ARN, diferit de ARNm ce codifică
sinteza proteinelor. Acest ARN inactivează genele cromozomului X, pe care se află
XIST, dar nu afectează alti cromozomi nucleari. Acest ARN XIST este foarte interesant
prin modul in care induce aceasta inactivare reversibilă prin heterocromatinizare
facultativă. (Jennifer C. Chow*†, 2007).
La alte organisme, de exemplu păsările, cromozomii sexuali se replică simultan
cu autozomii si, în consecintă, ei nu formează cromatină sexuală. Absența
mecanismelor de compensare de doză a genelor la păsări demonstrează că acesta nu
este absolut necesar pentru supraviețuirea speciilor, însă poate fi socotit ca o cauză a
dificilei evoluții ulterioare. La mamifere, la care fenomenul de compensare de doză a
genelor există, posibilitățile de speciație sunt incomparabil mai mari. Din acesată
cauză ele au evoluat mai repede (Raicu, 1969).

ROLUL NUCLEULUI ȘI ORGANIZAREA INFORMAȚIEI ÎN

CELULELE EUCARIOTE

Rolul esențial al nucleului rezultă din dogma centrală a geneticii

moleculare: informația genetică este transferată astfel ADN- ARN- proteine, prin
procesele de transcripție și translație.

Transcripția reprezintă transcrierea informației, reprezentată de o anumită

succesiune de baze azotate din structura ADN, într-o secvență de baze complementare
de ARN. Produsul transcris se numește ARN mesager (ARNm) și conține pe lângă
informația necesară sintezei unui lanț polipeptidic și secvențe noninformaționale.
Aceste zone noninformaționale sunt îndepartate prin excizie, tot în nucleu, prin
procesul numit ARN- procesare.
Translația este procesul prin care mesajul genetic, reprezentat de secvențe de
baze azotate a ARNmesager, este tradus într-o secvență de aminoacizi corespunzătoare.
Procesul are loc în citoplasmă, la nivelul ribozomilor și reprezintă sinteza propriu-zisă a
proteinelor.

6
 Biologie celulară și moleculară C1

Recombination
Mutation/Repair

Replicația este un alt proces biochimic esențial căruia îi este supus ADN
nuclear. Acesta constă dintr-o serie de procese moleculare care se desfășoară foarte
exact în nucleu și care asigură autoreproducerea informației genetice în scopul
asigurării transmiterii nealterate de-a lungul generațiilor celulare.
Organizarea ADN în nucleu
Structura primară

Modelul WATSON-CRICK al structurii ADN reprezintă, probabil, cea mai mare

descoperire a biologiei moderne (Premiul NOBEL, 1962). Acest model, universal
valabil în lumea vie, corespunde funcţiilor materialului genetic, deoarece explică modul
în care se stochează, se transmite şi se exprimă informaţia ereditară. Gena încetează să
mai fie o entitate "misterioasă", are o structură chimică complexă şi bine definită, iar
ADN devine nu numai esenţa geneticii ci şi un veritabil simbol al vieţii. Consecinţele
pentru practica medicală ale revoluţiei determinate de către descoperirea structurii şi
funcţiei ADN sunt şi vor fi atât de spectaculoase încât nu vor avea egal în istoria
medicinii.

ADN este un macropolimer de "deoxiribonucleotide". Lungimea şi greutatea sa

moleculară sunt foarte mari, permiţând stocarea unei cantităţi uriaşe de informaţie.
Cantitatea de ADN variază de la specie la specie (la om g.m.=3,5 x10 12 daltoni) dar este
constantă la indivizii aceleiaşi specii, precum şi în toate celulele somatice (diploide) de
la acelaşi individ.

Acizii nucleici sunt substanțe chimice macromoleculare alcătuite din unități mai
simple numite nucleotide. O nucleotidă este alcătuită dintr-o bază azotată, o pentoză
(zaharid) și un radical fosforic.

Pentoza este reprezentată de D-2-deoxiriboza, în forma sa furanozică. Baza azotată

poate fi purinică - adenina (A), guanina (G) - sau pirimidinică - timina (T), citozina
(C); se leagă la C1’ al deoxiribozei, alcătuind împreună un nucleozid. Grupul fosfat
(provenit din acidul ortofosforic) se leagă la C5’ al deoxiribozei, formând cu aceasta şi
baza azotată un nucleotid, unitatea fundamentală a structurii catenei de ADN.

7
 Biologie celulară și moleculară C1

Grupul fosfat conferă moleculei de ADN caracterul de "acid" şi numeroase sarcini

negative, neutralizate in vivo prin fixarea histonelor, proteine bazice. În ADN, există
patru tipuri de deoxiribonucleotide - acid deoxiadenilic, deoxiguanilic, deoxicitidilic,
deoxitimidilic - care se vor deosebi numai prin baza azotată; gruparea fosfat şi
deoxiriboza sunt elemente constante.

pirimidinele

purinele

Lipsește – 2 OH

Bazele azotate purinice și pirimidinice se pot afla sub două forme, rezultate prin
schimbarea poziției unui atom de hidrogen, fenomen denumit tautomerie. Existența
tautomeriei are nu numai importanță chimică, ci și genetică, deoarece dă o explicație
unor modificări spontane sau experimentale, intervenite în macromeolecula acizilor
nucleici.
Datorită tautomeriei au loc schimbări ale moleculei respective în privința
capacității sale de a intra în reacții chimice. Astfel atomii de oxigen atașați la molecula
timidinei și guaninei în poziția C6 au de obicei forma cetonică (C=O) și numai în
cazuri foarte rare se prezintă sub forma enolică (C-OH).
În mod similar atomii de azot atașați inelului purinic și celui pirimidinic se află
sub forma amino (NH2) și numai în cazuri foarte rare sub forma imino (NH).
Din punct de vedere biologic, faptul că atomii de hidrogen își păstrează în
general poziția în moleculă are importanță pentru stabilirea macromoleculei de ADN.

8
 Biologie celulară și moleculară C1

Din cauza fenomenului de tautomerie se produc erorile de imperechere, prin care

adenina se imperechează cu citozina, iar guanina cu timina. Aceasta este una din
cauzele mutațiilor la nivel molecular.
            Polimerizarea nucleotidelor, în molecula de ADN, se realizează prin
legături covalente 3'- 5' fosfodiester, formate între gruparea OH a C3 al deoxiribozei
unui nucleotid şi restul fosfat fixat la C 5 al nucleotidului următor. Se formează astfel o
catenă (lanţ) continuă, lineară (neramificată!), care reprezintă structura primară a
ADN

În catena de ADN poziţia unui nucleotid nu impune cu necesitate în

vecinătatea sa prezenţa unui anumit alt nucleotid: poziţiile adiacente pot fi ocupate de
oricare din cele patru tipuri de nucleotide. Deci, nu există nici o restricţie în dispunerea
/ succesiunea nucleotidelor în lungul catenei de ADN sau, altfel spus, există o libertate
totală de aşezare a nucleotidelor.

Acest lucru este esenţial deoarece secvenţa (ordinea) nucleotidelor în

lungul catenei de ADN reprezintă informaţia genetică codificată, pe baza căreia se
stabileşte ordinea aminoacizilor în proteine. Sensul de "citire" al informaţiei genetice
este determinat de polaritatea 5' - 3' a catenei de ADN . Ea este dată de faptul că
poziţiile 5'-fosfat a primului nucleotid şi 3'-hidroxil a ultimului nucleotid al catenei sunt
libere, neangajate într-o legătură chimică. Orice secvenţă de nucleotide se "citeşte" în
direcţia 5' - 3' şi se scrie cu capătul 5' la stânga, de ex. 5'-ATGCCTAGATCA-3'.

Fiecare catenă a ADN este deci o secvenţă orientată, definită prin

înlănţuirea nucleotidelor. 

Informaţia genetica

            Informaţia genetică necesară acestor procese este reprezentată de

secvenţa lineară   (succesiunea sau ordinea de înlănţuire) nucleotidelor în
molecula de ADN; ea determină structura proteinelor care alcătuiesc celulele şi
ţesuturile şi participă la funcţionarea lor complexă. Proteinele sunt formate din
lanţuri de aminoacizi; secvenţa aminoacizilor  în proteină determină
proprietăţile caracteristice ale fiecărei proteine; această ordine specifică a
aminoacizilor este determinată de secvenţa nuclotidelor în ADN.

9
 Biologie celulară și moleculară C1

            Informaţia ereditară este codificată, fiind scrisă într-un limbaj foarte
simplu, cu ajutorul unui "alfabet nucleic" ce are numai patru "litere": A, T, G
şi C (corespunzătoare celor patru tipuri de nucleotide). Folosind aceste
elemente de cod se pot scrie "cuvinte" de trei litere, asamblate într-o "frază" ce
alcătuieşte o genă. La fiecare triplet de nucleotide, numit codon corespunde pe
baza codului genetic, un anumit aminoacid din structura proteinei sau un
"semnal" necesar pentru a începe sau termina lectura mesajului.

Această modalitate de codificare a informației rezolvă problema stocării

informației genetice într-un spațiu foarte mic. Astfel, în ADN, un million de
nucleotide ocupă un spațiu liniar de 0,034 cm. Într-o celulă umană cu
diametrul de 20µm, există o secvență de 3x10 9 nucleotide care pot fi
împachetate într-un cub cu latura de 1,5µm. Daca am compara cu literele
dintr-o carte , acestea ar ocupa 1 milion de pagini (3,500 de cărți de 300
pagini).

            Gena este unitatea de informaţie ereditară; ea este alcătuită dintr-o

succesiune specifică de codoni, ce determină ordinea aminoacizilor într-un
polipeptid şi, prin aceasta, funcţia lui. Modificarea secvenţei nucleotidelor prin
mutaţia genei va duce la modificarea unui / unor codon(i) şi, de cele mai multe
ori, la modificarea structurii şi funcţiei proteinei sintetizate .

Structura secundară

Watson şi Crick au propus un model al moleculei de ADN alcătuit din două catene
polinucleotidice, legate între ele prin bazele azotate, în mod complementar şi
înfăşurate plectonemic pentru a forma o dublă spirală elicoidală (o elice dublă)
orientată spre dreapta, cu diametrul de 20 Å şi pasul elicei de 34 Å. Pornind de la faptul
că raportul  A/T = G/C = 1, Watson şi Crick consideră că în molecula de ADN se
produce o împerechere "preferenţială" a bazelor care unesc cele două catene; bazele
azotate (situate spre interiorul moleculei) se leagă complementar: o bază purinică se
uneşte cu o bază pirimidinică sau, mai exact  A − T şi G − C (formând un cuplu sau o
pereche de baze, prescurtat pb).

Legăturile se realizează prin punţi de hidrogen, legături electrostatice slabe. În felul

acesta secvenţa nucleotidelor unei catene determină cu necesitate secvenţa
nucleotidelor celeilalte catene. Deci, cele două catene ale ADN nu sunt identice, ci
complementare şi strict codeterminate. Cunoaşterea secvenţei nucleotidice a unei
catene va permite automat determinarea secvenţei nucleotidice a celeilalte catene. De
exemplu:    

                                                5'-ATGCCAG-3'

                                                3'-TACGGTC-5'.

            În acest context vom sublinia: legea complementarităţii bazelor care stă la
baza mecanismelor prin care se realizează funcţiile genetice ale ADN: transcripţia,
replicarea, repararea leziunilor, recombinarea.

În timp ce în macromolecula de ADN raporturile A/T și G/C sunt constant și

egale cu 1:1, raportul A+T/G+C este foarte variabil în funcție de specie. În general se

10
 Biologie celulară și moleculară C1

constant că plantele superioare și animalele au un exces de A+T față de G+C din ADN,
în timp ce la organismele mai puține evaluate (plante inferioare, bacteria, virusuri) se
observă o variație mult mai mare a acestui raport. Acestea nu sunt întâmplătoare , se
consider că variația în secvența bazelor azotate este necesară pentru a asigura
deosebirile genetice dintre diferitele specii vegetale și animale (Raicu & Ionescu -Varo,
1972).

Libertatea totală de aşezare a nucleotidelor în lungul catenelor de ADN ( pe

verticală) se asociază cu necesitatea dispoziţiei lor complementare (în planul orizontal
al moleculei). "Libertatea şi necesitatea" dau substratul eredităţii înalta sa diferenţiere şi
capacitate de a stoca, exprima şi transmite perfect mesajul pe care îl deţine" (Parot,
1985). În molecula simbol a vieţii este astfel "înscris" unul din principiile filosofice
fundamentale ale existenţei omului: libertate şi necesitate.

Legăturile stereochimice / spaţiale necesare pentru împerecherea corectă dintre A−T şi

G−C fac ca orientarea (polaritatea) celor două catene să se dirijeze în sensuri opuse, deci, să
fie antiparalele. Acest lucru are consecinţe importante în "citirea" informaţiei în procesul
sintezei proteice, precum şi în mecanismul replicării (biosintezei unor noi molecule de ADN).

Cele două catene ale ADN se înfăşoară (se împletesc) plectonemic (una în jurul
alteia, ca "o frânghie", şi amândouă în jurul unui ax central (imaginar) al moleculei,
formând o dublă spirală elicoidală coaxială (o elice dublă), orientată spre dreapta
(dextrogir). Ea poate fi comparată cu o "scară în spirală" în care axele fosfoglucidice
formează marginile scării iar perechile de baze, treptele ei. Această structură, asociată
funcţiilor majore pe care le îndeplineşte ADN, a fost plastic numită "elicea vieţii", fiind
un  veritabil simbol al lumii vii.

Structura ADN este, în ansamblul ei, perfect regulată, ordonată: diametrul

moleculei 2 nm; o tură completă are 3600; pasul elicei 3,4 nm permite dispunerea a 10
perechi de baze.

11
 Biologie celulară și moleculară C1

În configuraţia ei spaţială, molecula de ADN prezintă două şanţuri  laterale: unul

mai mic şi altul mai mare. Ele sunt importante în recunoaşterea stereochimică şi fixarea
pe ADN a histonelor (la nivelul şanţului mici) sau a unor molecule proteice reglatoare
(la nivelul şanţului mare), singurul loc în care bazele sunt accesibile acestor proteine
care vor influenţa (regla) realizarea funcţiilor ADN.

Polimorfismul structural şi flexibilitatea moleculei de ADN

Forma clasică a structurii ADN, descrisă de Watson şi Crick, corespunde

conformaţiei de tip B, care se realizează frecvent "in vivo" (în condiţii de umiditate
crescută şi concentraţie ionică joasă). S-au descris însă şi alte conformaţii sau isoforme:
A şi C, mai frecvente, D şi E, mai rare. Ele au acelaşi plan general de structură: elice
dublă orientată spre dreapta dar se deosebesc de tipul B printr-o serie de particularităţi
fizice (înclinarea bazelor faţă de ax, modificarea pasului elicei şi numărul de baze per
tură elice): forma A este mai scurtă şi mai groasă, iar celelalte mai lungi şi mai subţiri.

În organism, în anumite regiuni ale moleculei de ADN (cu o anumită secvenţă

nucleotidică) se produc  frecvent modificări (tranziţii) conformaţionale A - B -C. Aceste
modificări permit recunoaşterea segmentelor respective de către anumite molecule
exogene, care reglează expresia genelor.

În 1979, Rich şi Dickerson descoperă un tip particular de ADN-Z sau ADN-

senestra. El are o moleculă dublu elicală, orientată spre stânga, care îşi pierde simetria
caracteristică formei B, deoarece axul fosfo-glucidic ia o formă neregulată în zig-zag,
producând deformarea şi alungirea moleculei de ADN.  Conformaţia ADN-Z este o
conformaţie normală, există "in vivo" şi apare, în anumite condiţii fizico-chimice, în
regiunile bogate în perechi de baze G-C, prin tranziţia / conversia formei B (sub
acţiunea unei topoisomeraze, prin rotarea bazelor cu 180ͦ ); tranziţia B - Z este
reversibilă.

ADN-Z intervine foarte probabil în inactivarea unor gene şi, deci, în controlul
expresiei informaţiei genetice. Conversia locală B - Z (mai ales în situsurile de reglare a
transcripţiei) poate fi realizată prin fixarea mai intensă a histonelor  sau a altor molecule
ce produc represia genelor sau  prin metilarea citozinei din situsurile GC. Astfel, un
"viraj la stânga" la începutul unei gene determină stoparea activităţii ei.

Tranziţia B - Z ar determina însă şi evidenţierea unor situsuri din ADN în care se

fixează mai facil agenţi mutageni sau cancerigeni. Pentru aceasta pledează faptul că
mutaţiile apar mai frecvent la nivelul secvenţelor G-C care iau conformaţia Z.

În finalul acestei prezentări este important de subliniat faptul că tranziţia ADN B-

Z ca şi modificările conformaţionale A - B - C care apar în anumite regiuni ale ADN
(cu o secvenţă specială a nucleotidelor), demonstrează elocvent faptul că molecula de
ADN nu are o structură fixă, rigidă, încremenită. În funcţie de condiţiile de mediu,
moleculele ADN sînt flexibile, într-o permanentă stare dinamică, deformându-se
neîncetat; pe drept cuvânt se poate spune că molecula de ADN (simbolul vieţii)
"pulsează sau respiră".

12
 Biologie celulară și moleculară C1

Organizarea ADN și formarea cromozomilor

Diferite procese nucleare sunt plasate in domenii distincte ale nucleului. De
plidă, replicarea ADN, prelucrarea pre-ARNm și transportul ARNm se desfășoară în
zone sau structuri subnucleare bine delimitate, a căror natură și funcție este încă
incomplet explorată.

Analiza cromatinei la microscopul electronic evidenţiază un sistem ierarhizat de

fibre de cromatină, de dimensiuni diferite. alcătuite din ADN, histone şi proteine
nehistonice.

Primul nivel de organizare supramoleculară a ADN este filamentul cu

nucleosomi, cu diametrul de 10 nm. Nucleosomul este alcătuit dintr-un complex de
ADN şi histone o secvenţă de ADN (de 146 p.b.) se înfăşoară (1 tur şi 3/4) în jurul unui
"miez" histonic, cilindric, formată din 8 molecule de histone (câte 2 molecule din H2A,
H2B, H3 şi H4).

Nucleosomii sunt legaţi între ei printr-un segment de ADN liber (60 p.b.),
formând filamentul cu nucleosomi, asemănător unui "şirag de mărgele". Această
structură (menţinută strâns prin histona H1, ce leagă doi nucleosomi vecini) realizează o
rată de "împachetare" a ADN nativ (dublu helix de 2nm) de circa 10:1.

13
 Biologie celulară și moleculară C1

Mecanismul prin care se formează nucleosomii este încă puţin cunoscut. Cert este
faptul că nucleosomii nu sunt structuri statice, rigide, deoarece funcţiile ADN
(transcripţia, replicarea, recombinarea) necesită separarea celor două catene ale ADN şi
implicit modificarea structurii nucleosomului. Ei sunt fixaţi la o singură catenă a ADN
("în fază") aceiaşi de la o celulă la alta.

Al doilea nivel de organizare supramoleculară a cromatinei este fibra de

cromatină de 30 nm. Ea rezultă din spiralizarea în solenoid a filamentului cu
nucleosomi . Această structură (cu pasul de 6 nucleosomi) este stabilizată de histona H1
şi realizează o compactare de 5:1. Fibra de cromatină de 30 nm este unitatea
fundamentală de organizarea cromatinei în nucleul interfazic.

Fibra de cromatină are însă şi un rol important pentru funcţionarea genomului,

deoarece prin spiralizare apropie mult diferite regiuni ale ADN care, liniar, se află la
distanţe mari unele de altele. În felul acesta, favorizează interacţiunile genice necesare
pentru expresia adecvată a informaţiei ereditare. Mai mult, solenoidul nu are o
structură omogenă: zonele spiralizate alternează neregulat cu zone nespiralizate, unde
se pot fixa o serie de proteine specifice, care produc o configuraţie cromatiniană ce
permite accesul ARN polimerazei şi deci transcripţia.

Al treilea nivel de organizare rezultă prin plierea fibrei de cromatină de 30 nm în

bucle laterale, numite şi domenii, de lungimi diferite (20-100 kb); se formează fibra
pliată în bucle laterale cu un diametru de 300 nm (grad de compactare 10:1). Buclele
sunt ataşate, prin anumite situsuri de ancorare din structura fibrei de ADN, la un
"schelet" sau matrice proteică (nonhistonică), care are o formă identică cu cea a
cromosomului metafazic.

Se consideră că fiecare buclă sau domeniu (ce conţine câteva gene) ar putea fi o
unitate funcţională de transcripţie şi replicaţie; buclele au deci atât o semnificaţie
structurală cât şi un rol funcţional important.

Fibra pliată în bucle laterală formează la începutul profazei, printr-o puternică

spiralizare şi condensare (grad compactare 20), cromatida unui cromosom. Ea atinge în

14
 Biologie celulară și moleculară C1

metafază o grosime de 700 nm, fiind cel mai înalt grad de compactare a fibrei de bază a
cromatinei (30 nm). Fiecare cromatidă a unui cromosom conţine deci o singură
moleculă de ADN, organizată în mai multe structuri succesive şi ierarhizate de
"împachetare". La sfârşitul diviziunii, în telofază, se produce
despiralizarea/decondensarea cromosomilor.

Molecula de ADN suferă astfel o compactare de 10.000 de ori şi poate încape

facil în spaţiul mic, de câţiva microni, al nucleului. Acest fenomen favorizează
distribuţia corectă a materialului genetic în diviziune şi asigură funcţionarea ADN.

Buclele fibrei de 300 nm se fixează neregulat de scheletul proteic. Din loc în loc
(în regiuni de ADN în care predomină secvenţe cu p.b. A-T) ele formează mici
aglomerări de bucle, numite cromomere, separate prin zone mai laxe. Pe măsură ce
cromosomul profazic se condesează cromomerele mici, vecine, se unesc într-o structură
mai mare. Aceste cromomere mari se adună în grămezi şi formează benzi intens
condensate şi colorate (benzi G); ele vor fi separate prin benzi mai puţin condensate şi
mai clare (benzi R).

ADN care formează  benzile G (sau Q) conţine mai multe puncte de ataşare,
strâns apropiate, iar buclele sunt mai dense, mai compactate; coloranţii (Giemsa,

15
 Biologie celulară și moleculară C1

Quinacrină) care au afinitate pentru regiunile SAR bogate în A-T vor da benzi G. In
benzile R densitatea punctelor de ataşare este mai mică, buclele sunt mai laxe.

Benzile cromosomice reflectă structura internă heterogenă a cromosomului şi

definesc regiuni din genom care au proprietăţi şi funcţii diferite .

16
 i
Unitățile S (unități svedberg)= reprezintă comportamentul particulelelor în procesul sedimentării prin
centrifugare, implică măsurătorile intr-un timp dat respectiv 10 -13 secunde.
Theodor Svedberg (1884-1971)- chimist suedez care a câștigat premiul Nobel, 1926, pentru chimia coloidelor
și a inventat ultracentrifuga.