TEMA 7 - Mijloacele de soluţionare paşnică a diferendelor internaţionale

1. Conceptul de diferend internaţional: un dezacord asupra unei probleme de drept sau de fapt, o opoziţie de teze juridice sau de
interese între state (1924, Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională).
2. Clasificare: În raport de specificitatea modului în care sunt destinate să contribuie la obţinerea rezultatului, sunt următoarele
categorii: a) mijloace politico-diplomatice (fără caracter jurisdicţional): tratativele, bunele oficii, mediaţiunea, ancheta şi concilierea; b)
mijloace cu caracter jurisdicţional: arbitrajul internaţional şi justiţia internaţională şi c) mijloace şi proceduri de soluţionare în cadrul
organizaţiilor internaţionale cu vocaţie universală sau regională (zonală).
2.1. Tratativele: principala metodă de soluţionare pe cale paşnică, politico-diplomatică, a problemelor litigioase. Primordialitatea
este consacrată de art. 33 din Carta Naţiunilor Unite şi alte documente internaţionale unde acestea figurează pe primul loc în cadrul
metodelor de rezolvare paşnică a diferendelor. Este un drept universal, fiind un atribut implicit al dreptului statului la suveranitate
şi independenţă. Metoda tratativelor se caracterizează prin supleţe, operativitate şi o mai mare eficacitate în căutarea şi găsirea de
soluţii. Tratativele constituie singura metodă de rezolvare a diferendelor care se desfăşoară în întregime direct între părţile
implicate, fără a fi necesară, deşi aceasta nu este exclusă, şi participarea altor părţi.
2.2. Bunele oficii constau în acţiunea unui stat terţ, a unei organizaţii internaţionale sau a unei personalităţi influente de a convinge
statele aflate în diferend să rezolve neînţelegerile dintre ele pe cale paşnică, de a pune în contact sau a restabili contactele între
respectivele state. Angajarea bunelor oficii se poate face atât la cererea statelor implicate, cât şi la iniţiativa acelora care oferă
serviciile. Metoda bunelor oficii este facultativă. Terţul binevoitor nu participă direct la rezolvarea propriu-zisă a diferendului, ci
propune doar un mod de înţelegere între statele aflate în dezacord, încurajându-le să soluţioneze neînţelegerea în mod direct.
2.3. Mediaţiunea este definită ca acţiunea unui stat, a unei organizaţii internaţionale sau a unei persoane oficiale, care se bucură de
reputaţie şi de prestigiul imparţialităţii, de a participa în mod direct la tratativele dintre părţi şi de a le conduce spre un acord pe
baza soluţiilor pe care le propune acestora. Acţiunea poate fi pornită fie la cererea părţilor aflate în diferend, fie ca urmare a
acceptării unei oferte din partea unui terţ. Mediaţiunea are puternice asemănări cu bunele oficii în ce priveşte caracterul,
obiectivelor urmărite şi unele elemente procedurale. Are un caracter facultativ. Între mediaţiune şi bunele oficii există deosebiri
importante, esenţial fiind faptul că mediatorul ia parte în mod oficial şi public la tratative, pe care le conduce, propunând părţilor
propria sa concepţie şi soluţii concrete asupra modului de rezolvare a diferendului.
2.4. Ancheta reprezintă o metodă tehnică de soluţionare, care constă în clarificarea, de către o comisie desemnată în acest scop de
către părţile aflate în diferend sau de către o organizaţie internaţională, a unor situaţii de fapt controversate asupra cărora există un
diferend. Ancheta internaţională a fost pentru prima dată reglementată prin Convenţia de la Haga din 1899, finalitatea şi procedura
acesteia fiind apoi precizate şi dezvoltate prin Convenţia I de la Haga din 1907. Rezultatele activităţii comisiei de anchetă se
concretizează într-un raport. Concluziile raportului sunt facultative pentru părţi, acestea având opţiunea de a le accepta sau
respinge. Raportul trebuie să stabilească doar faptele în materialitatea lor, fără a se pronunţa în vreun mod asupra răspunderilor
părţilor.
2.5. Concilierea este metoda de soluţionare paşnică în conformitate cu care un diferend internaţional este examinat de către un
organ colegial prestabilit sau alcătuit ad-hoc (comisia de conciliere), compus din persoane particulare numite sau agreate de părţi,
care în vederea ajungerii la o înţelegere propune o soluţie de împăcare pe care părţile o pot accepta sau o pot respinge. Are un
caracter facultativ. Îmbină funcţii care se reliefează în două faze distincte: cercetarea faptelor şi formularea de propuneri de
conciliere.
2.6. Arbitrajul internaţional este o metodă de soluţionare cu caracter jurisdicţional, în cadrul căreia un număr de arbitri imparţiali
analizează diferendul pe baza unei proceduri contencioase, conform regulilor convenite de părţi şi a dreptului internaţional.
Specific arbitrajului internaţional este, în primul rând, caracterul obligatoriu al hotărârilor pronunţate. Acordul părţilor se
materializează într-un act numit compromis, în cuprinsul căruia se stabileşte obiectul concret al diferendului, componenţa şi
competenţa organului arbitral, principiile şi normele de drept pe care trebuie să le interpreteze şi să le aplice arbitrii pentru
adoptarea hotărârii, precum şi procedura de urmat. Arbitrarea se face în două faze distincte: scrisă şi orală. Hotărârea arbitrală se
adoptă cu majoritatea voturilor şi se comunică părţilor, acestea trebuind să o accepte şi să o ducă la îndeplinire. Hotărârea arbitrală
este definitivă şi executorie, părţile aflate în diferend sau litigiu o pot refuza numai invocând nulitatea acesteia pentru motive
temeinice precum: nerespectarea unor reguli esenţiale de procedură, depăşirea competenţei, frauda, coruperea tribunalului sau a
unui arbitru, eroarea s.a. Prin Convenţiile de la Haga din 1899 şi 1907 cu privire la rezolvarea paşnică a diferendelor internaţionale
a fost stabilit primul organism arbitral, accesibil tuturor statelor, Curtea Permanentă de Arbitraj, cu sediul la Haga. Curtea are un
Consiliu permanent administrativ, un Birou internaţional şi Curtea de arbitraj propriu-zisă.
2.7. Justiţia internaţională este forma judiciară instituţionalizată în cadrul căreia un corp de judecători numiţi anterior pe o perioadă
determinată analizează diferendul potrivit unei proceduri prestabilite prin statutul tribunalului şi dă o hotărâre care este obligatorie
pentru părţile aflate în diferend. Prima instanţă cu vocaţie universală a fost Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională, creată în
1920, în temeiul art. 14 din Pactul Societăţii Naţiunilor, ca o instituţie autonomă, în afara Societăţii. CPJI a încetat să funcţioneze,
în fapt, la izbucnirea celui de-al doilea război mondial. În drept, activitatea CPJI a încetat odată cu înfiinţarea Curţii Internaţionale
de Justiţie, prin adoptarea Cartei Naţiunilor Unite la 26 iunie 1945. Aceasta funcţionează ca principal organ judiciar al O.N.U. şi nu
separat de aceasta. Curtea Internaţională de Justiţie are o competenţă generală şi universală, dar Carta O.N.U. nu interzice ca
membrii organizaţiei să încredinţeze rezolvarea diferendelor lor altor tribunale. Curtea Internaţională de Justiţie este compusă din
15 judecători aleşi pe o perioadă de 9 ani, de către Adunarea Generală şi de Consiliul de Securitate. Judecătorii sunt independenţi şi
nu reprezintă statele ai căror cetăţeni sunt. Procedura în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie cuprinde faza scrisă şi orală. Hotărârea
adoptată este definitivă şi obligatorie pentru părţi. Aceasta poate fi supusă revizuirii pentru fapte care la data hotărârii erau
necunoscute Curţii şi care ar fi putut influenţa decisiv hotărârea dacă ar fi fost cunoscute. Curtea Internaţională de Justiţie are şi
atribuţia de a da avize consultative Adunării Generale şi Consiliului de Securitate în orice problemă juridică precum şi, cu
autorizarea Adunării Generale, altor organe ale O.N.U. şi instituţiilor specializate ale acesteia în probleme juridice care se ivesc în
cadrul sferei lor de activitate.
2.8. Soluţionarea diferendelor în cadrul O.N.U. - Potrivit art. 10 şi 11 din Carta Naţiunilor Unite, Adunarea Generală este obligată
să examineze oricând orice diferend şi orice situaţie internaţională care ar putea pune în pericol pacea şi securitatea internaţională,
să facă recomandări statelor ori Consiliului de Securitate asupra modului de rezolvare a acestora sau să atragă atenţia Consiliului de
Securitate asupra situaţiilor care ar putea pune în pericol pacea şi securitatea internaţională. Consiliul de Securitate are răspunderea
principală pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, fiind abilitat să constate existenţa oricărei ameninţări împotriva
păcii, a unei violări a păcii sau a unui act de agresiune şi să facă recomandări ori să hotărască ce măsuri trebuie să fie luate în acest
scop. Consiliul de Securitate îşi poate oferi bunele oficii, poate acţiona ca anchetator, mediator sau conciliator. Secretarul general al
O.N.U. are un rol relativ redus, conform Cartei O.N.U., dar acesta are dreptul de a atrage atenţia Consiliului de Securitate asupra
oricărei probleme care ar putea pune în primejdie pacea şi securitatea internaţională (art. 99) şi obligaţia de a îndeplini orice sarcini
încredinţate de celelalte organe principale ale O.N.U. (art. 98).