Cursuri Civil

UNIVERSITATEA „DANUBIUS“ DIN GALAŢI
DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA
DISTANŢĂ ŞI FRECVENŢĂ REDUSĂ
FACULTATEA DE DREPT
DREPT CIVIL. PARTEA GENERALĂ

Anul I, semestrul I
ANDY PUȘCĂ
Drept civil. Partea generală 2
CUPRINS
1. Caracterizare generală a dreptului civil

Noţiunea şi principiile dreptului civil
8
Normele juridice de drept civil
15
Obiectivele specifice unităţii de învăţare
Rezumat
26
Teste de autoevaluare
26
Bibliografie minimală
27
2. Raportul juridic civil

Noţiunea şi caracterele raportului juridic civil 29
Elementele raportului juridic civil 30
Rezumat
49
49
Lucrarea de verificare
50
51
3. Actul juridic civil

Noţiunea şi clasificarea actelor juridice civile 53
Condiţiile de validitate ale actului juridic civil 60
Modalităţile actului juridic civil 79
Nulitatea actului juridic 85
Rezumat 93
Teste de autoevaluare 94
Bibliografie minimală 95

4. Prescripţia extinctivă
Noţiunea şi efectul prescripţiei extinctive 97
Domeniul prescripţiei extinctive 101
Termenele de prescripţie extinctivă 106
Începutul cursului prescripţiei extinctive 110
Suspendarea prescripţiei extinctive 115
Întreruperea prescripţie extinctive 117
Repunerea în termenul de prescripţie extinctivă 119
Împlinirea (calculul) prescripţiei extinctive 121
Rezumat 122
Lucrarea de verificare 123
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

Bibliografie (de elaborare a cursului)

INTRODUCERE
Modulul intitulat Drept civil. Partea generală se studiază în anul I, sem. I şi
vizează dobândirea de competenţe în domeniul dreptului civil.
Competenţele pe care le vei dobândi sunt următoarele:
• definirea şi identificarea normelor şi izvoarelor de drept civil;

• descrierea elementelor raportului juridic civil;
• identificarea importanţei juridice a clasificării actelor juridice
civile;
• descrierea specificului fiecărei condiţii de validitate a actului
juridic civil şi a modului de relaţionare a acestora, dar şi a
sancţiunii juridice care intervine în caz de nerespectare;
• identificarea elementelor definitorii ale prescripţiei extinctive, prin
raportare la domeniul de aplicare, termen, suspendare, repunere în
termen şi împlinirea prescripţiei.
Conţinutul este structurat în următoarele unităţi de învăţare:

- Caracterizarea generală a dreptului civil;
- Raportul juridic civil;
- Actul juridic civil;
- Prescripţia extinctivă.
In prima unitate de învăţare, intitulată Caracterizarea generală a dreptului
civil, vei regăsi operaţionalizarea următoarelor obiective specifice:
• să expui principiile dreptului civil român;
• să identifici categoriile de norme juridice, clasificându-le după criteriile
studiate;
• să descrii specificul modalităţilor de interpretare a dreptului civil;
• să argumentezi modalităţile de aplicare a legii civile,
după ce vei studia conţinutul cursului şi vei parcurge bibliografia recomandată.
Pentru aprofundare şi autoevaluare îţi propun exerciţii şi teste adecvate.
După ce ai parcurs informaţia esenţială, în a doua unitate de învăţare, Raportul
juridic civil, vei achiziţiona, odată cu cunoştinţele oferite, noi competenţe, care
îţi vor permite să operaţionalizezi următoarele obiective:
• să evidenţiezi caracterele raportului juridic civil;
• să identifici şi să relaţionezi elementele constitutive ale raportului
juridic civil;
• să corelezi argumentat noţiunile de drept subiectiv civil și obligaţie
civilă;
• să descrii specificul fiecărei categorii de bunuri,
şi care îţi vor permite să rezolvi testele propuse şi lucrarea de verificare
corespunzătoare primelor două unităţi de învăţare. Ca sa îţi evaluez gradul de
însuşire a cunoştinţelor, vei rezolva o lucrare de evaluare pe care după
corectare o vei primi cu observaţiile
observa adecvate şii cu strategia corect
corectă de învăţare
pentru capitolele următoare.
După ce ai parcurs informaţia
informa esenţială,, în a treia unitate de înv
învăţare, Actul
juridic civil, vei regăsi operaţionalizarea următoarelor
toarelor obiective specifice
specifice:
• săă identifici şi să exemplifici categoriile de acte juridice, raportându
raportându-te
la criteriile prezentate;
• săă explici conţinutul
con fiecărei condiţii
ii de validitate a actului juridic civil
• săă compari modalit
modalităţile juridice ale actului juridic;
• săă delimitezi nulitatea de alte sancţiuni
sanc de drept.
După ce ai parcurs informaţia
informa esenţială,, în a patra unitate de învăţ
învăţare, intitulată
Prescripţia
ţia extinctivă,
extinctiv vei regăsi operaţionalizarea următoarelor
ătoarelor obiective
specifice:
• săă identifici aspectele conceptuale ale prescripţiei
ţiei extinctive;
• săă descrii specificul suspendării,
suspend întreruperii şi repunerii în termenul de
prescripţ extinctivă;
prescripţie
• săă precizezi modalitatea de calcul al începutului cursului prescripţiei,
prescrip
precum şşi momentul împlinirii acestui termen.
Pentru o învăţare
ăţare eficientă
eficient ai nevoie de următorii paşii obligatorii:
• Citeşti
şti modulul cu maximă
maxim atenţie;
• Evidenţiezi informa
informaţiile esenţiale cu culoare, le notezi pe hârtie sau le
adnotezi în spaţiul
spa iul alb, rezervat special în stânga paginii;
• Răspunzi
ăspunzi la întreb
întrebări şi rezolvi exerciţiile propuse;
• Mimezi evaluarea finalfinală, autopropunându-ţi o temăă şi rezolvând
rezolvând-o fără
săă apelezi la suportul scris;
• Compari rezultatul cu suportul de curs şi explică-ţi ţi de ce ai eliminat
anumite secvenţe;
secven
• În caz de rezultat
rezultat îndoielnic, reia întreg demersul de învăţ
învăţare.
Sarcinile de lucru din cadrul cursului vor fi verificate de tutore în cadrul
întâlnirilor tutoriale.
Pe măsură
ă ă ce vei parcurge modulul îţi î i vor fi administrate doudouă lucrări de
verificare pe care le vei regăsi
r la sfârşitul unităţilor
ilor de învăţ
învăţare 2 şi 4. Vei
răspunde
spunde în scris la aceste cerinţe,
cerin folosindu-te te de suportul de curs şi de
următoarele
toarele resurse suplimentare (autori, titluri, pagini). Vei fi evaluat dup după
gradul în care ai reureuşit să operaţionalizezi competenţele.
ţele. Se va ţine cont de
acurateţea
ţea rezolvării,
rezolvă de modul de prezentare şii de promptitudinea răspunsului.
r
Pentru neclarităţ
neclarităţi şi
ş informaţii
ii suplimentare vei apela la tutorele indicat
indicat.
N.B. Informația ția de specialitate oferită
oferit de curs este minimală
minimală. Se impune în
consecință,
ță,, parcurgerea obligatorie a bibliografiei recomandate si rezolvarea
sarcinilor de lucru, a testelor şi lucrărilor
rilor de verificare. Doar în acest fel vei
putea fi evaluat cu o nnotă corespunzătoare efortului de învățare
țare.

1. CARACTERIZARE GENERALĂ A DREPTULUI CIVIL
1.1. Noţiunea şi principiile dreptului civil 8
1.2. Normele juridice de drept civil 15
Rezumat 26
Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:
• să expui principiile dreptului civil român;

• să identifici categoriile de norme juridice, clasificându-le după
criteriile studiate;
• să descrii specificul modalităţilor de interpretare a dreptului civil;
• să argumentezi modalităţile de aplicare a legii civile.
Timp mediu estimat pentru studiu individual: 5 ore

Andy Puşcă Caracterizarea generală a dreptului civil
1.1. Noţiunea şi principiile dreptului civil

1.1.1. Drept şi morală. Subdiviziunile dreptului
Oamenii sunt condamnaţi să trăiască împreună. Coexistenţa lor naşte aspiraţii
care se ciocnesc, pasiuni care se contrariază, libertăţi care se învrăjbesc,
conflicte care apar. Ceea ce divide mai mult pe oameni nu este atât diversitatea
ideilor, cât similitudinea nevoilor lor. Cum poate fi controlată distribuţia
bunurilor? De cine şi după ce criterii pot fi apreciate limitele libertăţilor şi
sancţiunilor? Iată întreaga problematică a dreptului.
Cuvântul „drept” cunoaşte trei accepţiuni:
1. Într-un prim sens, cuvântul drept înseamnă totalitatea regulilor, a
preceptelor şi legilor care guvernează activitatea omului în societate şi care se
pot impune la un moment dat prin forţa publică. Este ceea ce numim „drept
obiectiv”, adică tot ceea ce se poate impune prin forţa publicului: fie legea
propriu-zisă, fie obiceiurile cu valoare de lege, fie preceptele care se impun
fără nici un text de lege, chiar legiuitorului.
2. În cel de-al doilea sens, cuvântul drept desemnează facultatea unui individ
de a avea, a face sau nu face ceva, de care el se prevalează faţă de alţii în
societate în exerciţiul activităţii sale. Acesta este aşa-numitul „drept subiectiv”:
drept de proprietate, drept de servitute etc.
Între dreptul subiectiv şi dreptul obiectiv trebuie să existe o concordanţă
permanentă. Nu poate exista o poruncă fără a exista o forţă care să o execute.
Însăşi tăria dreptului subiectiv este susţinută de existenţa dreptului obiectiv
care, prin forţa publică pe care o are la îndemână, să permită realizarea
conţinutului dreptului subiectiv.
3. În cel de-al treilea sens, cuvântul drept este înţeles ca ştiinţă a dreptului,
adică ştiinţa care studiază dreptul obiectiv şi drepturile subiective care derivă
din el. În acest sens se spune: facultate de drept, profesor de drept, student în
drept sau drept civil, drept penal, în sensul de ştiinţa dreptului civil sau a
dreptului penal (Hamangiu, Rosetti–Bălănescu, & Băicoianu, 1996, p. 3).
Caracteristica principală a dreptului obiectiv este aceea că poate fi impus prin
forţa publică. Este ceea ce diferenţiază de fapt dreptul obiectiv de morală.
Dreptul şi morala sunt înrudite, pentru că ambele se ocupă de raporturile dintre
oameni şi ambele caută să echilibreze aceste raporturi, adaptând interesele
individuale interesului social, de grup. Pentru a realiza acest deziderat, nu
numai dreptul, dar mai ales morala, impune obligaţii.
Ce deosebeşte cele două feluri de obligaţii?
În primul rând felul diferit de constrângere. Există obligaţie, dar forţa publică
nu o consfinţeşte în cazul moralei. În al doilea rând, sfera de reglementare.
Sfera dreptului este cu mult mai restrânsă decât sfera moralei, pentru că aşa
cum spune formula lui Bertham: „dreptul şi morala au acelaşi centru, dar nu
au aceeaşi circumferinţă”. Morala impune obligaţii nu numai faţă de semeni,
dar şi faţă de tine însuţi, în timp ce dreptul impune individului obligaţii doar

Andy Puşcă Caracterizarea generalăă a dreptului civil
faţă de semenii lui.1 În al treilea rând, morala priveştete omul sub un unghi de
perfectibilitate, în timp ce dreptul se gândeşte
gânde te la regulile comune, care nu au
întotdeauna asentimentul moralei, pentru că c dreptul trebuie săă realizeze ordinea
în convieţuire
ţ şi nu perfecţiunea
perfec în viaţă.
Care sunt diviziunile dreptului obiectiv?
Dreptul obiectiv se împarte în drept pozitiv şi drept natural.
Ce este dreptul pozitiv?
Dreptul pozitiv este dreptul în vigoare la un anumit moment dat într-un
într anume
stat. El se cunoaşte şi
ş se studiază. Este o noţiune simplăă şi clară asupra căreia
c
toată lumea este de acord. Include regulile juridice certe, dar şşi cele asupra
cărora existăă îndoială.
îndoială
Dreptul natural există
exist alături de dreptul pozitiv şii este o noţnoţiune vagă şi
neclară care a stârnit divergenţe
divergen e între autori pentru definirea ei. Unii concep
dreptul natural sub forma unui drept ideal, universal, imuabil.
imuabil Alţii
Alţ consideră
dreptul natural a fi un drept
dre anterior şi superior oricărei
rei reguli pozitive şi care,
spre deosebire de dreptul pozitiv, variază
variaz încontinuu. Scopul dreptului pozitiv
ar fi de a se apropia de dreptul natural.
Ideea de drept suprapus legilor umane, de esenţă
esen divină, ă, este foarte veche. În
trecut, dreptul natural era conceput ca un drept către
c tre care tindem, pe care cu
timpul omul e chemat să-ls descopere şi să-l realizeze. Aceastăă idee este ast
astăzi
respinsă,, fiind fie considerată
considerat greşită, fie transformată într-oo no
noţiune mai
realistă. Dreptul este esenţialmente produsul raţiunii,
iunii, este produsul vieţii
vie
sociale. Nu există drept preconceput. A defini dreptul natural ca un drept ideal
înseamnă a-ii nega existenţa.
existen
Cum se clasifică dreptul pozitiv?
Dreptul pozitiv se împarte în drept interna
internaţional şi drept naţional.
Dreptul internaţional
ţional se ocupă de raporturile dintre state sau dintre cet
cetăţenii
unor state diferite. La rândul ssău, dreptul internaţional
ional se divide în drept
internaţional
ional public,
public care se ocupă numai de raporturile dintre state (tratate,
relaţii
ii diplomatice etc.) sau de raporturile politice dintre particulari şi drept
internaţional
ional privat,
privat care cârmuieşte raporturile fără caracter politic (de interes
privat) dintre cetăţenii aparţinând
apar unor state deosebite.
Dreptul naţional (intern) se ocupă
ocup de raporturile persoanelor care fac parte din
acelaşii stat. El se poate subdivide în drept public şi drept privat.
1
N. Titulescu considera că, pe lângăă drept şi ş morală, chiar şi uzanţele moderne impun obligaţii. ii. Pentru a exemplifica cele
spuse, dădea următorul exemplu studenţilor ţilor săi:
să „Croitorul vă aduce la domiciliu un costum şi voiţi ţ săă merge
mergeţi la dânsul ca
să-l plătiţi. Pentru aceasta, vă îmbrăcaţi
ă ţi după o anumită normă: puneţi în orice caz o pălărie, o haină, ă, lua
luaţi un baston şi
plecaţi. Pe drum vă întâlniţi cu un cerşetor,
şetor, care vvă cere un ajutor, îl daţi şi în fine ajungeţi la croitor şşi văă achita
achitaţi datoria. Ce
v-a făcut să vă îmbrăcaţi după o anumităă normă? norm Ce v-a obligat să da-ţi ajutor săracului? Ce v-aa obligat să s plătiţi factura
croitorului? Iată trei obligaţiiii executate, dar nu toate sub constrângerea aceleiaşi
aceleia sancţiuni. Aşa v-aţi ţi îmbră
îmbrăcat după o normă
cuvenită, pentru că vă temeaţii de desconsiderarea semenilor dumneavoastră
dumneavoastr (…) Aţi dat ajutor săracului ăracului pentru ccă aşa vă
dicta conştiinţa. Aţi plătit
tit croitorul pentru că acesta vă putea forţa judecătoreşte la plată. Va săă zicăă obliga obligaţiile impuse de
uzanţele moderne sunt sancţionateionate prin consideraţia
considera publică. Obligaţiile morale sunt sancţionate ionate prin satisfac
satisfacţia conştiinţei,
iar obligaţiile civile, ca de pildă aceea care vă impune să vă plătiţi furnizorul, sunt sancţionate prin forţa ţa publică.
public Prima şi a
doua obligaţie puteţi să nu o îndepliniţi, ţ fără
ără teamă de constrângere. Cine vă va trage la răspundere dacăă ieş ieşiţi
ţ fără veston pe
stradă sau dacă refuzaţii obolul dumneavoastră unui sărac? Sunt convins însă că mai curând nu văă plătiţi ă ţi furnizorul decât ssă
ieşiţi din casă fără veston.”
Dreptul public dă expresie intereselor generale, pe când cel privat, celor

particulare. Dreptul public este cel care studiază constituirea statului şi a
puterilor publice, raporturile dintre stat şi particulari, iar dreptul privat se ocupă
doar de raporturile dintre particulari. Dispoziţiile dreptului public sunt
imperative, se impun fără discuţie, în timp ce o mare parte din dispoziţiile
dreptului privat sunt supletive şi interpretative, putând fi înlăturate prin simpla
convenţie a părţilor. De exemplu, chiar dacă chiriaşului îi revine, potrivit legii,
obligaţia de a efectua reparaţiile locative (mărunte), iar reparaţiile majore
trebuie să le facă proprietarul, asta nu înseamnă că prin convenţia părţilor,
chiriaşul nu e poate obliga să efectueze reparaţiile majore iar proprietarul pe
cele mărunte. Toate aceste teorii sunt perfect adevărate şi verificate în timp.
Niciuna însă nu exprimă adevărata distincţie. Singurul criteriu care pare să
reziste este, se pare, acela al metodei de reglementare, reflectate de poziţia
părţilor în raportul juridic abstract. Dreptul public este bazat pe un raport de
subordonare, în plan vertical, între stat, ca reprezentant al interesului general, şi
toţi ceilalţi, care sunt obligaţi să se supună regulilor stabilite de către acesta. Un
exemplu în acest sens îl constituie Dreptul financiar, în care statului îi revine
dreptul de a percepe impozitele, iar cetăţeanului obligaţia de a le plăti. În
dreptul privat însă, raportul se constituie pe orizontală, cele două părţi având
poziţii egale, chiar dacă una dintre ele ar fi statul.
Dreptul public se subdivide în drept constituţional, drept penal, drept procesual
penal, drept financiar, drept administrativ etc. Dreptul privat se împarte în
drept civil, drept procesual civil, drept comercial, dreptul muncii etc.
Sarcina de lucru 1
În studiul „Drept şi morală”, Mircea Djuvara defineşte cele două domenii
în felul următor: „Când activitatea, obiect al judecăţii, este pur interioară,
când este un sentiment, o pură intenţie, o tendinţă non-exteriorizată, ne
aflăm în domeniul moralei; dimpotrivă, orice acţiune exteriorizată şi
manifestată printr-un gest material al agentului în raport cu celalalt intră
în domeniul dreptului”.
Pornind de la această afirmaţie, prezintă în 5 enunţuri de câte 3-5
rânduri fiecare opinia ta cu privire la interferenţa dintre morală şi
drept.

1.1.2. Noţiunea de drept civil

Dreptul civil reprezintă principala ramură a dreptului privat. Este un ansamblu
de reguli de drept, de hotărâri ale instanţelor judecătoreşti, de comentarii ale
Codului civil şi altor legi civile. Dreptul civil conferă fiecărei societăţi o ordine
internă, o organizare de ansamblu. Este o „Constituţie civilă” care face ca viaţa
cotidiană să fie dublată de o viaţă juridică.(Zlătescu, 2000, p. 16).
Dreptul civil este „expresia unei civilizaţii”. Este expresia spiritualităţii unui
popor, istoriei şi tradiţiei lui. El guvernează majoritatea raporturilor private:
proprietatea, obligaţiile, moştenirile etc. Când cumpărăm haine, alimente, cărţi,
încheiem acte de vânzare-cumpărare; când călătorim cu trenul, vaporul,
autobuzul, taxiul, încheiem contracte de transport; naşterea, căsătoria, decesul
produc consecinţe juridice civile.
Dreptul civil este cea mai completă reglementare a relaţiilor juridice de drept
privat. El reprezintă „dreptul comun” în materie, în sensul că este aplicabil
tuturor raporturilor de drept privat, în afară de acele raporturi care sunt
guvernate de dispoziţiile speciale (de exemplu dispoziţii de drept comercial, de
dreptul muncii etc.). În măsura în care, pentru anumite raporturi de drept privat
nu există dispoziţii speciale, se aplică dreptul civil, ca drept comun în materie.
Astfel, în situaţiile în care o ramură de drept nu conţine norme proprii pentru a
rezolva un caz concret, se apelează la dreptul civil care „împrumută” principiile
ori normele sale, pentru soluţionarea situaţiei de fapt respective. Acesta este
rolul principal al dreptului civil român. De asemenea, dreptul civil mai
contribuie la ocrotirea valorilor omului, la formarea unei conştiinţe juridice
corecte, la întărirea moralei precum şi la aplicarea corectă, dar şi continua
perfecţionare a legii.
Literatura de specialitate a oferit mai multe definiţii ale dreptului civil, ca
ramură a sistemului dreptului românesc.
O vom reţine pe aceea conform căreia dreptul civil este ansamblul normelor
juridice care reglementează raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale
stabilite între persoane fizice şi persoane juridice aflate pe poziţii de egalitate
juridică. (Boroi, 2008, p. 3)
Ce este o normă juridică? Ce reprezintă un raport patrimonial ori
nepatrimonial? Cine sunt persoanele fizice ori juridice? Iată câteva întrebări
care îşi vor găsi răspunsul în cele ce urmează. Analizând fiecare din aceste
răspunsuri vom afla, pe rând care este conţinutul, obiectul, respectiv care sunt
subiectele dreptului civil şi care este poziţia subiectelor de drept în relaţiile
dintre ele.
Normele de drept civil sunt reguli care alcătuiesc conţinutul dreptului civil.
Totalitatea normelor de drept civil sunt grupate pe categorii care alcătuiesc
instituţiile dreptului civil. În ordinea studiului lor (în facultate), instituţiile
dreptului civil sunt următoarele:
- raportul juridic civil;
- actul juridic civil;
- prescripţia extinctivă;
- subiectele dreptului civil (persoanele fizice şi juridice);
- drepturile reale;
- teoria generală a obligaţiilor;

- contractele civile speciale;
- succesiunile.
Raporturile juridice patrimoniale şi nepatrimoniale alcătuiesc obiectul dreptului
civil.
Oamenii îşi şi pun în valoare drepturile subiective prin relaţiile
relaţiile sociale la care
participă.. Acestea capătă
cap înfăţişarea
area unor raporturi juridice, fiindcă se referă la
drepturi şi obligaţii, adică
adic produc efecte juridice. Deci, raportul juridic este o
relaţie socialăă reglementată
reglementat de o normă juridică.
Este patrimonial acel raport juridic al cărui
c conţinut
inut poate fi evaluat în bani, are
valoare economică.
economică Raportul juridic nepatrimonial nu are valoare economiceconomică,
este o relaţie
ţie socială în care îşi găseştete expresia individualitatea persoanei,
aprecierea morală de care se bucură
bucur ea în cadrul societăţii.
Cel de-alal treilea element al definiţiei
defini priveşte subiectele dreptului civil,
civi adică
persoanele fizice şi şi juridice. Pentru dreptul civil, subiect este nu numai omul
privit individual, desemnat prin sintagma „persoană
„persoan fizică”,
ă”, ci şi colectivul de
oameni, care, prin întrunirea unor condiţii
condi ii legale, devine subiect colectiv de
drept, desemnat prin sintagma „persoană
„persoan juridică”. (Beleiu, 2003, p. 15)
În ceea ce priveşte
şte poziţia
pozi juridică a subiectelor raporturilor de drept civil, între
ele existăă o egalitate juridică,
juridic în sensul că nici una din ele nu se subordoneaz
subordonează
celeilalte. Această egalitate
eg juridică nu este specifică numai dreptului civil, ci
tuturor ramurilor de drept privat.
Sarcina de lucru 2
Selecteazăă şi transcrie trei definiţii
defini ii ale dreptului civil din bibliografia
indicatăă la finalul unităţii
unit şi realizează o comparaţie ţie a aspectelor
aspe
conceptuale care au stat la baza articulării definiţiilor.
1.1.3. Principiile dreptului civil

Orice sistem de drept este guvernat de principii fundamentale, adic
adică de reguli
de bază, idei călăuzitoare,
ălăuzitoare, comune tuturor ramurilor de drept. Fiecare ramur
ramură
de drept cuprinde propriile reguli de bază,
baz care se aplicăă pentru întreaga
legislaţie
ie din domeniu, sau doar pentru unele instituţii
institu ii juridice din respectiva
ramură de drept.
Vorbim deci despre trei categorii de principii:
- principii fundamentale
fundamenta ale dreptului român;
- principii fundamentale ale dreptului civil;
- principii specifice unor institu
instituţii de drept civil.

A) Principiile fundamentale ale dreptului român sunt idei de bazbază ce se

regăsesc
sesc în întreaga legislaţie
legisla ie a României, fiind consacrate de Constitu
Constituţie şi de
alte legi importante.
Aceste principii sunt studiate pe larg de „Teoria generalăgenerală a dreptului”.
Majoritatea autorilor consideră
consider că aceste principii arr fi: principiul democra
democraţiei,
principiul egalităţii
egalităţ în faţa legii, principiul legalităţii,
ii, principiul separa
separaţiei
puterilor în stat.
Sarcina de lucru 3
Comenteazăă în 10-15
10 rânduri următorul
torul principiu de drept:
„Nimeni nu e mai presus de lege”.
B) Principiile fundamentale ale dreptului civil sunt acele idei călă

ălăuzitoare care
se aplicăă legislaţiei
iei civile. Sunt considerate a fi principii specifice dreptului
civil:
- principiul proprietăţii;
propriet
- principiul egalităţii
egalit în faţa legii civile;
- principiul îmbinării
îmbi rii intereselor generale cu cele particulare;
- principiul ocrotirii şi garantării
rii drepturilor subiective civile.
proprietăţ este consacrat de Constituţia României1, Codul civil, dar
Principiul proprietăţii
şii de alte legi speciale. Astfel, art. 44 din Constituţie dispune că:
„Dreptul
Dreptul de proprietate, precum şi ş creanţele
ele asupra statului , sunt garantate. Con
Conţinutul şi
limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.”
lege.
Acelaşi articol
ticol stabileşte
stabile în alin. 2 că:
„Proprietatea privată este
ste garantată
garantat şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.
Cetăţenii străini şii apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată
privat asupra terenurilor
numai în condiţiile
iile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană
Europeană şi din alte tratate
internaţionale
ionale la care România este parte; pe bazbază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute
prev
prin lege organică, precum şi prin moştenire
mo legală”.
Codul civil2 defineşte
defineş proprietatea privată în art. 555:
„Proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi șii dispune de un bun în mod
exclusiv, absolut șii perpetuu, în limitele stabilite de lege”.
1
Modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei
Constitu României nr. 429/2003, publicatăă în M. Of. nr. 758/2003,
republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituţie,
Constitu cu reactualizarea denumirilor şi dându-se
dându textelor o
altă numerotare.
2
Vechiul Cod civil definea proprietatea în art. 480: „Proprietatea
„Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şşi de a dispune de
un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă
ă în limitele determinate de lege
lege.”
Articolul 481 preciza:
„Nimeni
meni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară
afar numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptdreaptă şi
prealabilă despăgubire.”
Art. 562 în alin (3) prevede că:

„Exproprierea se poate face numai pentru o cauză
cauz de utilitate publică stabilită potrivit legii,
cu justă și prealabilă despagubire, fixată
fixat de comun acord între proprietar și expropriator. În
caz de divergență asupra cuantumului despăgubirilor,
desp gubirilor, acesta se stabileș
stabilește pe cale
judecatorească”.
Principiul egalităţii
egalităţ în faţa legii civile trebuie înţeles
eles diferit, după cum e vorba
de persoanele fizice sau de persoanele juridice.
În ceea ce priveştete persoanele fizice, acest principiu este consacrat atât de
Constituţie,
ţ cât şii normele de drept civil. Astfel, art. 16 din Constitu
Constituţie dispune
că: „Cetăţenii
enii sunt egali în faţa
fa legii şi a autorităţilor
ilor publice, fără privilegii şi
fără discriminări”.
”.
Codul Civil intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, în art. 30 prevede
a legii civile1:
egalitatea în fața
„Rasa, culoarea, naționalitatea,
ionalitatea, originea etnică,
etnic limba, religia, vârsta, sexul sau orientarea
sexuală,, opinia, convingerile personale, apartenența
apartenen politică, sindicală, ă, la o categorie
socială ori la o categorie defavorizat
defavorizată, averea, originea socială,, gradul de cultura, precum și
orice altă situație similară nu au nicio influență
influen asupra capacității civile”.
În privinţa
ţa persoanelor juridice, principiul egalităţii
egalit în faţa
ţa legii civile trebuie
înţeles
eles în sensul că toate persoanele juridice dintr-o anumităă categorie se supun,
în mod egal, legilor civile emise pentru a reglementa acea categorie de
persoane juridice.
Principiul îmbină
îmbinării
rii intereselor personale cu cele generale decurge din
principiile enunţate
ţate anterior. Este de neconceput ca într-o
într o societate modern
modernă,
drepturile civile ale persoanelor fizice şi juridice să nu fie în concor
concordanţă cu
interesele generale. Potrivit art. 57 din Constituţie,
Constitu cetăţenii
ăţenii români sunt
obligaţi: „să-şi
şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale
ţionale cu bun
bună-
2
credinţă, fără
ă să
ă încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi”.
Principiul ocrotirii şşi garantării drepturilor subiective civile îşi
şi are sorgintea în
art. 26 din Pactul internaţional
interna privind drepturile civile şi politice care
stipulează:
„Toate
Toate persoanele sunt egale în faţa
faţ legii şi au, fără discriminare, dreptul la ocrotire egal
egală şi
eficace contra oricărei
rei discriminări,
discrimină în special de rasă, culoare, sex, limbă, ă, religie, opinie
politică sau orice altă opinie, origine na
naţională sau socială, avere, naştere
tere sau întemeiat
întemeiată pe
orice altă împrejurare”.
Garantarea drepturilo
drepturilor subiective este prevăzută şii de Convenţia
Conven pentru
apărarea
rarea drepturilor omului şi a libertăţilorilor fundamentale, de Constitu
Constituţia
României şi de Codul Civil care în art. 26 dispune:
1
Până la intrarea în vigoare a Codului Civil ( 1 octombrie 2011), în domeniul dreptului civil, egalitatea în fa fața legii civile era
prevăzut
zut în art. 4 din Decretul nr. 31/1954 (în prezent abrogat) privitor la persoanele fizice şii persoanele juridice, preved
prevede că:
„Sexul, rasa, naţionalitatea,
ionalitatea, religia, gradul de cultură
cultur sau originea nu au nici o înrâurire asupra capacităţiiăţii”.
2
De asemenea, Decretul nr. 31/1954 dispune în art. 1 că: c „drepturile
drepturile civile ale persoanelor fizice sunt recunoscute în scopul
de a satisface interesele personale, materiale şi ş culturale în acord cu interesul obştesc, potrivit legii…”,
…”, iar ar
art. 3 dispune că
drepturile subiective: „pot
pot fi exercitate numai potrivit cu scopul lor economic şi social.”

„Drepturile și libertățile civile ale persoanelor fizice, precum și drepturile și libertățile civile
ale persoanelor juridice sunt ocrotite și garantate de lege”.
C) Principiile specifice unor instituţii de drept civil au o sferă de aplicabilitate
mai restrânsă decât principiile fundamentale ale dreptului civil. Asemenea
principii se studiază în cadrul diferitelor instituţii ale dreptului civil.
Deocamdată ne mulţumim să evocăm câteva dintre aceste principii:
- principiul consensualismului, care priveşte forma actului juridic civil;
- principiul forţei obligatorii, principiul irevocabilităţii şi principiul relativităţii,
care interesează instituţia efectelor actului juridic civil;
- principiul ocrotirii bunei-credinţe, întâlnit în mai multe materii ale dreptului
civil (drepturile reale, răspundere civilă etc.);
- principiul proximităţii gradului de rudenie, specific devoluţiunii succesorale.
Sarcina de lucru 4
Identifică și analizează comparativ prevederile referitoare la principiul
egalitatății în fața legii civile din perspectiva Codului civil în vigoare și a
Codului civil abrogat la 1 octombrie 2011 (maximum 10 fraze).
1.2. Normele juridice de drept civil

1.2.1. Noţiune şi clasificare
În cadrul normelor de conduită socială (morale, religioase, politice, sportive,
etc.) care definesc relaţiile dintre oameni sau dintre aceştia şi societate, un loc
important îl ocupă normele de drept. Normele juridice (de drept), împreună cu
raporturile juridice născute pe baza lor, alcătuiesc ordinea juridică.
Norma de drept civil poate fi definită ca regula generală, impersonală şi
obligatorie1 care reglementează conduita subiectelor în raporturile juridice
civile şi care poate fi îndeplinită la nevoie prin forţa de constrângere a statului.
În funcţie de caracterul conduitei prescrise, normele de drept civil se clasifică
în norme dispozitive şi norme imperative.
Normele dispozitive sunt acelea care îngăduie subiectelor de drept civil să
deroge de la dispoziţiile pe care aceste norme le cuprind, înlesnind libertatea
părţilor prin suplinirea sau interpretarea voinţei lor neexprimate sau insuficient
exprimată.
Normele dispozitive se clasifică în norme permisive şi norme supletive.
Normele permisive nici nu impun şi nici nu interzic săvârşirea unei acţiuni,
1
Norma juridică este generală pentru că ea prescrie o conduită tipică aplicabilă la un număr nelimitat de cazuri ce se
adresează tuturor membrilor societăţii; este impersonală pentru că nu se adresează direct unei persoane; este obligatorie
deoarece conţine prevederi ce pot fi impuse subiectului prin diferite mijloace.
lăsând la aprecierea părţilor să aleagă conduita pe care doresc să o urmeze din

mai multe variante posibile indicate de lege.1
Normele supletive sunt acelea care stabilesc o anumită conduită, care este
obligatorie pentru părţi numai în cazurile în care acestea, prin voinţa lor, nu au
stabilit o altă conduită.2
Normele imperative sunt acelea care impun o acţiune sau o inacţiune, de la
care subiectele de drept civil nu se pot abate decât asumându-şi riscul
sancţiunii prevăzute de lege.
Normele imperative se clasifică în norme onerative şi norme prohibitive.
Normele onerative sunt cele care prevăd expres obligaţia pentru părţi de a
săvârşi o anumită acţiune3. Normele prohibitive interzic săvârşirea unor
acţiuni.4
Normele imperative, fiind obligatorii, determină respectarea lor întocmai de
către părţile unui raport juridic, sub consecinţa aplicării sancţiunilor civile, în
timp ce prevederile normelor dispozitive pot fi înlăturate prin voinţa părţilor,
fără a se aplica vreo sancţiune.
În funcţie de natura interesului ocrotit, normele de drept civil se împart în
norme de ordine publică, dacă ocrotesc un interes general, public5, şi norme
de ordine privată, dacă ocrotesc un interes individual, particular. Normele de
ordine publică sunt întotdeauna norme imperative, însă nu toate normele
imperative sunt de ordine publică. De asemenea, normele dispozitive sunt
întotdeauna şi norme de ordine privată, însă nu toate normele de ordine privată
sunt dispozitive. Cu alte cuvinte, norma imperativă poate fi de ordine publică
sau de ordine privată, iar norma de ordine privată poate fi dispozitivă sau
imperativă.
În funcţie de întinderea câmpului de aplicare, normele de drept civil se împart
în norme generale şi norme speciale.
Normele generale sunt acelea care se aplică în toate cazurile şi în orice
domeniu, dacă o altă normă legală nu prevede altfel. Normele speciale se
aplică limitativ, doar în cazurile expres prevăzute de lege. Norma generală
reprezintă dreptul comun, în timp ce norma specială reprezintă excepţia.
Norma specială derogă de la norma generală, în timp ce norma generală nu
derogă de la norma specială. De asemenea, norma specială nu poate fi
modificată ori abrogată de o normă ulterioară decât printr-o abrogare expresă
directă.
1
Pentru a exemplifica, este o normă permisivă dispoziţia cuprinsă în art. 1108 C. civ. care prevede felurile acceptării
moștenirii: ”Acceptarea poate fi expresă sau tacită”.
2
De exemplu, art. 1689 C. civ. prevede că : „Predarea trebuie să se facă la locul unde bunul se afla în momentul încheierii
contractului, dacă nu rezultă altfel din convenția părților ori, în lipsa acesteia, din uzanțe”.
3
Normă onerativă este, de pildă, art. 1011 C. civ. care prevede: „(1) Donația se încheie prin înscris autentic, sub sancțiunea
nulității absolute”.
4
Este normă prohibitivă cea care prevede că: (art. 1120 alin. 1 C. civ.). „Renunțarea la moștenire nu se presupune, cu
excepția cazurilor prevăzute la art. 1.112 si art. 1.113 alin.”

Sarcina de lucru 5
Selectează din Codul civil câte o normă juridică aferentă clasificării
prezentate mai sus. Identifică apoi, pentru fiecare caz, structura normei
juridice (ipoteza, dispoziţie, sancţiune).
1.2.2. Normele juridice – izvoare ale dreptului civil

Dreptul izvorăşte din lege. În toate statele cu sistem juridic de inspiraţie
romano-germanică, dreptul civil are ca principal izvor actul normativ scris.
Obiceiul şi jurisprudenţa joacă un rol secund.
Formele specifice de exprimare a normelor de drept civil constituie izvoare ale
dreptului civil. Aceste forme de exprimare a normelor juridice civile se
realizează pe calea actelor normative.
Actele normative sunt acele acte care emană de la organele de stat investite cu
prerogativa legiferării. Sunt astfel izvoare ale dreptului civil: Constituţia, Codul
civil, legile (adoptate de Parlament şi promulgate de Preşedinte), hotărârile şi
ordonanţele Guvernului (inclusiv cele de urgenţă), ordinele şi instrucţiunile
miniştrilor, actele normative emise de autorităţile administraţiei publice locale.
La acestea se adaugă unele acte normative adoptate înainte de 1990, în măsura
în care acestea mai sunt în vigoare (legi, decrete, hotărâri ale Consiliului de
Miniştri, ordine şi instrucţiuni), precum şi reglementări internaţionale
(convenţii, pacte, acorduri etc.) la care România este parte.
Varietatea actelor normative ce reglementează raporturi sociale ce fac obiectul
dreptului civil impune o anumită ierarhizare a acestora ce se stabileşte în
funcţie de caracterul şi ierarhia organului care le edictează.
a) Legile. În conformitate cu prevederile art. 72 din Constituţia României:
„Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare”.
În ierarhia izvoarelor dreptului civil pe primul loc se află Constituţia şi legile
constituţionale, adică cele prin care are loc revizuirea Constituţiei. Deşi
Constituţia reprezintă principalul izvor de drept pentru dreptul constituţional,
totuşi ea prezintă o importanţă deosebită, ca izvor de drept, şi pentru dreptul
civil. Într-adevăr, unele dintre drepturile fundamentale ale cetăţenilor
consacrate în Constituţie sunt şi drepturi subiective civile recunoscute şi
ocrotite de către normele dreptului civil persoanelor fizice. Organele statului
stabilite prin Constituţie sunt în marea lor majoritate şi persoane juridice −
subiecte ale raporturilor juridice de drept civil. De asemenea, unele din
principiile fundamentale ale dreptului civil, cum ar fi principiul garantării
dreptului de proprietate sau principiul egalităţii în faţa legii sunt consacrate şi
în textele constituţionale.

Sarcina de lucru 5
Selectează din Codul civil câte o normă juridică aferentă clasificării
prezentate mai sus. Identifică apoi, pentru fiecare caz, structura normei
juridice (ipoteza, dispoziţie, sancţiune).
1.2.2. Normele juridice – izvoare ale dreptului civil

Dreptul izvorăşte din lege. În toate statele cu sistem juridic de inspiraţie
romano-germanică, dreptul civil are ca principal izvor actul normativ scris.
Obiceiul şi jurisprudenţa joacă un rol secund.
Formele specifice de exprimare a normelor de drept civil constituie izvoare ale
dreptului civil. Aceste forme de exprimare a normelor juridice civile se
realizează pe calea actelor normative.
Actele normative sunt acele acte care emană de la organele de stat investite cu
prerogativa legiferării. Sunt astfel izvoare ale dreptului civil: Constituţia, Codul
civil, legile (adoptate de Parlament şi promulgate de Preşedinte), hotărârile şi
ordonanţele Guvernului (inclusiv cele de urgenţă), ordinele şi instrucţiunile
miniştrilor, actele normative emise de autorităţile administraţiei publice locale.
La acestea se adaugă unele acte normative adoptate înainte de 1990, în măsura
în care acestea mai sunt în vigoare (legi, decrete, hotărâri ale Consiliului de
Miniştri, ordine şi instrucţiuni), precum şi reglementări internaţionale
(convenţii, pacte, acorduri etc.) la care România este parte.
Varietatea actelor normative ce reglementează raporturi sociale ce fac obiectul
dreptului civil impune o anumită ierarhizare a acestora ce se stabileşte în
funcţie de caracterul şi ierarhia organului care le edictează.
a) Legile. În conformitate cu prevederile art. 72 din Constituţia României:
„Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare”.
În ierarhia izvoarelor dreptului civil pe primul loc se află Constituţia şi legile
constituţionale, adică cele prin care are loc revizuirea Constituţiei. Deşi
Constituţia reprezintă principalul izvor de drept pentru dreptul constituţional,
totuşi ea prezintă o importanţă deosebită, ca izvor de drept, şi pentru dreptul
civil. Într-adevăr, unele dintre drepturile fundamentale ale cetăţenilor
consacrate în Constituţie sunt şi drepturi subiective civile recunoscute şi
ocrotite de către normele dreptului civil persoanelor fizice. Organele statului
stabilite prin Constituţie sunt în marea lor majoritate şi persoane juridice −
subiecte ale raporturilor juridice de drept civil. De asemenea, unele din
principiile fundamentale ale dreptului civil, cum ar fi principiul garantării
dreptului de proprietate sau principiul egalităţii în faţa legii sunt consacrate şi
în textele constituţionale.

În cadrul legilor, principalul izvor al dreptului civil îl constituie Codul civil,

intrat în vigoare la 1 octombrie 2011.
Codul civil
il român este o lege. Este o lege amplă,
ampl complexă, ă, bine structurat
structurată,
cea mai importantă dintre toate legile civile. Ea nu exclude existenţ
existenţa altor acte
normative în materie civilă.
civil
b) Decretele.. Potrivit art. 99 alin. 1 din Constitu
Constituţie,
ie, în exercitarea atri
atribuţiilor
sale, Preşedintele
şedintele României emite decrete care se publică
publică în Monitorul Oficial
al României. Nepublicarea atrage inexistenţa
inexisten decretului.
Decretele sunt izvoare ale dreptului civil numai în măsura
m sura în care ele cuprind
dispoziţii
ii cu caracter normativ prin care se reglementeazăă raporturi sociale ce
fac obiectul dreptului civil.
c) Hotărârile
rârile Guvernului României. În conformitate cu prevederile art. 107
din Constituţie,
ţie, Guvernul adoptă
adopt hotărâri şi ordonanţe. Hotărârile
ărârile sunt emise în
vederea organizării
ării executării legilor, iar ordonanţele
ele se emit în temeiul unei
legi speciale de abilitare, în limitele şi condiţiile prevăzute
zute de aceasta.
În cazuri excepţionale,
ţionale, în temeiul dispoziţiilor
dispozi iilor art. 114 alin. 4 din Constitu
Constituţie,
Guvernul poate adopta ordonanţe
ordonan de urgenţă care intră în vigoare numai dup după
depunerea lor spre aprobare la Parlament, iar dacă dac Parlamentul nu este în
sesiune, el se convoacă
convoac în mod obligatoriu.
d) Alte acte normative, izvoare ale dreptului civil. civil În măăsura în care
conducătorii
torii organelor centrale
cent ale administraţiei de stat şi organele locale
executive emit acte cu caracter normativ prin care se reglementeaz
reglementează relaţii
sociale ce fac obiectul dreptului civil, astfel de acte normative vor constitui
izvoare ale dreptului civil.
În literatura de specialitate
spe s-a discutat pe larg dacă obiceiul, jurispruden
jurisprudenţa şi
doctrina constituie izvoare ale dreptului civil.
Obiceiul reprezintă reguli stabilite printr-un uz îndelungat şi general, fixate în
decursul vremii fără să fie precizate într-o normă juridică.
Izvoarele dreptului civil potrivit Art. 1 din Codul Civil:
„(1) Sunt izvoare ale dreptului
reptului civil legea, uzantele șii principiile generale ale dreptului.
(2) În cazurile neprevăzute
zute de lege se aplică
aplic uzanțele,
ele, iar în lipsa acestora, dispozi
dispozițiile legale
privitoare la situații asemănătoare,
toare, iar când
c nu există asemenea dispozițții, principiile
generale ale dreptului.
(3) În materiile
le reglementate prin lege, uzanțele
uzan se aplică numai înn masura în care legea
trimite în mod expres la acestea.
(4) Numai uzanțele conforme ordinii publice șii bunelor moravuri sunt recunoscute ca izvoare
de drept.
(5) Partea interesată trebuie să facă dovada existentei și a conținutului uzanțelor.
țelor. Uzanțele
Uzan
publicate în
n culegeri elaborate de către
c entitățile sau organismele autorizate îîn domeniu se
prezumă că există, până la proba contrar
contrară.
(6) În
n sensul prezentului cod, prin uzan
uzanțe se înțelege
elege obiceiul (cutuma) și uzurile
profesionale”
În principiu, obiceiul nu este izvor de drept. El devine izvor de drept numai în

măsura în care normele dreptului civil fac trimitere expresă la obicei. Astfel,
Codul civil, recunoaşte obiceiul ca izvor de drept, în materie de protecția
mediului vecinătate și distanța minimă pentru arbori (art. 6031, art. 6072 Cod
civil), în materie de răspundere delictuală3 etc. Obiceiul îşi are o largă aplicare
în dreptul comercial în special, în cel maritim, manifestându-se sub forma
uzanţelor portuare în materia contractului de navlosire, de închiriere a navelor
etc.
În ceea ce priveşte jurisprudenţa şi doctrina nu le este recunoscută calitatea de
izvoare ale dreptului civil.
Jurisprudenţa desemnează în denumirea sa clasică ansamblul soluţiilor
cuprinse în hotărârile instanţelor judecătoreşti. Instanţele de judecată au
obligaţia de a soluţiona cauzele deduse spre judecată prin aplicarea normelor
de drept situaţiei de fapt stabilită pe bază de probe şi nu de a edicta norme
juridice. Hotărârile instanţelor de judecată produc efecte numai faţă de
participanţii la procesul civil, soluţiile pronunţate, neavând caracter general şi
impersonal.
În sistemul nostru de drept, practica judiciară nu constituie izvor de drept, nici
în domeniul interpretării legilor, aceasta intrând în atribuţiile legiuitorului. Cu
toate acestea, jurisprudenţa joacă un rol important în asigurarea aplicării
unitare a normelor de drept, precum şi în semnalarea necesităţii adoptării de
noi norme juridice şi perfecţionarea celor existente.
Nici doctrina nu constituie un izvor al dreptului civil. Ea se compune din
lucrările şi studiile autorilor de drept civil cu privire la explicarea Codului civil,
a legilor şi celorlalte acte normative ce reglementează relaţii sociale ce fac
obiectul dreptului civil. Deşi doctrina nu este izvor de drept, totuşi ea are un rol
imens în explicarea instituţiilor dreptului civil, generalizarea practicii
judecătoreşti şi perfecţionarea normelor de drept.
Sarcina de lucru 7
Identifică cel puțin câte trei situații în care obiceiului îi este recunoscută
calitatea de izvor de drept atât în vechiul Cod civil, cât și în codul civil în
vigoare.
1
Art. 603 Cod Civil: „Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei
vecinatăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului”.
2
Art. 613 Cod civil: „(1) În lipsa unor dispoziții cuprinse în lege, regulamentul de urbanism sau a obiceiului locului, arborii
trebuie sădiți la o distanță de cel puțin 2 metri de linia de hotar, cu excepția acelora mai mici de 2 metri, a plantațiilor și a
gardurilor vii”.
3
Răspunderea delictuală Art. 1.349:„ (1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau
obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale
altor persoane”.
1.2.3. Aplicarea normelor juridice civile

Normele juridice sunt edictate în vederea aplic
aplicării
rii lor. Prin aplicarea legii civile
se înţelege
elege activitatea practică
practic a organelor de stat care înfăptuiesc
ăptuiesc prevederile
normelor juridice civile, în calitatea lor de titulari ai autorităţii
autorităţii de stat, activitate
ce se desfăşoară
ăş ă în formele oficiale prevăzute
prev de lege.
Normele dreptului civil acţionează
ac într-o anumită perioadăă de timp, pe un
anumit teritoriu şiş cu privire la anumite persoane. Acţiunea
ţiunea normei civile
trebuie deci analizată sub următoarele trei aspecte: a) durata
urata în timp a normei
de drept civil; b) spaţiul
spaţ în care acţionează norma civilă şi c) persoanele ccărora
li se aplicăă normele civile.
Aplicarea legii civile în timp
Legea civilăă se aplică în intervalul de timp cât este în vigoare. Acţiunea
Acţ normei
civile înn timp începe, fie în trei zile de la data publicării
public rii ei în Monitorul Oficial,
fie de la data prevăzută
prevă în cuprinsul ei, dacă legea stabileşteşte o anumit
anumită dată de
intrare în vigoare. Momentul intrării intr rii în vigoare al legii civile prezint
prezintă
importanţă ţă sub următoarele
urm două coordonate: de la această dat dată devine
obligatorie şii se presupune ca din acest moment este cunoscută cunoscut de toate
persoanele, nimeni neputând invoca necunoaşterea
necunoa legii. (Lupulescu, 1998, p.
25)
Ieşirea
irea din vigoare a legii civile are loc pe data abrogării
rii ei. Abrogarea poate fi
expresă atunci când noul act normativ nominalizează
nominalizeaz în conţinutul
ţinutul său
s actul
normativ anterior ce se abrogă
abrog ori numai anumite dispoziţii ţii ale acestuia şi
abrogarea implicită sau tacită când nu este nominalizat un anumit act nnormativ
ori anumite dispoziţii
dispoziţ anterioare, ci se face doar menţiunea căă se abrogă
abrog toate
dispoziţiile
iile din legile ce contravin noului act normativ.
Deşi,
i, în principiu actele normative sunt adoptate pentru a acţiona
acţiona o perioad
perioadă de
timp îndelungată, ă, totuşi
totu există situaţii în care se elaboreazăă acte normative a
căror duratăă în timp este determinată.
determinat Acestea din urmăă se numesc legi
temporare şi adoptarea lor, cel mai adesea, este determinată
determinată de împrejur
împrejurări
excepţionale,
ionale, cum ar fi, inundaţii,
inunda cutremure, etc.
Norma fundamentală ce reglementează aplicarea legii civile în timp este art. 6
din Codul civil potrivit căruia
c „ (1) Legea civilă este aplicabilăă cât timp este în
vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă”.
retroactiv
Constituţia
ţia României, în art. 15 alin. 2 prevede că:
c
„Legea
Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia
excep ia legii penale mai favorabile”.
favorabile”
Din aceste prevederi legale se desprind urmurmătoarele două principii cu privire la
aplicarea legii civile în timp: a) principiul neretroactivităţii
neretroactivităţii legii civile noi şi b)
principiul aplicării
ării imediate a legii civile noi.
Principiul neretroactivităţii
neretroactivit legii civile exprimă o regulă juridică
juridic în
conformitate cu care legea civilă
civil se aplică numai raporturilor care au luat
naştere dupăă intrarea ei în vigoare.
Codul Civil în art. 6 din alin (2) prevede:

„Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în
vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare
la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor”.
Regula neretroactivităţii legii civile are caracter imperativ şi este pe deplin
justificată în dreptul nostru. Într-adevăr, neretroactivitatea legii civile creează
un sentiment de stabilitate şi certitudine raporturilor juridice civile. Pe de altă
parte, subiectele raporturilor juridice de drept civil nu pot fi obligate să-şi
stabilească conduita decât în conformitate cu actele normative în vigoare la
data naşterii raportului juridic şi nu după norme juridice care nu există.
Principiul aplicării imediate a legii civile, deşi nu este expres prevăzut de lege,
rezultă din principiul neretroactivităţii legii civile, fiind o consecinţă firească a
acestuia. Ambele principii se completează în mod reciproc în sensul că trecutul
scapă acţiunii legii noi, legea nouă urmând să se aplice numai faptelor ce s-au
produs după intrarea ei în vigoare.
De la aceste două principii ale aplicării legii civile în timp există două excepţii:
a) retroactivitatea legii civile noi şi b) ultraactivitatea (supravieţuirea) legii
civile vechi.
Retroactivitatea legii civile înseamnă aplicarea legii civile noi raporturilor ce s-
au născut înaintea intrării ei în vigoare. Legea civilă retroactivează numai în
cazurile în care legea nouă prevede expres că ea se aplică şi pentru trecut.
Ultraactivitatea fiind tot o excepţie de la principiul aplicării imediate a legii
civile noi, supravieţuirea legii vechi după ieşirea ei din vigoare trebuie expres
prevăzută de lege. Cu alte cuvinte, aplicarea imediată a legii civile noi
presupune cu necesitate excluderea supravieţuirii legii civile vechi, exceptând
cazurile în care legea nouă dispune că legea veche sau unele dispoziţii ale
acesteia continuă să se aplice o anumită perioadă de timp.
Astfel de dispoziţii cu caracter tranzitoriu, ce menţin o anumită perioadă de
timp stări juridice anterioare „au ca scop să îndulcească trecerea de la o stare
la alta, să atenueze tulburările ce ar rezulta dintr-o schimbare prea bruscă şi
să permită adaptarea la noile reguli” (Hamangiu, Rosetti–Bălănescu, &
Băicoianu, 1996, p. 90). Pe de altă parte, unele legi instituie o serie de
reglementări cu caracter organizatoric pentru a asigura aplicarea lor.
Aplicarea legii civile în spaţiu

Normele dreptului civil acţionează nu numai în timp, ci şi într-un anumit
spaţiu, adică pe un anumit teritoriu. În stabilirea regulilor şi excepţiilor privind
aplicarea legii civile în spaţiu trebuie avute în vedere două aspecte şi anume,
aspectul intern şi aspectul internaţional de aplicare.
Teritorialitatea legii civile este prevăzută în art. 7 din Codul Civil
„(1) Actele normative adoptate de autoritățile și instituțiile publice centrale se aplică pe
întreg teritoriul țării, afară de cazul în care se prevede altfel.
(2) Actele normative adoptate, în condițiile legii, de autoritățile și instituțiile administrației
publice locale se aplică numai în raza lor de competență teritorială”.

Sub aspectul său intern aplicarea legii civile nu prezintă dificultăţi în sensul că
teritoriul pe care urmează să se aplice depinde de organul care a adoptat legea.
Astfel, actele normative care emană de la organele centrale de stat se aplică pe
întreg teritoriul ţării, iar cele ce emană de la organele locale se aplică în
limitele teritoriului unităţii administrative−teritoriale a organului de la care
emană. În ceea ce priveşte aspectul internaţional al aplicării legii civile, el are
în vedere raporturile civile care cuprind un element de extraneitate cum ar fi,
cetăţenia sau naţionalitatea străină a unui subiect al raportului juridic, locul de
încheiere sau executare a contractului, locul unde s-a produs delictul civil, etc.
Aplicarea legii civile asupra persoanelor
Deşi destinatarii normelor dreptului civil sunt persoanele fizice şi persoanele
juridice care se află pe poziţii de egalitate juridică în raporturile juridice la care
participă, totuşi sub aspectul sferei subiectelor cărora se aplică normele de
drept civil se pot distinge trei categorii de legi civile şi anume: a) legi civile cu
vocaţie generală de aplicare, atât persoanelor fizice, cât şi persoanelor juridice;
b) legi civile care se aplică numai persoanelor fizice şi c) legi civile cu vocaţie
de aplicare numai persoanelor juridice.
Sarcina de lucru 8
Care sunt principiile care guvernează aplicarea legii civile în timp?
Identifică și analizează dispoziţiile referitoare la aplicarea legii civile
prevăzute de Codul civil în vigoare.
1.2.4. Interpretarea normelor de drept civil

Noţiunea de interpretare
Prin interpretarea normelor de drept civil se înţelege o operaţiune logico-
raţională prin care se urmăreşte stabilirea deplină şi exactă a conţinutului şi
sensului normelor juridice de drept civil în vederea aplicării lor unitare pe
întreg cuprinsul ţării.
Din această definiţie rezultă următoarele trăsături caracteristice ce sunt de
esenţă interpretării: a) interpretarea este o etapă în procesul de aplicare a legii
civile; b) conţinutul acestei operaţiuni constă în explicarea voinţei legiuitorului
cu privire la o anumită normă juridică de drept civil; c) prin interpretare se
urmăreşte încadrarea corectă a diferitelor situaţii practice la ipoteza normei de
drept civil.
Constituind o etapă importantă în procesul de aplicare a legii civile, prin
interpretare se determină persoanele fizice şi juridice cărora urmează să li se
aplice legea, drepturile şi obligaţiile ce formează conţinutul raporturilor
juridice civile, sancţiunile ce se aplică în caz de nerespectare a drepturilor şi
obligaţiilor şi se stabilesc cele mai potrivite mijloace de realizare a prescripţiei
normei juridice, atunci când norma juridică

juridic interpretatăă lasăă organelor de
aplicare o astfel de libertate.
În practica aplică
aplicării dreptului, necesitatea interpretării
ării legii civile este
determinatăă de mai multe considerente, dintre care, cele mai importante sunt
următoarele:
toarele: norma juridică
juridic de drept civil are un caracter general, abstract şi nu
se poate, oricât de perfectă
perfect ar fi această normă să cuprindăă toate situa situaţiile
practice concrete cărora
că urmează a see aplica, ceea ce impune cu necesitate
interpretarea ei pentru a şti dacă se aplică cazului concret supus solu soluţionării;
unele norme juridice de drept civil sunt depăşite,
dep ite, în timp, de realit
realităţile vieţii
sociale, ceea ce impune a se determina în mod obligatoriu,
obligatoriu, dacă noile situaţii
ivite pot fi sau nu încadrate în aceste norme juridice; normele juridice de drept
civil utilizeazăă termeni tehnico-juridici
tehnico care nu au înţelesul
elesul din vorbirea curent
curentă
obişnuită,
ă, ceea ce reclamă
reclam lămuriri şi explicaţii de specialitate;; interpretarea
legii civile se mai impune şi pentru lămurirea
murirea unor eventuale contradic
contradicţii, fie
ele chiar, aparente, existente între normele dreptului civil ori între aceste norme
şii normele juridice ale altor ramuri de drept.
Formele interpretării normelorr de drept civil
Formele de interpretare a normelor de drept civil sunt în funcţie
funcţie de urm
următoarele
criterii: a) în funcţie
funcţ de subiectul care face interpretarea şi forţ forţa juridică a
acesteia, interpretarea poate fi oficial
oficială şi neoficială; b) în funcţie
ţie de rezultatul
interpretării
ării se disting, interpretarea literală,
literal extensivă şi restrictiv
restrictivă; c) după
metoda folosită, ă, interpretarea poate fi: gramaticală,
gramaticală, logică, sistematic
sistematică,
teleologicăă şi istorică.
istorică
Interpretarea oficială şi interpretarea neoficial

neoficială
Interpretarea oficială
oficial este făcută de un organ al statului, în exercitarea
atribuţiilor ce-ii revin, potrivit legii. Interpretarea oficialăă poate fi general
generală şi
judiciară.
Dacă interpretarea oficială
oficial este făcută de către tre organul care a adoptat legea
interpretată,
ă, ea este autentic
autentică şii are caracter general obligatoriu, la fel ca actul
normativ interpretat. Actul normativ prin care se interpretează
interpreteaz un alt act
normativ, adoptat anterior, are caracter retroactiv, el aplicându
aplicându-se situaţiilor
juridice ce s-au
au născu
născut odată cu adoptarea actului normativ interpretat.
Interpretarea judiciar
judiciară sau cazuală este făcută de instanţele
ţele judecătoreşti
judec cu
ocazia soluţionării
rii diferitelor litigii concrete deduse spre judecat
ţ ării judecată. Această
interpretare are putere juridic
juridică obligatorie numai
umai la cazul concret soluţionat
solu de
instanţele judecătoreş
ătoreşti, îmbrăcând forma puterii lucrului judecat.
Interpretarea neoficială
neoficial denumită şi doctrinară este făcută
ă ă de teoreticienii
dreptului în articole, cursuri, monografii şi de către avocaţi
ţi în pledoarii
pledoariile lor, în
faţa instanţelor
ţelor judecătoreşti.
judec Această interpretare deşii nu are forţ
forţa obligatorie,
totuşi prezintăă o importanţă
importan deosebită în dezvoltarea dreptului civil.
Interpretarea literală,, extensivă şi
ş restrictivă
Interpretarea literală se caracterizează prin acea considerare căă între con
conţinutul
real al normei juridice pe care o interpretăm
interpret şii textul în care este formulată
formulat
această normăă există o concordanţă deplină.. O astfel de interpretare intervine în
cazurile în care textele de lege cuprind formulări clare, ori enumerări

limitative, ceea ce este de natură să nu extindă sau să restrângă aplicarea
normei interpretate.
Interpretarea este extensivă atunci când se ajunge la concluzia că norma
interpretată nu are o sferă destul de largă pentru a cuprinde toate situaţiile pe
care legiuitorul le-a avut în atenţie când a adoptat această normă. Cu alte
cuvinte, se dă conţinutului normei interpretate un înţeles mai larg decât cel ce
rezultă din formularea textului. Interpretarea extensivă nu este admisă atunci
când normele juridice cuprind enumerări limitative, excepţii şi prezumţii.
Interpretarea este restrictivă atunci când se constată că înţelesul literal al
normei juridice este mai larg decât conţinutul ei real, formularea normei fiind
prea largă faţă de situaţiile ce ar trebui să se încadreze în acest text de lege.1
Interpretarea gramaticală, logică, sistematică, teleologică şi istorică
Interpretarea gramaticală implică lămurirea înţelesului unei norme de drept
civil folosind analiza gramaticală a textului, atât din punct de vedere
morfologic, cât şi sintactic. Altfel spus, interpretarea gramaticală înseamnă
lămurirea înţelesului unei norme juridice cu ajutorul regulilor de gramatică.
Printr-o astfel de interpretare se urmăreşte analiza cuvintelor folosite de
legiuitor stabilindu-se înţelesul lor obişnuit şi înţelesul lor juridic. În cazul în
care legiuitorul vrea să dea un alt înţeles unui cuvânt folosit într-un text de
lege, decât cel din vorbirea curentă, trebuie în mod obligatoriu să-i explice
acest înţeles.
Interpretarea logică presupune folosirea legilor logicii formale şi a sistemului
de argumente pe care se sprijină în vederea stabilirii înţelesului unei norme
juridice de drept civil. Această metodă de interpretare se întemeiază pe
raţionamente (silogisme) logice, inductive şi deductive.
În procesul interpretării logice a normelor de drept civil au fost stabilite unele
reguli, considerate tradiţionale, pe care literatura de specialitate şi practica
judecătorească le-a considerat a fi următoarele: a) excepţiile sunt de strictă
interpretare; b) unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă şi
c) legea civilă trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în cel al
neaplicării.
Pe lângă aceste reguli de interpretare logică, o importanţă deosebită în
stabilirea conţinutului şi înţelesului normelor de drept civil o au argumentele,
dintre care cele mai importante sunt: argumentul per a contrario, argumentul
de analogie, argumentul a fortiori şi argumentul reducerii la absurd. Aceste
argumente sau procedee de demonstraţie se înfăţişează ca o adaptare a legilor
logicii formale la nevoile operaţiei logico-raţionale a interpretării normelor
juridice de drept civil şi se exprimă prin adagii în limba latină.
Argumentul per a contrario se întemeiază pe legea terţului exclus a logicii
formale potrivit căreia atunci când se afirmă ceva se neagă contrariul (qui dicit
1
În literatura de specialitate, ca şi în practica judecătorească, s-a ajuns la concluzia că dispoziţiile art. 1000 alin. 3 din Codul
civil abrogat la 1 octombrie 2011 privind răspunderea comitentului pentru fapta prepusului trebuie interpretate restrictiv. Într-
adevăr, formularea cuprinsă în text, că săvârşirea de către prepus a faptei „în funcţiile încredinţate” s-a considerat că este
prea largă pentru angajarea răspunderii comitentului, răspundere ce trebuie să fie restrânsă numai la cazurile la care fapta
prepusului are o legătură directă de cauzalitate cu funcţia încredinţată de către comitent şi nu o legătură ocazională.
de uno, negat de altero).

altero Valoarea acestui argument este relativă, deoarece nu
întotdeauna când legea tace înseamnă
înseamn că a fost admisă soluţia
ţia contrară.
contrar
Argumentul analogiei (ubi
ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet
debet) înseamnă că
unde existăă aceeaşi
aceeaş raţiune a legii, acolo trebuie să se aplice aceleaş
aceleaşi dispoziţii
ale legii. Aceasta înseamnă
înseamn că aceeaşi cauză trebuie săă produc producă aceleaşi
consecinţe.
Prin acest argument se permite ca norma juridică juridic de drept civil aplicabil
aplicabilă unei
situaţii săă fie extinsă şi la alte situaţii identice sau asemănătoare.
Argumentul a fortiori are la bază ideea extinderii aplicării
ării unei norme juridice
de drept civil la un caz pe care aceasta nu-l
nu prevede pentru căă raţiunile
raţ ce au
fost avute în vedere la adoptarea acelei norme se regăsesc
reg sesc cu mai mult
multă putere
urmeaz a se aplica.1
în cazul la care urmează
Argumentul reducerii la absurd (reductio ad absurdum)) se întemeiaz
întemeiază pe ideea
că, raţional,
ional, o anumită
anumit soluţie propusă prin interpretare este singura posibil
posibilă,
fiindcă altfel s-ar
ar ajunge la consecinţe
consecin inadmisibile, absurde.
Interpretarea sistematic
sistematică constă în lămurirea conţinutului
inutului unei norme juridice
de drept civil prin raportarea ei la actul normativ în care se află,
află
afl la normele
instituţiei
iei de drept din care face parte, precum şii ale legislaţ
legislaţiei civile, în
general.
Interpretarea teleologic
teleologică constă în lămurirea înţelesului
elesului normei juridice de
drept civil prin stabilirea scopului urmărit
urm rit de legiuitor la adoptarea normei
juridice respective. O astfel de interpretare necesită
necesit cunoaşterea
şterea lucr
lucrărilor
pregătitoare şi a expunerilor de motive la actul normativ
normativ ce se interpreteaz
interpretează.
Interpretarea istorică
istoric presupune stabilirea înţelesului
elesului normei juridice de drept
civil în contextul condi
condiţiilor
iilor istorice concrete care au determinat adoptarea
acestei norme juridice. Şi această metodă de interpretare necesit necesită analiza
lucrărilor pregătitoare,
ătitoare, a expunerii de motive şii dezbaterilor parlamentare ce au
avut loc cu ocazia adoptării
adopt actului normativ supus interpretării.
Sarcina de lucru 9
Explicăă sensul noţiunii
noţ de interpretare generală (normativă)
ă) în raport
cu acela de interpretare
terpretare oficială
oficial (obligatorie).
1
Aşa de exemplu, dacă prin uzucapiune poate fi dobândit dreptul de proprietate asupra unui bun imobil prin efectul posesiei
neîntrerupte, într-un
un anumit termen stabilit de lege, cu atât mai mult poate fi dobândit prin uzucapiune şi un dezmembrământ
dezmemb
al dreptului de proprietate (un drept de uzufruct, uz etc.).
Rezumat
Dreptul civil reprezint
reprezintă principala ramură a dreptului privat. Dreptul civil
este ansamblul normelor juridice care reglementează
reglementeaz raporturile patrimoniale
şii nepatrimoniale stabilite între persoane fizice şii persoane juridice aflate pe
poziţii
ii de egalitate juridică.. Principiile fundamentale ale dreptului civil sunt
acele idei călăuzitoare
ă ăuzitoare care se aplică
aplic legislaţiei civile.
Dreptul izvorăşte te din lege. În toate statele cu sistem juridic de inspira
ăşte inspiraţie
romano-germanică
germanică, dreptul civil are ca principal izvor actull normativ scris.
Obiceiul şi jurisprudenţa
jurispruden joacă un rol secundar. Sunt astfel izvoare ale
dreptului civil: Constitu
Constituţia;
ia; Codul civil; legile (adoptate de Parlament şi
promulgate de Preşedinte);
Pre hotărârile şi ordonanţeleele Guvernului (inclusiv
cele de urgenţă); ); ordinele şi instrucţiunile miniştrilor;
trilor; actele normative emise
de autorităţile
ăţile administraţiei
administra iei publice locale. Normele juridice sunt edictate în
vederea aplicării
ării lor. Prin aplicarea legii civile se înţelege
în elege activitatea practic
practică
a organelor de stat care înfăptuiesc
ptuiesc prevederile normelor juridice civile, în
calitatea lor de titulari ai autorit
autorităţii
ii de stat, activitate ce se desf
desfăşoară în
formele oficiale prevăzute
prev zute de lege. Normele dreptului civil acţioneaz
acţionează într-o
anumităă perioadă de timp, pe un anumit teritoriu şii cu privire la anumite
persoane. Prin interpretarea normelor de drept civil se înţelege înţelege o opera
operaţiune
logico-raţională
ţională prin care se urmăreşte
urm stabilirea deplinăă şşi exactă a
conţinutului şii sensului normelor juridice de drept civil în vederea aplic aplicării
lor unitare pe întreg cuprinsul ţării.
1) Prin drept pozitiv se înţelege:
în
a) posibilitatea recunoscut
recunoscută de lege subiectului activ al raportului juridic
civil;
b) totalitatea regulilor de conduită
conduit care reglementeazăă relaţiile
ţiile sociale;
c) ramura ştiinţelor
ştiinţ juridice care se ocupă cu cercetarea sistemului juridic.
2) Legea civilăă intră

intr în vigoare:
a) la data publicării
public în Monitorul Oficial;
b) la data promulgării;
promulg
c) la 3 zile de la publicare sau la data prevăzută
prev în textul ei.
3) Legea civilăă nouă

nou se aplică:
a) situaţiilor
ţiilor juridice care apar din momentul intrării
intr rii ei în vigoare;
b) situaţiilor
ţiilor juridice născute
n anterior intrării ei în vigoare şi care nu şi-au
produs încăă toate efectele;
c) situaţiilor
ţiilor juridice născute
n anterior intrării
rii ei în vigoare, care şşi-au
produs în întregime efectele.
4) Sunt izvoare ale dreptului civil:

a) practica judiciară;
judiciar

b) doctrina juridică;
juridic
c) legile, ca acte normativa emise de puterea legislativă.
legislativ
5) Are caracter general obligatoriu:

a) interpretarea autentică;
autentic
b) interpretarea judiciară;
judiciar
c) interpretarea neoficială.
neoficial
minimal
Beleiu, Gheorghe (2003). Drept civil român. Introducere în dreptul civil.
Subiectele dreptului civil. Ediţia a VIII-a. Bucureşti:
ti: Universul Juridic, pp. 11
11-
61.
Boroi, Gabriel (2010).
(2 Drept civil. Partea generală.. Persoanele. Ediţia 4,
Bucureşti:
ti: Hamangiu, pp. 1-42.
Lupulescu, D. (2000). Drept civil. Introducere în dreptul civil. Galaţi:
Gala s.e., pp.
5-36.
10). Drept civil. Partea generală, Bucureşti: Pro Universitaria
Puşcă, Andy (2010 Universitaria,
pp. 9-35.
Ungureanu, Ovidiu
diu (2007). Drept civil. Introducere. Ediţia
ia a 88-a. București:
C.H. Beck, pp. 1-70.
70.

2. RAPORTUL JURIDIC CIVIL
2.1. Noţiunea şi caracterele raportului juridic civil 29
2.2. Elementele raportului juridic civil 30
Rezumat 49
Lucrare de verificare 50
• să evidențiezi caracterele raportului juridic civil;

• să identifici şi să relaţionezi elementele constitutive ale raportului
juridic civil;
• să corelezi argumentat noțiunile de drept subiectiv civil şi obligație
civilă;
• să descrii specificul fiecărei categorii de bunuri.

Andy Puşcă Identificarea persoanei fizice
2.1. Noţiunea şi caracterele raportului juridic civil

2.1.1. Noţiunea raportului juridic civil
Relaţiile dintre oameni sunt diverse. Unele sunt simple relaţii care alcătuiesc
raporturi de prietenie, de amiciţie, de colegialitate etc. Altele sunt relaţii
reglementate de norme juridice şi alcătuiesc raporturi juridice. Deci nu toate
relaţiile sociale sunt şi raporturi juridice, ci doar acelea care fac obiectul
reglementării juridice, celelalte rămânând în domeniul social1. (Andrei &
Apetrei, 1998, p. 5)
Dintre raporturile juridice (relaţiile sociale reglementate de norme juridice)
care se stabilesc între oameni, unele intră în sfera dreptului civil. Vânzarea-
cumpărarea, schimbul, prestarea unor servicii constituie exemple de raporturi
juridice ale căror condiţii de desfăşurare sunt reglementate de dreptul civil.
Putem defini astfel raportul juridic civil ca fiind acea relaţie socială
reglementată de norma de drept civil.
2.1.2. Caracterele raportului juridic civil

Raportul juridic civil are atât caracterele comune tuturor raporturilor juridice,
cât şi unele caractere specifice, care-l deosebesc de celelalte categorii de
raporturi juridice. Acestea sunt:
a) Caracterul de raport social
Memorizează Raportul juridic civil, fiind un raport social, este un raport între oameni, priviţi
caracterele fie individual, în calitate de persoane fizice, fie grupaţi în colective de
raportului persoane, în calitate de persoane juridice (Lupulescu, 2000, p. 37). Prin
juridic civil! reglementarea relaţiei dintre oameni de către norma de drept civil, această
relaţie nu îşi pierde principala sa trăsătură, aceea de a fi o relaţie socială.
Norma de drept civil se adresează conduitei oamenilor în relaţiile dintre ei, în
calitatea lor de fiinţe sociale, şi nu între oameni şi lucruri. Chiar şi atunci când
se vorbeşte despre „regimul juridic al bunurilor”, în realitate se are în vedere
conduita oamenilor cu privire la lucruri2.
b) Caracterul voliţional
Raportul juridic civil este un raport voliţional, în sensul că exprimă atât voinţa
statului de a transforma o simplă relaţie socială în raport juridic prin edictarea
unei norme de drept civil, cât şi voinţa subiectivă a persoanelor care dau
naştere raporturilor juridice civile prin încheierea de acte juridice.
1
Numai existenţa unei norme de drept dă relaţiilor sociale caracterul de raport juridic, normă care creează şi posibilitatea
realizării dreptului cu ajutorul forţei de constrângere a statului.
2
În literatura juridică s-a evidenţiat în mod deosebit caracterul social al raporturilor juridice civile, deoarece au fost unii
autori, în special francezi, care au susţinut că în cazul raporturilor de proprietate, raportul juridic civil s-ar stabili între
proprietar, pe de o parte şi bunul ce alcătuieşte obiectul dreptului său de proprietate. Acest punct de vedere a fost supus
criticii, susţinându-se, pe bună dreptate, că legea nu poate reglementa decât conduita oamenilor nu şi pe cea a lucrurilor care
nu sunt susceptibile de a avea voinţă. A stabili obligaţii în sarcina lucrurilor constituie „o absurditate” remarca Nicolae
Titulescu (Dumitru Lupulescu, ed. cit., p. 39).
Prin urmare, în raporturile juridice civile concrete, voinţa are un caracter dublu
şi anume: ea apare ca voinţă a legiuitorului şi ca voinţă juridică individuală a
participanţilor la raporturile juridice de drept civil.
c) Caracterul de raport de drept în care părţile au o poziţie de egalitate
juridică
În raporturile juridice de drept civil părţile sunt pe poziţie de egalitate juridică,
ele nefiind subordonate una, celeilalte. În acest fel raporturile juridice de drept
civil se deosebesc de raporturile juridice ale altor ramuri de drept (drept penal,
drept administrativ etc.) în care una dintre părţi este în poziţie de subordonare
faţă de cealaltă. Acest caracter nu trebuie confundat cu principiul fundamental
al dreptului civil şi anume „egalitatea în faţa legii civile”1. Această poziţie de
egalitate juridică nu semnifică faptul că părţile ar avea drepturi egale sau că
patrimoniile lor ar fi identice. Poziţia de egalitate juridică înseamnă că nici una
din părţi nu poate impune celeilalte să încheie un raport juridic civil sau să
stabilească unilateral conţinutul acestuia.
Sarcina de lucru 1
Prezintă în 10 rânduri noţiunea şi importanţa raportului juridic civil
2.2. Elementele raportului juridic civil

Raportul juridic civil este alcătuit din trei elemente constitutive: părţile,
conţinutul şi obiectul. Pentru a fi în prezenţa unui raport juridic civil aceste trei
elemente trebuie întrunite cumulativ.
Părţile (sau subiectele) raportului juridic sunt persoanele fizice sau persoanele
juridice între care se statorniceşte raportul juridic.
Conţinutul raportului juridic reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor
civile ale părţilor care participă la raportul juridic civil.
Obiectul raportului juridic civil constă în acţiunile sau inacţiunile pe care le
vizează drepturile şi obligaţiile părţilor.
1
Codul Civil intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, în art. 30 prevede egalitatea în fața legii civile1:„Rasa, culoarea,
naționalitatea, originea etnică, limba, religia, vârsta, sexul sau orientarea sexuală, opinia, convingerile personale,
apartenența politică, sindicală, la o categorie socială ori la o categorie defavorizată, averea, originea socială, gradul de
cultura, precum și orice altă situație similară nu au nicio influență asupra capacității civile”.
Andy Puşcă Identificarea pe
persoanei fizice
2.2.1. Părţile
ile (subiectele) raportului juridic civil
Noţiunea
iunea de subiect al raportului juridic civil
Raportul juridic civil fiind un raport social, părţile
p ile acestui raport nu pot fi decât
oamenii, priviţi
ţi fie individual, în calitate de persoane fizice, fie grupa
grupaţi în
anumite colective, în calitate de persoane juridice1.
Persoanele fizice sunt oamenii priviţi
privi i individual ca titulari de drepturi şi
obligaţii
ii în raporturile juridice civile. Persoanele juridice sunt colective de
oameni, care, în numele lor propriu, pot să
s dobândească drepturi şşi să-şi asume
obligaţii.
Pentru a deveni persoan
persoană juridică un colectiv de persoane trebuie ssă
îndeplinească,
ă, cumulativ, următoarele
urm condiţii prevăzute
zute de Codul Civil intrat
în vigoare la 1 octombrie 2011,
201 în art. Art. 187:
„Orice persoană juridică trebuie să s aibă o organizare de sine stătătoare și un patrimoniu
propriu, afectat realizării
rii unui anumit scop licit șii moral, în acord cu interesul general”.
În lipsa acestor elemente, un colectiv nu dobândeşte
dobânde personalitate juridic
juridică.
Astfel, un cerc de prieteni sau un grup de persoane care urmă urmăresc
urm în mod
temporar un scop comun, alc alcătuiesc un colectiv, fărăă ca să dobândeasc
dobândească
personalitate juridic
juridică. În schimb agenţii ii economici, instituţiile
instituţ publice,
partidele politice
litice sau organiza
organizaţiile
iile neguvernamentale dobândesc personalitate
juridică.
Persoanele fizice sau persoanele juridice au în cadrul raportului juridic civil
situaţii
ii diferite. Unele sunt titulare de drepturi, altele de obligaţii.
obligaţii. Persoana care
dobândeşte drepturile
epturile ce formeaz
formează conţinutul
inutul raportului juridic civil se nume
numeşte
subiect activ,, iar persoana căreia
c îi incumbă obligaţiileiile corespunzătoare
corespunz se
numeşte subiect pasiv
pasiv. În raporturile de obligaţii,ii, subiectul activ este numit
creditor, iar cel pasiv debitor.
Determinarea subiectelor raportului juridic civil
În majoritatea cazurilor, subiectele raportului juridic civil (pă (p
(părţile) sunt
determinate în mod concret şi individualizate încă de la început. În anumite
raporturi juridice civile, însînsă, numai unul din subiecte
ubiecte este determinat.
Determinarea subiectelor raporturilor juridice civile se face diferit, după
dup cum
acesta are în conţinutul
ţinutul lui un drept absolut sau un drept relativ.
Astfel, în cazul raporturilor juridice ce au în con
conţinutul lor un drept absolut,
absolut
precum dreptul de proprietate, numai subiectul activ (titularul de drepturi) este
determinat; subiectul pasiv (titularul de obligaţii)
obliga ii) este nedeterminat, el fiind
format din toate celelalte persoane cărora
c le incumbă obligaţia
ţia general negativă
negativ
de a nu stânjeni
jeni exercitarea drepturilor de către
c subiectul activ2.
1
În dreptul modern, orice fiinţă umanăă este subiect de drept, deci poate să s figureze ca parte într-un un raport juridic civil.
Această calitate a fiinţei umane este însăă o însu
însuşire social – juridică ce necesită o consacrare legalăă cu puternic caracter
istoric. De exemplu, în epoca sclavagistă,
ă, sclavilor nu li se recunoştea
recuno calitatea de fiinţee umane, fiind consideraţi
considera lucruri.
2
De exemplu, într-un un raport juridic de proprietate asupra unui automobil, proprietarul automobilului (subiect activ
determinat) are toate
te prerogativele acordate de lege asupra bunului aflat în proprietate, în timp ce, toate celelalte persoane
(subiecte pasive nedeterminate) au obligaţia
ţia să se abţină de la comiterea unor acte care ar aduce atingere stăpânirii
stă în bune
condiţii a bunului respectiv. Aşadar
adar subiectul pasiv, respectiv titularul obligaţiei,
obliga nu este individualizat.
La raporturile juridice ce au în conţinutul lor drepturi relative, precum

drepturile de creanţă1, atât subiectul activ, cât şi subiectul pasiv sunt
determinate din momentul naşterii raportului juridic. De asemenea, în cele mai
multe situaţii, fiecare dintre părţile raportului juridic civil este în acelaşi timp şi
subiect activ şi subiect pasiv, caracter specific raporturilor juridice civile care
izvorăsc din contractele sinalagmatice2. În aceste raporturi, fiecare din părţi are
drepturi şi obligaţii3 (Lupulescu, 2000, p. 43).
Pluralitatea subiectelor raportului juridic civil
Raportul juridic civil se stabileşte, în mod obişnuit, între două persoane, caz în
care vorbim despre un raport juridic simplu. Există şi cazuri în care raportul
juridic se stabileşte între mai multe persoane, raport în care mai multe persoane
au calitatea de subiect activ sau pe aceea de subiect pasiv. Un raport juridic de
drept civil poate avea deci, fie mai multe subiecte active şi un subiect pasiv4,
fie mai multe subiecte pasive şi un subiect activ5, fie mai multe subiecte active
şi mai multe subiecte pasive6. În astfel de situaţii ne aflăm în prezenţa unui
raport juridic complex, cu pluralităţi active, pasive ori mixte de subiecte.
(Stătescu & Bârsan, 1998, p. 381)
În funcţie de categoria din care face parte raportul juridic respectiv, pluralitatea
de subiecte se înfăţişează astfel:
a) În raporturile reale (care conţin drepturi reale precum dreptul de
proprietate) există o pluralitate de subiecte pasive, toate persoanele având
obligaţia de a nu stânjeni pe proprietar în exercitarea atributelor recunoscute de
lege (Lupulescu, 1973, p. 37).
Pluralitatea activă în cazul raporturilor de proprietate se întâlneşte în cazul
dreptului de proprietate comună, când un bun sau o universalitate de bunuri
aparţin mai multor proprietari sub formă de cote părţi sau în devălmăşie.
b) În raporturile obligaţionale (care conţin drepturi de creanţă), pluralitatea
poate fi: activă (când există mai mulţi creditori), pasivă (când există mai mulţi
debitori) sau mixtă (când există mai mulţi creditori şi mai mulţi debitori).
În funcţie de forma pe care o îmbracă pluralitatea de subiecte, raporturile
obligaţionale sunt de trei feluri:
- raporturi obligaţionale conjuncte;
- raporturi obligaţionale solidare;
- raporturi obligaţionale indivizibile.
1
Dreptul ce aparţine creditorului într-un raport juridic de obligaţie de a pretinde debitorului său îndeplinirea prestaţiei la care
acesta s-a obligat, adică de a da, a face sau a nu face ceva.
2
Contract care produce, de la data încheierii lui, obligaţii reciproce şi interdependente în sarcina ambelor părţi.
3
Astfel, în raportul juridic civil care se naşte dintr-un contract de vânzare-cumpărare, vânzătorul este subiectul activ al
dreptului de a i se plăti preţul lucrului vândut şi subiectul pasiv al obligaţiei de transmitere, predare şi garantare a lucrului, iar
cumpărătorul este subiectul activ al dreptului de a i se transmite, preda şi garanta lucrul cumpărat şi subiectul pasiv al
obligaţiei de a plăti preţul.
4
De exemplu, o casă este coproprietatea mei multor persoane care o închiriază alteia.
5
De exemplu, o persoană împrumută altor trei persoane o sumă de bani.
6
De exemplu, doi fraţi vând altor doi fraţi un teren.
În cadrul raporturilor conjuncte, drepturile şi obligaţiile părţilor se împart în

mod corespunzător. Fiecare creditor nu va putea cere decât partea sa şi fiecare
debitor va fi obligat numai pentru partea sa1.
În cazul raporturilor de obligaţii solidare, fiecare creditor poate cere
debitorului întreaga datorie (solidaritate activă), sau creditorul poate cere de la
oricare din debitori plata integrală a datoriei (solidaritate pasivă). Solidaritatea
nu se presupune. Ea trebuie să rezulte din voinţa părţilor sau din lege.
În raporturile obligaţionale indivizibile, obligaţiile nu pot fi împărţite nici între
creditori şi nici între debitori., fie datorită naturii obiectului, fie datorită voinţei
părţilor2.
c) În raporturile nepatrimoniale, care decurg din creaţia intelectuală (operă sau
invenţie), pluralitatea se manifestă sub forma coautoratului. Opera comună a
fost creată de mai multe persoane prin contribuţia determinată (operă comună
divizibilă) sau imposibil de determinat (operă comună indivizibilă) a fiecărui
autor.
Schimbarea subiectelor raportului juridic civil
Subiectele raportului juridic civil (persoanele fizice sau juridice) se pot
schimba doar în cadrul raporturilor civile patrimoniale, fiindcă drepturile
personale nepatrimoniale sunt inalienabile, iar subiectele pasive sunt
nedeterminate (Lupulescu, 2000, p. 45). În privinţa schimbării subiectelor
raporturilor civile patrimoniale trebuie să distingem după cum conţinutul
acestora este format din drepturi reale sau de creanţă.
În cazul raporturilor civile reale, schimbarea subiectului activ se realizează
prin transmiterea bunului ce formează obiectul dreptului real către o altă
persoană. Subiectul pasiv în astfel de raporturi fiind nedeterminat nu se pune
problema schimbării acestuia.
În cadrul raporturilor civile obligaţionale, subiectul activ poate fi schimbat prin
una din următoarele forme: cesiunea de creanţă, subrogaţia personală şi novaţia
prin schimbare de creditor Schimbarea subiectului pasiv în astfel de raporturi
juridice se poate realiza prin: novaţie prin schimbare de debitor, delegaţie
imperfectă şi perfectă , stipulaţie pentru altul şi poprire.
Capacitatea civilă a subiectelor raportului juridic
Pentru ca o persoană fizică sau juridică să poată participa la raporturile juridice
de drept civil, trebuie să aibă capacitate civilă. Capacitatea civilă cuprinde
capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu (Art. 28 Cod civil3).
Capacitatea de folosinţă este „aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi
obligaţii civile” (Art. 34 Cod civil). „Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea
persoanei de a încheia singură acte juridice civile” ( Art. 37 Cod civil).
1
De exemplu, dacă o persoană împrumută 100 de lei altor două persoane, creditorul nu va putea cere de la fiecare dintre
debitori decât câte 50 de lei.
2
De exemplu, dacă 3 persoane se obligă să predea alteia o maşină, nu este posibil ca fiecare să predea câte 1/3; de aceea
creditorul se poate îndrepta împotriva oricăruia dintre debitori.
3
Capacitatea civilă Art. 28 Cod civil: „ (1) Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor.
(2) Orice persoană are capacitate de folosință și, cu excepția cazurilor prevazute de lege, capacitate de exercițiu”.
Capacitatea de folosinţă este deci aptitudinea care conferă persoanelor

posibilitatea de a avea drepturi şi obligaţii şi de deveni, astfel, subiecte în
raporturile juridice de drept civil.
Capacitatea civilă de folosinţă a persoanei fizice începe la naşterea ei, iar în ce
priveşte aptitudinea de a dobândi drepturi civile, chiar de la data când copilul a
fost conceput, cu condiţia însă de a se naşte viu. Capacitatea de folosinţă a
persoanei fizice încetează la moartea acesteia sau odată cu declararea
judecătorească a morţii persoanei fizice1.
Capacitatea de folosinţă este recunoscută de lege tuturor persoanelor fizice,
fără nici o discriminare. Ea este generală – cuprinde toate drepturile şi
obligaţiile civile recunoscute de dreptul obiectiv – şi este egală pentru toate
persoanele. Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea sa de folosinţă, decât în
cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege. De asemenea, nici o persoană
fizică nu poate renunţa, nici în tot, nici în parte, la capacitatea ei de folosinţă
sau la cea de exerciţiu. În acest sens, Art. 29 Cod civil dispune:
(1) Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosință sau lipsit, în tot sau în parte, de
capacitatea de exercițiu, decât în cazurile și condițiile expres prevăzute de lege.
(2) Nimeni nu poate renunța, în tot sau în parte, la capacitatea de folosință sau la capacitatea
de exercițiu”.
Persoanele juridice dobândesc capacitatea de folosinţă odată cu înfiinţarea lor.
Astfel, persoanele juridice supuse înregistrării dobândesc capacitatea de
folosinţă de la data înregistrării lor2. Persoanele juridice care nu sunt supuse
înregistrării, dobândesc capacitatea de folosinţă, după caz, de la data înscrierii
actului de dispoziţie prin care se înfiinţează, de la data recunoaşterii actului de
înfiinţare sau a celui prin care se autorizează înfiinţarea lor, precum şi de la
data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege. Capacitatea de folosinţă
a persoanelor juridice ia sfârşit prin încetarea fiinţei lor.
Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanelor fizice sau juridice de a-
şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, încheind acte juridice în nume
propriu.
Persoanele fizice dobândesc capacitatea deplină de exerciţiu la 18 ani, vârsta
majoratului, la care legiuitorul presupune că ele au o voinţă conştientă şi putere
de discernământ care le îngăduie să-şi dea seama de însemnătatea actelor
juridice pe care le săvârşesc3. Până la vârsta de 14 ani, minorii sunt complet
lipsiţi de capacitatea de exerciţiu. Sunt, de asemenea, lipsiţi de capacitatea de
1
Durata capacitatii de folosinta Art. 35 Cod civil: „Capacitatea de folosință începe la nașterea persoanei și încetează odată
cu moartea acesteia”.
Drepturile copilului conceput Art. 36: „Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepțiune, însă numai dacă el se naște
viu. Dispozițiile art. 412 referitoare la timpul legal al concepțiunii sunt aplicabile”.
2
În conformitate cu prevederile art. 205 din Codul civil „(1) Persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au
capacitatea de a avea drepturi și obligații de la data înregistrării lor.
(2) Celelalte persoane juridice au capacitatea de a avea drepturi și obligații, după caz, potrivit art. 194, de la data actului de
înființare, de la data autorizării constituirii lor sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerințe prevăzute de lege.
(3) Cu toate acestea, persoanele juridice prevăzute la alin. (1) pot, chiar de la data actului de înființare, să dobândească
drepturi și să își asume obligații, însă numai în măsura necesară pentru ca persoana juridică să ia ființă în mod valabil.”
3
Art. 38 din Codul civl: „(1) Capacitatea de exercițiu deplină începe la data când persoana devine majoră.
(2) Persoana devine majoră la împlinirea vârstei de 18 ani”. În ceea ce privește situația minorului căsătorit, în Art. 39 se
prevede: „(1) Minorul dobândește, prin căsătorie, capacitatea deplină de exercițiu.
(2) În cazul în care căsătoria este anulată, minorul care a fost de bună-credință la încheierea căsătoriei păstrează
capacitatea deplină de exercițiu”.
exerciţiu alienaţii şi debilii mintali puşi sub interdicţie judecătorească. Actele

juridice ale celor lipsiţi de capacitatea de exerciţiu sunt încheiate de
reprezentanţii lor legali, părinţi sau tutori, în numele şi pe seama minorilor şi a
alienaţilor şi debililor mintali puşi sub interdicţie judecătorească (art. 43 Cod
civil).
Minorii care au împlinit vârsta de 14 ani au capacitatea de exerciţiu restrânsă
(art. 41 Cod civil). Ei încheie singuri acte juridice, dar cu încuviinţarea
prealabilă a părinţilor sau tutorelui. Aceasta înseamnă că între 14 şi 18 ani
minorii au o voinţă conştientă şi discernământul actelor lor de comportament
însă nu au experienţa vieţii juridice.
În ce priveşte capacitatea de exerciţiu a persoanelor juridice, potrivit legii ele
îşi exercită drepturile şi îşi îndeplinesc obligaţiile prin organele lor de
conducere. Actele juridice făcute de organele persoanei juridice în limita
puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi. Faptele
licite sau ilicite săvârşite de organele sale obligă însăşi persoana juridică, dacă
au fost săvârşite cu prilejul exercitării atribuţiilor lor. Faptele ilicite atrag însă
şi răspunderea personală a celor ce le-au săvârşit, atât faţă de persoana juridică,
cât şi faţă de terţi (Lupulescu, 2000, p. 49). Codul civil în art. Art. 209 dispune:
„(1) Persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele sale
de administrare, de la data constituirii lor.
(2) Au calitatea de organe de administrare, în sensul alin. (1), persoanele fizice sau
persoanele juridice care, prin lege, actul de constituire sau statut, sunt desemnate să
acționeze, în raporturile cu terții, individual sau colectiv, în numele și pe seama persoanei
juridice.
(3) Raporturile dintre persoana juridică și cei care alcătuiesc organele sale de administrare
sunt supuse, prin analogie, regulilor mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel prin lege, actul
de constituire sau statut”.
Sarcina de lucru 2
Delimitaţi în 10-15 rânduri relaţia existentă între capacitatea de
folosinţă şi cea de exerciţiu, precizând pentru fiecare momentul
dobândirii şi al încetării acestora Realizați o comparație între vechiul
Cod civ. și Codul civil în vigoare.

2.2.2. Conţinutul raportului juridic civil. Noţiune

Conţinutul raportului juridic civil este alcătuit din drepturile subiectului activ şi
din obligaţiile subiectului pasiv. Drepturile şi obligaţiile ce se nasc între părţile
raportului juridic civil sunt interdependente în sensul că drepturilor subiectului
activ le corespund obligaţiile subiectului pasiv şi invers, obligaţiilor subiectului
pasiv le corespund drepturile subiectului activ1.
Conţinutul drepturilor subiective este, aşadar, determinat de obligaţiile ce
corespund acestor drepturi, după cum conţinutul obligaţiilor este determinat de
drepturile subiective corespunzătoare.
Cuprinsul drepturilor şi obligaţiilor care alcătuiesc conţinutul raportului juridic
civil este, prin urmare, corelativ sau, cu alte cuvinte, drepturile şi obligaţiile
reprezintă diferitele aspecte ale conţinutului unui raport juridic civil, după cum
acest conţinut e privit din punctul de vedere al subiectului activ sau al
subiectului pasiv. Interdependenţa corelativă a drepturilor şi obligaţiilor ce
alcătuiesc conţinutul raportului juridic se întâlneşte la toate raporturile juridice,
indiferent că acestea sunt patrimoniale sau nepatrimoniale, iar cele
patrimoniale, reale sau de creanţă.
Dreptul subiectiv civil
Dreptul subiectiv poate fi definit ca fiind posibilitatea juridică a titularului
dreptului, dintr-un raport juridic civil, de a desfăşura o anumită conduită
garantată de lege prin putinţa de a pretinde persoanei obligate o anumită
comportare corespunzătoare care poate fi impusă, în caz de nevoie, prin
mijlocirea forţei coercitive a statului.
Din această definiţie, reiese că dreptul subiectiv prezintă următoarele caractere
specifice:
a) presupune neapărat o obligaţie corelativă a altei sau altor persoane,
implicând astfel în mod necesar un raport social între două sau mai multe
persoane, raport reglementat de norma juridică de drept civil;
b) conferă titularului său posibilitatea de a desfăşura o anumită conduită, în
limitele legii, căreia îi corespunde o anumită comportare corelativă din partea
persoanei obligate;
c) conferă titularului său putinţa de a pretinde persoanei obligate să-şi
îndeplinească obligaţia, adică de a avea o anumită comportare corespunzătoare,
recurgând în caz de nevoie la concursul forţei de constrângere a statului;
d) ia fiinţă la naşterea raportului juridic, chiar dacă titularul său n-a început
încă să-l exercite, deoarece el este posibilitatea juridică a unei anumite conduite
şi nu numai decât însăşi această conduită.
Art. 26 din Codul civil prevede:
1
Astfel, de exemplu, la raportul juridic de vânzare-cumpărare, dreptului vânzătorului de a obţine preţul lucrului vândut îi
corespunde obligaţia cumpărătorului de a-i plăti preţul, iar obligaţiilor vânzătorului de a transmite, preda şi garanta lucrul
vândut, le corespund drepturile cumpărătorului de a i se transmite, preda şi garanta lucrul cumpărat. Tot astfel, la raportul
juridic de proprietate, drepturilor proprietarului de posesiune, folosinţă şi dispoziţie asupra lucrului său, le corespunde
obligaţia tuturor celorlalte persoane de a nu stânjeni pe proprietar în exerciţiul acestor drepturi.
2.2.2. Conţinutul raportului juridic civil. Noţiune
Conţinutul raportului juridic civil este alcătuit din drepturile subiectului activ şi
din obligaţiile subiectului pasiv. Drepturile şi obligaţiile ce se nasc între părţile
raportului juridic civil sunt interdependente în sensul că drepturilor subiectului
activ le corespund obligaţiile subiectului pasiv şi invers, obligaţiilor subiectului
pasiv le corespund drepturile subiectului activ1.
Conţinutul drepturilor subiective este, aşadar, determinat de obligaţiile ce
corespund acestor drepturi, după cum conţinutul obligaţiilor este determinat de
drepturile subiective corespunzătoare.
Cuprinsul drepturilor şi obligaţiilor care alcătuiesc conţinutul raportului juridic
civil este, prin urmare, corelativ sau, cu alte cuvinte, drepturile şi obligaţiile
reprezintă diferitele aspecte ale conţinutului unui raport juridic civil, după cum
acest conţinut e privit din punctul de vedere al subiectului activ sau al
subiectului pasiv. Interdependenţa corelativă a drepturilor şi obligaţiilor ce
alcătuiesc conţinutul raportului juridic se întâlneşte la toate raporturile juridice,
indiferent că acestea sunt patrimoniale sau nepatrimoniale, iar cele
patrimoniale, reale sau de creanţă.
Dreptul subiectiv civil
Dreptul subiectiv poate fi definit ca fiind posibilitatea juridică a titularului
dreptului, dintr-un raport juridic civil, de a desfăşura o anumită conduită
garantată de lege prin putinţa de a pretinde persoanei obligate o anumită
comportare corespunzătoare care poate fi impusă, în caz de nevoie, prin
mijlocirea forţei coercitive a statului.
Din această definiţie, reiese că dreptul subiectiv prezintă următoarele caractere
specifice:
a) presupune neapărat o obligaţie corelativă a altei sau altor persoane,
implicând astfel în mod necesar un raport social între două sau mai multe
persoane, raport reglementat de norma juridică de drept civil;
b) conferă titularului său posibilitatea de a desfăşura o anumită conduită, în
limitele legii, căreia îi corespunde o anumită comportare corelativă din partea
persoanei obligate;
c) conferă titularului său putinţa de a pretinde persoanei obligate să-şi
îndeplinească obligaţia, adică de a avea o anumită comportare corespunzătoare,
recurgând în caz de nevoie la concursul forţei de constrângere a statului;
d) ia fiinţă la naşterea raportului juridic, chiar dacă titularul său n-a început
încă să-l exercite, deoarece el este posibilitatea juridică a unei anumite conduite
şi nu numai decât însăşi această conduită.
Art. 26 din Codul civil prevede:
„Drepturile și libertățile civile ale persoanelor fizice, precum și drepturile și libertățile civile
ale persoanelor juridice sunt ocrotite și garantate de lege”.
Ele pot fi exercitate numai potrivit cu scopul lor economic şi social. Această
prevedere constituie consacrarea legală a unuia dintre principiile fundamentale
1
Astfel, de exemplu, la raportul juridic de vânzare-cumpărare, dreptului vânzătorului de a obţine preţul lucrului vândut îi
corespunde obligaţia cumpărătorului de a-i plăti preţul, iar obligaţiilor vânzătorului de a transmite, preda şi garanta lucrul
vândut, le corespund drepturile cumpărătorului de a i se transmite, preda şi garanta lucrul cumpărat. Tot astfel, la raportul
juridic de proprietate, drepturilor proprietarului de posesiune, folosinţă şi dispoziţie asupra lucrului său, le corespunde
obligaţia tuturor celorlalte persoane de a nu stânjeni pe proprietar în exerciţiul acestor drepturi.
ale dreptului civil a cărui înfăptuire, în practică, se poate realiza, de regulă, pe

calea procesului civil. Într-adevăr, în cazul încălcării unui drept subiectiv civil,
titularul acestuia este îndreptăţit să cheme în judecată persoana ce răspunde de
această încălcare în vederea restabilirii dreptului încălcat sau nesocotit.
Pentru unele drepturi civile era stabilit un cadru legal special de ocrotire al
acestora cum ar fi, spre exemplu, dispoziţiile cuprinse în art. 54-56 din
Decretul nr. 31/1954 privind ocrotirea şi apărarea drepturilor personale
nepatrimoniale, Decret care în prezent este abrogat. În legătură cu aceasta
Codul civil în Art. 253 prevede:
„(1) Persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încalcate ori amenințate poate
cere oricând instanței:
a) interzicerea săvârșirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă;
b) încetarea încălcării și interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă;
c) constatarea caracterului ilicit al faptei săvârșite, dacă tulburarea pe care a produs-o
subzistă.
(2) Prin excepție de la prevederile alin. (1), în cazul încălcării drepturilor nepatrimoniale
prin exercitarea dreptului la liberă exprimare, instanța poate dispune numai măsurile
prevăzute la alin. (1) lit. b) și c).
(3) Totodată, cel care a suferit o încălcare a unor asemenea drepturi poate cere instanței să îl
oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanță
spre a ajunge la restabilirea dreptului atins, cum sunt:
a) obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare;
b) orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea
prejudiciului cauzat.
(4) De asemenea, persoana prejudiciată poate cere despagubiri sau, dupa caz, o reparație
patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este
imputabilă autorului faptei prejudiciabile. În aceste cazuri, dreptul la acțiune este supus
prescripției extinctive”.
Exercitarea drepturilor subiective civile prin încălcarea acestor principiilor
stabilite de normele legislaţiei civile constituie, ceea ce se numeşte în literatura
de specialitate şi practica judecătorească, abuz de drept. Exercitarea abuzivă a
drepturilor subiective civile nu se bucură de ocrotirea legii, în sensul că
titularului dreptului îi este refuzat concursul forţei coercitive a statului în
apărarea dreptului exercitat abuziv, iar dacă prin exercitarea abuzivă s-a produs
un prejudiciu, el urmează să fie reparat de către autorul faptei ilicite.
Drepturile subiective civile se clasifică după următoarele criterii:
1) în funcţie de gradul de opozabilitate în drepturi absolute şi drepturi relative;
2) în funcţie de conţinutul lor în drepturi patrimoniale şi personale
nepatrimoniale;
3) în funcţie de gradul de siguranţă şi certitudine oferit titularilor se împart în
drepturi pure şi simple şi afectate de modalităţi.

1) Drepturi absolute şi drepturi relative

Drepturile absolute sunt acele drepturi în temeiul cărora titularul lor are
posibilitatea să le exercite singur, fără concursul altor persoane, drepturi cărora
le corespunde obligaţia generală negativă a tuturor persoanelor de a se abţine
de a le aduce vreo vătămare.
Drepturile absolute prezintă următoarele caractere specifice:
a) raportul juridic care are în conţinutul său un drept absolut, se stabileşte între
titularul dreptului, ca subiect activ, şi toate celelalte persoane, ca subiecte
pasive, nedeterminate;
b) drepturile absolute sunt opozabile tuturor, erga omnes;
c) conţinutul obligaţiei subiectelor pasive nedeterminate este îndatorirea lor
generală negativă de a se abţine de la orice act sau fapt care ar putea aduce
atingere dreptului absolut al subiectului activ.
Sunt drepturi absolute: drepturile personale nepatrimoniale; dreptul de
proprietate şi celelalte drepturi reale.
Drepturile relative, în opoziţie cu cele absolute, sunt acele drepturi cărora le
corespunde obligaţia uneia sau a unor persoane determinate din însuşi
momentul naşterii raportului juridic, de a da, de a face (obligaţii pozitive), sau,
uneori, de a se abţine de la săvârşirea unor acte sau fapte juridice (obligaţie
negativă).
Drepturile relative prezintă următoarele caractere specifice:
a) raportul juridic care are în conţinutul său un drept relativ se stabileşte între
titularul sau titularii dreptului ca subiect activ şi una sau mai multe persoane
determinate, din însuşi momentul naşterii raportului juridic ca subiecte pasive;
b) drepturile relative sunt opozabile numai unor persoane determinate, care
constituie subiectele pasive determinate ale raportului juridic respectiv;
c) conţinutul obligaţiei subiectului pasiv determinat este îndatorirea, cel mai
adesea, pozitivă, de a da sau a face ceva prin îndeplinirea cărora se realizează
dreptul subiectului activ, sau uneori, de a se abţine de la săvârşirea unor
anumite acte sau fapte (obligaţie negativă).
Sunt drepturi relative, drepturile care rezultă din acte juridice ori din fapte
juridice, în temeiul cărora una sau mai multe persoane determinate numite
creditori, au dreptul de a pretinde altor persoane determinate, numite debitori,
de a da, a face sau a nu face ceva 1.
1
Astfel, din contractul de vânzare-cumpărare, rezultă dreptul relativ al vânzătorului de a obţine de la o persoană determinată
(cumpărătorul) plata preţului lucrului vândut, plată prin săvârşirea căreia se realizează dreptul vânzătorului; vânzătorul es te
creditorul preţului, iar cumpărătorul este debitorul plăţii acestui preţ; dreptul vânzătorului este relativ, deoarece el nu poate
cere şi obţine plata preţului decât de la cumpărător. Tot astfel, dacă o persoană a suferit o pagubă în urma faptei ilicite
culpabile a altor persoane, victima are dreptul relativ de a cere de la autorii pagubei, persoane determinate, o despăgubire
corespunzătoare.
Sarcina de lucru 3
Realizează o comparaţie între drepturile absolute şi drepturile relative.
2) Drepturi patrimoniale şi drepturi personale nepatrimoniale

După cum au sau nu conţinut economic drepturile civile se împart în drepturi
patrimoniale şi drepturi nepatrimoniale.
Drepturile patrimoniale sunt acele drepturi care au un conţinut economic şi
care pot fi evaluate în bani. Marea majoritate a drepturilor civile sunt
patrimoniale, căci dreptul civil reglementează, în principal, raporturi
patrimoniale. Drepturile patrimoniale pot fi, fie absolute, cum este dreptul de
proprietate şi celelalte drepturi reale, fie relative, cum sunt drepturile de
creanţă.
Drepturile nepatrimoniale sunt acele drepturi care n-au un conţinut economic
şi nu pot fi evaluate în bani. Intră în această categorie: drepturile care privesc
integritatea fizică şi morală a persoanei, cum ar fi drepturile la existenţă şi
integritate corporală, la cinste, la onoare, la reputaţie etc.; drepturi care privesc
atributele de identificare ale persoanei, cum ar fi dreptul la nume, prenume,
domiciliu etc.; drepturile care privesc latura nepatrimonială a creaţiei
intelectuale, cum ar fi dreptul de autor, inventator etc.
Aceste drepturi sunt drepturi absolute, adică opozabile tuturor persoanelor,
erga omnes; nu fac parte din patrimoniul persoanei; nu se pot transmite prin
moştenire şi se exercită personal. Uneori, drepturile personale nepatrimoniale
sunt împletite cu drepturile patrimoniale sau pot da naştere la drepturi
patrimoniale. Astfel, de exemplu, dreptul personal nepatrimonial de autor sau
de inventator dă naştere dreptului patrimonial de a primi o remuneraţie atunci
când opera este încredinţată unei edituri spre publicare, sau când invenţia este
predată unei societăţi comerciale spre a fi aplicată în practică.
Drepturile patrimoniale se împart, la rândul lor, în drepturi reale şi drepturi de
creanţă.
Drepturile reale sunt acele drepturi patrimoniale în temeiul cărora titularii lor
îşi pot exercita prerogativele conferite de lege, direct şi nemijlocit asupra unui
bun determinat fără a fi necesar concursul altor persoane.
Drepturile reale prezintă următoarele caractere specifice:
a) ele rezultă din raporturi juridice care se stabilesc între una sau mai multe
persoane, ca subiecte active determinate, şi toate celelalte persoane, ca subiecte
pasive nedeterminate;
b) ele conferă titularilor lor puterea de a-şi exercita prerogativele direct şi
nemijlocit asupra unui bun, fără concursul altor persoane;

c) ele implică obligaţia generală negativă a subiectelor pasive de a nu face

nimic de natură să stânjenească exerciţiul prerogativelor ce aparţin titularului
dreptului real;
d) ele sunt drepturi absolute şi, ca atare, opozabile tuturor, erga omnes;
e) ele conferă titularilor, atât prerogativa de a putea urmări lucrul respectiv în
orice mâini s-ar afla (dreptul de urmărire), cât şi prerogativa creditorilor ale
căror creanţe sunt garantate prin drepturi reale accesorii asupra unor lucruri ale
debitorilor lor, de a fi satisfăcuţi cu preferinţă faţă de creditorii chirografari,
lipsiţi de asemenea garanţii (dreptul de preferinţă);
f) drepturile reale sunt limitate ca număr.
Drepturile reale se clasifică, la rândul lor, în drepturi reale principale şi drepturi
reale accesorii.
Drepturile reale principale sunt acele drepturi care au o existenţă de sine
stătătoare, existenţa lor nefiind condiţionată de un alt drept, titularul lor
exercitându-şi atributele conferite de lege asupra bunului fără intervenţia altor
persoane. Sunt drepturi reale principale, dreptul de proprietate, în toate formele
sale, drepturile reale principale corespunzătoare dreptului de proprietate
(uzufruct, uz, abitaţie, superficie, servitute), dreptul de folosinţă, etc.
Drepturile reale accesorii sunt acele drepturi care nu au o existenţă de sine
stătătoare, naşterea, existenţa şi stingerea lor depinzând de drepturile de creanţă
ale căror garanţii sunt. Aceste drepturi sunt accesorii drepturilor de creanţă şi
sunt afectate garantării acestor drepturi. Drepturile reale accesorii sunt: dreptul
de gaj (amanet) ipoteca, privilegiile şi dreptul de retenţie.
Drepturile de creanţă sunt acele drepturi patrimoniale în temeiul cărora
subiectul activ, numit creditor, poate pretinde subiectului pasiv, numit debitor,
ca acesta să dea, să facă ori să nu facă, obligaţii prin săvârşirea cărora se
realizează dreptul creditorului.
Raporturile juridice al căror conţinut este alcătuit din drepturi de creanţă şi
obligaţii corespunzătoare acestor drepturi, se numesc raporturi de obligaţii, sau
pe scurt obligaţii, expresia de obligaţie fiind întrebuinţată aici în înţelesul larg
al cuvântului, de raport obligaţional civil.
Drepturile de creanţă prezintă următoarele caractere specifice:
a) ele rezultă din raporturi juridice care se stabilesc între una sau mai multe
persoane, ca subiecte active determinate, şi una sau mai multe persoane, ca
subiecte pasive determinate;
b) ele conferă titularului lor  creditorului  dreptul de a pretinde subiectului
pasiv determinat  debitorul  să dea, să facă sau să nu facă ceva, obligaţii prin
săvârşirea cărora se realizează drepturile creditorului. Astfel, în raportul juridic
de vânzare-cumpărare, vânzătorul (care este creditorul preţului lucrului
vândut), poate pretinde cumpărătorului (care este debitorul obligaţiei de a plăti
preţul lucrului cumpărat) să efectueze această plată, prin săvârşirea căreia se
realizează dreptul vânzătorului. Vânzătorul (creditorul) nu se poate adresa în
acest scop decât cumpărătorului (debitorului său);
c) ele implică obligaţia subiectului pasiv  a debitorului  de a da (adică de a
constitui sau strămuta un drept real asupra unui anumit bun), de a face (adică
de a săvârşi anumite acte, acţiuni, lucrări sau de a presta anumite servicii), sau
de a nu face (adică de a se abţine de la o anumită activitate pe care ar fi avut

dreptul să o săvârşească);
d) ele sunt drepturi relative şi, ca atare, nu sunt opozabile decât faţă de
persoana sau persoanele care figurează în raportul juridic respectiv, ca subiect
sau subiecte pasive determinate;
e) drepturile de creanţă sunt nelimitate ca număr.
Între drepturile reale şi cele de creanţă există unele asemănări, dar şi deosebiri.
Astfel, sub aspectul asemănărilor, menţionăm în primul rând, că ambele
drepturi sunt patrimoniale şi în al doilea rând, în raporturile juridice ce au în
conţinutul lor drepturi reale şi de creanţă sunt cunoscuţi titularii acestor
drepturi, adică subiectele active.
Drepturile de creanţă se deosebesc de drepturile reale, aşa cum reiese din
caracterele lor specifice, prin următoarele:
a) la drepturile de creanţă, creditorul nu poate obţine realizarea dreptului său
decât în urma activităţii sau abţinerii debitorului, pe când la drepturile reale,
titularul dreptului real îşi poate exercita direct şi nemijlocit atributele
(prerogativele) dreptului său asupra bunului, fără concursul altor persoane;
b) la drepturile de creanţă, subiectul pasiv  debitorul  este determinat din
momentul naşterii raportului juridic, pe când la drepturile reale, subiectul
pasiv, este universal, nedeterminat;
c) la drepturile de creanţă, subiectul pasiv  debitorul  are obligaţia de a da, a
face sau a nu face ceva, pe când la drepturile reale, subiectul pasiv universal
are numai obligaţia de a nu face nimic de natură să stânjenească pe titularul
dreptului real în exerciţiul atributelor conferite de lege;
d) drepturile de creanţă sunt relative, pe când drepturile reale sunt absolute;
e) drepturile de creanţă sunt nelimitate, ca număr pe când drepturile reale sunt
limitate;
f) drepturile reale conferă titularilor săi dreptul de urmărire şi drept de
preferinţă.
3) Drepturi pure şi simple şi drepturi afectate de modalităţi

Drepturile pure şi simple sunt acele drepturi care conferă titularilor lor
certitudine şi siguranţă, ele producându-şi efectele, imediat şi definitiv din
momentul naşterii raportului juridic, existenţa şi exercitarea lor nefiind afectată
de vreo împrejurare viitoare.
Drepturile afectate de modalităţi sunt acele drepturi a căror naştere, existenţă,
exercitare ori stingere depind de anumite evenimente viitoare sigure sau
nesigure denumite termen, condiţie şi sarcină.
Obligaţia civilă
Obligaţia, la rândul ei, poate fi definită ca fiind îndatorirea subiectului pasiv al
unui raport juridic civil, de a avea o anumită comportare corespunzătoare faţă
de conduita titularului dreptului subiectiv, comportare care poate consta în a

da, a face sau a nu face ceva şi care, poate fi impusă la nevoie, prin mijlocirea
forţei de constrângere a statului.
Din această definiţie rezultă următoarele trăsături caracteristice ale obligaţiei:
a) constă într-o îndatorire a subiectului pasiv şi nu într-o posibilitate juridică pe
care o are subiectul activ;
b) îndatorirea subiectului pasiv constă dintr-o conduită corespunzătoare şi
pretinsă de conduita subiectului activ;
c) conduita subiectului pasiv constă, cel mai adesea, dintr-o prestaţie pozitivă, a
da, a face şi numai rareori dintr-o prestaţie negativă, a nu face;
d) în caz de nevoie, subiectul pasiv poate fi obligat să-şi îndeplinească
îndatorirea prin mijlocirea forţei coercitive a statului.
Termenul de obligaţie civilă în afara sensului de îndatorire a subiectului pasiv
mai are şi sensurile de raport juridic obligaţional ce se naşte între creditor şi
debitor, precum şi de înscris constatator al unei datorii, cum ar fi spre exemplu,
obligaţiile la o bancă.
Sarcina de lucru 4
Realizează o comparaţie între drepturile reale şi drepturile de creanţă.
2.2.3. Obiectul raportului juridic civil. Noţiune

Fiind un raport social, raportul juridic de drept civil se referă la activitatea
oamenilor. De aceea, obiectul lui va consta întotdeauna în anumite acţiuni ale
acestora sau în abţinerea de a săvârşi anumite acţiuni, deci într-o conduită
anume.
Prin urmare, obiectul raportului juridic civil îl constituie acţiunea sau
inacţiunea pe care subiectul activ o pretinde şi pe care subiectul pasiv trebuie
să o îndeplinească.
Obiectul nu trebuie confundat cu conţinutul raportului juridic. Prin conţinut se
Reţine înţeleg drepturile şi obligaţiile părţilor, adică posibilitatea juridică de a
diferenţa! întreprinde anumite acţiuni, în timp ce prin obiect se înţeleg însăşi acţiunile pe
care subiectul activ le poate pretinde şi subiectul pasiv trebuie să le
îndeplinească1.
1
De exemplu, la raporturile juridice de vânzare-cumpărare, obligaţia vânzătorului de a preda bunul vândut şi dreptul
cumpărătorului de a pretinde predarea bunului intră în noţiunea de conţinut al raportului juridic de vânzare cumpărare, în
timp ce acţiunea efectivă de predare şi, respectiv, de primire a bunului vândut fac parte din noţiunea de obiect al aceluiaşi
raport juridic (D. Lupulescu, ed. cit., p. 61).
Acţiunea sau inacţiunea care constituie obiectul raportului juridic civil se referă
de foarte multe ori la bunuri (obiect material) 1. În aceste cazuri, acţiunile
titularilor de drepturi reale şi în special acţiunile proprietarului, se confundă în
aşa măsură cu lucrul la care se referă, încât lucrul apare ca fiind obiectul
raportului juridic. Dar aceasta nu este decât o aparenţă pentru că obiectul
raportului juridic este întotdeauna acţiunea sau inacţiunea la care este
îndreptăţit subiectul activ şi de care este ţinut subiectul pasiv.
Bunurile nu sunt decât obiecte materiale exterioare raportului juridic la care se
referă raportul juridic (obiecte juridice derivate), ele neputând fi considerate un
element al raportului juridic civil. Ele nici nu apar în toate raporturile juridice
civile, ci doar în unele raporturi patrimoniale.
1
Astfel, proprietarul îşi îndreaptă acţiunea sa de posesiune, folosinţă şi dispoziţie asupra unui lucru. Tot astfel, titularii de alte
drepturi reale îşi îndreaptă acţiunile corespunzătoare drepturilor lor asupra unor lucruri
Bunurile şi clasificarea lor
Codul civil în Art. 535 prevede că:
„Sunt bunuri lucrurile, corporale sau necorporale, care constituie obiectul unui drept
patrimonial”.
Literatura juridică a fost cea care a arătat că prin lucru se înţelege tot ce se află
în natură, fiind perceptibil prin simţurile noastre. Pentru ca un lucru să devină
bun în sens juridic, trebuie să fie util omului, să aibă valoare economică şi să
fie susceptibil de apropriere (însuşire) sub forma unor drepturi ce intră în
compunerea unui patrimoniu, fie al unei persoane fizice, fie al unei persoane
juridice1.
Putem defini astfel bunul ca fiind acea valoare economică ce este utilă pentru
satisfacerea nevoilor materiale ori spirituale ale omului şi este susceptibilă de
apropriere sub forma dreptului patrimonial. (Turianu, 2005, p. 78)
Bunurile pot fi clasificate după următoarele criterii:
1) În funcţie de natura lor şi de calificarea dată de lege, bunurile se împart în
bunuri imobile (nemişcătoare) şi bunuri mobile (mişcătoare);
2) În raport de regimul juridic al circulaţiei lor bunurile se împart în bunuri care
se află în circuitul civil şi bunuri scoase din circuitul civil;
3) După cum au o întrebuinţare independentă sau sunt utile numai prin
intermediul altor bunuri de care sunt strâns legate, deosebim bunuri principale
şi bunuri accesorii;
4) După cum pot fi sau nu împărţite fără să-şi schimbe destinaţia, distingem
bunuri divizibile şi bunuri indivizibile;
5) După cum sunt ori nu producătoare de fructe, bunurile se clasifică în bunuri
frugifere şi bunuri nefrugifere;
6) După modul cum sunt determinate, bunurile se clasifică în bunuri individual
determinate (res certa) şi bunuri determinate generic (res genera);
7) După cum pot fi înlocuite unele cu altele în executarea unei obligaţii,
deosebim bunuri fungibile şi bunuri nefungibile;
8) După cum întrebuinţarea lor implică ori nu consumarea sau înstrăinarea lor,
bunurile se împart în bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile;
9) După modul cum sunt percepute, bunurile se împart în bunuri corporale şi
bunuri incorporale;
10) După cum sunt sau nu supuse urmăririi şi executării silite, distingem bunuri
sesizabile şi bunuri insesizabile.
În funcţie de criteriile menţionate, în cele ce urmează vor fi înfăţişate noţiunea
şi caracterele specifice fiecărei categorii de bunuri în parte (Lupulescu, 2000, p.
65)
1) Bunuri imobile (nemişcătoare) şi bunuri mobile (mişcătoare)
1
Aşa se explică de ce unele lucruri care sunt nu numai utile omului, dar chiar indispensabile vieţii cum ar fi aerul, apa
mărilor, căldura şi lumina soarelui nu sunt bunuri în sens juridic, deoarece ele nu sunt susceptibile de apropriere (însuşire)
sub formă de drepturi patrimoniale care să aparţină unor persoane fizice sau juridice (Dumitru Lupulescu, op. cit., p. 62).
Bunurile imobile sunt acele bunuri care au o aşezare fixă şi stabilă şi nu pot fi
mişcate dintr-un loc în altul. Bunurile mobile sunt acele bunuri care se pot muta
dintr-un loc în altul fie prin energie proprie, fie cu ajutorul unei energii străine.
Bunurile imobile se clasifică în: a) imobile prin natura lor; b) imobile prin
destinaţie; c) imobile prin obiectul la care se aplică.
a) Sunt bunuri imobile prin natura lor: pământul şi toate bunurile care, în mod
natural sau artificial sunt încorporate pământului, cum sunt clădirile,
construcţiile, fabricile, conductele de apă, gaz sau electricitate, recoltele prinse
de rădăcini etc. (art. 537 C. civ.).
b) Sunt bunuri imobile prin destinaţie: bunurile mişcătoare prin natura lor,
aşezate în mod perpetuu asupra unui imobil (de exemplu, obiectele de
ornamentaţie) sau destinate serviciului ori exploatării unui imobil (de exemplu
maşinile, aparatele ori camioanele afectate unei exploatări industriale, uneltele
de arat, animalele întrebuinţate la munca câmpului etc.), care, deşi mobile prin
natura lor, sunt totuşi considerate ca bunuri imobile prin destinaţie. (art. 538 C.
civ.).
Pentru ca un bun mobil să poată deveni imobil prin destinaţie este necesară
întrunirea următoarelor două condiţii:
- atât bunul mobil, cât şi cel imobil trebuie să se afle în proprietatea aceleiaşi
persoane;
- între cele două bunuri să existe un raport de accesorietate, adică bunul mobil
să fie afectat exploatării bunului imobil1.
c) Sunt bunuri imobile prin obiectul la care se aplică drepturile reale asupra
imobilelor, creanţele imobiliare şi acţiunile în justiţie privitoare la imobile care,
deşi sunt drepturi şi nu bunuri, sunt totuşi considerate ca bunuri imobile prin
obiectul la care se aplică (art. 542 C. civ.).
Bunurile mobile, la rândul lor, se împart în trei categorii şi anume: a) mobile
prin natura lor; b) mobile prin determinarea legii; c) mobile prin anticipaţie.
a) Bunuri mobile prin natura lor se pot strămuta din loc în loc (art. 539 C. civ.).
Sunt bunuri mobile prin natura lor cele care se mişcă de la sine prin putere
proprie, precum şi cele care pot fi mişcate dintr-un loc în altul printr-o forţă
externă.
b) Bunuri mobile prin determinarea legii sunt de exemplu, drepturile reale
asupra mobilelor, drepturile de creanţă asupra bunurilor mobile, precum şi
acţiunile în justiţie privitoare la mobile (art. 542 C. civ.).
c) Bunuri mobile prin anticipaţie. Fac parte din această categorie bunuri
imobile prin natura lor, dar pe care părţile prin contract le consideră ca fiind
bunuri mobile. De exemplu, acele imobile care prin aderenţa lor la pământ sunt
considerate într-un contract, în mod anticipat, ca mobile, calitate pe care nu o
1
Acest raport se stabileşte fie printr-o legătură materială, ca de exemplu ţevile, fie printr-o legătură intelectuală, cum ar fi
inventarul agricol.
vor avea decât în viitor, în care caz, pentru contractanţii respectivi, ele sunt
mobile prin anticipaţie1.
Sarcina de lucru 5
Prezintă pentru următoarele bunuri apartenenţa la categoria bunurilor
imobile sau mobile: tapetul lipit pe perete, telefonul mobil personal,
fructele neculese, rola de tapet în valoare de 30 Ron, apartamentul
bunicilor, depozit bancar, merele din depozitul unui aprozar, uneltele
unei societăți comerciale agricole, autoturismul personal.
2) Bunuri aflate în circuitul civil şi bunuri scoase din circuitul civil

Sunt bunuri aflate în circuitul civil acele bunuri care pot face obiectul actelor
juridice, în alţi termeni, bunurile care pot fi dobândite ori înstrăinate prin acte
juridice.
Sunt scoase din circuitul civil acele bunuri care nu pot forma obiectul actului
juridic civil. Aceste bunuri sunt inalienabile 2.
Importanţa juridică a acestei clasificări se manifestă în planul valabilităţii
prevederilor legale. Astfel, nerespectarea prevederilor legale care supun unor
condiţii actele juridice privitoare la anumite bunuri atrage, pe lângă nulitatea
respectivelor acte şi răspunderea administrativă sau penală.
1
Potrivit dispoziţiilor art. 540 C. Civ.:
1) „Bogățiile de orice natură ale solului și subsolului, fructele neculese încă, plantațiile și construcțiile încorporate în sol
devin mobile prin anticipație, atunci când, prin voința părților, sunt privite în natura lor individuală în vederea detașării lor.
(2) Pentru opozabilitate față de terți, este necesară notarea în cartea funciară.”.
2
Un asemenea bun este teritoriul României precum şi bunurile enumerate de art. 136 alin. 3 din Constituţie care nu pot fi
decât obiect al proprietăţii publice: bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energeti c
valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice etc.
3) Bunuri principale şi bunuri accesorii

Bunurile ce servesc la folosirea altor bunuri se numesc bunuri accesorii, iar
cele pe care le servesc se numesc bunuri principale. Sunt astfel, bunuri
accesorii: cutiile pentru instrumentele muzicale, cheile pentru lacăte, pompa şi
cheile pentru bicicletă, lopeţile pentru o barcă, beţele de sprijin pentru schi etc.
Această clasificare prezintă interes în dreptul civil deoarece bunul accesoriu
urmează soarta juridică a bunului principal, dacă nu reiese altfel din lege sau
din convenţia părţilor1.
4) Bunuri divizibile şi bunuri indivizibile
Sunt divizibile acele bunuri care se pot divide în mai multe părţi, fără ca prin
aceasta să se schimbe destinaţia lor economică. De exemplu, o bucată de stofă
care se poate împărţi în mai multe cupoane.
Dimpotrivă, bunurile care, prin împărţirea lor în mai multe părţi, îşi pierd
destinaţia lor economică anterioară sunt bunuri indivizibile. De exemplu, o
maşină, o haină etc.
Această clasificare prezintă interes juridic în cazul împărţirii bunurilor comune
între mai mulţi coproprietari. Bunurile indivizibile vor fi atribuite în întregul
lor unui coproprietar, iar ceilalţi vor primi în schimb alte bunuri de valoare
egală sau compensaţii în bani.
5) Bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere
Bunurile frugifere sunt acelea care dau naştere în mod periodic altor produse
(fructe), fără a se consuma substanţa lor.
Bunurile nefrugifere sunt acelea care nu pot crea alte produse fără consumarea
substanţei lor.
Codul civil distinge trei categorii de fructe: naturale, industriale şi civile.
Fructele naturale sunt produsul naturii, fără intervenţia muncii omului. Sunt
astfel de bunuri fructele de pădure 2. Fructele industriale sunt acelea care se
produc ca urmare a activităţii omului. Fac parte din această categorie fructele şi
legumele de cultură (recoltele, plantaţiile) 3. Fructele civile reprezintă
echivalentul în bani al folosirii unui anumit bun. Sunt astfel de fructe chiriile,
dobânzile etc.4
Reţine Fructele nu trebuie confundate cu productele. Productele sunt foloase trase

specificul dintr-un bun cu consumarea substanţei sale. Este product, de exemplu, piatra
acestei dintr-o carieră sau nisipul dintr-o albie a unui râu.
clasificări! Distincţia între cele trei categorii de fructe prezintă interes în ceea ce priveşte
modul lor de dobândire, în sensul că fructele naturale şi cele industriale se
1
Astfel, vânzarea unui instrument muzical implică obligaţia vânzătorului de a preda cumpărătorului şi cutia care este bun
accesoriu, dacă părţile nu au convenit altfel.
2
Potrivit art. 548 alin. (2). Cod civ., „fructele naturale sunt produsele directe și periodice ale unui bun, obținute fără
intervenția omului, cum ar fi acelea pe care pământul le produce de la sine, producția și sporul animalelor.”.
3
Potrivit art. 548 alin. (3). Cod civ., „fructele industriale sunt produsele directe și periodice ale unui bun, obținute ca rezultat
al intervenției omului, cum ar fi recoltele de orice fel.”.
4
Potrivit art. 548 alin. (4). Cod civ., „fructele civile sunt veniturile rezultate din folosirea bunului de către o alta persoană în
virtutea unui act juridic, precum chiriile, arenzile, dobânzile, venitul rentelor și dividendele.”.
dobândesc prin culegere (percepere), iar fructele civile se dobândesc zi cu zi

(prin simpla scurgere a timpului).
De asemenea, în litigiul dintre proprietari şi posesori cu privire la un anumit
bun, prezintă importanţă dacă bunul este producător de fructe, deoarece
posesorul de rea credinţă este obligat să restituie nu numai bunul, ci şi fructele
produse de acesta.
Distincţia dintre fructe şi producte prezintă importanţă practică sub mai multe
aspecte. De exemplu: uzufructuarul are dreptul numai la fructe, nu şi la
producte, care se cuvin nudului proprietar; posesorul de bună-credinţă
dobândeşte numai fructele, nu şi productele (Boroi, 2008, p. 107).
6) Bunuri individual determinate (certe) şi bunuri determinate generic (generice)
Bunurile determinate prin caractere individuale şi specifice unui anumit bun, se
numesc bunuri certe. Sunt bunuri individual determinate, spre exemplu, o
anumită casă, un anumit tablou etc.
Bunurile determinate prin caractere generice, adică comune unei anumite
categorii de bunuri şi care se individualizează prin indicarea greutăţii,
numărului ori măsurii, se numesc bunuri generice. Sunt bunuri generice, spre
exemplu, banii, alimentele, combustibilul etc.
Bunurile sunt certe sau generice nu atât prin natura lor intrinsecă, cât mai cu
seamă prin felul cum sunt privite de către părţi în actele juridice pe care le
încheie cu privire la ele. Astfel, un volum de poezii împrumutat, care este un
lucru generic prin natura sa, poate fi privit de părţi ca un bun cert, ce nu poate
fi înlocuit prin alt exemplar, exemplarul împrumutat prezentând o valoare de
amintire pentru proprietarul său (Lupulescu, 2000, p. 66).
Clasificarea bunurilor în bunuri certe şi generice prezintă o deosebită
importanţă în dreptul civil, sub aspectul regimului juridic ce li se aplică. Astfel,
în caz de înstrăinare a unui bun, dacă el este cert - individual determinat -
transmiterea dreptului de proprietate către dobânditor are loc în chiar momentul
încheierii contractului, adică al realizării acordului de voinţă, chiar dacă bunul
n-a fost predat.
Dacă însă, bunul este generic, determinat numai prin caractere generice, atunci
dreptul de proprietate se transmite la dobânditor după încheierea contractului şi
anume, de regulă, la predarea bunului când se va proceda la individualizarea
acestuia prin numărare, măsurare ori cântărire. Fără individualizare nu se poate
opera transmiterea dreptului de proprietate, căci până atunci bunul vândut se
confundă în masa celorlalte bunuri identice ale proprietarului.
7) Bunuri fungibile şi bunuri nefungibile
Bunurile fungibile sunt acele bunuri care pot fi înlocuite unele cu altele cu
ocazia executării unei obligaţii. Sunt bunuri fungibile: banii, alimentele de un
anumit fel etc.
Bunurile nefungibile sunt acele bunuri care nu pot fi înlocuite cu altele în
executarea unei obligaţii. De exemplu: un tablou, o mobilă executată la
comandă etc.

Ca regulă, bunurile individual determinate (certe) sunt nefungibile, iar cele

determinate generic (generice) sunt fungibile. Însă, ca şi caracterul generic sau
cert al bunurilor, fungibilitatea ori nefungibilitatea lor depinde, nu numai de
însuşirile bunurilor, ci adesea şi de intenţia părţilor 1.
Importanţa juridică a acestei clasificări se manifestă în materia executării
obligaţiilor civile privind valabilitatea plăţii. Astfel, dacă debitorul datora
creditorului un bun fungibil plata este valabilă dacă a dat un bun de gen şi este
de natură să-l libereze pe debitor de datorie. Dimpotrivă, dacă debitorul
datorează creditorului un bun cert, debitorul nu poate face o plată valabilă
decât dacă dă creditorului bunul pe care îl datorează.
8) Bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile
Bunurile consumptibile sunt acele bunuri care implică prin folosirea lor
conform destinaţiei obişnuite, consumarea substanţei ori înstrăinarea lor de la
prima întrebuinţare. Astfel, alimentele, combustibilul, etc., sunt bunuri
consumptibile, deoarece ele nu pot fi folosite conform destinaţiei lor obişnuite,
fără a li se distruge sau consuma substanţa de la prima întrebuinţare. La fel,
banii sunt bunuri consumptibile, căci ei nu pot fi folosiţi fără a fi înstrăinaţi,
fără a ieşi din patrimoniul posesorului lor.
Bunurile neconsumptibile sunt acele bunuri care pot fi folosite în mod repetat,
fără ca prin aceasta să-şi consume substanţa sau să fie necesară înstrăinarea lor.
De exemplu pământul, clădirile, maşinile, obiectele casnice, hainele etc. sunt
bunuri neconsumptibile, fiindcă pot face obiectul unor acte multiple şi
succesive de întrebuinţare, fără a fi distruse sau înstrăinate. Consumptibilitatea
ori neconsumptibilitatea depind, de regulă generală, de natura bunurilor. Ea
Reţine poate rezulta însă şi din voinţa oamenilor. 2
importanța
Clasificarea bunurilor în consumptibile şi neconsumptibile prezintă interes în
juridică a
materie de uzufruct şi împrumut. Astfel, uzufructul implică pentru uzufructuar
acestei
dreptul de a se folosi de un bun fără a-i consuma substanţa, cu obligaţia de a-l
clasificări!
restitui proprietarului la încetarea uzufructului.
Constituirea unui drept de uzufruct poate, aşadar, avea loc numai asupra unui
bun neconsumptibil. În cazul în care se constituie un drept de uzufruct asupra
unui bun consumptibil., uzufructuarul nu mai are obligaţia de a conserva
substanţa bunului, ci poate dispune de el, cu îndatorirea de a restitui
proprietarului un bun de aceeaşi cantitate, calitate şi valoare. De asemenea, în
ceea ce priveşte contractul de împrumut, obligaţia de restituire poartă asupra
însuşi bunului împrumutat, dacă el este neconsumptibil, caz în care contractul
se numeşte comodat, sau asupra unui bun identic, dacă el este consumptibil,
caz în care contractul se numeşte împrumut de consumaţie.
1
De exemplu, o carte împrumutată este un bun generic şi fungibil, putând fi în înlocuită cu o altă carte de acelaşi autor, cu
acelaşi titlu şi aceeaşi ediţie. Părţile pot stabili însă ca să se restituie neapărat aceeaşi carte, deoarece poartă dedicaţia
autorului sau note ale proprietarului. Astfel, cartea devine un bun individual determinat, deoarece are caractere specifice,
care-l deosebesc de celelalte bunuri din aceeaşi categorie.
2
Astfel, pentru o librărie cărţile sunt bunuri consumptibile, căci aceasta nu le poate folosi decât înstrăinându-le, deşi prin
natura lor ele sunt neconsumptibile. De asemenea, alimentele expuse în vitrină, în scop de reclamă, deşi consumptibile prin
natura lor, devin - prin această utilizare - neconsumptibile, fiind susceptibile de o întrebuinţare prelungită în timp (Dumitru
Lupulescu, op. cit., p. 68).
Sarcina de lucru 6
Realizează o schemă a clasificării bunurilor urmărind următoarele
aspecte: denumirea bunului, criteriul de clasificare, exemple,
reglementare juridică, importanța juridică a clasificării.
Rezumat
Raportul juridic civil este acea relaţie socială reglementată de norma de drept
civil. Prin „caracterul raportului juridic civil” înţelegem particularitatea
fundamentală a acestui fenomen social, trăsătură care este proprie oricărui
astfel de raport juridic. Prin izvor al raportului juridic civil concret se înţelege
o împrejurare (act sau fapt) de care legea civilă leagă naşterea, modificarea sau
stingerea unui raport juridic civil concret. Se numesc fapte juridice,
evenimentele şi acţiunile omeneşti care produc efecte juridice, adică care
creează, modifică, transmit sau sting raporturi juridice concrete. Faptele
juridice sunt foarte variate. Ele pot fi împărţite în două mari categorii: A)
evenimente (fapte naturale) şi B) acţiuni omeneşti producătoare de efecte
juridice. Raportul juridic civil este alcătuit din trei elemente constitutive:
părţile, conţinutul şi obiectul. Pentru a fi în prezenţa unui raport juridic civil
aceste trei elemente trebuie întrunite cumulativ. Părţile (sau subiectele)
raportului juridic sunt persoanele fizice sau persoanele juridice între care se
statorniceşte raportul juridic. Conţinutul raportului juridic reprezintă totalitatea
drepturilor şi obligaţiilor civile ale părţilor care participă la raportul juridic
civil. Obiectul raportului juridic civil constă în acţiunile sau inacţiunile pe care
le vizează drepturile şi obligaţiile părţilor.

1) Raporturile juridice obligaţionale au în conţinut:
a) drepturi personale nepatrimoniale;
b) drepturi de creanţă;
c) drepturi reale.
2) Titularul obligaţiei într-un raport juridic obligaţional se numeşte:

a) subiect activ;
b) subiect pasiv;
c) creditor.
3) Într-un raport juridic cu pluralitate de creditori vorbim de:

a) pluralitate pasivă;
b) pluralitate activă;
c) pluralitate mixtă.
4) Recoltele care încă se ţin de rădăcini şi fructele de pe arbori, neculese încă,

sunt bunuri:
a) imobile prin obiectul la care se aplică;
b) mobile prin determinarea legii;
c) imobile prin natura lor.
5) După cum pot fi sau nu înlocuite în executarea unei obligaţii civile, bunurile
se clasifică în:
a) divizibile şi indivizibile;
b) fungibile şi nefungibile;
c) sesizabile şi insesizabile.
Lucrare de verificare aferentă capitolelor 1 şi 2
Petenta A.S. a introdus acțiune în justiție în contradictoriu cu pârâta S.D.,

solicitând instanței să o oblige pe pârâtă să plătească către reclamantă suma de
4560 lei reprezentând chiria neachitată în perioada mai-decembrie și de 456 lei
reprezentând penalități de întârziere.
Motivându-și acțiunea, petenta A.S. susține că a închiriat pârâtei, prin
contractul încheiat de cele două părți, un spațiu cu destinație de locuință,
contract în care s-a stipulat o chirie în cuantum de 65 USD pe lună și 0,05%
penalități de neplată a chriei pentru fiecare zi de întârziere.
Pârâta a susținut că, la rândul ei, a subînchiriat, ceea ce nu era interzis în
contractul principal, o cameră lui S.E., iar celelalte două lui D.R., fixând pentru
primul o chirie de 25 de USD, iar pentru cel de al doilea 50 USD.
Pârâta s-a apărat arătând că nici ea nu a încasat chiria de la cei doi sub-chiriași
și pentru acest motiv nu și-a achitat datoria față de A.S.
Părăta a depus la dosar actele prin care a subînchiriat, acte sub semnătură
privată, dar reclamanta a susținut că aceste acte nu sunt valabile, întrucât
trebuiau incheiate în formă autentică, așa cum a fost încheiat contractul

principal.
Probleme de soluționat:
1. Identificați natura raportului juridic concret din speță. (0,5 punct)
2. Care sunt elementele raportului juridic? (enumerați-le și apoi analizati-le pe
fiecare în parte). (2 puncte)
3. Identificați subiectul activ și subiectul pasiv din speță (argumentați
răspunsul). (2 puncte)
4. Clasificați, în funcție de criteriile cunoscute, dreptul subiectiv al lui A.S.,
dobândit prin încheierea contractului de închiriere; aceeași operație și pentru
obligația lui S.D. (1 punct)
5. Enumerați și caracterizați categoriile de fructe reglementate de lege lata.
Analizați comparativ folosindu-vă de prevederile Vechiului Cod Civil și de
cele ale Codului Civil intrat în vigoare la 01.10.2011. (4 puncte)
6. Explicați distincția dintre fructe și producte.(0,5 punct)
Nota bene. Lucrarea va fi încărcată pe site-ul de curs DD1102 FR/ DD1102 ID

din cadrul platformei e-Learning Danubius Online la secțiunea Teme, în
termenul prevăzut pentru executarea ei, iar rezultatul evaluării va fi comunicat
în cadrul secțiunii Carnet de note din același site de curs.
Boroi, Gabriel (2010). Drept civil. Partea generală. Persoanele. Ediţia 4,
Bucureşti: Hamangiu, pp. 43-150.
Subiectele dreptului civil. Ediţia a VIII-a. Bucureşti: Universul Juridic, pp. 62-
127.
Lupulescu, Dumitru (2000). Drept civil. Introducere în dreptul civil. Galaţi:
s.e., pp. 37-75.
Puşcă, Andy (2010). Drept civil. Partea generală, Bucureşti: Pro Universitaria,
pp. 35-68.

3. ACTUL JURIDIC CIVIL
3.1. Noţiunea şi clasificarea actelor juridice civile 53
3.2. Condiţiile de validitate ale actului juridic civil 60
3.3. Modalităţile actului juridic civil 79
3.4. Nulitatea actului juridic 85
Rezumat 93
• să identifici şi să exemplifici categoriile de acte juridice,

raportându-te la criteriile prezentate;
• să explici conţinutul fiecărei condiţii de validitate a actului juridic
civil
• să compari modalităţile juridice ale actului juridic;
• să delimitezi nulitatea de alte sancţiuni de drept.

Andy Puşcă Actul juridic civil
3.1. Noţiunea şi clasificarea actelor juridice civile

Prin act juridic civil se înţelege manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a
produce efecte juridice, adică de a naşte, modifica, transmite sau stinge un
raport juridic civil concret (Beleiu, 2003, p. 118).
Din această definiţie rezultă că actul juridic prezintă următoarele elemente
caracteristice:
a) actul juridic este, înainte de toate, o manifestare de voinţă a uneia sau mai
multor persoane fizice sau juridice;
b) manifestarea de voinţă este făcută cu intenţia de a produce efecte juridice,
respectiv, de a crea, modifica, transmite sau stinge raporturi juridice civile
concrete.
În literatura de specialitate, practica judecătorească şi chiar în legislaţia civilă
termenul de act juridic este folosit în două sensuri (accepţiuni). Într-un prim
sens, actul juridic desemnează însăşi manifestarea de voinţă în scopul de a
produce efecte juridice, adică însăşi operaţia juridică ce se încheie (negotium).
În cel de al doilea sens, actul juridic desemnează înscrisul constatator al
operaţiunii juridice (instrumentum) făcute de părţi în vederea procurării unui
mijloc de probă într-un eventual litigiu.
Pentru evitarea oricărei confuzii cu privire la cele două accepţiuni este indicat
ca termenul de act juridic să fie folosit pentru desemnarea operaţiei juridice
(negotium), iar pentru desemnarea înscrisului constatator al acestei operaţii
juridice (instrumentum) să fie utilizat termenul de înscris. Există şi cazuri în
care în cuprinsul aceleiaşi dispoziţii legale, legiuitorul utilizează termenul de
act juridic în ambele sale accepţiuni (Boroi, 2008, p. 186).
Conceptul de act juridic civil este rezultatul unui proces de generalizare a
trăsăturilor comune tuturor actelor juridice civile care se întâlnesc în circuitul
civil. Datorită regimului juridic diferit pe care îl au diferitele categorii de acte
juridice civile, atât în literatura de specialitate, cât şi în practica judecătorească
s-a considerat necesar şi util să se facă clasificarea actelor juridice civile. La
baza clasificării actelor juridice stau criterii variate cum ar fi, numărul părţilor
între care se încheie actul, conţinutul, cauza, modul de executare, efectele
actelor etc. Principalele categorii de acte juridice civile sunt:
1) Acte juridice unilaterale, bilaterale şi multilaterale
Această clasificare are la bază criteriul numărului părţilor participante la actul
juridic.
Conf. art. 1324 C. civ. este unilateral actul juridic care presupune numai
manisfestarea de voinţă a autorului său. Actul juridic bilateral reprezintă
voinţa concordantă a două părţi, iar cel multilateral este rezultatul acordului de
voinţă a trei sau mai multe părţi.
Actele juridice unilaterale fiind rezultatul voinţei unei singure părţi sunt mai
rare. Intră în această categorie, testamentul, promisiunea publică de
recompensă, acceptarea unei moşteniri, renunţarea la moştenire, confirmarea
unui act juridic anulabil etc.

Actele bilaterale se mai numesc convenţii sau contracte, termeni echivalenţi şi

folosiţi unul pentru altul în limbajul juridic curent. Sunt acte bilaterale, spre
exemplu, contractul de vânzare-cumpărare, contractul de schimb, contractul de
donaţie, contractul de împrumut etc. Exemplu tipic de contract multilateral este
contractul de societate civilă. Clasificarea actelor juridice în unilaterale şi
bilaterale nu trebuie confundată cu clasificarea contractelor în unilaterale şi
bilaterale. Astfel, potrivit art. 1171 C. civ. contractul este sinalagmatic atunci
când obligaţiile născute din acesta sunt reciproce şi interdependente. În caz
contrar, contractul este unilateral chiar dacă executarea lui presupune
obligaţii în sarcina ambelor părţi.
Contractul unilateral care este un act juridic bilateral, fiind rodul voinţei a două
părţi, dă naştere la obligaţii numai pentru una din părţi, cum este spre exemplu,
contractul de donaţie, împrumutul de folosinţă, pe când contractele bilaterale
sau sinalagmatice dau naştere la obligaţii pentru ambele părţi, precum ar fi,
contractul de vânzare-cumpărare, contractul de schimb etc. Rezultă, aşadar, că
în timp ce toate contractele, inclusiv, cele unilaterale fac parte din categoria
actelor juridice bilaterale sau multilaterale, în schimb actele juridice unilaterale
nu sunt contracte, ele fiind rezultatul manifestării unilaterale de voinţă (Boroi,
2008, p. 189).
Clasificarea actelor juridice în unilaterale, bilaterale şi multilaterale prezintă
importanţă sub aspectul aprecierii valabilităţii lor din punct de vedere al
voinţei. Astfel, actele unilaterale sunt valabile prin manifestarea voinţei unei
singure părţi, în timp ce pentru valabilitatea actelor bilaterale şi multilaterale
trebuie să existe două sau mai multe voinţe juridice.
Regimul juridic al viciilor de consimţământ este diferit, în funcţie de cele două
categorii de acte. Într-adevăr, eroarea ca viciu de consimţământ se poate întâlni
atât la actele unilaterale, cât şi la cele bilaterale şi multilaterale, pe când dolul şi
violenţa se întâlnesc, de regulă, numai la actele bilaterale şi multilaterale.
2) Acte juridice cu titlu gratuit şi acte juridice cu titlu oneros
La baza acestei clasificări stă scopul urmărit de părţi la încheierea actului
juridic civil.
Actele cu titlu gratuit sunt actele prin care se procură uneia din părţi un
beneficiu, fără a obţine în schimb vreun avantaj (art. 1172 alin. 2 C. civ.). Sunt
acte cu titlu gratuit, testamentul, donaţia, comodatul, mandatul gratuit etc.
La rândul lor, actele cu titlu gratuit se împart în liberalităţi şi acte dezinteresate.
Art. 984 C. civ. defineşte liberalitatea ca fiind “actul juridic prin care o
persoană dispune cu titlu gratuit de bunurile sale, în tot sau în parte, în
favoarea unei alte persoane. (2) Nu se pot face liberalităţi decât prin donaţie
sau prin legat cuprins în testament”. Aşadar, donaţia şi legatul constituie
liberalităţi.
Actele dezinteresate sunt acele acte prin care o persoană face alteia un serviciu
fără a micşora propriul său patrimoniu, cum ar fi, spre exemplu, mandatul
neremunerat, împrumutul fără dobândă, depozitul gratuit etc.
Actele cu titlu oneros sunt acele acte prin care o persoană procură alteia un
folos patrimonial în schimbul unui echivalent, fiecare din părţi urmărind un

avantaj economic1. Sunt contracte cu titlu oneros, contractul de vânzare-

cumpărare, contractul de antrepriză, contractul de locaţiune etc.
Împărţirea actelor juridice în gratuite şi oneroase prezintă interes juridic din
mai multe puncte de vedere. Astfel, atât sub aspectul capacităţii de a încheia
actele cu titlu gratuit, cât şi al exigenţelor de formă ale aceloraşi acte, legea
prevede condiţii mult mai severe în raport de actele cu titlu oneros. De
asemenea, pentru actele cu titlu oneros, prin lege sunt stabilite condiţii mult
mai severe sub aspectul răspunderii părţilor, iar obligaţiile părţilor sunt mai
amănunţit şi mai exigent reglementate, faţă de actele cu titlu gratuit.
3) Acte între vii şi acte pentru cauză de moarte
Criteriul care stă la baza acestei clasificări este momentul în care urmează un
act juridic civil să-şi producă efectele,
Actele care se încheie pentru a-şi produce efectele în timpul vieţii celor de la
care emană se numesc acte între vii (inter vivos). Ele sunt majoritatea actelor
juridice.
Dimpotrivă, actele care se încheie pentru a-şi produce efectele numai după
moarte, se numesc acte pentru cauză de moarte (mortis causa). Exemplul tipic
de act pentru cauză de moarte este testamentul prin care testatorul dispune de
bunurile ce le va lăsa la deces2.
Clasificarea actelor juridice între vii şi pentru cauză de moarte prezintă interes
din punct de vedere juridic sub aspectul formei în care se încheie. Astfel, actele
pentru cauză de moarte sunt acte solemne, în timp ce actele între vii sunt
solemne numai ca excepţie. De asemenea, actele pentru cauză de moarte sunt
supuse unor reglementări mai restrictive în ceea ce priveşte capacitatea de a
dispune şi uneori, chiar şi cu privire la capacitatea de a primi.
4) Acte constitutive, translative şi declarative
La baza acestei clasificări se află criteriul efectului produs de actul juridic.
Actul constitutiv este acel act juridic civil care dă naştere la un drept subiectiv
civil ce n-a existat anterior. Sunt acte juridice civile constitutive, actul de
constituire a unui uzufruct, a unei ipoteci etc.
Actele translative sunt actele ce au ca efect strămutarea unui drept subiectiv
civil dintr-un patrimoniu în alt patrimoniu. Majoritatea actelor juridice civile
sunt translative, cum ar fi spre exemplu, contractul de vânzare-cumpărare,
donaţia, cesiunea de creanţă etc.
Acte declarative sunt cele care au ca efect recunoaşterea, definitivarea ori
consolidarea unui drept subiectiv civil preexistent. Ele definitivează drepturi şi
obligaţii ale părţilor ce au existat anterior încheierii actului. Fac parte din
această categorie partajul (împărţeala), actul confirmativ prin care o persoană
renunţă la dreptul de a invoca nulitatea relativă.
1
În legătură cu definiţia contractului oneros, în art. 1172 (1) C. civ. se arată: „Contractul prin care fiecare parte urmăreşte
să îşi procure un avantaj în schimbul obligaţiilor asumate este cu titlu oneros.”
2
Testamentul este numit şi act de ultimă voinţă, fiindcă, până la moarte, poate fi oricând modificat sau revocat. Articolul
1034 defineşte astfel testamentul: “actul unilateral, personal şi revocabil prin care o persoană, numită testator, dispune, într-
una din formele cerute de lege, pentru timpul când nu va mai fi în viaţă”.
Interesul juridic al acestei clasificări constă în aceea că actele constitutive şi

translative produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), în timp ce actele
declarative produc efecte şi pentru trecut (ex tunc).
5) Acte de conservare, de administrare şi de dispoziţie
În funcţie de importanţa lor, actele juridice civile se împart în acte de
conservare, de administrare şi de dispoziţie.
Actele de conservare sunt actele prin care se urmăreşte preîntâmpinarea
pierderii unui drept subiectiv civil. Intră în această categorie actele prin care se
întrerupe prescripţia, înscrierea unei ipoteci, somaţia etc. Prin astfel de acte, în
schimbul unor cheltuieli minime se păstrează sau se salvează un drept de o
valoare mai mare.
Actele de administrare sunt acele acte prin care se realizează o normală punere
în valoare a unui bun ori a unui patrimoniu. Sunt acte de administrare încasarea
veniturilor, perceperea fructelor, asigurarea unui bun, reparaţiile de întreţinere
a unui bun etc.
Actele de dispoziţie sunt acele acte prin care se înstrăinează bunuri, se
constituie drepturi reale principale sau accesorii asupra bunurilor ori se renunţă
la drepturi. Fac parte din această categorie contractul de vânzare-cumpărare, de
schimb, de donaţie, constituirea unui drept de uzufruct, a unei ipoteci,
remiterea de datorie etc.
Această clasificare prezintă importanţă în materie de reprezentare şi capacitate.
Întinderea puterilor de reprezentare ale părinţilor şi tutorilor depind de
categoria de acte luate în considerare. Astfel, actele de conservare pot fi
încheiate valabil chiar de persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu. Actele de
administrare se încheie în numele şi pe seama celui lipsit de capacitatea de
exerciţiu de reprezentantul său legal - părinţi ori tutori - fără a fi nevoie pentru
validitatea lor de încuviinţare din partea autorităţii tutelare. Actele de dispoziţie
vor putea fi însă încheiate numai cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii
tutelare.
Clasificarea prezintă interes şi în ceea ce priveşte întinderea împuternicirilor
mandatarului. Mandatul general este valabil numai pentru actele de conservare
şi administrare, iar pentru actele de dispoziţie trebuie să existe un mandat
special.
6) Acte consensuale, solemne (formale) şi reale
Criteriul de clasificare îl reprezintă modul de încheiere al respectivelor acte.
Actele consensuale sunt acele acte care iau naştere în mod valabil prin simpla
manifestare de voinţă a părţilor, fără a fi necesară îndeplinirea vreunei
formalităţi. În dreptul nostru civil funcţionează regula consensualităţii actelor
juridice civile, în sensul că ele sunt valabile prin simpla manifestare de voinţă.
Majoritatea actelor juridice civile sunt consensuale.
Sunt solemne sau formale actele pentru validitatea cărora legea cere expres
încheierea lor într-o anumită formă. Intră în această categorie, testamentul,
donaţia, contractul de ipotecă etc.

Actele reale sunt acele acte în care manifestarea de voinţă este însoţită de
remiterea (predarea) bunului. Intră în această categorie, contractul de
împrumut, de depozit, gajul etc.
Utilitatea distincţiei dintre actele consensuale, solemne şi reale se manifestă în
aceea că nerespectarea formei la actele solemne (formale) este sancţionată cu
nulitatea absolută, în vreme ce actele consensuale sunt valabile indiferent de
forma în care au fost încheiate. Încheierea actelor juridice solemne prin
mandatar presupune ca şi procura să fie făcută în formă solemnă, ceea ce nu se
cere în cazul actelor consensuale. De asemenea, regimul probator este diferit
pentru toate cele trei categorii de acte.
7) Acte patrimoniale şi acte nepatrimoniale
Clasificarea actelor juridice civile în acte patrimoniale şi acte nepatrimoniale se
face în funcţie de conţinutul lor.
Actul juridic patrimonial este actul al cărui conţinut este susceptibil de a fi
evaluat în bani. Intră în această categorie actele juridice civile care privesc
drepturi reale şi drepturi de creanţă. Actul juridic nepatrimonial este acela al
cărui conţinut nu poate fi evaluat în bani. Ele privesc drepturi nepatrimoniale.
Această clasificare prezintă interes din punct de vedere juridic în materia
nulităţii şi a ocrotirii persoanelor incapabile.
Sarcina de lucru 1
Care dintre următoarele acte juridice civile sunt formale: donaţia,
contractul de vânzare-cumpărare, revocarea expresă a unui legat,
mandatul, renunţarea expresă la moştenire, asigurarea unui bun,
somaţia, donaţia, contractul de schimb, testamentul, darul manual,
împrumutul?
8) Acte pure şi simple şi acte afectate de modalităţi

După cum au sau nu legătură cu modalităţile actului juridic civil (termen,
condiţie, sarcină) distingem acte pure şi simple şi acte afectate de modalităţi.
Actul juridic pur şi simplu este actul care nu este afectat de modalităţi. Intră în
această categorie căsătoria, adopţia, recunoaşterea filiaţiei, opţiunea
succesorală etc.
Actul afectat de modalităţi este actul care cuprinde o modalitate, adică un
termen, o condiţie sau o sarcină în funcţie de care începe sau încetează să-şi
producă efectele. Sunt acte juridice civile afectate de modalităţi, contractul de
împrumut, contractul de vânzare cu clauză de întreţinere, contractul de
asigurare, contractul de donaţie cu sarcină etc.
Importanţa acestei clasificări se manifestă sub aspectul valabilităţii, în sensul

că în cazul actelor juridice civile de a căror esenţă este existenţa unei
modalităţi, lipsa acesteia atrage după sine ineficienţa actului.
De asemenea, sub aspectul efectelor, la actele pure şi simple efectele se produc
imediat, definitiv şi irevocabil, în timp ce la actele afectate de modalităţi,
producerea sau încetarea efectelor depinde de un eveniment viitor care este
termenul sau condiţia.
9) Acte juridice principale şi acte juridice accesorii
La baza acestei clasificări se află raportul ce există între ele.
Actele juridice principale sunt acele acte care au o existenţă de sine stătătoare
independentă de vreo legătură cu alte acte. Majoritatea actelor juridice de drept
civil sunt acte principale în sensul că regimul lor juridic nu este dependent de al
altor acte juridice.
Actele juridice accesorii sunt acele acte care nu au o existenţă de sine
stătătoare, soarta lor juridică depinzând de soarta unui act juridic principal.
Aşa, spre exemplu, contractele prin care se constituie garanţii, cum ar fi
fidejusiunea, amanetul, ipoteca sunt acte accesorii în raport cu actul generator
al obligaţiei garantate.
Importanţa acestei clasificări se manifestă pe planul examinării validităţii şi
eficacităţii acestor acte, soarta juridică a actelor accesorii depinzând întrutotul
de soarta juridică a actelor principale (accesorium sequitur principale).
10) Acte cauzale şi acte abstracte
În raport cu cauza sau scopul lor actele juridice civile pot fi împărţite în acte
cauzale şi acte abstracte.
Actul cauzal este acela a cărui valabilitate depinde de existenţa cauzei
(scopului) care trebuie să existe, să fie reală, licită şi corespunzătoare regulilor
de convieţuire socială. Lipsa cauzei ori caracterul ilicit sau imoral al acesteia
face ca actul juridic să fie sancţionat cu nulitatea.
Actul abstract este acela pentru a cărui valabilitate nu este necesară examinarea
cauzei. Sunt acte abstracte titlurile de valoare, adică înscrisurile în care sunt
încorporate drepturi de creanţă, cum ar fi spre exemplu, obligaţiunile bancare,
cambiile, conosamentele etc.
Importanţa acestei clasificări constă în aceea că la actele cauzale, cauza fiind
un element esenţial pentru valabilitatea lor, lipsa, falsitatea, ilicitatea ori
imoralitatea cauzei sunt sancţionate cu nulitatea actelor respective, în timp ce
actele abstracte fiind detaşate de cauza lor, absenţa, ilicitatea, imoralitatea
cauzei nu au nici o înrâurire asupra valabilităţii lor.
11) Acte strict personale şi acte încheiate prin reprezentant
În funcţie de modul cum pot fi încheiate, actele juridice civile se mai împart în
acte strict personale şi acte încheiate prin reprezentare.
Actele juridice strict personale sunt acele acte care nu pot fi încheiate decât
personal, nefiind susceptibile a fi încheiate printr-un reprezentant. Astfel de
acte sunt testamentul, căsătoria, recunoaşterea filiaţiei etc.

Actele juridice încheiate printr-un reprezentant sunt actele juridice ce se

încheie de o altă persoană în calitate de reprezentant.
Importanţa acestei clasificări constă în aceea că actele strict personale
constituind excepţia sunt guvernate de norme juridice ce cuprind unele reguli
speciale ce sunt de strictă interpretare şi aplicare. De asemenea, în timp ce
valabilitatea actului juridic strict personal se apreciază numai în raport de
persoana sau persoanele ce le încheie, la actele încheiate prin reprezentant se
apreciază şi prin persoana reprezentantului.
12) Acte numite (tipice) şi acte nenumite (atipice)
După reglementarea şi denumirea lor legală actele juridice civile se clasifică în
acte numite (tipice) şi acte nenumite (atipice).
Sunt acte juridice numite sau tipice cele care au o denumire stabilită de
legislaţia civilă, precum şi o reglementare proprie. Majoritatea actelor juridice
civile sunt numite, cum ar fi spre exemplu, contractul de vânzare-cumpărare,
mandat, locaţie, depozit etc.
Prin acte juridice nenumite se înţeleg acele acte care nu sunt nominalizate şi nu
au o reglementare proprie în legislaţia civilă. Un asemenea act juridic civil este
contractul de vânzare cu clauză de întreţinere.
Clasificarea actelor numite şi nenumite prezintă importanţă juridică sub
aspectul regulilor aplicabile celor două categorii de acte. Astfel, actelor juridice
civile nenumite li se aplică regulile generale ce reglementează actul juridic sau
ale celui cu care are mai multă asemănare.
13) Acte cu executare imediată şi acte cu executare succesivă
După modul lor de executare, actele juridice civile se împart în acte cu
executare imediată (dintr-o dată) şi acte cu executare succesivă.
Actele cu executare imediată (dintr-odată) sunt acele acte a căror executare se
produce o singură dată, printr-o singură prestaţie din partea debitorului. Fac
parte din această categorie, darul manual, vânzarea-cumpărarea unui bun, când
pe loc se plăteşte preţul şi se predă bunul.
Actele juridice cu executare succesivă sunt acele acte a căror executare se
realizează prin multe prestaţii succesive. Intră în această categorie, contractul
de rentă viageră, donaţia cu sarcina întreţinerii, vânzarea-cumpărarea în rate
etc.
Această clasificare prezintă interes din punct de vedere juridic sub aspectul
sancţiunilor ce se aplică în caz de neexecutare. Astfel, în timp ce contractelor
sinalagmatice cu executare imediată li se aplică rezoluţiunea pentru
neexecutarea culpabilă sau necorespunzătoare, contractelor sinalagmatice cu
executare succesivă li se va aplica rezilierea. De asemenea, în cazul actelor
juridice cu executare succesivă, pentru fiecare prestaţie curge o prescripţie
extinctivă distinctă.
14) Acte subiective şi acte condiţie
În funcţie de rolul voinţei părţilor în stabilirea conţinutului actului juridic civil,
distingem acte subiective şi acte condiţie.

Actele juridice subiective se caracterizează prin aceea că întreg conţinutul lor

este stabilit prin voinţa părţilor care l-au încheiat. Acestea sunt marea
majoritate a actelor de drept civil.
Actele juridice condiţie sunt acele acte al căror conţinut este predeterminat de
norme imperative, părţile actului juridic exprimându-şi voinţa numai în privinţa
naşterii lor. Exemplu de act juridic condiţie este căsătoria.
Această clasificare prezintă importanţă din punct de vedere al aprecierii
condiţiilor de validitate ale celor două acte. Astfel, conţinutul actelor juridice
condiţie fiind reglementat în mod imperativ de lege, valabilitatea lor se
apreciază în limitele acestor norme juridice imperative, în vreme ce aprecierea
valabilităţii actelor subiective al căror conţinut este stabilit de părţi se face în
limite mai largi. Pe de altă parte, în timp ce actele juridice condiţie nu pot fi
decât cele stabilite şi reglementate de lege, actele subiective nu se limitează
numai la cele expres reglementate de lege.
Sarcina de lucru 2
Folosind suportul de curs și bibliografia de la finalul unității de
învățare realizează un tabel în care să prezinți sintetic clasificarea
actelor juridice civile în funcție de criteriile învățate. La fiecare
criteriu prezintă cel puțin un exemplu de act juridic civil prevăzut de
legislația în vigoare.
3.2. Condiţiile de validitate ale actului juridic civil
Prin condiţiile de validitate ale actului juridic trebuie să se înţeleagă toate

cerinţele sau elementele prevăzute de lege sau stabilite de părţi pentru
validitatea actului juridic civil.
Potrivit Codului civil, condiţiile de fond esenţiale pentru validitatea
actului/contractului juridic sunt1:
1) ”capacitatea de a contracta;
2) consimţământul părţilor;
3) un obiect determinat şi licit;
4) o cauză licită şi morală;
În afara condiţiilor prevăzute de art. 1179 alin. 1 C. civ., o condiţie esenţială

pentru validitatea actului juridic o constituie forma, în măsura în care legea
1
În conformitate cu prevederile art. 1179 C. civ.
Actele juridice subiective se caracterizează prin aceea că întreg conţinutul lor

este stabilit prin voinţa părţilor care l-au încheiat. Acestea sunt marea
majoritate a actelor de drept civil.
Actele juridice condiţie sunt acele acte al căror conţinut este predeterminat de
norme imperative, părţile actului juridic exprimându-şi voinţa numai în privinţa
naşterii lor. Exemplu de act juridic condiţie este căsătoria.
Această clasificare prezintă importanţă din punct de vedere al aprecierii
condiţiilor de validitate ale celor două acte. Astfel, conţinutul actelor juridice
condiţie fiind reglementat în mod imperativ de lege, valabilitatea lor se
apreciază în limitele acestor norme juridice imperative, în vreme ce aprecierea
valabilităţii actelor subiective al căror conţinut este stabilit de părţi se face în
limite mai largi. Pe de altă parte, în timp ce actele juridice condiţie nu pot fi
decât cele stabilite şi reglementate de lege, actele subiective nu se limitează
numai la cele expres reglementate de lege.
Sarcina de lucru 2
Folosind suportul de curs și bibliografia de la finalul unității de
învățare realizează un tabel în care să prezinți sintetic clasificarea
actelor juridice civile în funcție de criteriile învățate. La fiecare
criteriu prezintă cel puțin un exemplu de act juridic civil prevăzut de
legislația în vigoare.
3.2. Condiţiile de validitate ale actului juridic civil
Prin condiţiile de validitate ale actului juridic trebuie să se înţeleagă toate

cerinţele sau elementele prevăzute de lege sau stabilite de părţi pentru
validitatea actului juridic civil.
Potrivit Codului civil, condiţiile de fond esenţiale pentru validitatea
actului/contractului juridic sunt1:
1) ”capacitatea de a contracta;
2) consimţământul părţilor;
3) un obiect determinat şi licit;
4) o cauză licită şi morală;
În afara condiţiilor prevăzute de art. 1179 alin. 1 C. civ., o condiţie esenţială

pentru validitatea actului juridic o constituie forma, în măsura în care legea
1
În conformitate cu prevederile art. 1179 C. civ.
prevede o anumită formă1. Pe lângă condiţiile esenţiale,

iale, actul juridic poate
cuprinde şi condiţii
condiţ neesenţiale sau întâmplătoare, a cărorăror lipsă nu poate
influenţaa valabilitatea actului juridic, cum ar fi spre exemplu modalit
modalităţile
actului juridic (termenul şi condiţia).
Condiţiile
iile de validitate ale actului juridic civil se clasifică
clasifică după mai multe
criterii. Astfel, în func
funcţie de aspectele la care se referă deosebim condiţii de
fond şi condiţiiţii de formă.
form Condiţiileiile de fond sunt cele care privesc conţinutul
con
actului juridic, iar cele de formă
form privesc forma de exteriorizare a voinvoinţei, adică
forma pe care o îmbracăîmbrac acest conţinut. În funcţie ie de obligativitatea lor
condiţiile
iile actului juridic civil se împart înî esenţiale şi neesenţiale
ţiale. Condiţiile
esenţiale
iale sunt acele condi
condiţii
ii care trebuie îndeplinite în mod obligatoriu pentru
însăşii validitatea actului juridic. Dimpotriv
Dimpotrivă, condiţiile neesenţiale
ţiale pot fi sau nu
prezente în structura actului juridic civil, fărăf consecinţeţe asupra valabilităţii
valabilit
acestuia.
3.2.1. Capacitatea de a încheia actul juridic. Noţiune

No
Capacitatea de a încheia actul juridic civil este una din condiţ
condiţiile
condi de fond,
esenţială pentru validitatea actului juridic.
Prin capacitatea de a încheia actul actu juridic civil se înţelege
ţelege aptitudinea
subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi şii obligaţ
obligaţii civile, prin
încheierea de acte de drept civil.
civil (Beleiu, 2003, p. 128)
Capacitatea de a încheia acte juridice civile se înfăţişează
înfăţ ş ă ca o parte a
capacităţii
ăţii de folosinţă
folosin a persoanei fizice şii juridice în sensul posibilităţii
posibilit
(aptitudinii) de a avea drepturi şi obligaţii civile, precum şi ca o premisă
premis a
capacităţii
ăţii de exerciţiu,
exerci alături de discernământ,
mânt, de a dobândi drepturi
subiective civile şşi de a îndeplini obligaţii
ii prin încheierea de acte juridice
civile. Cu alte cuvinte, capacitatea de a încheia acte juridice civile se
întemeiazăă atât pe ideea de a avea drepturi şi obligaţii, cât şi pe ideea de a le
dobândi prin încheierea de acte juridice civile.
Sub aspectul reglement
reglementării
rii legale, în art. 1179 C. civ., enumerându
enumerându-se
condiţiile esenţiale
iale pentru validitatea unui act juridic/contract la pct.1 se
ţiale
prevede expres „capacitatea
capacitatea de
de a contracta”. În afara acestui text de lege,
capacitatea de a încheia acte juridice civile mai este reglementată
reglementat de art. 1180
C. civ., potrivit căruia:
„poate
poate contracta orice persoană ce nu este declarată incapabilă de lege şi nici oprit
oprită să
încheie anumite contracte”
Unele reglementări ri privind capacitatea de a încheia acte juridice civile au ca
obiect diferitele categorii de acte juridice civile. Astfel, potrivit dispozi
dispoziţiilor
art. 987 C.civ. “Orice persoană
persoan poate face şi primi liberalităţi,
ăţi, cu respectarea
regulilor privind capacitatea”.
De asemenea, în materia contractului de vânzare-cumpărare,
vânzare ărare, potrivit art. 1652
C. civ., „pot
pot cumpăra
cumpă sau vinde toţi ceicărora
rora nu le este interzis prin lege”.
lege
1
Art. 1179 alin. 2 dispune: “în măsura
sura în care legea prevede o anumită
anumit formă a contractului, aceasta trebuie respectat
respectată, sub
sancţiunea prevăzută de dispoziţiile
iile legale aplicabile.”
aplicabi
Principiul capacităţii şi excepţia de la acest principiu

Regula în această materie, consacrată în doctrină şi stabilită şi de practica
judecătorească este că orice persoană are capacitatea de a încheia acte juridice
civile, incapacităţile constituind excepţii de la această regulă.
În legătură cu această regulă în art. 29 C. civ. alin.1 se prevede expres că:
„Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă sau lipsit, în tot sau în parte, de
capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege”.
În ceea ce priveşte persoanele juridice, conform art. 205 C. civ.:
“Persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea drepturi şi
obligaţii de la data înregistrării lor. (2) Celelalte persoane juridice au capacitatea de a avea
drepturi şi obligaţii, după caz, potrivit art.194, de la data actului de înfiinţare, de la data
autorizării constituirii lor sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege”.
Toate actele juridice care nu sunt încheiate în vederea realizării scopului
persoanei juridice sunt sancţionate cu nulitatea.
Incapacitatea de a încheia acte juridice (excepţia) trebuie să fie expres
prevăzută de lege, iar textele de lege prin care sunt reglementate astfel de
excepţii sunt de strictă interpretare şi aplicare.
Faţă de noţiunea şi reglementările legale privitoare la capacitatea de a încheia
acte juridice civile se poate concluziona că această capacitate este o stare de
drept în comparaţie cu discernământul care este o stare de fapt care se
apreciază de la persoană la persoană în funcţie de aptitudinea şi puterea psiho-
intelectivă a acesteia de a aprecia între bine şi rău, licit şi ilicit, moral şi imoral
etc.
Sarcina de lucru 3
Completează spaţiile punctate:
Capacitatea de a încheia acte juridice civile este o condiţie de ….. ,
fiind o parte a …………………. . Regula în materia capacităţii o
reprezintă …………, iar excepţia ………………… . De la principiul
capacităţii de a încheia acte juridice sunt admise următoarele excepţii:
………………………………….. . Minorul de 17 ani are capacitate
……………….. Incapacitatea de a încheia acte juridice trebuie să fie
…………… prevăzuta de lege.

3.2.2. Consimţământul. Noţiune

Consimţământul este o condiţie esenţială, de fond, prevăzută de lege, pentru
valabilitatea actului juridic civil. Prin consimţământ se înţelege hotărârea unei
persoane de a se obliga juridiceşte şi manifestarea în exterior a acestei
hotărâri.
Pentru a fi valabil consimţământul trebuie să îndeplinească, cumulativ,
următoarele condiţii:
a) Hotărârea de a încheia actul juridic trebuie să fie exteriorizată
Atâta timp cât consimţământul nu a fost exteriorizat nu are nici o semnificaţie
juridică. Formele declaraţiei de voinţă pot fi alese liber de către cei ce încheie
actul juridic cu excepţia cazurilor prevăzute de lege când manifestarea de
voinţă trebuie să îmbrace o formă specială. Modurile de exteriorizare a
consimţământului sunt variate. Vorbele şi înscrisurile sunt cele mai frecvente.
Dar, în afară de declaraţia expresă, făcută verbal, în scris sau chiar printr-un
gest, spre exemplu chemarea unui taxi, consimţământul se mai poate manifesta
şi prin săvârşirea unei acţiuni, cum ar fi spre exemplu, începerea executării
unui mandat din care rezultă în mod concludent acceptarea mandatului ori
chiar prin adoptarea unei anumite atitudini (staţionarea taxiurilor în anumite
locuri ce le sunt rezervate)1.
b) Consimţământul trebuie să provină de la o persoană care are discernământ
Actul juridic civil fiind un act de voinţă, autorii manifestării de voinţă trebuie
să aibă puterea de a discerne şi a aprecia consecinţele actelor juridice pe care le
încheie.
Persoanele care au deplină capacitate de exerciţiu sunt prezumate că au
discernământ. Minorii până la vârsta de 14 ani, alienaţii mintali şi debilii
mintali puşi sub interdicţie judecătorească sunt prezumaţi că nu au
discernământul necesar să încheie acte juridice civile, fie datorită vârstei lor
fragede, fie datorită stării lor de sănătate mintală.
Între 14 şi 18 ani, minorii au capacitate de exerciţiu restrânsă şi în această
perioadă discernământul lor juridic este în curs de formare. Ei au discernământ,
însă le lipseşte experienţa vieţii juridice, motiv pentru care actele lor juridice
sunt încuviinţate prealabil de ocrotitorii lor legali.
c) Consimţământul trebuie să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice
De aici consecinţa că obligaţiile de ordin moral, cele de politeţe sau pur
amicale, precum şi cele încheiate sub o condiţie pur potestativă, a cărei
realizare depinde exclusiv de voinţa celui ce se obligă, nu sunt obligaţii
juridice. În aceste cazuri, declaraţia de voinţă nu are valoare juridică, fiindcă
lipseşte intenţia de a se obliga juridiceşte.
d) Consimţământul să nu fie alterat prin vreun viciu de consimţământ
1
În literatura de specialitate ca şi în practica judecătorească s-a pus problema valorii juridice a tăcerii. În principiu, tăcerea
prin ea însăşi nu poate valora consimţământ. Cu toate acestea, legea prevede unele cazuri în care tăcerea valorează
consimţământ. Astfel, potrivit art. 1810 C. civ., dacă după expirarea termenului stipulat prin contractul de locaţiune, locatarul
rămâne şi este lăsat în posesia bunului, locaţiunea se consideră reînnoită, reînnoire care se numeşte tacită relocaţiune. Tăcerea
mai poate valora consimţământ atunci când părţile atribuie tăcerii semnificaţie juridică de consimţământ sau o astfel de
semnificaţie rezultă din obicei.
Caracterul conştient şi liber al consimţământului poate fi alterat de anumite

împrejurări denumite vicii de consimţământ.1 Art. 1206 C.civ. dispune:
„(1) Consimţământul este viciat când este dat din eroare, surprins prin dol sau smuls prin
violenţă. (2) De asemenea, consimţământul este viciat în caz de leziune.”
Aşadar, viciile care alterează caracterul conştient şi liber al consimţământului
sunt: eroarea, dolul violenţa şi leziunea.
Viciile de consimţământ
EROAREA
Codul civil actual nu a oferit o definiţie expresă erorii, revenind doctrinei acest
rol, înţelegându-se prin eroare o falsă reprezentare a realităţii la încheierea
unui act juridic.
În funcţie de consecinţele pe care le produce, eroarea poate distruge voinţa
juridică, poate vicia consimţământul sau poate să nu aibă nici o influenţă
asupra voinţei, fiind indiferentă din punct de vedere juridic.
Actualul Cod civil operează cu trei tipuri de eroare (art. 1207): eroare
esenţială, eroare de drept şi eroare neesenţială2.
Art. 1207: „Eroarea este esenţială atunci când:
1. când poartă asupra naturii sau obiectului contractului;
2. când poartă asupra identităţii obiectului prestaţiei sau asupra unei calităţi a acestuia ori
asupra unei alte împrejurări considerate esenţiale de către părţi în absenţa căreia contractul
nu s-ar fi încheiat;
3. când poartă asupra identităţii persoanei sau asupra unei calităţi a acesteia în absenţa
căreia contractul nu s-ar fi încheiat”.
Eroarea esenţială enunţată la punctul 1 împiedică formarea actului juridic şi
corespunde erorii obstacol din vechea reglementare. Acest fel de eroare se
întâlneşte în cazul în care ea cade asupra naturii sau obiectului actului
juridic, adică o parte crede că încheie un act juridic de vânzare-cumpărare, iar
cealaltă parte că încheie un act juridic de donaţie.
Eroarea esenţială prevăzută la punctul 2 viciază consimţământul în două
cazuri şi anume:
- când eroarea poartă asupra identităţii obiectului prestaţiei sau
- eroarea cade asupra unei calităţi a acestuia ori asupra unei alte
împrejurări considerate esenţiale de către părţi în absenţa căreia contractul
nu s-ar fi încheiat; (de exemplu, se crede că se cumpără un tablou original
al unui pictor renumit şi în realitate este o copie).
Eroarea prevăzută de art. 1207 pct. 3 cade asupra identităţii sau asupra
calităţilor speciale ale persoanei celui cu care s-a încheiat contractul, în acele
1
Potrivit fostelor dispoziţii, art. 953 C. civ. prevedea în acest sens: „Consimţământul nu este valabil când este dat prin
eroare, smuls prin violenţă sau surprins prin dol”.
2
In vechea reglementare, doctrina clasificase eroarea în funcţie de efectele la care dă naştere, aceasta fiind de trei feluri:
eroare obstacol, denumită şi distructivă de voinţă, eroare - viciu de consimţământ şi eroare indiferentă.
Caracterul conştient şi liber al consimţământului poate fi alterat de anumite

împrejurări denumite vicii de consimţământ.1 Art. 1206 C.civ. dispune:
„(1) Consimţământul este viciat când este dat din eroare, surprins prin dol sau smuls prin
violenţă. (2) De asemenea, consimţământul este viciat în caz de leziune.”
Aşadar, viciile care alterează caracterul conştient şi liber al consimţământului
sunt: eroarea, dolul violenţa şi leziunea.
Viciile de consimţământ
EROAREA
Codul civil actual nu a oferit o definiţie expresă erorii, revenind doctrinei acest
rol, înţelegându-se prin eroare o falsă reprezentare a realităţii la încheierea
unui act juridic.
În funcţie de consecinţele pe care le produce, eroarea poate distruge voinţa
juridică, poate vicia consimţământul sau poate să nu aibă nici o influenţă
asupra voinţei, fiind indiferentă din punct de vedere juridic.
Actualul Cod civil operează cu trei tipuri de eroare (art. 1207): eroare
esenţială, eroare de drept şi eroare neesenţială2.
Art. 1207: „Eroarea este esenţială atunci când:
1. când poartă asupra naturii sau obiectului contractului;
2. când poartă asupra identităţii obiectului prestaţiei sau asupra unei calităţi a acestuia ori
asupra unei alte împrejurări considerate esenţiale de către părţi în absenţa căreia contractul
nu s-ar fi încheiat;
3. când poartă asupra identităţii persoanei sau asupra unei calităţi a acesteia în absenţa
căreia contractul nu s-ar fi încheiat”.
Eroarea esenţială enunţată la punctul 1 împiedică formarea actului juridic şi
corespunde erorii obstacol din vechea reglementare. Acest fel de eroare se
întâlneşte în cazul în care ea cade asupra naturii sau obiectului actului
juridic, adică o parte crede că încheie un act juridic de vânzare-cumpărare, iar
cealaltă parte că încheie un act juridic de donaţie.
Eroarea esenţială prevăzută la punctul 2 viciază consimţământul în două
cazuri şi anume:
- când eroarea poartă asupra identităţii obiectului prestaţiei sau
- eroarea cade asupra unei calităţi a acestuia ori asupra unei alte
împrejurări considerate esenţiale de către părţi în absenţa căreia contractul
nu s-ar fi încheiat; (de exemplu, se crede că se cumpără un tablou original
al unui pictor renumit şi în realitate este o copie).
Eroarea prevăzută de art. 1207 pct. 3 cade asupra identităţii sau asupra
calităţilor speciale ale persoanei celui cu care s-a încheiat contractul, în acele
1
Potrivit fostelor dispoziţii, art. 953 C. civ. prevedea în acest sens: „Consimţământul nu este valabil când este dat prin
eroare, smuls prin violenţă sau surprins prin dol”.
2
In vechea reglementare, doctrina clasificase eroarea în funcţie de efectele la care dă naştere, aceasta fiind de trei feluri:
eroare obstacol, denumită şi distructivă de voinţă, eroare - viciu de consimţământ şi eroare indiferentă.
contracte în care consideraţia persoanei cocontractantului şi a calităţilor sale

speciale (aptitudini deosebite, talent, reputaţie etc.) sunt hotărâtoare la
încheierea contractului (acte cu titlu gratuit, mandat, depozit, angajare de
specialişti sau artişti etc.).
Art. 1207 (3) C. civ. defineşte eroarea de drept ca fiind “esenţială atunci când
priveşte o normă juridică determinantă, potrivit voinţei părţilor, pentru
încheierea contractului.” Această dispoziţie legală trebuie coroborată cu cea
prevăzută de art. 1208 (2): “Eroarea de drept nu poate fi invocată în cazul
dispoziţiilor legale accesibile şi previzibile,” caz în care aplicăm celebrul
adagiu nemo censetur ignorare legem.1
Eroarea neesenţială priveşte simplele motive ale contractului/actului juridic,
cu excepţia cazului în care prin voinţa părţilor asemenea motive au fost
considerate hotărâtoare. [art. 1207 (4)]
Prin urmare, ceea ce viciază consimţământul şi antrenează anularea actului
juridic este eroarea asupra motivului determinant, dacă acest motiv a fost o
calitate substanţială a obiectului sau identitatea ori însuşirile speciale ale
persoanei cocontractantului.2 În toate celelalte cazuri, eroarea este considerată
ca neesenţială sau indiferentă. Ea nu viciază consimţământul şi ca atare nu are
nicio influenţă asupra valabilităţii actului juridic (de exemplu, eroarea asupra
calităţilor nesubstanţiale, erori de calcul etc.).
Noul Cod civil a reglementat şi alte tipuri de eroare, printre care semnalăm
eroarea nescuzabilă, eroarea asumată, eroarea de calcul şi eroarea de
comunicare sau de transmitere.
“Art. 1.208. – Eroarea nescuzabilă (1) Contractul nu poate fi anulat dacă faptul asupra
căruia a purtat eroarea putea fi, după împrejurări, cunoscut cu diligenţe rezonabile. (2)
Eroarea de drept nu poate fi invocată în cazul dispoziţiilor legale accesibile şi previzibile.”
Art. 1.209. – “Eroarea asumată - Nu atrage anularea contractului eroarea care poartă
asupra unui element cu privire la care riscul de eroare a fost asumat de cel care o invocă
sau, după împrejurări, trebuia să fie asumat de acesta.”
Art. 1.210. – “Eroarea de calcul - Simpla eroare de calcul nu atrage anularea contractului,
ci numai rectificarea, afară de cazul în care, concretizându-se într-o eroare asupra cantităţii,
a fost esenţială pentru încheierea contractului. Eroarea de calcul trebuie corectată la cererea
oricăreia dintre părţi.”
Art. 1.211. – “Eroarea de comunicare sau de transmitere - Dispoziţiile privitoare la eroare
se aplică în mod corespunzător şi atunci când eroarea poartă asupra declaraţiei de voinţă ori
când declaraţia a fost transmisă inexact prin intermediul unei alte persoane sau prin mijloace
de comunicare la distanţă.”
1
Problema admisibilităţii erorii de drept ca viciu de consimţământ a reprezentat un subiect controversat în doctrină. Unii
autori, invocând argumentul rezultând din obligaţia cunoaşterii legii întemeiată pe prezumţia de cunoaştere a legii considerau
că eroarea de drept nu putea fi invocată ca viciu de consimţământ. Eroarea de drept în măsura în care produce aceleaşi efecte
ca şi eroarea de fapt nu poate fi respinsă ca viciu de consimţământ, deoarece cel ce invocă eroarea de drept nu caută să se
sustragă de la aplicarea legii civile, ci se mărgineşte să arate că a avut o falsă reprezentare a realităţii cu privire la aceasta,
ceea ce are ca urmare anularea actului juridic (Dumitru Lupulescu, op. cit., p. 95).
2
Într-adevăr, art. 954 din vechiul C. civ., reglementând cazurile şi consecinţele pe care le produce eroarea prevedea că
„Eroarea nu produce nulitatea decât când cade asupra substanţei obiectului convenţiei. Eroarea nu produce nulitate când
cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afară numai când consideraţia persoanei este cauza principală, pentru care s-
a făcut convenţia”.
Pentru ca falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act juridic civil să fie
viciu de consimţământ trebuie îndeplinite cumulativ următoarele două condiţii:
- elementul asupra căruia cade eroarea trebuie să fie hotărâtor, determinant
pentru încheierea actului juridic, în sensul că dacă ar fi fost cunoscută realitatea
actul nu se încheia;
- celălalt contractant a cunoscut sau trebuia să cunoască că motivul determinant
asupra căruia a purtat eroarea a fost hotărâtor pentru încheierea actului juridic.
Conform principiilor probaţiunii judiciare, dovada erorii trebuie să fie făcută
de cel ce invocă eroarea ca viciu de consimţământ. Fiind un fapt juridic eroarea
poate fi dovedită prin orice mijloc de probă admis de lege, inclusiv prin martori
şi prezumţii. Considerăm că actele juridice civile încheiate prin intermediul
erorii sunt sancţionate cu nulitatea relativă1, fiind invocată numai de cel al
cărui interes legitim este ocrotit prin dispoziţia încălcată. [art. 1248 (2) C. civ.]
Sarcina de lucru 4
Prezintă un exemplu de eroare asupra substanţei obiectului actului
juridic. Analizează dispoziţiile cuprinse în Noul Cod civil referitoare la
acest viciu de consimţământ.
DOLUL (viclenia sau eroarea provocată)

“Consimţământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată de
manoperele frauduloase ale celeilalte părţi ori când aceasta din urmă a omis, în mod
fraudulos, să-l informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le
dezvăluie”. [art. 1214 (1) C. civ.]
Dolul este inducerea în eroare a unei persoane prin folosirea de mijloace
viclene în scopul de a o determina să încheie un act juridic.
Dolul nu viciază consimţământul direct, ci prin mijlocirea erorii pe care o
provoacă. Ceea ce viciază consimţământul este, aşadar, eroarea provocată de
dol. Victima dolului nu se înşeală, ci este înşelată, fiind indusă în eroare de o
altă persoană prin mijloace viclene.
Dolul ca viciu de consimţământ presupune două elemente:
- un element subiectiv, intenţional, constând în intenţia de a induce o
persoană în eroare, pentru a o determina să încheie un act juridic;
- un element obiectiv, material care constă în întrebuinţarea de mijloace
viclene (acte combinate de şiretenie, abilităţi sau maşinaţiuni cu caracter de
1
Potrivit vechii reglementări, conform art. art. 961 C. civ., actele juridice civile încheiate prin intermediul erorii erau
sancţionate cu nulitatea relativă.
înşelăciune),
ăciune), prin intermediul ccărora se realizează intenţia
ţia de inducere în
eroare. Elementul material al dolului poate consta nu numai dintr
dintr-o acţiune,
ci şi dintr-o
o omisiune, dolul fiind cunoscut în acest caz prin denumirea de
dol prin reticenţă
reticen şi constă în necomunicarea celeilalte părţi pă a unor
împrejurări
ări esenţiale
esenţ pentru încheierea actului.
Din punct de vedere al reglementării
reglement legale art. 1206 C. civ. prevede1:
„Consimţământul este viciat când este … surprins prin dol”,
dol
Din aceste prevederi legale rezultă
rezult că pentru a fi viciu de consimţământ
consimţă dolul
trebuie săă îndeplinească,
îndeplineasc cumulativ, următoarele două condiţii:
- eroarea provocată de dol trebuie să fie determinantă, ă, hotărâtoare pentru
2
încheierea actului juridic ; caracterul determinant, hotărâtor
ărâtor al dolului se
apreciazăă ca şi la eroare după
dup criterii subiective de la caz la caz, în func
funcţie de
experienţa de viaţă şi alte împrejurări ri care îl privesc pe cel ce se pretinde
victima dolului.
- dolul să emane
ne de la celălalt
cel cocontractant.
Noul Cod civil a adoptat expres situaţia
situa ia în care dolul provine de la un ter
terţ, după
cum dispune art. 1215:
“Partea care este victima dolului unui ter
terţ nu poate cere anularea, decât dacăă cealalt
cealaltă parte
a cunoscut sau, după caz, ar fi trebuit să s cunoască dolul la încheierea contractului. (2)
Independent de anularea contractului, autorul dolului răspunde
r spunde pentru prejudiciile ce ar
rezulta.”
Când eroarea provocat

provocată de dol a fost elementul hotărâtor
râtor care a determinat
consimţământul,
ţământul, dolul se numeşte
nume principal şii conduce la nulitatea relativ
relativă a
actului. Când eroarea provocată
provocat de dol nu a fost elementul hot hotărâtor al
consimţământului,
ţământului, dolul
do se numeşte incidental şii poate conduce numai la
obţinerea
inerea de despăgubiri
despăgubiri (de exemplu se poate cere reducere de pre
preţ dacă s-a
cumpărat
rat prea scump din cauza dolului).
Pentru a putea conduce la nulitatea actului, dolul trebuie dovedit,, că
căci, potrivit
art. 1214 (4) C. civ. dolul nu se presupune. Fiind un fapt juridic, dolul poate fi
dovedit prin orice mijloc de probă.
prob
Deşii dolul nu este decât o eroare provocată,
provocat el prezintă totuşi şi o utilitate proprie
căci – spre deosebire de eroarea propriu-zisă – dolul viciazăă consimţă
consimţământul şi
atunci când poartă asupra altor elemente decât calităţile ăţile substan
substanţiale ale
obiectului sau identitatea ori însuşirile
însu irile speciale ale persoanei cocontractantului
în acele contracte în care considera
consideraţia
ia persoanei este determinantă
determinantă. Apoi, dolul
este mult mai uşor
şor de dovedit decât eroarea, căci
c ci pe când la dol obiectul probei
îl constituie elemente de fapt (mijloace viclene exteriorizate) uşoru de dovedit,
1
Fostul Cod civil consacră dolului şi art. 960 potrivit căruia:
c „Dolul este o cauză de nulitate a convenţiei când mijloacele
viclene, întrebuinţate de una din părţiă ţi sunt astfel, încât este evident că,
c fără aceste maşinaţii, ii, cealaltă
cealalt parte n-ar fi
contractat. Dolul nu se presupune”.
2
„Maşinaţia dolosivă trebuie să-şii producă efectele în aşa
a fel încât, fără existenţa ei, actul nu s-ar
ar fi încheiat”
dimpotrivă, la eroare obiectul probei este un element psihologic (falsa

reprezentare a realităţii) mai greu de dovedit.
În conformitate cu prevederile art. 1214 (2) (3) C. civ.,
(2) Partea al cărei consimţământ a fost viciat prin dol poate cere anularea contractului, chiar
dacă eroarea în care s-a aflat nu a fost esenţială. (3) Contractul este anulabil şi atunci când
dolul emană de la reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părţi.
VIOLENŢA
Legiuitorul a prevăzut posibilitatea anulării oricărui act juridic/contract încheiat
“sub imperiul unei temeri justificate induse, fără drept, de cealaltă parte sau
de un terţ”. Astfel este definită violenţa de art. 1216 (1) C. civ, definiţie ce se
apropie de cea dată de doctrină potrivit căreia violenţa este ameninţarea unei
persoane cu un rău în aşa fel încât îi insuflă acesteia o temere care o determină
să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat.1
Violenţa sau constrângerea poate fi de două feluri: fizică şi psihică (morală).
Violenţa fizică există atunci când ameninţarea cu un rău priveşte integritatea
fizică a persoanei ori a bunurilor sale. Violenţa psihică (morală) se referă la
ameninţarea cu un rău a cinstei, a onoarei, a reputaţiei persoanei etc. Deci nu
orice ameninţare, prin ea însăşi, va constitui o violenţă – viciu de
consimţământ. Ameninţarea legitimă nu va primi această calificare.
Sub aspectul structurii sale violenţa presupune două elemente şi anume:
- ameninţarea cu un rău (element obiectiv) care poate fi de natură fizică (omor,
lovituri etc.), de natură patrimonială (distrugerea unor bunuri, sistarea unor
plăţi etc.), sau de natură morală (ameninţări de atingere a onoarei, ameninţări
de părăsire etc.) şi
- insuflarea unei astfel de temeri (element subiectiv) care să constrângă victima
violenţei să încheie actul juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat. Temerea
provocată de ameninţare se va aprecia în funcţie de criterii subiective, vârstă,
sex, vigoare, experienţa vieţii etc.2.
Ceea ce viciază consimţământul este mai degrabă teama insuflată de violenţă,
decât însăşi violenţa care rămâne, faptul exterior ce provoacă temerea. Starea
psihologică de teamă în care o persoană se transpune sub influenţa violenţei dă
naştere motivului (evitarea răului) care o determină să încheie actul, motiv
determinant care n-ar fi existat dacă voinţa sa ar fi fost liberă.
Pentru ca violenţa să vicieze consimţământul şi să poată conduce la anularea
actului se cere ca ameninţarea să fie injustă (nelegitimă). Dacă ameninţarea se
referă la un rău în a cărui producere nu se vede nimic ilicit sau la o faptă pe
1
În legătură cu noţiunea de violenţă ca viciu de consimţământ în art. 956 din vechiul C. civ. se prevedea că „Este violenţă
totdeauna când, spre a face o persoană a contracta, i s-a insuflat temerea, raţionabilă după dânsa, că va fi expusă persoana
sau averea sa unui rău considerabil şi prezent. Se ţine cont în această materie de etate, de sex şi de condiţia persoanelor”.
2
În legătură cu aceasta în art. 957 C. civ. se prevede că „Violenţa este cauză de nulitate şi când se exercită asupra soţului
sau soţiei, asupra descendenţilor şi ascendenţilor”. În literatura de specialitate s-a considerat că această enumerare nu este
limitativă, textul de lege trebuind să fie interpretat extensiv, fiind asimilate acestor persoane şi cele faţă de care victima
violenţei are o afecţiune deosebită.
care cel care

re ameninţă era îndreptăţit să o săvârşească,, o asemenea amenin
ameninţare
nu poate justifica atacarea actului săvârşit
s it sub imperiul amenin
ameninţării cu
nulitatea.
De asemenea, pentru a vicia consim
consimţământul, violenţaa nu trebuie să fie numai
injustă (nelegitimă
(nelegitimă), ci trebuie să fie determinantă, hotărâtoare
ărâtoare pentru victima
violenţei
ei de a încheia actul juridic. Aprecierea caracterului determinant al
temerii produse de violenţă
violen se face după criterii subiective privind victima
violenţei cum ar fi, vârsta, gradul de cultură
cultur al acesteia, locul unde ss-a exercitat
violenţa etc.,, după cum prevede şi art. 1216 (4): “existenţa ţa violen
violenţei se
apreciazăă ţinând seama de vârsta, starea socială,
social sănătatea şi caracterul celui
asupra căruia s-aa exercitat violen
violenţa, precum şi de orice altă împrejurare
prejurare ce a
putut influenţa
ţaa starea acestuia la momentul încheierii contractului”.
Spre deosebire de dol nu se cere ca violenţa
violen să provină numai de la celălalt
cocontractant,, ci chiar şi din partea unui terţ1. În categoria persoanelor la care
se referă răul
ăul ce produce temerea, intră
intr nu numai persoana victimă a violenţei,
cea determinatăă să încheie actul juridic, ci, conform art. 1216 (3) C. civ., şi
soţul ori, dupăă caz, soţia,
so descendenţii şi ascendenţii ţii părţ
părţii al cărei
consimţământ
ţământ a fost viciat..
În literatura de specialitate se apreciaz
apreciază că violenţa viciazăă consimţă
consimţământul nu
numai când violenţa
violenţ provine de la persoane, ci şii atunci când temerea este
insuflată de împrejurări
împrejur exterioare, obiective ce constituie stare tare de necesitate.
Atunci când, sub imperiul stării
st de necesitate, o persoanăă încheie un act juridic,
vom fi în prezenţa unui consimţământ
consim viciat prin violenţă,
ţă, actul fiind lovit de
nulitate relativă.
ă. (art. 1218 C. civ.)
Actele juridice încheiate sub imperiul
impe violenţei vor fi sancţionate
ţionate cu nulitatea
relativă.
LEZIUNEA
Prin leziune se înţ
înţelege paguba materială pe care o suferăă una din ppărţile
contractante din cauza disproporţiei
dispropor iei de valoare dintre cele două prestaţii,
existente în chiar momentul încheierii contractului2.
Conform art. 1221 din Noul Cod Civil, “există
“ leziune atunci când una dintre
părţi,
i, profitând fie de starea de nevoie, de lipsa de cunostinte sau lipsa de
experienta a celeilalte parti, stipuleaza in favoarea sa o prestatie de o valoare
considerabil
siderabil mai mare, la data incheierii contractului, decat valoarea
propriei prestatii.. Existenta leziunii se apreciaza si in functie de natura si
scopul contractului.
contractului.”
Spre deosebire de vechea reglementare, care se referea numai la minori,
leziunea a devenit
nit viciu de consimtamant cu vocatie de aplicare generala
generala,
fiind susceptibila de a se aplica de fiecare data cand intre prestatiile partilor
exista disproportii importante.
1
O prevedere similară o regăsim şii în vechiul Cod civil, (art. 955 C. civ.).
2
Vechiul Cod civil nu a reglementat leziunea ca fiind un viciu de consimtământ.
consimt Dispoziţiile
iile Codului civil privitoare la
leziune erau raportate la prevederile cuprinse în art. 25 din Decretul nr. 32/1954 32 1954 (abrogat) potrivit căcărora „Aplicarea
dispoziţiilor referitoare la acţiunea în
n anulare pentru leziune se restrânge la minorii care, având vârsta de patrusprezece ani
împliniţi, încheie singuri, fără încuviinţarea
ţarea părinţilor
p sau a tutorelui, acte juridice pentru a căror
ror valabilitate nu se ce
cere şi
încuviinţarea prealabilă a autorităţiiii tutelare, dac
dacă aceste acte le pricinuiesc vreo vătămare.
mare. Actele juridice ce se încheie de
minorii care nu au împlinit vârsta de patrusprezece ani sunt anulabile pentru incapacitate, chiar dacă dacă nu este leziune”.
Pentru desluşirea acestei problematici este revelatoare "Expunerea de motive"

formulată în privinţa Noului Cod civil. Aşa fiind, lecturând-o, găsim remarca
potrivit căreia "(...) leziunea dobândeşte o vocaţie generală (...)"putând fi
valorificată de orice subiect de drept. Nu este lipsit de interes să precizăm că în
dreptul provinciei canadiene Québec, deşi leziunea este un viciu de
consimţământ, aria sa este restrânsă la minori şi majorii protejaţi. Prin exceptie
uneori legea permite şi majorilor să se prevaleze de leziune (astfel este cazul în
materia partajului).
Structura leziunii va presupune, astfel, două elemente:
- profitarea de starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de
cunoştinţe a celeilalte părţi;
- disproporţia de valoare între contraprestaţii.
Considerăm că Noul cod civil adoptă concepţia subiectivă faţă de vechea
reglementare1, cu o singură excepţie: noua reglementare prevede distinct
ipoteza în care partea lezată este un minor (art. 1221 alin. 3). În această situaţie,
se revine la concepţia obiectivă, leziunea presupunând un singur element:
obligaţia excesivă asumată de minor. Caracterul excesiv al obligaţiei minorului
urmează a fi apreciat prin raportare la starea sa patrimonială, la avantajele pe
care le obţine din contract ori la ansamblul circumstanţelor încheierii actului. În
consecinţă, în această ipoteză nu se mai cere condiţia ca leziunea să depăşească
jumătate din valoarea prestaţiei asumate de partea lezată (art. 1222 alin. 2).
Elementele leziunii diferă în funcţie de concepţia ce a stat la baza reglementării
ei. Astfel, potrivit concepţiei subiective leziunea implică structural două
elemente şi anume, disproporţia de valoare între contraprestaţii şi existenţa
unei stări de nevoie în care se află una din părţile contractante de care profită
cealaltă parte.
Într-adevăr, pot fi anulate pentru leziune numai actele juridice civile ce
îndeplinesc, cumulativ, următoarele condiţii:
- sunt acte juridice civile de administrare, cu titlu oneros;
- sunt acte juridice comutative şi sunt încheiate de minorii cu capacitate
de exerciţiu restrânsă fără încuviinţarea părinţilor sau tutorelui, acte
păgubitoare pentru minor.
În ce priveşte sancţiunea leziunii, în toate cazurile, noile dispoziţii recunosc

părţii lezate opţiunea între anularea contractului şi reducerea obligaţiilor sale cu
valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţită. Cu excepţia cazului
prevăzut de art. 1.221 alin. (3), acţiunea în anulare este admisibilă numai dacă
leziunea depăşeşte jumătate din valoarea pe care o avea, la momentul încheierii
contractului, prestaţia promisă sau executată de partea lezată. Disproporţia
trebuie să subziste până la data cererii de anulare.
1
În concepţia obiectivă leziunea se rezumă la un singur element şi anume la paguba ce rezultă din disproporţia de valoare
dintre cele două prestaţii. Codul nostru civil şi Decretul nr. 32/1954 consacrau concepţia obiectivă, în sensul că cel ce invocă
leziunea ca viciu de consimţământ trebuie să dovedească numai paguba materială suferită ca urmare a disproporţiei de
valoare dintre prestaţii.
Pentru anularea actului juridic civil pentru leziune se cer întrunite, cumulativ,
următoarele condiţii: leziunea să fie consecinţa directă şi nemijlocită a
încheierii actului juridic respectiv; leziunea să existe în raport cu momentul
încheierii actului şi disproporţia de valoare între prestaţii să fie vădită.
Sarcina de lucru 5
Pornind de la prevederile Codului civil precizează pentru fiecare viciu de
consimţământ: condiţiile de existenţă, elementele structurale, dovada şi
sancţiunea aferentă.
3.2.3. Cauza actului juridic civil. Noţiune
Cauza este prevăzută în art. 1235 C. civ. ca o condiţie esenţială de validitate a

actului juridic civil, „fiind motivul care determină fiecare parte să încheie
contractual”. Aşadar prin cauză se înţelege scopul concret în vederea căruia se
încheie un act juridic.
Privită din punct de vedere juridic, cauza precede efectul actului juridic civil,
ea fiind prefigurarea mentală a scopului urmărit ce se realizează înainte şi în
vederea încheierii actului juridic civil. Tocmai în vederea realizării acestui scop
părţile încheie actul juridic. Cauza este un element specific fiecărei manifestări
de voinţă în parte. Aceasta înseamnă că la contracte care sunt rezultatul
manifestării de voinţă a două sau mai multe părţi, obligaţia fiecărei părţi are o
cauză proprie, fără a exista o cauză comună a contractului. Ea există nu numai
la contracte, dar şi la actele de voinţă unilaterală.
Elementele cauzei
Cauza cuprinde două elemente şi anume scopul imediat şi mediat al
consimţământului
a) Scopul imediat al consimţământului constă în reprezentarea - în contractele
bilaterale oneroase - contraprestaţiei celeilalte părţi, în contractele reale
remiterea bunului, iar în actele juridice gratuite, intenţia de liberalitate. Acest
prim element al cauzei este abstract, obiectiv şi invariabil acelaşi, în aceeaşi
categorie de acte juridice.
b) Scopul mediat al consimţământului constituie cel de al doilea element al
cauzei, reprezentând mobilul principal ce a determinat încheierea actului
juridic. Scopul mediat, este elementul concret, subiectiv şi variabil de la un act
juridic la altul.

În ce priveşte sancţiunea leziunii, în toate cazurile, noile dispoziţii recunosc

părţii lezate opţiunea între anularea contractului şi reducerea obligaţiilor sale cu
valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţită. Cu excepţia cazului
prevăzut de art. 1.221 alin. (3), acţiunea în anulare este admisibilă numai dacă
leziunea depăşeşte jumătate din valoarea pe care o avea, la momentul încheierii
contractului, prestaţia promisă sau executată de partea lezată. Disproporţia
trebuie să subziste până la data cererii de anulare.
Pentru anularea actului juridic civil pentru leziune se cer întrunite, cumulativ,
următoarele condiţii: leziunea să fie consecinţa directă şi nemijlocită a
încheierii actului juridic respectiv; leziunea să existe în raport cu momentul
încheierii actului şi disproporţia de valoare între prestaţii să fie vădită.
Sarcina de lucru 5
Pornind de la prevederile Codului civil precizează pentru fiecare viciu de
consimţământ: condiţiile de existenţă, elementele structurale, dovada şi
sancţiunea aferentă.
3.2.3. Cauza actului juridic civil. Noţiune
Cauza este prevăzută în art. 1235 C. civ. ca o condiţie esenţială de validitate a

actului juridic civil, „fiind motivul care determină fiecare parte să încheie
contractual”. Aşadar prin cauză se înţelege scopul concret în vederea căruia se
încheie un act juridic.
Privită din punct de vedere juridic, cauza precede efectul actului juridic civil,
ea fiind prefigurarea mentală a scopului urmărit ce se realizează înainte şi în
vederea încheierii actului juridic civil. Tocmai în vederea realizării acestui scop
părţile încheie actul juridic. Cauza este un element specific fiecărei manifestări
de voinţă în parte. Aceasta înseamnă că la contracte care sunt rezultatul
manifestării de voinţă a două sau mai multe părţi, obligaţia fiecărei părţi are o
cauză proprie, fără a exista o cauză comună a contractului. Ea există nu numai
la contracte, dar şi la actele de voinţă unilaterală.
Elementele cauzei
Cauza cuprinde două elemente şi anume scopul imediat şi mediat al
consimţământului
a) Scopul imediat al consimţământului constă în reprezentarea - în contractele
bilaterale oneroase - contraprestaţiei celeilalte părţi, în contractele reale
remiterea bunului, iar în actele juridice gratuite, intenţia de liberalitate. Acest

prim element al cauzei este abstract, obiectiv şi invariabil acelaşi, în aceeaşi
categorie de acte juridice.
b) Scopul mediat al consimţământului constituie cel de al doilea element al
cauzei, reprezentând mobilul principal ce a determinat încheierea actului
juridic. Scopul mediat, este elementul concret, subiectiv şi variabil de la un act
juridic la altul.
Aşa, spre exemplu, în contractele de vânzare-cumpărare scopul imediat este
pentru toţi cumpărătorii dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului
cumpărat, fără nicio deosebire de la un contract la altul, iar scopul mediat
diferă de la contract la contract, în funcţie de destinaţia concretă în vederea
căreia, lucrul a fost cumpărat.1
Condiţiile de validitate ale cauzei
În conformitate cu prevederile art. 1236, cauza oricărui act juridic civil trebuie
să existe, să fie licită şi morală.2
Ca noutate existenţa cauzei este impusă acum în mod expres. De asemenea,
sunt definite noţiunile de cauză ilicită şi morală:
Art. 1236 C. civ. :(2) „Cauza este ilicită când este contrară legii şi ordinii publice. (3) Cauza
este imorală când este contrară bunelor moravuri.”
Caracterul licit al cauzei rezultă nu numai din prevederile art. 1236 C. civ., dar
şi din cele ale art. 1237C. civ., potrivit cărora „Cauza este ilicită şi atunci când
contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale
imperative.”
Sancţiunea actelor juridice civile în care cauza are caracter ilicit sau caracter
imoral este nulitatea absolută, după cum prevăd dispoziţiile art. 1238 (2):
„cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună sau, în
caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască”.
În actele juridice civile cauza lipseşte atunci când una din părţi nu are
discernământ, fiindcă formarea voinţei juridice cu cele două elemente ale sale -
consimţământul şi cauza - presupune existenţa discernământului. În acest caz
lipsa cauzei va atrage nulitatea relativă a actului juridic. Cauza este inexistentă
şi atunci când lipseşte scopul imediat al actului juridic, respectiv, consideraţia
contraprestaţiei celeilalte părţi la contractele cu titlu oneros, lipsa predării
bunului în actele juridice reale şi lipsa intenţiei de liberalitate în actele juridice
cu titlu gratuit. În astfel de situaţii, actul juridic va fi sancţionat cu nulitatea
absolută.
1
Această concepţie care include printre elementele cauzei şi scopul mediat, element concret, subiectiv şi
variabil, îşi avea suportul legal în art. 954 alin. 2 din Codul civil care prevedea că eroarea asupra persoanei celui
cu care se încheie un contract nu atrage anularea contractului decât atunci „când consideraţia persoanei este
cauza principală pentru care s-a făcut convenţia”.
2
Codul civil din 1864 prevedea în art. 966 „Obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicitată, nu
poate avea nici un efect”.
Proba cauzei este prevăzută de art. 1239: (1) “Contractul este valabil chiar
atunci când cauza nu este expres prevăzută. (2) Existenţa unei cauze valabile
se prezumă până la proba contrară.”
3.2.4. Obiectul actului juridic. Noţiune

În literatura de specialitate, problema noţiunii obiectului actului juridic civil
este controversată. În legătură cu aceasta, în principal, au fost formulate trei
opinii. Astfel, într-o primă opinie se consideră că obiectul actului juridic constă
în crearea, modificarea, transmiterea ori stingerea unui raport juridic. Acestei
opinii i se reproşează că face confuzie între obiectul şi efectele generale ale
actului juridic.
Într-o altă opinie se consideră că obiectul actului juridic civil constă în
interesele reglementate de părţi prin mijlocirea actului juridic, în temeiul şi în
limitele legii. Şi acestei opinii i s-a reproşat că leagă în mod artificial obiectul
actului juridic civil de noţiunea de interes, noţiune care are valenţe apropiate
mai degrabă cauzei decât obiectului juridic civil.
În sfârşit, o a treia opinie consideră că obiectul actului juridic este însuşi
obiectul raportului juridic civil născut din acel act juridic. Cu alte cuvinte,
obiectul actului juridic îl constituie conduita părţilor, adică acţiunile sau
inacţiunile la care sunt îndreptăţite sau de care sunt ţinute părţile actului juridic.
Această opinie este susţinută de marea majoritate a autorilor care s-au referit la
obiectul actului juridic.
În sprijinul acestei opinii, cu care suntem şi noi de acord, invocăm dispoziţiile
art. 1225 C. civ., potrivit cărora „Obiectul contractului îl reprezintă
operaţiunea juridică, precum vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi altele
asemenea, convenită de părţi, astfel cum aceasta reiese din ansamblul
drepturilor şi obligaţiilor contractuale.
La ceea ce se obligă părţile constituie obiectul obligaţiei sau al obligaţiilor care
constă dintr-o prestaţie pozitivă (a da, a face) sau negativă (a nu face).1
Faţă de cele arătate, considerăm că prin obiect al actului juridic se înţelege
conduita părţilor stabilite prin actul juridic, adică acţiunile sau inacţiunile de
care sunt ţinute părţile sau de la care trebuie să se abţină.
Condiţiile de validitate ale obiectului actului juridic civil
Pentru a fi valabil, obiectul actului juridic civil trebuie să îndeplinească
condiţiile prevăzute în art. 1179 (1) şi art. 1225 (2) (3) din Codul civil. Aceste
condiţii sunt următoarele:
a) Obiectul actului juridic civil trebuie să existe
Această primă condiţie este şi cea mai importantă, deoarece dacă obiectul nu
există nu se mai pune problema observării celorlalte condiţii ale sale.
Necesitatea existenţei obiectului se apreciază în momentul încheierii actului
juridic. Într-adevăr, făcând aplicaţia acestui principiu în materia actului de
1
În aceeaşi lumină, art. 962 C. civ. de la 1864 prevedea „Obiectul convenţiilor este acela la care părţile sau
numai una din părţi se obligă”.
vânzare-cumpărare, în art. 1659 C. civ. se prevede că dacă în momentul

vânzării bunul vândut era pierit în tot, actul juridic este nul. Potrivit art. 1659 şi
art. 1658 (2), dacă bunul a pierit numai în parte cumpărătorul are un drept de
opţiune, între a cere desfacerea contractului ori a cere o reducere de preţ. Pot
alcătui aşadar obiectul actului juridic civil şi bunurile viitoare, cu excepţia
succesiunilor nedeschise încă.
b) Obiectul actului juridic civil trebuie să se afle în circuitul civil

Această cerinţă de validitate a obiectului actului juridic civil este prevăzută
expres în art. 1229 C. civ. potrivit căruia „Numai bunurile care sunt în circuitul
civil pot face obiectul unei prestaţii contractuale.1”
c. Obiectul actului juridic civil trebuie să fie determinat sau determinabil:

Art. 1225 (2): “Obiectul contractului trebuie să fie determinat …”
Obiectul este determinat când se precizează elementele care îl individualizează
şi este determinabil când se prevăd în actul juridic suficiente elemente cu
ajutorul cărora el va putea fi determinat în viitor.2
Raţiunea acestei condiţii este impusă de nevoia asigurării executării exacte a
prestaţiei la care s-au angajat părţile actului juridic, potrivit cu voinţa lor. Dacă
obiectul actului juridic se referă la bunuri certe condiţia este îndeplinită prin
indicarea caracterelor lui particulare. Dacă este vorba de bunuri generice
determinarea lor se face prin indicarea precisă a cantităţii, a calităţii, valorii sau
prin stabilirea unor criterii de determinare viitoare a acestora.
d) Obiectul actului juridic civil trebuie să fie posibil
Această condiţie este determinată de regula de drept potrivit căreia nimeni nu
se poate obliga la imposibil. Este vorba aici numai de imposibilitatea absolută
şi de neînvins şi nu de imposibilitatea rezultând din nepriceperea debitorului
sau din cauze relative (subiective).
În cazul obligaţiei de a da un bun cert, imposibilitatea nu poate proveni decât
din cauza pieirii bunului respectiv, intervenită anterior, încheierii actului, iar în
cazul obligaţiei de a da bunuri de gen, obiectul este imposibil numai în ipoteza
când nu mai este cu putinţă să se producă bunurile respective, inexistenţa lor
momentană neconstituind propriu-zis o imposibilitate absolută de executare.
e) Obiectul actului juridic civil trebuie să fie licit şi corespunzător regulilor de
morală
Această condiţie rezultă din art. 1225 (2) C. civ., potrivit căruia „“Obiectul
contractului trebuie să fie determinat şi licit, sub sancţiune nulităţii absolute”.
1
Acest articol preia dispoziţia din fostul C.civ. a art. 963 potrivit căruia „Numai lucrurile ce sunt în comerţ pot fi
obiectul unui contract”, fiind modificată terminologia “în comerţ” şi adoptată expresia „în circuitul civil”.
2
În legătură cu această cerinţă, vechiul Cod civil în art. 948 pct. 3 C. civ. se prevedea că pentru validitatea
actului juridic civil o condiţie esenţială a acestuia este să aibă „un obiect determinat”, iar în art. 964 C. civ. se
dispunea că „Obligaţia trebuie să aibă ca obiect un lucru determinat, cel puţin în specia sa. Cantitatea
obiectului poate fi incertă, de este posibilă determinarea sa”.
Pe cale de consecinţă, conduita părţilor actului juridic civil trebuie să fie

conformă atât cu legea cât şi cu regulile de morală. Actele juridice încheiate cu
nesocotirea acestei condiţii sunt sancţionate cu nulitatea absolută.
f) Obiectul actului juridic civil trebuie să fie un fapt personal al celui ce se
obligă
Nimeni nu poate fi obligat prin voinţa altuia. Nu se poate deci promite într-un
act juridic faptul altuia, ci numai faptul său personal, afară de cazul când
această promisiune se face în calitate de mandatar. Convenţia prin care o parte
se obligă să determine pe un terţ să consimtă la încheierea unui act juridic este
valabilă, deoarece nu se promite faptul terţului, ci faptul propriu de a depune
toate diligenţele pentru a convinge pe terţ să încheie actul juridic.
g) Cel ce se obligă trebuie să fie titularul dreptului
În actele juridice civile constitutive sau translative de drepturi este necesar ca
cel ce se obligă să fie titularul dreptului pentru care s-a obligat. Această
condiţie este consecinţa principiului de drept potrivit căruia nimeni nu se poate
obliga în mod valabil la ceva ce nu are sau să transmită altuia mai multe
drepturi decât are el însuşi.
Sarcina de lucru 6
Identifică în prevederile Noului Cod civil definiţia obiectului contractului
şi realizează o comparaţie.
3.2.5. Forma actului juridic civil. Principiul consensualismului

În principiu, actele juridice civile nu reclamă necesitatea observării vreunor
forme pentru validitatea lor. Voinţa juridică manifestată oricum, prin vorbe,
prin înscrisuri, prin semne etc., este suficientă pentru încheierea unui act
juridic, iar contractele se formează prin simplul acord de voinţă al părţilor.
Voinţa juridică este deci independentă de forma pe care o îmbracă pentru a se
exterioriza. Ea produce efecte juridice, fără a fi nevoie pentru aceasta de a se
manifesta în anumite forme. Prin urmare, în principiu, actele juridice sunt
consensuale în înţelesul că ele se încheie valabil prin simpla manifestare de
voinţă a celor de la care emană.
În art. 1178 C. civ este enunţat principiul libertăţii formei, în sensul că
încheierea contractului se realizează prin simplul acord de voinţă al părţilor,
capabile de a contracta, dacă legea nu impune o anumită formalitate.
Spre deosebire de vechea reglementare, NCC consacră în mod expres
principiul consensualismului prin dispoziţiile art. 1178 referitoare la libertatea

formei şi ale art. 1240 privitoare la formele de exprimare a consimţământului. -

Conform art. 1240 Codul civil:
„voinţa de a contracta poate fi exprimata verbal sau in scris. Voinţa poate fi manifestată şi
printr-un comportament care, potrivit legii, convenţiei părţilor, practicilor stabilite intre
acestea sau uzanţelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenţiei de a produce efectele juridice
corespunzătoare.”
- Exemple de contracte care se încheie valabil consensual: „contractul de
locaţiune se considera încheiat îndată ce părţile au convenit asupra bunului şi
preţului” – art. 1781; „contractul de mandat poate fi încheiat în formă scrisă,
autentică ori sub semnătură privată sau verbală” – art. 2013.
Noţiune şi clasificare
Prin formă a actului juridic civil se înţelege modalitatea de exteriorizare a
manifestării de voinţă făcută cu intenţia de a crea, modifica sau a stinge un
raport juridic civil concret (Beleiu, 2003, p. 149).
Ca o derogare de la principiul consensualismului actelor juridice civile, în
funcţie de consecinţele juridice ale nerespectării formei se disting trei condiţii
de formă şi anume:
a) forma cerută ad validitatem, adică pentru însăşi validitatea actului juridic
civil;
b) forma cerută ad probationem, adică pentru a se face dovada actului juridic
civil;
c) forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi a actului juridic civil.
a) Forma - cerinţă de validitate a actului juridic civil
Actele juridice pentru validitatea cărora se cer îndeplinite, sub sancţiunea
nulităţii absolute, anumite condiţii de formă se numesc acte formale sau
solemne. La actele formale sau solemne, forma constituie o condiţie de
validitate alături de celelalte condiţii de validitate prevăzute de art. 1179C. civ.
Forma, ca o condiţie de validitate a actelor juridice civile, constă în necesitatea
îndeplinirii formalităţilor prestabilite de lege ori de părţi privind exteriorizarea
voinţei cu ocazia încheierii actului juridic. Raţiunea formei ca o condiţie
esenţială de validitate a actelor juridice civile este determinată, în primul rând
de nevoia asigurării deplinei libertăţi şi certitudinii manifestării
consimţământului, în al doilea rând, de a atenţiona părţile cu privire la
importanţa deosebită pe care o au actele ce necesită încheierea lor într-o
anumită formă şi, în al treilea rând, de a asigura un control din partea statului
cu privire la respectarea condiţiilor de validitate a unor acte juridice civile care
depăşesc prin conţinutul lor interesele strict personale ale părţilor.
Forma cerută pentru validitatea actului juridic civil se caracterizează printr-o
serie de trăsături specifice ce ţin de esenţa formei şi anume:
- este un element constitutiv al actului juridic, lipsa formei fiind
sancţionată cu nulitatea absolută a actului;
- presupune manifestarea expresă de voinţă, ceea ce exclude
manifestarea tacită a voinţei părţilor şi este, în principiu, exclusivă, în sensul

că, de regulă, actul se încheie în formă autentică, şi nu permite părţilor

posibilitatea unei opţiuni, cu excepţia testamentului.
Actele juridice aflate în raport de interdependenţă cu actele formale sau
solemne, chiar dacă ele, privite separat, nu trebuie să îndeplinească această
condiţie, trebuie totuşi să fie acte formale sau solemne, cum ar fi spre exemplu,
mandatul pentru încheierea unui act formal trebuie să îmbrace forma autentică.
Tot astfel, actul juridic care determină ineficacitatea unui act formal sau
solemn trebuie să fie şi el formal sau solemn.
În dreptul nostru civil sunt acte formale: donaţia testamentul, revocarea expresă
a legatelor, acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar, renunţarea
expresă la succesiune, subrogarea în drepturile creditorului consimţite de
debitor, ipoteca, convenţiile care strămută sau constituie drepturi reale care
urmează a fi înscrise în cartea funciară - art. 1244, contractul de întreţinere,
alături de căsătoria, recunoaşterea unui copil etc.
Noul Cod civil prevede în art. 1242 (2) că „dacă părţile s-au învoit ca un
contract să fie încheiat într-o anumită formă, pe care legea nu o cere, contractul
se socoteste valabil chiar dacă forma nu a fost respectată”.
Nerespectarea formei cerute ad solemnitatem, avand în vedere că reprezintă un
element constitutiv al actului, se sancţioneaza cu nulitatea absolută.
b) Forma - condiţie de probaţiune a actului juridic civil
Forma cerută actului juridic pentru a fi folosit ca mijloc de probă constă în
cerinţa întocmirii în scris a actului juridic civil, fără ca lipsa acestei forme să
afecteze validitatea actului juridic. Forma cerută ca o condiţie de probaţiune a
actului juridic, deşi nu are nici o influenţă asupra valabilităţii acestuia, are
totuşi caracter obligatoriu, deoarece, în principiu, este inadmisibilă dovedirea
actului juridic civil cu un alt mijloc de probă.
Forma ad probationem a fost considerată în literatura de specialitate ca
reprezentând, fie o excepţie de la principiul consensualismului, deoarece
manifestarea de voinţă trebuie făcută în formă scrisă (Beleiu, 2003, p. 152), fie
ca o limitare adusă aceluiaşi principiu în sensul că nedovedirea raportului
juridic născut din actul juridic are drept consecinţă însăşi ineficacitatea acestui
raport juridic.
În acest spirit, conform art. 1241 C. civ., înscrisul care constată încheierea
contractului, poate fi sub semnatură privată sau autentică, având forţa probantă
prevăzută de lege (respectiv, de element constitutiv al contractului sau doar
aceea de valoare probatorie). Aceasta conditie este instituită, de pildă, în cazul
contractului de tranzactie sau al contractului de depozit voluntar. Nerespectarea
formei cerute ad probationem nu atrage nevalabilitatea actului, asa cum se
întampla în cazul formei ad validitatem, ci imposibilitatea dovedirii actului cu
alt mijloc de probă.1
1
Vechea legislaţie civilă cuprindea două categorii de norme juridice privind forma ca o condiţie de probaţiune.
Astfel, într-o prevedere cu caracter general cuprinsă în art. 1191 alin. 1 C. civ. se arata că dovada tuturor actelor
juridice civile al căror obiect are o valoare mai mare de 250 lei, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face
decât prin act autentic, sau prin act sub semnătură privată. Cu alte cuvinte, părţile sunt obligate ca actele juridice
a căror valoare depăşeşte suma de 250 lei să le încheie în formă scrisă sub sancţiunea inadmisibilităţii probei cu
Exemple de contracte care se încheie în forma scrisă numai pentru dovada

contractului: contractul de comision - art. 2.044 alin.(2), contractul de
consignaţie - art. 2055; contractul de depozit – art. 2104, contractul de
asigurare – art. 2200 alin. (1)
c) Forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi a actului juridic civil

Această formă se referă la formalităţile prevăzute de lege pentru a face actul
juridic civil opozabil şi persoanelor care nu au participat la încheierea lui.
Formalităţile prevăzute de lege se referă, în primul rând, la publicitatea actelor
juridice civile prin care se constituie sau se transmit drepturi reale care, fiind
drepturi absolute sunt opozabile erga omnes.
Opozabilitatea faţă de terţi se asigură prin îndeplinirea unor formalităţi de
publicitate, în special prin înscrieri sau notări în cartea funciară pentru
înstrăinările de drepturi imobiliare sau înscrieri în Arhiva Electronică de
Garanţii Reale Mobiliare, pentru gaj şi alte garanţii reale mobiliare. Prin art.
1244 C. civ., cu referire la forma cerută pentru înscrierea în cartea funciară, se
prevede necesitatea încheierii prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii
absolute, a convenţiilor care strămută sau constituie drepturi reale care urmează
a fi înscrise în cartea funciară. Nerespectarea formei cerute pentru
opozabilitatea faţă de terţi a actului juridic este sancţionată cu inopozabilitatea
actului juridic, ceea ce înseamna posibilitatea, pentru terţul interesat, de a
ignora actul invocat de părţi împotriva sa.
Aşadar, forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi a actului juridic civil
este obligatorie. Nerespectarea acestei cerinţe de formă nu va fi sancţionată cu
nulitatea absolută sau imposibilitatea dovedirii actului juridic civil prin alte
mijloace de probă, ci cu inopozabilitatea actului faţă de terţele persoane, adică
cu posibilitatea acestor din urmă persoane de a ignora actul juridic ce li se
opune de părţile care l-au încheiat. Actul încheiat este valabil şi va produce
efecte între părţi, însă el nu este opozabil terţelor persoane faţă de care actul
este ineficace. În ţara noastră publicitatea imobiliară se realizează în
conformitate cu dispoziţiile cuprinse în Legea cadastrului şi publicităţii
imobiliare.1
martori şi prezumţii. În afara acestei norme juridice de aplicaţie generală la toate actele juridice, Codul civil
cuprindea şi prevederi ce se referă la anumite categorii de acte juridice, cum ar fi spre exemplu, depozitul
voluntar care, potrivit art. 1597 C. civ., trebuie făcut prin înscris; tranzacţia care, în conformitate cu dispoziţiile
art.1705 C. civ., trebuie făcută prin act scris; contractul de asigurare, contractul de închiriere a locuinţelor, etc.,
care trebuie încheiate în formă scrisă.
1
Legea a cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, cu modificările ulterioare.
3.3. Modalităţile actului juridic civil

3.3.1. Consideraţii generale
Actele juridice pot fi pure şi simple sau afectate de modalităţi, adică de anumite
împrejurări viitoare, numite termen şi condiţie, de care depinde executarea sau
existenţa drepturilor şi obligaţiilor ce rezultă din acele acte. Actele juridice
pure şi simple, aşa cum deja s-a arătat, sunt acele acte care nu sunt afectate de
modalităţi, ale căror efecte se produc de îndată şi, în principiu, cu certitudine.
Prin modalitate a actului juridic civil, se înţelege o împrejurare viitoare stabilită
de părţi prin voinţa lor, de lege ori de instanţa judecătorească ce are influenţă
asupra efectelor pe care le produce sau trebuie să le producă un asemenea act.
Această împrejurare poate consta dintr-un eveniment sau dintr-o acţiune
omenească. Dacă împrejurarea constă din scurgerea timpului, modalitatea se
numeşte termen. Când împrejurarea constă dintr-un eveniment viitor sau dintr-
o acţiune, modalitatea se numeşte condiţie. În sfârşit, dacă împrejurarea constă
dintr-o acţiune umană, modalitatea se numeşte sarcină. Toate aceste
împrejurări trebuie să influenţeze sau să afecteze efectele actului juridic civil.
Prin urmare, modalităţile actului juridic civil sunt termenul, condiţia şi
sarcina.
Unele acte juridice, cum sunt, în special, actele referitoare la starea civilă a
persoanei, nu sunt susceptibile de modalităţi. Astfel, căsătoria, recunoaşterea
unui copil, adopţia, nu se pot face cu termen sau condiţie. Sunt şi unele acte
patrimoniale care nu pot fi afectate de termen sau condiţie, cum este cazul
acceptării sau renunţării la succesiune. Alte acte, prin însăşi natura lor, sunt
dependente de realizarea unor evenimente viitoare în ce priveşte efectele lor.
Modalităţile le sunt inerente, constituind situaţia lor juridică normală. Astfel,
testamentul nu-şi produce efectele decât la împlinirea unui termen: moartea
testatorului. De asemenea, contractele de furnizare, de locaţiune, de antrepriză,
de împrumut sunt totdeauna cu termen.
Codul civil prezintă şi reglementează aceste modalităţi în Cartea a V-a –
Despre obligaţii, Titlul III intitulat Modalităţile obligaţiilor. În lumina celor
expuse, art. 1396 C. civ. clasifică obligaţiile în “pure şi simple, obligaţii simple
sau afectate de modalităţi”, iar art. 1398 prevede că „obligaţiile pot fi afectate
de termen şi de condiţie.”
3.3.2. Termenul
Art. 1411 C. civ. prevede că „obligaţia este afectată de termen atunci când
executarea sau stingerea ei depinde de un eveniment viitor şi sigur. (2)
Termenul poate fi stabilit de părţi sau de instanţă ori prevăzut de lege”.
Rezultă că termenul este o dată calendaristică sau o împrejurare viitoare a cărei
realizare este sigură şi la împlinirea căreia începe sau încetează să-şi producă
efectele un act juridic.
Termenul poate fi o dată calendaristică, scurgerea unei perioade de timp, un
eveniment viitor cert, cum ar fi spre exemplu moartea unei persoane, începerea
secerişului etc.
În funcţie de criteriul cunoaşterii sale, la data încheierii actului juridic civil,

termenul este cert (precis) când momentul împlinirii lui este cunoscut dinainte
(o dată calendaristică) şi incert (neprecis) când nu se poate şti exact când se va
împlini, deşi realizarea sa este sigură (moartea unei persoane).
În funcţie de efectele pe care le produce termenul este suspensiv şi extinctiv.
Termenul suspensiv1 este acela care amână, până la împlinirea lui exerciţiul
dreptului subiectiv civil şi executarea obligaţiei. El se numeşte astfel, fiindcă
până la împlinirea termenului exercitarea drepturilor şi executarea obligaţiilor
corelative sunt suspendate.
Termenul extinctiv2 este acela care amână până la împlinirea lui stingerea
exerciţiului dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei corelative. El se numeşte
astfel, fiindcă la împlinirea termenului drepturile şi obligaţiile părţilor se sting.
În raport de persoana care beneficiază de termen se deosebesc trei feluri de
termene şi anume:
- termen în favoarea debitorului care constituie regula, aşa cum rezultă, din
prevederile art. 1413 C. civ. care instituie beneficiul termenului ăn favoarea
debitorului, dacă din lege sau voinţa părţilor nu rezultă altfel3;
- termen în favoarea creditorului, atunci când părţile se înţeleg astfel;
- termen în favoarea ambelor părţi, cum este termenul stipulat într-un contract
de asigurare.
Această clasificare prezintă interes din punct de vedere juridic deoarece numai
cel în favoarea căruia a fost stipulat termenul poate să renunţe la el, iar la cel
stipulat în favoarea ambelor părţi, renunţarea poate fi făcută numai prin acordul
ambelor părţi.
În funcţie de izvorul lor termenele pot fi voluntare (convenţionale) ce se
stabilesc de părţile actului juridic, termene legale stabilite printr-un act
normativ [termenul de 5 ani, prevăzut de art. 1784 (3) C. civ.: “Dacă legea nu
dispune altfel, locaţiunile încheiate de persoanele care, potrivit legii, nu pot
face decât acte de administrare nu vor depăşi 5 ani” sau art. 1783 C. civ. care
prevede că durata maximă a locaţiunii este de maximum 49 de ani.]
Articolul 1415 C. civ. reglementează modalitatea şi cazurile de stabilire a
termenului pe cale judiciară, şi anume:
- atunci când părţile convin să amâne stabilirea termenului sau lasă uneia
dintre ele sarcina de a-l stabili şi când, după o durată rezonabilă de timp,
termenul nu a fost încă stabilit, instanţa poate, la cererea uneia dintre părţi, să
fixeze termenul ţinând seama de natura obligaţiei, de situaţia părţilor şi de orice
alte împrejurări;
- atunci când, prin natura sa, obligaţia presupune un termen şi nu există nicio
convenţie prin care acesta să poată fi determinat.
1
Art. 1.412 C. civ.: (1) “Termenul este suspensiv atunci când, până la împlinirea lui, este amânată scadenţa
obligaţiei.”
2
Art. 1.412 C. civ.: (2) “Termenul este extinctiv atunci când, la împlinirea lui, obligaţia se stinge.”
3
Şi în vechiul Cod civil, ca regulă, beneficiul termenului profita debitorului, conform art. art. 1042.
În privinţa efectelor termenului trebuie să observăm că termenul afectează

numai executarea drepturilor şi obligaţiilor, nu şi existenţa lor1. Efectele
termenului sunt diferite după cum termenul este suspensiv sau extinctiv.
Într-adevăr, termenul suspensiv are ca efect întârzierea exercitării dreptului
subiectiv şi executarea obligaţiei, ambele având o existenţă certă, împrejurare
de natură a produce anumite consecinţe, dintre care mai importante sunt
următoarele:
- dacă debitorul execută obligaţia înainte de împlinirea termenului plata este
valabilă conform art. 1414 C. civ. care dispune „ceea ce este datorat cu termen
nu se poate cere înainte de împlinirea acestuia, dar ceea ce s-a executat, de
bunăvoie şi în cunoştinţă de cauză înainte de împlinirea termenului nu este
supus restituirii.”
- în actele juridice translative de drepturi reale, termenul suspensiv nu amână
transferul acestor drepturi, cu excepţia cazurilor în care s-a prevăzut altfel în
cuprinsul acestor acte;
- înainte de împlinirea termenului creditorul nu poate cere plata şi nici nu
poate opune debitorului compensaţia; până la împlinirea termenului suspensiv
nu începe să curgă prescripţia extinctivă.
Termenul extinctiv are ca efect stingerea dreptului subiectiv şi a obligaţiei
corelative, cum este de exemplu, încetarea dreptului de folosire a bunului de
către locatar, precum şi a obligaţiilor locatorului.
Sarcina de lucru 8
Defineşte termenul suspensiv. Care sunt efectele termenului suspensiv?
Procedează asemănător şi în cazul termenului extinctiv.
3.3.3. Condiţia
„Este afectată de condiţie obligaţia a cărei eficacitate sau desfiinţare depinde
de un eveniment viitor şi nesigur” (art. 1399 C. civ.)
Astfel, definim condiţia ca fiind un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, de
care depinde existenţa, adică naşterea ori desfiinţarea dreptului subiectiv civil
şi a obligaţiei corespunzătoare.
Spre deosebire de termen care este un eveniment viitor şi sigur ce afectează
numai executarea drepturilor şi obligaţiilor, condiţia este un eveniment viitor şi
1
Vechea reglementare prevedea în acest sens în art. 1022 că termenul nu suspendă angajamentul, ci numai îi
amână executarea.
nesigur care afectează însăşi existenţa drepturilor şi obligaţiilor actului juridic

civil. Condiţia se clasifică după mai multe criterii.
Astfel, în funcţie de posibilităţile de realizare distingem condiţii cazuale,
mixte şi potestative. Se menţine şi în noua reglementare caracterul nul al
condiţiilor pur potestative, precum şi al condiţiilor imposibile, ilicite sau
imorale.
Condiţia este cazuală când realizarea ei depinde de hazard, fiind independentă
de voinţa părţilor.1 Condiţia este mixtă când realizarea ei depinde de voinţa
uneia din părţile actului juridic şi de voinţa unei alte persoane determinate.2
Condiţia este potestativă când realizarea ei depinde de voinţa uneia din părţi.
Condiţia potestativă este la rândul ei de două feluri: potestativă simplă şi
potestativă pură.
Condiţia potestativă simplă constă dintr-un eveniment a cărei realizare depinde
în acelaşi timp de voinţa unei părţi şi de un fapt exterior ori de voinţa unei
persoane nedeterminate (îţi vând apartamentul meu dacă mă voi căsători).
Condiţia potestativă pură este atunci când realizarea ei depinde exclusiv de
voinţa uneia din părţi (dacă voi dori). Condiţia pur potestativă din partea
debitorului duce la nulitatea actului juridic civil încheiat sub această condiţie,
deoarece ea echivalează practic cu lipsa de a se angaja din punct de vedere
juridic a debitorului. Art. 1403 C. civ3. dispune expres: “Obligaţia contractată
sub o condiţie suspensivă ce depinde exclusive de voinţa debitorului nu
produce niciun efect.” Condiţia pur potestativă din partea creditorului este, în
schimb, valabilă.
După efectele pe care le produce, condiţia poate fi suspensivă şi rezolutorie.
Condiţia suspensivă este aceea de a cărei realizare depinde naşterea efectelor
actului juridic civil4. În legătură cu aceasta art. 1400 prevede că:
“Condiţia este suspensivă atunci când de îndeplinirea sa depinde eficacitatea obligaţiei.”
Condiţia rezolutorie este aceea de a cărei realizare depinde desfiinţarea

retroactivă a efectelor actului juridic civil.
Sub aspectul valabilităţii lor condiţiile pot fi posibile şi imposibile, licite şi
ilicite, morale şi imorale5.
Condiţia este imposibilă când evenimentul avut în vedere de părţi la momentul
încheierii actului juridic civil este absolut irealizabil. Această imposibilitate
poate fi de natură fizică, cum ar fi asigurarea unei călătorii de ordin turistic pe
1
De exemplu: „îţi voi împrumuta suma solicitată dacă voi câştiga la loto”.
2
De exemplu: „îţi vând apartamentul meu dacă bunica îmi va dona apartamentul său”.
3
Privitor la condiţia potestativă, vechea reglementare prevedea că aceasta „ este aceea care face să depindă
perfectarea convenţiei de un eveniment pe care şi una şi alta din părţile contractante poate să-l facă a se
întâmpla sau poate să-l împiedice”. (art.1006 C. civ.)
4
Codul civil de la 1864 prevedea în art. 1017 că „Obligaţia, sub condiţie suspensivă, este aceea care depinde de
un eveniment viitor incert. Obligaţia condiţională nu se perfectează decât după îndeplinirea evenimentului”.
5
În legătură cu această clasificare în art. 1008 C. civ. 1864 se prevedea: „Condiţia imposibilă sau contrarie
bunelor moravuri, sau prohibită de lege, este nulă şi desfiinţează convenţia ce depinde de dânsa”.
planeta Venus, ori de natură juridică, dobândirea capacităţii depline de

exerciţiu înainte de împlinirea vârstei de 18 ani.
Condiţia este ilicită când este potrivnică dispoziţiilor imperative ale normelor
de drept şi este imorală când contravine regulilor de morală.
Asemenea unui corolar, art. 1402 dispune în acest sens:
“Condiţia imposibilă, contrară legii (illicită) sau bunelor moravuri (imorală) este
considerată nescrisă, iar dacă este însăşi cauza contractului, atrage nulitatea absolută a
acestuia”.
Efectele condiţiei, ca modalitate a actului juridic, sunt guvernate de două
principii şi anume, în primul rând, condiţia afectează însăşi existenţa actului
juridic civil, adică naşterea sau desfiinţarea lui, spre deosebire de termen care
afectează numai executarea actului juridic şi, în al doilea rând, condiţia, de
regulă, produce efecte retroactive, din momentul încheierii actului juridic civil
sub condiţie şi nu acela al realizării sau nerealizării condiţiei1:
Art. 1.407. (1) “Condiţia îndeplinită este prezumată a produce efecte retroactiv, din
momentul încheierii contractului, dacă din voinţa părţilor, natura contractului ori dispoziţiile
legale nu rezultă contrariul.”
În ceea ce priveşte efectele produse de condiţia suspensivă şi rezolutorie se
face distincţie între perioada anterioară îndeplinirii sau neîndeplinirii condiţiei
(pendente conditione) şi perioada ulterioară acestui moment (eveniente
conditione).
Înainte de realizarea condiţiei suspensive drepturile şi obligaţiile părţilor sunt
suspendate în existenţa lor şi drept urmare:
- creditorul nu poate cere executarea obligaţiei, iar debitorul nu poate
face o plată valabilă;
- obligaţia nu se poate stinge prin compensaţie, iar prescripţia extinctivă
nu începe să curgă;
- în actele translative de drepturi reale nu se produce efectul translativ,
riscul pieirii fortuite a bunului fiind suportat de debitorul obligaţiei de a da.
Dacă condiţia suspensivă s-a realizat se consideră că actul juridic a fost pur şi
simplu de la data încheierii lui şi nu de la cea la care s-a realizat condiţia. Acest
efect retroactiv pe care îl poate produce realizarea condiţiei suspensive face ca
plata efectuată de debitor să fie valabilă şi să se consolideze transmisiunile de
drepturi reale.
Art. 1407 (3): “Atunci când condiţia suspensivă produce efecte retroactive, în caz de
îndeplinire, debitorul este obligat la executare ca şi cum obligaţia ar fi fost simplă. Actele
încheiate de proprietarul sub condiţie suspensivă sunt valabile şi, în cazul îndeplinirii
condiţiei, produc efecte de la data încheierii lor”.
De la retroactivitatea efectelor condiţiei suspensive sunt şi următoarele
excepţii: prescripţia extinctivă începe să curgă de la împlinirea condiţiei;
fructele culese de cel ce a înstrăinat bunul rămân în proprietatea sa; actele de
1
În legătură cu cel de-al doilea principiu, în art. 1015 C. civ. vechi se prevedea: „Condiţia îndeplinită are ca
efect din ziua în are angajamentul s-a contractat”.
administrare făcute de cel ce a înstrăinat bunul rămân valabile; riscurile sunt în

sarcina înstrăinătorului.
Dacă condiţia suspensivă nu s-a îndeplinit, părţile actului juridic sunt
considerate a fi în situaţia în care nu ar fi încheiat actul juridic civil şi drept
consecinţă ele vor trebui să-şi restituie prestaţiile pe care le-au executat,
garanţiile constituite se desfiinţează şi toate drepturile constituite de debitor se
consolidează.
Înainte de împlinirea condiţiei rezolutorii, actul juridic este un act pur şi
simplu, neafectat de modalităţi şi pe cale de consecinţă: creditorul poate cere
debitorului îndeplinirea obligaţiei, debitorul, sub condiţie rezolutorie, suportă
riscul pieirii bunului, iar dreptul se transmite, deoarece actul juridic se
înfăţişează ca un act pur şi simplu.
Dacă condiţia rezolutorie s-a realizat, principalul efect este că actul juridic se
desfiinţează în mod retroactiv, părţile fiind obligate să-şi restituie reciproc
prestaţiile efectuate.1 Dacă condiţia rezolutorie nu s-a realizat, actul juridic
civil se consolidează în mod retroactiv.
(2) În cazul contractelor cu executare continuă sau succesivă afectate de o condiţie
rezolutorie, îndeplinirea acesteia, în lipsa unei stipulaţii contrare, nu are niciun efect asupra
prestaţiilor deja executate.
(4) Atunci când condiţia rezolutorie produce efecte retroactive, în caz de îndeplinire, fiecare
dintre părţi este obligată să restituie celeilalte prestaţiile pe care le-a primit în temeiul
obligaţiei ca şi cum aceasta nu ar fi existat niciodată. Dispoziţiile privitoare la restituirea
prestaţiilor se aplică în mod corespunzător.
Sarcina de lucru 9
Care sunt efectele condiţiei rezolutorii?
3.3.4. Sarcina
Ca modalitate a actului juridic civil sarcina constă în obligaţia de a da, a face,
sau a nu face, obligaţie impusă de dispunător gratificatului în actele cu titlu
gratuit2. Deşi nici Noul Cod civil nu cuprinde o reglementare cu caracter
general cu privire la sarcină, totuşi în unele din textele sale face referire la
sarcină în materia donaţiilor şi cea a legatelor.
Spre deosebire de termen şi condiţie care pot afecta orice act juridic civil,
sarcina poate afecta numai actele cu titlu gratuit, iar dintre acestea numai
1
În legătură cu aceasta, art. 1019 alin. 2 din vechiul C. civ. prevedea: „Condiţia rezolutorie nu suspendă
executarea obligaţiei, ci numai obligă pe creditor a restitui ceea ce a primit în caz de îndeplinire a
evenimentului prevăzut prin condiţie”.
2
Prin natura ei juridică, sarcina nu poate fi considerată o modalitate a actului juridic.
liberalităţile. În raport de persoana beneficiarului, deosebim sarcină în favoarea

dispunătorului, în favoarea gratificatului şi în favoarea unui terţ.
Această clasificare prezintă importanţă juridică sub următoarele aspecte: în
favoarea dispunătorului se poate institui o sarcină numai printr-un act de
donaţie; sarcina poate influenţa natura actului juridic, în sensul că dacă sarcina
egalează sau este mai mare decât emolumentul donaţiei, actul dobândeşte
caracter oneros, iar sarcina în favoarea unui terţ este o formă de manifestare a
stipulaţiei pentru altul, terţul putând cere executarea obligaţiei.
Principalul efect al neexecutării sarcinii îl constituie revocarea actului juridic
civil. În practica judecătorească s-a admis că neexecutarea sarcinii dă dreptul
dispunătorului, fie să ceară, rezoluţiunea actului juridic, fie să pretindă
executarea în natură a sarcinii.
3.3.5 Comparaţie între modalităţile actului juridic

Comparaţie între termen şi condiţie
Sub aspectul asemănărilor, atât termenul cât şi condiţia sunt modalităţi ale
actului juridic, ambele fiind evenimente viitoare. Sub aspectul deosebirilor
evidenţiem următoarele:
- termenul este un eveniment sigur, cât priveşte realizarea lui, pe când condiţia
este nesigură ca realizare;
- termenul afectează executarea actului juridic, în timp ce condiţia afectează
însăşi existenţa acestuia;
- termenul produce efecte numai pentru viitor, pe când condiţia produce efecte
şi retroactive.
Comparaţie între condiţie şi sarcină
Sub aspectul asemănărilor, ambele sunt modalităţi ale actului juridic. Ele se
deosebesc din următoarele puncte de vedere:
- în timp ce condiţia poate afecta toate actele juridice, atât cele cu titlu oneros,
cât şi cele cu titlu gratuit, sarcina afectează numai actele cu titlu gratuit 
liberalităţile;
- condiţia afectează existenţa efectelor actului juridic, pe când sarcina afectează
numai eficacitatea actului;
- în timp ce condiţia operează de drept, sarcina presupune existenţa unei
hotărâri judecătoreşti care să dispună revocarea actului juridic pentru
neîndeplinirea ei.

- în timp ce condiţia operează de drept, sarcina presupune existenţa unei

hotărâri judecătoreşti care să dispună revocarea actului juridic pentru
neîndeplinirea ei.
3.4. Nulitatea actului juridic

3.4.1. Noţiunea şi funcţiile nulităţii
Deşi recent revizuită, legislaţia noastră civilă nu cuprinde o definiţie a nulităţii,

chiar dacă atât Codul civil, cât şi celelalte acte normative consacră prevederi
legale cu privire la nulitatea actului juridic civil.1 Faţă de această stare
legislativă, în literatura de specialitate s-au formulat mai multe definiţii ale
nulităţii actului juridic civil. Comun tuturor acestor definiţii este sublinierea că
nulitatea este o sancţiune a actului juridic civil ce intervine când se încalcă o
dispoziţie legală cu ocazia încheierii actului juridic. Aceeaşi concluzie reiese şi
din interpretarea art. 1246 C. civ.:
„Orice contract încheiat cu încălcarea condiţiilor cerute de lege pentru încheierea sa
valabilă este lovit de nulitate, dacă prin lege nu se prevede o altă sancţiune”.
Dintre definiţiile date, reţinem pe aceea potrivit căreia nulitatea este o

sancţiune de drept civil care lipseşte actul juridic civil de efectele ce contravin
normelor juridice civile edictate pentru încheierea sa valabilă. (Beleiu, 2003, p.
178)
Cu alte cuvinte, nulitatea este o sancţiune civilă îndreptată împotriva efectelor
actului juridic civil care contravin dispoziţiilor legale privind valabilitatea
actului cu ocazia încheierii sale.
Din această definiţie rezultă că nulitatea prezintă următoarele trăsături
caracteristice:
- este o sancţiune de drept civil;

- se aplică numai actelor juridice nu şi faptelor juridice, în sens restrâns;
- nulitatea lipseşte actul juridic de efectele care contravin normelor
juridice edictate pentru asigurarea încheierii sale valabile;
- intervine atunci când sunt încălcate dispoziţiile legale care
reglementează condiţiile de validitate ale actului juridic civil;
- conformitatea condiţiilor de validitate ale actului juridic civil cu
dispoziţiile legale încălcate se apreciază la momentul încheierii actului.
Privită din punct de vedere al finalităţii sale, nulitatea are de îndeplinit o

funcţie preventivă şi o funcţie sancţionatorie.
Funcţia preventivă constă în asigurarea încheierii actelor juridice în
conformitate cu legea. Ea exercită o influenţă inhibitorie asupra celor ce doresc
să încheie acte juridice, în sensul că nerespectarea condiţiilor de validitate, cu
1
Astfel, invocăm, un titlu de exemplu, prevederile art. 44, 66, 146, 196, 294, 293, 300, 305, 418, 480, 684, 775,
956, 991, 1015, 1033, 1238, 1242 etc. din Codul civil.
ocazia încheierii actului juridic, face ca actul să nu-şi producă efectele dorite de
părţi, ceea ce este de natură să producă prejudicii nu numai celor ce au încheiat
actul, ci şi terţilor. În acest fel se asigură respectarea legii civile şi apărarea
ordinii de drept.
Funcţia sancţionatorie intervine după încheierea actului juridic civil şi constă
în înlăturarea efectelor ce contravin dispoziţiilor legale ce au ca scop încheierea
valabilă a actului juridic civil.
3.4.2. Clasificarea nulităţilor actului juridic civil
Nulităţile se clasifică după mai multe criterii, dintre care, esenţiale ni se par a fi
următoarele:
A) În funcţie de natura interesului ocrotit − general sau individual − de către
dispoziţia legală încălcată cu ocazia încheierii actului juridic civil distingem,
nulitate absolută şi nulitate relativă;
B) În raport de întinderea efectelor sale, nulitatea este de două feluri: totală şi
parţială;
C) După modul de consacrare legislativă deosebim nulitatea expresă şi
nulitatea virtuală;
D) după felul condiţiei de validitate nesocotite cu ocazia încheierii actului
juridic civil nulitatea este de două feluri: nulitate de fond şi nulitate de formă.
A. Nulitatea absolută şi nulitatea relativă
Art. 1246 C. civ. prevede expres că nulitatea poate fi absolută sau relativă.
Art. 1.247. C. civ.: (1) “Este nul contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziţii legale
instituite pentru ocrotirea unui interes general.”
Nulitatea absolută este sancţiunea ce intervine în cazul nerespectării, la
încheierea unui act juridic civil, a unei norme juridice prin care se ocroteşte un
interes general, obştesc.
În reglementările actuale nulitatea absolută este desemnată prin termenii: act
nul, convenţie nulă, nul de plin drept sau nulitatea.
Art. 1.248 C. civ.: (1) “Contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziţii legale instituite
pentru ocrotirea unui interes particular este anulabil”.
Nulitatea relativă este sancţiunea ce intervine în cazul nerespectării, la
încheierea unui act juridic civil, a unei dispoziţii legale care ocroteşte un
interes particular, individual.
Din punct de vedere terminologic nulitatea relativă este desemnată în textele de
lege prin expresiile: actul este anulabil, actul poate fi anulat, acţiunea de
nulitate.
Nulitatea absolută intervine, în principal, în cazul nerespectării condiţiilor de
validitate ale actului juridic civil:
„Contractul este lovit de nulitate absolută în cazurile anume prevăzute de lege, precum şi
atunci când rezultă neîndoielnic din lege că interesul ocrotit este unul general” (art. 1.250).
Într-adevăr, sunt cauze de nulitate absolută următoarele:

Reţine - încălcarea dispoziţiilor legale privind capacitatea de a încheia actul juridic

cauzele de civil (lipsa capacităţii de folosinţă, existenţa unor interdicţii legale pentru
nulitate anumite persoane în vederea ocrotirii unui interes obştesc, nerespectarea
absolută! principiului specialităţii capacităţii de folosinţă de către persoanele juridice);
- când obiectul a lipsit ori este ilicit sau imoral;
- când lipseşte cauza sau este ilicită ori imorală;
- când n-a fost respectată forma cerută ad validitatem;
- când actul juridic a fost încheiat în frauda legii;
- când lipseşte autorizaţia administrativă sau aceasta nu este valabilă;
- când prin actul juridic încheiat se nesocotesc dispoziţiile imperative ale
legii civile, ordinea publică şi bunele moravuri.
Cauzele de nulitate relativă sunt prevăzute în art. 1251C. civ.:

“Contractul este lovit de nulitate relativă când au fost nesocotite dispoziţiile legale privitoare la
capacitatea de exerciţiu, când consimţământul uneia dintre părţi a fost viciat, precum şi în alte
cazuri anume prevăzute de lege”.
De asemenea, legea nouă instituie şi o prezumţie de nulitate relativă atunci când:
natura nulităţii nu este determinată ori nu reiese în chip neîndoielnic din lege,
contractual fiind anulabil (art. 1252 C. civ.)
- când consimţământul este viciat prin eroare, dol, violenţă sau leziune;
- când lipsa consimţământului se datorează lipsei de discernământ;
- nerespectarea dispoziţiilor legale privind capacitatea de exerciţiu (acte
încheiate de persoane lipsite de capacitatea de exerciţiu, acte încheiate
Reţine
cauzele de
fără încuviinţarea autorităţii tutelare, acte încheiate de minorii cu
nulitate
capacitate de exerciţiu restrânsă, fără încuviinţarea prealabilă, prin care
relativă! li s-a pricinuit o leziune);
- în toate cazurile în care actul a fost încheiat cu nesocotirea unei
interdicţii legale ce urmăreşte ocrotirea unui interes individual.
În ceea ce priveşte regimul juridic al nulităţilor absolute şi relative, adică al
regulilor care guvernează nulitatea absolută şi pe cea relativă deosebim:
a) reguli privind persoanele care pot invoca nulitatea;
b) reguli privind prescrierea dreptului la acţiune;
c) reguli referitoare la posibilitatea părţilor de acoperire a nulităţii prin
confirmarea actului juridic civil.
În funcţie de aceste reguli regimul juridic al nulităţii absolute se caracterizează
prin următoarele:
a) Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană care are interes, pe
cale de acţiune sau pe cale de excepţie.
Aceste persoane pot fi părţile actului juridic civil, avânzii−cauză ai părţilor,
procurorul şi chiar instanţa de judecată din oficiu. Terţii, care sunt străini de
actul juridic pot invoca nulitatea absolută a actului juridic civil numai dacă
acesta le este opozabil, situaţie în care ei pot justifica un interes ocrotit de lege.
Art. 1247 (3) C. civ. prevede că instanţa trebuie să invoce din oficiu nulitatea
absolută.

b) Nulitatea absolută poate fi invocată, oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe

cale de excepţie, acţiunea în declararea nulităţii absolute fiind
imprescriptibilă.
Această regulă este prevăzută expres de dispoziţiile art. 1247 (2) şi ale art.
2502 C. civ., potrivit cărora:
„Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată fie pe cale de acţiune, fie
pe cale de excepţie”. şi „acţiunea în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic este
imprescriptibilă”.
c) Nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmarea actului juridic
civil, decât în cazurile prevăzute de lege [art. 1247 (4)C. civ.].
Inadmisibilitatea confirmării actului juridic civil lovit de nulitate absolută este
determinată de nevoia asigurării finalităţii normei încălcate, adică aceea de
ocrotire a interesului general. Această regulă este consecinţa primelor două, pe
care le-am enunţat, care practic ar fi anihilate dacă s-ar renunţa valabil la
dreptul de a invoca nulitatea absolută.
Inadmisibilitatea confirmării actului juridic civil lovit de nulitatea absolută nu
se confundă cu refacerea sa ulterioară cu respectarea condiţiilor de validitate a
actului prevăzute de lege, cum ar fi, de pildă, obţinerea autorizaţiei
administrative înainte de anulare.
Regimul juridic al nulităţii relative este cârmuit de următoarele reguli:
a) Nulitatea relativă poate fi invocată numai de persoana în interesul căreia a
fost edictată norma juridică încălcată cu ocazia încheierii actului juridic civil.
[art. 1248(2) C. civ.]
Va putea, aşadar, invoca nulitatea relativă partea lipsită sau restrânsă în
capacitatea de exerciţiu, partea al cărei consimţământ a fost viciat, precum şi
partea al cărei interes a fost ocrotit prin norma juridică încălcată cu ocazia
încheierii actului juridic civil (cel lipsit de discernământ, titularul dreptului de
preemţiune etc.). Nulitatea relativă va putea fi invocată personal de cel
interesat dacă are capacitatea necesară, dar şi de reprezentantul legal al celor
lipsiţi de capacitatea de exerciţiu. De asemenea, conform art. art. 1248(2) C.
civ., nulitatea relativă nu poate fi invocată din oficiu de instanţa judecătorească.
b) Nulitatea relativă poate fi invocată numai în cadrul termenelor de
prescripţie prevăzute de lege.
În literatura juridică nu există o unitate de vederi cu privire la faptul dacă
nulitatea relativă este prescriptibilă atât pe cale de acţiune, cât şi pe cale de
excepţie. Astfel, unii autori consideră că nulitatea relativă se prescrie în
termenele generale de prescripţie prevăzute de lege numai pe cale de acţiune şi
este imprescriptibilă pe cale de excepţie.
Dimpotrivă, marea majoritate a autorilor care s-au referit la această problemă
consideră că nulitatea relativă se prescrie, atât pe cale de acţiune, cât şi pe cale
de excepţie, opinie la care ne raliem, în principal, pentru următoarele
argumente invocate: indiferent că se invocă pe cale de acţiune sau de excepţie
nulitatea relativă ocroteşte un interes individual, aşa încât soluţia de ordin
procedural de invocare trebuie să fie aceiaşi; numai în acest fel îşi găseşte
finalitate prescripţia extinctivă de a asigura certitudine raporturilor juridice
civile; dispoziţiile imperative privind prescripţia extinctivă ar fi lăsate la

aprecierea părţilor actului juridic şi expirarea termenului de prescripţie
extinctivă ar lăsa să se presupună voinţa tacită de confirmare a actului juridic
civil lovit de nulitate relativă (Boroi, 2008, p. 320).
c) Nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare expresă ori tacită.
Întrucât prin nulitatea relativă se ocrotesc interese individuale este normal ca
persoana interesată să poată renunţa, în mod valabil, la dreptul de a invoca
nulitatea relativă. Confirmarea constituie, aşadar, un act juridic unilateral prin
care o persoană renunţă la dreptul de a invoca nulitatea relativă.
Conform art. 1262 C. civ. (1) “Confirmarea unui contract anulabil rezultă din
voinţa, expresă sau tacită, de a renunţa la dreptul de a invoca nulitatea”.
Aşadar, confirmarea poate fi expresă şi tacită. Actualul Cod civil prezintă
condiţiile confirmării exprese sau tacite, astfel:
Art. 1.263. – (1) Un contract anulabil poate fi confirmat dacă în momentul confirmării
condiţiile sale de validitate sunt întrunite. (2) Persoana care poate invoca nulitatea poate
confirma contractul numai cunoscând cauza de nulitate şi, în caz de violenţă, numai după
încetarea acesteia. (3) Persoana chemată de lege să încuviinţeze actele minorului poate, în
numele şi în interesul acestuia, cere anularea contractului făcut fără încuviinţarea sa ori să
confirme contractul atunci când această încuviinţare era suficientă pentru încheierea
valabilă a acestuia. (4) Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător şi în cazul
actelor încheiate fără autorizarea instanţei tutelare. (5) În lipsa confirmării exprese, este
suficient ca obligaţia să fie executată în mod voluntar la data la care ea putea fi valabil
confirmată de către partea interesată. (6) Cel care trebuie să confirme poate să fie pus în
întârziere printr-o notificare prin care partea interesată să-i solicite fie să confirme
contractual anulabil, fie să exercite acţiunea în anulare, în termen de 6 luni de la notificare,
sub sancţiunea decăderii din dreptul de a cere anularea contractului.1
Pentru a fi valabilă confirmarea trebuie, aşadar să fie făcută de cel ce poate
invoca nulitatea; din cuprinsul actului să se desprindă intenţia de a acoperi
nulitatea şi să provină după încetarea incapacităţii ori după încetarea sau
descoperirea viciului de consimţământ. Confirmarea tacită rezultă din
executarea actului juridic civil lovit de nulitate relativă.
Faţă de cele învederate pot fi formulate, în mod sintetic, următoarele deosebiri
de regim juridic între nulitatea absolută şi cea relativă:
a) nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată şi chiar din
oficiu, în timp ce nulitatea relativă poate fi invocată de persoana al cărei interes
prevăzut de norma juridică încălcată a fost nesocotit la încheierea actului
juridic civil;
b) nulitatea absolută este imprescriptibilă, pe când cea relativă se prescrie în
termenele generale de prescripţie extinctivă;
1
Vechea reglementare prevedea că confirmarea expresă trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute de art.
1190 C. civ. potrivit căruia: „Actul de confirmare sau ratificarea unei obligaţii, în contra căreia legea admite
acţiunea în nulitate, nu este valabil, decât atunci, când cuprinde obiectul, cauza şi natura obligaţiei, şi când face
menţiune de motivul acţiunii în nulitate, precum şi despre intenţia de a repara viciul pe care se întemeia acea
acţiune”.
c) nulitatea absolută nu poate fi acoperită în principiu, prin confirmare, în timp

ce nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare.
Sarcina de lucru 10
Care sunt principalele diferenţe dintre nulitatea absolută şi nulitatea relativă?
B. Nulitatea totală şi parţială

Art. 1.255. – (1) “Clauzele contrare legii, ordinii publice sau bunelor moravuri şi care nu
sunt considerate nescrise, atrag nulitatea contractului în întregul său numai dacă sunt, prin
natura lor, esenţiale sau dacă, în lipsa acestora, contractual nu s-ar fi încheiat. (2) În cazul în
care contractul este menţinut în parte, clauzele nule sunt înlocuite de drept cu dispoziţiile
legale aplicabile. (3) Dispoziţiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător şi clauzelor care
contravin unor dispoziţii legale imperative şi sunt considerate de lege nescrise.”
Aşadar, deosebim din dispoziţiile art. de mai sus că nulitatea este totală când
desfiinţează în întregime actul juridic lipsindu-l de toate efectele sale. Nulitatea
parţială este acea nulitate care desfiinţează numai o parte dintre efectele
actului juridic.
Cu alte cuvinte, în cazul nulităţii parţiale se vor desfiinţa efectele numai cu
privire la anumite clauze, celelalte efecte ale actului juridic ce nu contravin
legii se vor menţine.
În dreptul nostru regula este nulitatea parţială, iar nulitatea totală excepţia
(Beleiu, 2003, p. 379). Lipsa capacităţii de exerciţiu, viciile de consimţământ
ca şi neregularităţile privitoare la formă, ad validitatem, sunt cele mai frecvente
cauze de nulitate totală.
C. Nulitatea expresă şi nulitatea virtuală
Nulitatea expresă (textuală sau explicită) este acea nulitate care este prevăzută,
ca atare, într-un text de lege. Astfel, spre exemplu, în art. 295 alin. 2 din Codul
Civil se prevede în mod expres că orice căsătorie încheiată în alte scopuri decât
acela de a întemeia o familie este lovită de nulitate absolută.
Nulitatea virtuală (implicită ori tacită) este acea nulitate care nu este expres
prevăzută de lege, dar care rezultă în mod neîndoielnic din modul în care sunt
reglementate unele condiţii de validitate ale actului juridic civil. Marea
majoritate a reglementărilor cuprinse de legislaţia civilă fac referire la nulitatea
virtuală. Actualul Cod civil defineşte în art. 1253 nulitatea virtuală:
“în afara cazurilor în care legea prevede sancţiunea nulităţii, contractul se desfiinţează şi
atunci când sancţiunea nulităţii absolute sau, după caz, relative trebuie aplicată pentru ca
scopul dispoziţiei legale încălcate să fie atins.”

De regulă, astfel de nulităţi sunt desemnate prin expresiile „este oprit”, „nu se
poate”, „se admite numai dacă” etc.
D. Nulitatea de fond şi nulitatea de formă
Nulitatea de fond este acea nulitate care intervine în cazul lipsei ori
nevalabilităţii unei condiţii de fond a actului juridic civil, altele decât forma.
Această categorie de nulitate este prevăzută, spre exemplu, în art. 1238 (2) C.
civ. şi priveşte actele juridice civile întemeiate pe o cauză falsă sau ilicită.
Nulitatea de formă este acea nulitate care intervine în cazul nerespectării
formei ad validitatem cu ocazia încheierii actului juridic civil. Această nulitate
este prevăzută spre exemplu, în art. 1041 C. civ. ce prevede nulitatea absolută
atestamentului olograf în lipsa respectării condiţiilor de formă cerute de lege.
3.4.3. Delimitarea nulităţii de alte sancţiuni de drept civil
Nulitatea şi rezoluţiunea
Rezoluţiunea este o sancţiune care constă în desfiinţarea retroactivă a unui
contract sinalagmatic, cu executare dintr-o dată, pentru neexecutarea din culpă
a obligaţiilor de către una din părţi.
Între nulitate şi rezoluţiune există următoarele asemănări:
- ambele sunt cauze care atrag ineficacitatea actului juridic civil;
- atât rezoluţiunea, cât şi nulitatea produc efecte retroactiv;
- ambele operează în urma şi în baza unei hotărâri judecătoreşti.
Între ele există şi următoarele deosebiri mai importante:
- nulitatea presupune un act juridic civil încheiat cu nerespectarea condiţiilor de
validitate, pe când rezoluţiunea presupune un act juridic valabil încheiat;
- nulitatea se aplică tuturor actelor juridice, în timp ce rezoluţiunea se aplică
numai contractelor sinalagmatice, cu executare dintr-o dată;
- în timp ce cauza de nulitate este concomitentă încheierii actului juridic civil,
rezoluţiunea provine din cauze ulterioare încheierii actului şi constă din
neexecutarea culpabilă a contractului de către una din părţi.
Nulitatea şi rezilierea
Rezilierea este sancţiunea civilă care constă în încetarea efectelor unui contract
sinalagmatic cu executare succesivă, pentru viitor, din cauza neexecutării din
culpă a contractului de către una din părţi. Între nulitate şi reziliere există
aceleaşi asemănări şi deosebiri ca între nulitate şi rezoluţiune cu singura
deosebire că rezilierea produce efecte numai pentru viitor.
Nulitatea şi revocarea
Revocarea este o sancţiune civilă care constă în înlăturarea efectelor actului
juridic civil fie datorită ingratitudinii gratificatului, fie datorită neexecutării din
culpă a sarcinii donaţiei sau legatului.
Din punct de vedere al asemănărilor, ambele sancţiuni constituie cauze de
ineficacitate a actului juridic civil.
Între ele există şi următoarele deosebiri:

- revocarea priveşte un act valabil încheiat, pe când nulitatea presupune un act
ce a fost încheiat cu nerespectarea unei condiţii de validitate;
- în timp ce cauza nulităţii este contemporană încheierii actului juridic,
revocarea se întemeiază pe cauze posterioare încheierii actului juridic civil;
- nulitatea se aplică tuturor actelor juridice, pe când revocarea se aplică, de
regulă liberalităţilor.
Nulitatea şi inopozabilitatea
Inopozabilitatea este sancţiunea care se aplică în cazul nesocotirii unor cerinţe
de publicitate faţă de terţi a actului juridic civil.
Principalele deosebiri dintre nulitate şi opozabilitate sunt următoarele:
- nulitatea presupune un act juridic civil nevalabil, în timp ce opozabilitatea
priveşte un act juridic valabil încheiat;
- pe când nulitatea se aplică tuturor actelor juridice, opozabilitatea are ca obiect
numai actele juridice pentru care legea impunea publicitatea;
- cauzele de nulitate există în momentul încheierii actului juridic civil, pe când
inopozabilitatea provine din neîndeplinirea unor formalităţi ulterioare încheierii
actului juridic;
- prin efectele ei nulitatea priveşte raporturile dintre părţi în timp ce
inopozabilitatea priveşte raporturile dintre părţi, pe de o parte, şi terţi, pe de
altă parte.
Nulitatea şi caducitatea
Caducitatea este o cauză de ineficacitate a actului juridic civil determinată de
intervenirea unui eveniment viitor încheierii actului, împrejurare ce se produce
independent de voinţa autorului actului.
Astfel, legatul cuprins într-un testament valabil devine caduc dacă legatarul
predecedează testatorului, dacă legatarul renunţă la succesiune sau dacă bunul
ce formează obiectul legatului piere; oferta devine caducă dacă înainte de
acceptarea ei ofertantul moare sau devine incapabil.
Între nulitate şi caducitate există următoarele deosebiri: nulitatea presupune un
act nevalabil, pe când caducitatea presupune un act valabil încheiat; dacă
nulitatea produce efecte retroactive, caducitatea produce efecte numai pentru
viitor; în timp de cauzele de nulitate sunt concomitente încheierii actului juridic
civil, caducitatea provine din cauze ulterioare încheierii actului juridic, fiind
străine de voinţa autorului actului.

Sarcina de lucru 11
Produce efecte pentru viitor: nulitatea relativă, cea absolută, caducitatea,
rezilierea sau revocarea? Argumentează!
Rezumat
Prin actul juridic civil se înţelege, în opinia noastră, „manifestarea de voinţă
făcută cu intenţia de a naşte, modifica, transmite sau stinge un raport juridic
civil concret.” Într-un prim sens, actul juridic desemnează însăşi manifestarea
de voinţă în scopul de a produce efecte juridice, adică însăşi operaţia juridică
ce se încheie (negotium). În cel de al doilea sens, actul juridic desemnează
înscrisul constatator al operaţiunii juridice (instrumentum) făcute de părţi în
vederea procurării unui mijloc de probă într-un eventual litigiu. Prin condiţiile
de validitate ale actului juridic trebuie să se înţeleagă toate cerinţele sau
elementele prevăzute de lege sau stabilite de părţi pentru validitatea actului
juridic civil. Condiţiile de fond esenţiale pentru validitatea actului juridic sunt:
capacitatea de a contracta; consimţământul părţilor; un obiect determinat şi
licit; o cauză licită şi morală. Prin forma actului juridic civil, în sens restrâns,
se înţelege modalitatea de exteriorizare a manifestării de voinţă făcută cu
intenţia de a crea, modifica sau a stinge un raport juridic civil concret. Acest
înţeles este cârmuit de principiul consensualismului. Ca o derogare de la
principiul consensualismului actelor juridice civile, în funcţie de consecinţele
juridice ale nerespectării formei se disting trei condiţii de formă. Prin
modalitatea actului juridic civil se înţelege o împrejurare viitoare stabilită de
părţi prin voinţa lor, de lege ori de instanţa judecătorească ce are influenţă
asupra efectelor pe care le produce sau trebuie să le producă un asemenea act.
Modalităţile actului juridic civil sunt termenul, condiţia şi sarcina. Nulitatea
este o sancţiune de drept civil care lipseşte actul juridic civil de efectele ce
contravin normelor juridice civile edictate pentru încheierea sa valabilă.
Nulitatea are de îndeplinit o funcţie preventivă şi o funcţie sancţionatorie.

Principiile efectelor nulității
Principiile efectelor nulității sunt:
1. Retroactivitatea nulității
2. Restabilirea situației anterioare- restitutio in
integrum
3. Anularea nu numai a actului inițial ci și a
actului subsecvent – resoluo jure dantis,
resolvitur jus accipiens
Principiul retroactivității efectelor nulității
actului juridic civil
Consfințește regula potrivit căreia nulitatea nu produce

efecte numai pentru viitor (ex nunc), ci și pentru trecut
(ex tunc).
Art. 1.254. din Codul civil
„(1) Contractul lovit de nulitate este considerat
a nu fi fost niciodată încheiat.
(2) Chiar şi în cazul în care contractul este cu
executare succesivă, fiecare parte trebuie să
restituie celeilalte, în natură sau prin
echivalent, prestaţiile primite, potrivit
dispoziţiilor art.1.639-1.647”.
Restabilirea situației anterioare- restitutio in
integrum
reprezintă regula de drept potrivit căreia tot ce s-a

executat în baza unui act anulat trebuie restituit
Restututio in integrum ( ca și retroactivitatea ) privește

efectele nulității actului juridic inter partes și nu față de terți.
Excepții de la principiul restitutio in integrum
- Una dintre excepții este prevăzută de art. 1647

din Codul civil:
„ (1) Persoana care nu are capacitate de exerciţiu
deplină nu este ţinută la restituirea prestaţiilor
decât în limita îmbogăţirii sale, apreciată la data
cererii de restituire. Sarcina probei acestei
îmbogăţiri incumbă celui care solicită restituirea.
(2) Ea poate fi ţinută la restituirea integrală atunci
când, cu intenţie sau din culpă gravă, a făcut ca
restituirea să fie imposibilă”.
- O altă excepție este prevăzută de art. 1641 din Codul
Civil:
„ (1) Dacă bunul a pierit în întregime sau a fost înstrăinat, iar
cel obligat la restituire este de bună-credinţă ori a primit
bunul în temeiul unui act desfiinţat cu efect retroactiv, fără
culpa sa, acesta trebuie să restituie valoarea cea mai mică
dintre cele pe care bunul le-a avut la data primirii, a pieirii
sau, după caz, a înstrăinării.
(2) Cel obligat la restituire este liberat dacă bunul piere fără
culpa sa. În acest caz, el este ţinut să cedeze creditorului
indemnizaţiile de asigurare primite sau, după caz, dreptul de
a primi aceste indemnizaţii.
(3) Debitorul restituirii nu este obligat să achite
contravaloarea folosinţei bunului decât atunci când această
folosinţă era obiectul principal al prestaţiei ori când, prin
natura sa, bunul era susceptibil de deteriorare rapidă”.
Anularea nu numai a actului inițial ci și a actului
subsecvent – resoluo jure dantis, resolvitur jus accipiens
privește efectele față de terți
În practică acest principiu se aplică unor situații specifice

precum:
- în cazul actelor autorizate, la anularea actului civil care se

întemeia pe acea autorizație
- În cazul a două acte (unul principal și unul accesoriu) când
anularea actului principal atrage și anularea actului accesoriu
4. PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ
4.1. Noţiunea şi efectul prescripţiei extinctive
4.2. Domeniul prescripţiei extinctive
4.3. Termenele de prescripţie extinctivă
4.4. Începutul cursului prescripţiei extinctive
4.5 Suspendarea prescripţiei extinctive
4.6. Întreruperea prescripţie extinctive
4.7. Repunerea în termenul de prescripţie extinctivă
4.8. Împlinirea (calculul) prescripţiei extinctive
Rezumat
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare
Lucrare de verificare
 să identifici aspectele conceptuale ale prescripţiei extinctive;

 să descrii specificul suspendării, întreruperii şi repunerii în
termenul de prescripţie extinctivă;
 să precizezi modalitatea de calcul al începutului cursului
prescripţiei, precum şi momentul împlinirii acestui termen.

Andy Puşcă Prescripţia extinctivă
4.1. Noţiunea şi efectul prescripţiei extinctive

4.1.1. Noţiunea, reglementarea şi natura juridică a prescripţiei extinctive
Prescripţia extinctivă poate fi definită ca fiind stingerea dreptului la acţiune în

sens material, neexercitat în termenul prevăzut de lege. (Beleiu, 2000, p. 197)
Codul civil intrat în vigoare la 1 octombrie 20111 prevede în art 2.500 dispune
că:
„(1) Dreptul material la acțiune, denumit în continuare drept la acțiune, se stinge prin
prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege.
(2) În sensul prezentului titlu, prin drept la acțiune se înțelege dreptul de a constrânge o
persoană, cu ajutorul forței publice, să execute o anumită prestație, să respecte o anumită
situație juridică sau să suporte orice altă sancțiune civilă, dupa caz”.
În accepţiunea acestui text de lege, prescripţia extinctivă este pierderea
dreptului de a obţine o hotărâre judecătorească, în temeiul căreia să se poată
proceda la executarea silită a obligaţiilor corespunzătoare unui drept subiectiv,
în urma neexercitării acţiunii în justiţie, într-un anumit timp, prevăzut de lege,
denumit termen de prescripţie. Esenţa prescripţiei extinctive constă, aşadar, în
limitarea, în timp, a posibilităţilor de apărare a drepturilor subiective pe calea
constrângerii de stat.
Prescripția extinctivă este reglementată în articolele 2.500-2.544, care
constituie dreptul comun în materie.
Alte acte normative care reglementează prescripţia extinctivă sunt, cu titlu
exemplificativ, Codul civil, Legea nr. 554/2004 a contenciosului
administrativ, cu modificările sale2, Legea nr. 31 din 16 noiembrie 1990
privind societăţile comerciale cu modificările suferite, Legea nr. 7 din 13
martie 1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare cu modificările sale,
Legea nr. 86 din 10 aprilie 2006 privind Codul vamal al României,
modificată. În ceea ce priveşte natura juridică a prescripţiei extinctive,
prescripţia extinctivă e cunoscută de toate ramurile de drept şi se înfăţişează ca
o instituţie juridică având un caracter complex. De aceea, natura sa juridică
urmează a fi stabilită în cadrul fiecărei ramuri de drept. (Beleiu & Grama,
1989, pg. 113-119)
4.1.2. Rolul şi funcţiile prescripţiei extinctive

Instituţia prescripţiei extinctive, deşi aparent destul de aspră cu titularii
drepturilor subiective, lipsindu-i de ocrotirea firească a legii, totuşi ea este pe
deplin justificată prin rolul şi funcţiile pe care le îndeplineşte în cadrul
1
Până la intrarea în vigoare a Codului civil dreptul comun în această materie îl constituia Decretul nr. 1671958 privitor la
prescripţia extinctivă, în prezent abrogat.1 Nici Decretul nr. 1671958 şi nici alte acte normative ce cuprindeau reglementări
legale referitoare la prescripţia extinctivă nu defineau această instituţie juridică. Cu toate acestea, în literatura de specialitate,
în definirea prescripţiei extinctive se aveau în vedere dispoziţiile art.1 alin. 1 din Decretul nr. 1671958, potrivit cu care:
„Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de
lege.”
2
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1154 din 7 decembrie 2004.
dreptului civil.1 Prescripţia extinctivă îndeplineşte, în primul rând, o funcţie

mobilizatoare, în sensul că nu numai că-i îndeamnă, dar îi şi obligă pe cei
îndreptăţiţi să-şi apere în termene scurte, drepturile recunoscute de lege.
Pasivitatea creditorului este sancţionată prin lipsirea acestuia de posibilitatea
valorificării dreptului său subiectiv pe calea constrângerii de stat, dacă o astfel
de valorificare nu s-a făcut în termenele stabilite de lege. În acest fel se înlătură
posibilitatea de a fi aduse pe rolul instanţelor de judecată litigii de la a căror
naştere a trecut multă vreme, ceea ce face aproape imposibilă dovada
drepturilor pretinse sau contestate, datorită dispariţiei probelor.
Prescripţia înlătură dificultăţile de probă inerente trecerii unei perioade
îndelungate de timp de neexecutare a dreptului de creanţă. Prescripţia
extinctivă are menirea de a asigura certitudine şi siguranţă raporturilor juridice
civile, având un rol deosebit în limpezirea relaţiilor sociale şi buna desfăşurare
a circuitului civil.
În raporturile dintre persoanele juridice - agenţi economici - executarea
drepturilor de creanţă în termenele de prescripţie stabilite de lege are
consecinţe economice deosebite în ce priveşte întărirea disciplinei financiare,
accelerarea vitezei de rotaţie a mijloacelor circulante şi reducerea cheltuielilor
neproductive.
4.1.3. Delimitarea prescripţiei extinctive
Prescripţia extinctivă trebuie delimitată de prescripţia achizitivă (uzucapiunea),
de decădere şi de termenul extinctiv.
a) Prescripţia extinctivă şi prescripţia achizitivă (uzucapiunea)
Principalele asemănări dintre prescripţia extinctivă şi cea achizitivă sunt
următoarele: sunt sancţiuni de drept pentru titularii drepturilor subiective civile
inactivi; sunt concepte sau instituţii de drept civil; presupun termene.
Atât prescripția extinctivă (art. 2500-2544) cât și cea achizitivă (art.928-940)
sunt reglementate de Codul civil în vigoare.
În ceea ce priveşte deosebirile pot fi enumerate următoarele: termenele de
prescripţie extinctivă sunt mai scurte şi mai numeroase, în timp ce termenele
pentru prescripţia achizitivă sunt mai lungi şi mai puţine; prescripţia extinctivă
stinge dreptul la acţiune (în sens material), iar prescripţia achizitivă conduce la
dobândirea unui drept real principal; fiecare prescripţie are reguli proprii de
suspendare şi întrerupere, iar „repunerea în termen” este aplicabilă numai
prescripţiei extinctive.
b) Prescripţia extinctivă şi decăderea
Decăderea este acea sancţiune de drept civil care constă în stingerea dreptului
subiectiv civil care nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege.
1
În legătură cu aceasta, în literatura de specialitate, se arată că după ce este „calificată, în mod inspirat, cu termenii de patroni
ai genului uman, prescripţia ar trebui să fie, la cea dintâi privire, o instituţie odioasă şi reprobabilă, în măsura în care, prin
efectul ei, o uzurpare se poate transforma în cel mai puternic dintre drepturi - proprietatea - prin simplul fapt al trecerii
timpului (uzucapiunea) şi tot prin ea se poate pierde un drept de creanţă, dobândit pe calea celor mai corecte mijloace” se
adaugă că „O pluralitate de raţiuni justifică existenţa prescripţiei extinctive prin funcţiunile pe care ea le îndeplineşte.”
Asemănările dintre prescripţia extinctivă şi decădere sunt următoarele: sunt

sancţiuni de drept civil; au efect extinctive; presupun termene.
Deosebirile mai importante sunt: prescripţia extinctivă stinge dreptul la acţiune
în sens material, în timp ce decăderea stinge însuşi dreptul subiectiv civil;
termenele de prescripţie extinctivă sunt mai numeroase şi mai lungi, iar
termenele de decădere sunt mai puţine şi mai scurte; suspendarea, întreruperea
şi repunerea în termen sunt schimbări proprii termenului de prescripţie,
termenul de decădere nefiind susceptibil de suspendare, întrerupere şi repunere
în termen.
c) Delimitarea prescripţiei extinctive faţă de termenul extinctiv
Asemănările dintre prescripţia extinctivă şi modalitatea actului juridic care este
termenul sunt următoarele: presupun efectul extinctiv; sunt concepte de drept
civil. Deosebirile dintre ele sunt, în principal, următoarele: termenele de
prescripţie pot fi numai legale, în timp ce termenele extinctive pot fi, după caz,
convenţionale, legale sau jurisdicţionale; prescripţia extinctivă este atât un mod
de transformare a conţinutului raportului juridic civil obligaţional, cât şi o
sancţiune, iar termenul extinctiv e o modalitate a actului juridic civil;
suspendarea, întreruperea şi repunerea în termen sunt schimbări proprii
termenului de prescripţie; prescripţia extinctivă stinge dreptul la acţiune, iar
termenul extinctiv stinge dreptul subiectiv civil şi obligaţia civilă corelativă.
4.1.4. Efectul prescripţiei extinctive

În doctrină nu există un punct de vedere unitar în legătură cu soluţionarea
problemei de a şti ce se stinge prin prescripţia extinctivă. Astfel, într-o primă
opinie, rămasă izolată, se susţine că prin prescripţie se stinge însuşi dreptul
subiectiv civil şi obligaţia civilă corelativă, deoarece este de neconceput
supravieţuirea dreptului subiectiv fără posibilitatea ocrotirii lui pe calea
constrângerii de stat.
Într-o altă opinie, susţinută de marea majoritate a autorilor care s-au referit la
această problemă, opinie pe care o considerăm ca fiind cea justă, se arată că
prin prescripţia extinctivă se stinge numai dreptul la acţiune în sens material,
nu şi dreptul subiectiv. Argumentarea acestei opinii se întemeiază, în principal,
pe dispoziţiile Codului civil în vigoare care în art. 2500 reglementând obiectul
prescriptiei extinctive, dispune:
„(1) Dreptul material la acțiune, denumit în continuare drept la acțiune, se stinge prin
prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege.
(2) În sensul prezentului titlu, prin drept la acțiune se înțelege dreptul de a constrânge o
persoană, cu ajutorul forței publice, să execute o anumită prestație, să respecte o anumită
situație juridică sau să suporte orice altă sancțiune civilă, după caz”.
La acest argument de interpretare gramaticală mai poate fi adăugat un
argument de interpretare logică, per a contrario, în sensul că folosindu-se
expresia de drept la acţiune, se exclude posibilitatea referirii la dreptul
subiectiv.

De asemenea, un argument de interpretare logică a art. 25221 din Codul civil

privind repunerea în termen conduce la aceeaşi concluzie. Într-adevăr, dacă
prin împlinirea termenului de prescripţie s-ar stinge însuşi dreptul subiectiv,
repunerea în termenul de prescripţie nu s-ar mai justifica.
La acestea se mai adaugă argumentul rezultând din interpretarea gramaticală a
dispoziţiilor art. 2506 alin. 3 din Codul civil potrivit cărora
„ (3) Cel care a executat de bunăvoie obligația după ce termenul de prescripție s-a împlinit nu
are dreptul să ceară restituirea prestației, chiar dacă la data executării nu știa că termenul
prescripției era împlinit.”
Astfel, textul de lege foloseşte expresia dreptul la acţiune, nu şi pe aceea de
drept subiectiv, iar faptul că se recunoaşte valabilitatea plăţii făcute după
împlinirea termenului de prescripţie, conduce la concluzia că prescripţia
extinctivă stinge numai dreptul la acţiune în sens material.
Din concluzia potrivit căreia prin prescripţia extinctivă se stinge numai dreptul
la acţiune în sens material se desprind următoarele două consecinţe juridice:
a) supravieţuirea dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei civile corelative după
stingerea dreptului la acţiune în sens material;
b) imprescriptibilitatea dreptului la acţiune în sens procesual, adică a
posibilităţii de a sesiza instanţa de judecată.
Efectul prescripţiei extinctive este guvernat de două principii (Beleiu, 2006, p.
254), dintre care primul este prevăzut de art. 2503 alin. 1 din Codul civil
potrivit căruia:
„ (1) Odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal, se stinge și dreptul la
acțiune privind drepturile accesorii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel.”
Această prevedere legală constituie, în esenţă, o aplicaţie a principiului
accesorium sequitur principale. Cel de al doilea principiu este înscris în alin
(2) al art. 2503 din Codul civil care prevede că:
„ (2) În cazul în care un debitor este obligat la prestații succesive, dreptul la acțiune cu
privire la fiecare dintre aceste prestații se stinge printr-o prescripție deosebită, chiar dacă
debitorul continuă sa execute una sau alta dintre prestațiile datorate.”
Acest principiu se aplică indiferent de izvorul obligaţiei ori de câte ori
debitorul este obligat la prestaţii succesive (chirii2, dobânzi3, rate de rentă
viageră etc.).
1
(1) Cel care, din motive temeinice, nu și-a exercitat în termen dreptul la acțiune supus prescripției poate cere
organului de jurisdicție competent repunerea în termen și judecarea cauzei.
(2) Repunerea în termen nu poate fi dispusă decât dacă partea și-a exercitat dreptul la acțiune îinainte de
împlinirea unui termen de 30 de zile, socotit din ziua în care a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea
motivelor care au justificat depășirea termenului de prescripție”.
2
Trib. Supr. Secţ. civ. dec. nr. 1889/1977 în C.D. 1977, p. 52.
3
Trib. Supr. Secţ. civ. dec. nr. 1336/1981 în C.D. 1981, p. 121.
Sarcina de lucru 1
Realizează o comparaţie între prescripţia extinctivă şi prescripţia
achizitivă folosindu-vă de prevederile Vechiului Cod Civil și de
cele ale Codului Civil intrat în vigoare la 01.10.2011.
4.2. Domeniul prescripţiei extinctive

4.2.1. Noţiunea şi criteriile de determinare a domeniului prescripţiei extinctive
Prin domeniul prescripţiei extinctive se înţelege sfera drepturilor subiective

civile ale căror acţiuni cad sub incidenţa normelor ce reglementează instituţia
prescripţiei extinctive (Boroi & Stănciulescu, Drept civil, 2006, p. 137).
Deosebirea drepturilor subiective civile ale căror drepturi la acţiune sunt
supuse prescripţiei extinctive, de drepturile subiective civile ale căror drepturi
la acţiune nu sunt supuse prescripţiei extinctive se face în funcţie de două
criterii. (Beleiu, 2006, p. 208)
Primul dintre aceste criterii priveşte natura drepturilor civile şi este prevăzut de
art. 2501 din Codul Civil care dispune că:
„(1) Drepturile la acțiune având un obiect patrimonial sunt supuse prescripției extinctive,
afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel.
(2) De asemenea, în cazurile anume prevăzute de lege, sunt supuse prescripției extinctive și
alte drepturi la acțiune, indiferent de obiectul lor”.
Aceasta înseamnă că prescripţia extinctivă are ca domeniu (numit în doctrină şi
domeniu de aplicare) numai drepturile la acţiune care au un obiect patrimonial,
nefiind supuse prescripţiei extinctive dreptul la acţiune în sens procesual,
drepturile la acţiune privind drepturile personale nepatrimoniale, precum şi
apărările ce se realizează în cadrul procesului civil pe calea excepţiei. Întrucât
drepturile patrimoniale se împart în drepturi reale şi drepturi de creanţă,
urmează să fie examinate separat acţiunile prin care se apără aceste drepturi.
Cel de al doilea criteriu de determinare a domeniului de aplicare a prescripţiei
extinctive este acela al actului normativ ce reglementează prescripţia
extinctivă. Din acest punct de vedere distingem, domeniul prescripţiei
extinctive, respectiv drepturile la acţiune, reglementate de Codul civil şi
domeniul prescripţiei extinctive guvernat de alte acte normative (Codul de
procedură civilă, etc.).

4.2.2. Prescripţia extinctivă şi drepturile de creanţă

Domeniul principal de aplicare a prescripţiei extinctive îl constituie drepturile
de creanţă, indiferent de izvorul lor. (Beleiu, 2006, p. 258) Aceasta rezultă din
prevederile art. 2500 din Codul civil.
Cu alte cuvinte, drepturile de creanţă constituie principalele drepturi de natură
patrimonială ce alcătuiesc domeniul de aplicare a prescripţiei extinctive.
4.2.3. Prescripţia extinctivă şi drepturile reale principale
În conformitate cu prevederile art.2502 din Codul civil:
„(1) Dreptul la acțiune este imprescriptibil în cazurile prevăzute de lege, precum și ori de
câte ori, prin natura sau obiectul dreptului subiectiv ocrotit, exercițiul său nu poate fi limitat
în timp.
(2) În afara cazurilor prevăzute la alin. (1), sunt imprescriptibile drepturile privitoare la:
1. acțiunea privind apărarea unui drept nepatrimonial, cu excepția cazului în care prin lege
se dispune altfel;
2. acțiunea în constatarea existenței sau inexistenței unui drept;
3. acțiunea în constatarea nulității absolute a unui act juridic;
4. acțiunea în constatarea nulității absolute a certificatului de moștenitor, dacă obiectul său îl
constituie fie stabilirea masei succesorale, fie partajul succesoral, sub condiția acceptării
moștenirii în termenul prevăzut de lege”.
În literatura de specialitate şi practica judecătorească s-a ajuns la concluzia că
dreptul la acţiune privind drepturile reale principale este imprescriptibil.
Sunt considerate ca fiind imprescriptibile extinctiv următoarele acţiuni reale:
- acţiunea în revendicare imobiliară întemeiată pe dreptul de proprietate
privată1;
- acţiunea în revendicare mobiliară şi imobiliară, întemeiată pe dreptul de
proprietate publică, indiferent că titularul dreptului de proprietate publică este
statul sau o unitate administrativ-teritorială;
- acţiunea de partaj (art. 669 C. civ.)2;
- acţiunea negatorie prin care proprietarul cere încetarea exercitării de către
pârât a unui dezmembrământ al dreptului de proprietate (art.564 Cod civil);
- acţiunea confesorie prin care se urmăreşte apărarea unui drept de superficie
(art. 696 Cod civil).
Cu toate acestea, există şi unele acţiuni reale prescriptibile extinctiv, şi anume:
- acţiunea în revendicare mobiliară întemeiată pe dreptul de proprietate privată
(art. 2501 din Codul civil;
- acţiunea în revendicare imobiliară în cazurile prevăzute de art. 572 din Codul
civil, potrivit căruia dacă un râu sau fluviu navigabil rupe o bucată de pământ
şi o alipeşte la terenul altui proprietar, cel al cărui pământ a fost desprins îl
poate revendica în termen de 1 an.
1
Art. 563 Cod civil: „(2) Dreptul la acțiunea în revendicare este imprescriptibil, cu excepția cazurilor în care prin lege se
dispune altfel”.
2
Imprescriptibilitatea acțiunii de partaj Art. 669 Cod civil: „ Încetarea coproprietății prin partaj poate fi cerută oricând,
afară de cazul în care partajul a fost suspendat prin lege, act juridic ori hotărâre judecătorească”.
4.2.4. Principiul imprescriptibilităţii drepturilor nepatrimoniale

În domeniul drepturilor nepatrimoniale se aplică regula imprescriptibilităţii,
ceea ce înseamnă că protecţia acestor drepturi pe calea acţiunii în justiţie nu
este limitată în timp, titularii acestor drepturi putând cere oricând sprijinul
organelor de justiţie în apărarea şi ocrotirea acestor drepturi.
Existenţa acestui principiu este dedusă din interpretarea per a contrario a
dispoziţiilor art. 2501 din Codul civil potrivit cărora, se stinge prin prescripţie
dacă n-a fost exercitat în termenul stabilit de lege, dreptul la acţiune având un
obiect patrimonial. Aceasta înseamnă că dreptul la acţiunea având un obiect
nepatrimonial nu se stinge prin prescripţia extinctivă. De asemenea, existenţa
acestui principiu mai poate fi dedusă şi din împrejurarea că legea stabileşte, în
mod expres, excepţiile de la acest principiu. Pe de altă parte, principiul
imprescriptibilităţii drepturilor nepatrimoniale se întemeiază pe caracterul
perpetuu al acestor drepturi ce sunt intim legate de persoana fizică sau
juridică1.
De la principiul imprescriptibilităţii drepturilor nepatrimoniale există şi unele
excepţii, în sensul că deşi unele acţiuni au un obiect nepatrimonial, totuşi ele
sunt supuse prescripţiei extinctive. Fac parte din această categorie următoarele
acţiuni:
- dreptul la acţiunea în nulitate relativă a căsătoriei pentru vicii de
consimţământ (art. 301 Cod civil);
- dreptul la acţiune în tăgada paternităţii (art. 430-433 Cod civil);
- dreptul la acţiune în stabilirea paternităţii (art. 427 Codul civil).
4.2.5. Unele probleme speciale privind domeniul prescripţiei extinctive

Întrucât în legătură cu unele situaţii juridice privind domeniul de aplicare al
prescripţiei extinctive, în literatura de specialitate nu există o unitate de vederi,
iar în practica judecătorească s-au pronunţat soluţii diferite, în cele ce urmează,
în mod succint, vom prezenta unele dintre aceste situaţii.
a) Apărarea dreptului subiectiv civil pe calea excepţiei. Cu ocazia
judecării unui proces pot fi ridicate două categorii de excepţii: de procedură
(procesuale) şi de fond (de drept substanţial).
În legătură cu problema dacă este prescriptibilă sau imprescriptibilă apărarea
dreptului civil subiectiv pe calea excepţiei, există două situații. Astfel, într-o
primă situație, se consideră că apărările pârâtului făcute pe cale de excepţie
sunt imprescriptibile, deoarece legea nu se referă decât la prescripţia acţiunii,
nu şi a excepţiei şi că necesitatea invocării excepţiei de către pârât nu depinde
de el, ci de susţinerea reclamantului care s-a manifestat prin promovarea
acţiunii.
În acest sens, Codul civil în art 1095 prevede:
1
În legătură cu aceasta în practica judecătorească s-a decis că „Este de principiu că drepturile nepatrimoniale inseparabile
de persoana omului, cum sunt dreptul la nume, la domiciliu etc. sunt drepturi perpetue şi imprescriptibile.” (Trib. Supr., Col.
civ. dec. nr. 21965 în C.D. 1965, p. 141.)
(1) Dreptul la acțiunea în reducțiune a liberalităților excesive se prescrie în termen de 3 ani

de la data deschiderii moștenirii sau, după caz, de la data la care moștenitorii rezervatari au
pierdut posesia bunurilor care formează obiectul liberalităților.
(2) În cazul liberalităților excesive a căror existență nu a fost cunoscută de moștenitorii
rezervatari, termenul de prescripție începe să curgă de la data când au cunoscut existența
acestora și caracterul lor excesiv.
(3) Excepția de reducțiune este imprescriptibilă extinctiv”.
Un alt exemplu este prevăzut în dispozițiile art. 369 din Codul civil:
(1) După cel puțin un an de la încheierea căsătoriei, soții pot, ori de câte ori doresc, să
înlocuiască regimul matrimonial existent cu un alt regim matrimonial ori să îl modifice, cu
respectarea condițiilor prevăzute de lege pentru încheierea convențiilor matrimoniale.
(2) Dispozițiile art. 291, 334, 335 și 361 sunt aplicabile în mod corespunzător.
(3) Creditorii prejudiciați prin schimbarea sau lichidarea regimului matrimonial pot formula
acțiunea revocatorie în termen de un an de la data la care au fost îndeplinite formalitățile de
publicitate sau, după caz, de când au luat cunostință mai înainte de aceste împrejurări pe altă
cale.
(4) Creditorii prevăzuți la alin. (3) pot invoca oricând, pe cale de excepție, inopozabilitatea
modificării sau lichidarii regimului matrimonial făcute în frauda intereselor lor”.
Există însă și situații în care atât dreptul subiectiv civil cât și acțiunea pe cale
de excepție sunt supuse prescripţiei extinctive.
Un exemplu în acest caz îl constituie prevederile art. 1.223 din Codul civil:
„(1) Dreptul la acțiunea în anulare sau în reducerea obligațiilor pentru leziune se prescrie în
termen de un an de la data încheierii contractului.
(2) Anulabilitatea contractului nu poate să fie opusă pe cale de excepție când dreptul la
actiune este prescris”.
b) Acţiunea în constatare. În conformitate cu prevederile art. 111 C. proc.
civ., acţiunea în constatare este acţiunea prin care reclamantul solicită instanţei
de judecată să constate existenţa sau inexistenţa unui drept subiectiv civil. O
astfel de acţiune nu poate fi primită dacă reclamantul poate cere realizarea
dreptului.
Potrivit art.2502 printre cazurile de imprescriptibilitate a dreptului la acțiune, la
punctul 2 este prevăzută și „acțiunea în constatarea existenței sau inexistenței
unui drept”.
Atât în literatura de specialitate, cât şi în practica judecătorească s-a admis
soluţia imprescriptibilităţii acţiunii în constatare, soluţie ce se întemeiază pe
împrejurarea că dreptul la acţiunea în constatare nu are decât o accepţiune în
sens procesual care nu este supus prescripţiei extinctive.(Beleiu, 2006, p. 264)
c) Acţiunile mixte. Acţiunile mixte sunt acele acţiuni care au caracteristici
de acţiuni reale, personale ori în constatare. Exemplul tipic de o astfel de
acţiune este petiţia de ereditate (art. 1130 Cod civil). Caracterul prescriptibil
sau imprescriptibil al unor astfel de acţiuni se determină, în concret, de la caz la
caz, în funcţie de calificarea dată fiecărei acţiuni în parte, după scopul urmărit

de parte la intentarea acţiunii (acţiunea în nulitate absolută ori relativă, acţiunea

de predare a unui bun imobil sau mobil etc.).
d) Dualitatea de acţiuni. Prin dualitate de acţiuni se desemnează situaţia în care
titularul dreptului subiectiv poate intenta două acţiuni pentru valorificarea
dreptului său şi anume, o acţiune izvorâtă dintr-un contract care este supusă
prescripţiei extinctive, conform prevederilor Codului civil, cât şi o acţiune
reală, în revendicare, prescriptibilă sau imprescriptibilă potrivit distincţiilor
stabilite de către Codul civil.
e) Acţiunea în repararea unei daune morale. Dreptul la acţiunea civilă pentru
repararea prejudiciului provenit din încălcarea unui drept nepatrimonial este
supus prevederilor Codului civil care guvernează prescripţia extinctivă. Astfel,
în art. 253 din Codul civil se prevede:
„(3) Totodată, cel care a suferit o încălcare a unor asemenea drepturi poate cere instanței să
îl oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de catre instanță
spre a ajunge la restabilirea dreptului atins, cum sunt:
a) obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare;
b) orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea
prejudiciului cauzat.
(4) De asemenea, persoana prejudiciată poate cere despagubiri sau, după caz, o reparație
patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este
imputabilă autorului faptei prejudiciabile. În aceste cazuri, dreptul la acțiune este supus
prescriptiei extinctive”.
O consacrare legislativă a prescriptibilităţii acţiunii în repararea unei daune
morale este cuprinsă în Legea nr.111991 privind combaterea concurenţei
neloiale. Într-adevăr, în conformitate cu prevederile art. 9 alin.1 şi art.12 din
această lege, dacă urmare a unor fapte neloiale s-a produs un prejudiciu
patrimonial sau moral, victima are dreptul să se adreseze instanţei de judecată
în termen de un an de la data când a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască
dauna şi pe cel care a cauzat-o, dar nu mai târziu de 3 ani de la data săvârşirii
faptei, pentru repararea prejudiciului.
f) Dreptul la acţiune privind valorificarea unor drepturi secundare. În
literatura de specialitate prin drepturi secundare se înţeleg acele drepturi
subiective care nu dau naştere direct la un drept la acţiune, „acele prerogative
constând în puterea de a da naştere prin act de formaţie unilaterală unui efect
juridic ce afectează şi interesele unei alte persoane, precum dreptul de alegere,
în cazul unei obligaţii alternative, dreptul de denunţare unilaterală a unui
contract”.
g) Acţiunea în restituirea prestaţiilor executate în baza unui act juridic care
ulterior a fost anulat. Acţiunea în nulitate care poate fi prescriptibilă sau
imprescriptibilă după cum este vorba de nulitatea relativă ori de cea absolută
nu trebuie confundată cu dreptul la acţiune al părţilor actului juridic civil la
restituirea prestaţiilor pe care le-au executat în temeiul actului ce a fost ulterior
desfiinţat (anulat). Acţiunea în restituire ca urmare a anulării actului juridic

civil ce are un obiect patrimonial este întotdeauna prescriptibilă în aceleaşi

condiţii ca şi acţiunea întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză1.
h) Prescripţia extinctivă în materie succesorală. Dreptul de opţiune
succesorală este supus prescripţiei extinctive în condiţiile stabilite de art.1103
C. civ., potrivit cărora „ (1) Dreptul de opțiune succesorală se exercită în
termen de un an de la data deschiderii moștenirii.” Dimpotrivă, acţiunea de
ieşire din indiviziune este imprescriptibilă, aşa cum se prevede în art. 1143 C.
civ., potrivit căruia:
„(1) Nimeni nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune. Moștenitorul poate cere oricând
ieșirea din indiviziune, chiar și atunci când există convenții sau clauze testamentare care
prevăd altfel”.
Tot imprescriptibile urmează a fi considerate şi acţiunile prin care se solicită
stabilirea masei succesorale, a calităţii de moştenitor, precum şi a cotelor-părţi
din succesiune, aceste acţiuni fiind acţiuni în constatare (art.2502 Cod civil).
În ceea ce priveşte acţiunea în reducţiunea liberalităţilor excesive2 ca şi cea
privind raportul donaţiilor, în literatura de specialitate, precum şi în practica
judecătorească s-a admis că ele sunt supuse termenelor de prescripţie
extinctivă.
Sarcina de lucru 2
Analizând prevederile Codului civil argumentați regimul acţiunii în
apărarea dreptului subiectiv civil pe calea excepţiei din punctul de vedere
al de vedere al prescriptibilităţii sub aspect extinctiv?

4.3.1. Noţiunea, caracterul şi clasificarea termenelor de prescripţie extinctivă
Prin termen de prescripţie extinctivă se înţelege intervalul de timp stabilit de

lege înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acţiune în sens material, sub
sancţiunea pierderii acelui drept. (Beleiu, 2006, p. 268)
Problema principală în materia prescripţiei, în genere, şi deci şi a prescripţiei
extinctive, o constituie scurgerea unui interval de timp, pentru că pierderea
1
Dreptul la acțiunea în restituirea prestațiilor Art. 2.525: „Prescripția dreptului la acțiune în restituirea prestațiilor
făcute în temeiul unui act anulabil ori desființat pentru rezoluțiune sau altă cauză de ineficacitate începe să curgă de la data
rămânerii definitivă a hotărârii prin care s-a desființat actul ori, după caz, de la data la care declarația de rezoluțiune sau
reziliere a devenit irevocabilă”.
2
„(1) Dreptul la acțiunea în reducțiune a liberalităților excesive se prescrie în termen de 3 ani de la data deschiderii
moștenirii
sau, după caz, de la data la care moștenitorii rezervatari au pierdut posesia bunurilor care formează obiectul liberalităților.
(2) În cazul liberalităților excesive a căror existență nu a fost cunoscută de moștenitorii rezervatari, termenul de prescripție
începe să curgă de la data când au cunoscut existența acestora și caracterul lor excesiv.
civil ce are un obiect patrimonial este întotdeauna prescriptibilă în aceleaşi

condiţii ca şi acţiunea întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză1.
h) Prescripţia extinctivă în materie succesorală. Dreptul de opţiune
succesorală este supus prescripţiei extinctive în condiţiile stabilite de art.1103
C. civ., potrivit cărora „ (1) Dreptul de opțiune succesorală se exercită în
termen de un an de la data deschiderii moștenirii.” Dimpotrivă, acţiunea de
ieşire din indiviziune este imprescriptibilă, aşa cum se prevede în art. 1143 C.
civ., potrivit căruia:
„(1) Nimeni nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune. Moștenitorul poate cere oricând
ieșirea din indiviziune, chiar și atunci când există convenții sau clauze testamentare care
prevăd altfel”.
Tot imprescriptibile urmează a fi considerate şi acţiunile prin care se solicită
stabilirea masei succesorale, a calităţii de moştenitor, precum şi a cotelor-părţi
din succesiune, aceste acţiuni fiind acţiuni în constatare (art.2502 Cod civil).
În ceea ce priveşte acţiunea în reducţiunea liberalităţilor excesive2 ca şi cea
privind raportul donaţiilor, în literatura de specialitate, precum şi în practica
judecătorească s-a admis că ele sunt supuse termenelor de prescripţie
extinctivă.
Sarcina de lucru 2
Analizând prevederile Codului civil argumentați regimul acţiunii în
apărarea dreptului subiectiv civil pe calea excepţiei din punctul de vedere
al de vedere al prescriptibilităţii sub aspect extinctiv?

4.3.1. Noţiunea, caracterul şi clasificarea termenelor de prescripţie extinctivă
Prin termen de prescripţie extinctivă se înţelege intervalul de timp stabilit de

lege înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acţiune în sens material, sub
sancţiunea pierderii acelui drept. (Beleiu, 2006, p. 268)
Problema principală în materia prescripţiei, în genere, şi deci şi a prescripţiei
extinctive, o constituie scurgerea unui interval de timp, pentru că pierderea
1
Dreptul la acțiunea în restituirea prestațiilor Art. 2.525: „Prescripția dreptului la acțiune în restituirea prestațiilor
făcute în temeiul unui act anulabil ori desființat pentru rezoluțiune sau altă cauză de ineficacitate începe să curgă de la data
rămânerii definitivă a hotărârii prin care s-a desființat actul ori, după caz, de la data la care declarația de rezoluțiune sau
reziliere a devenit irevocabilă”.
2
„(1) Dreptul la acțiunea în reducțiune a liberalităților excesive se prescrie în termen de 3 ani de la data deschiderii
moștenirii
sau, după caz, de la data la care moștenitorii rezervatari au pierdut posesia bunurilor care formează obiectul liberalităților.
(2) În cazul liberalităților excesive a căror existență nu a fost cunoscută de moștenitorii rezervatari, termenul de prescripție
începe să curgă de la data când au cunoscut existența acestora și caracterul lor excesiv.
dreptului la acţiune în sens material este consecinţa inacţiunii titularului acestui

drept, în termenul prevăzut de lege, denumit termen de prescripţie. Termenul
de prescripţie extinctivă, ca oricare alt termen, are un început, determinat de
data începerii prescripţiei, o anumită durată în timp şi un sfârşit ce se determină
prin împlinirea termenului de prescripţie.
Termenul de prescripţie extinctivă este un termen esenţialmente legal, izvorul
lui fiind numai legea.1 Clasificarea termenelor de prescripţie extinctivă se face
în funcţie de următoarele criterii:
a) în funcţie de sfera lor de aplicare, termenele de prescripţie extinctivă pot fi,
generale şi speciale;
b) în raport de actul normativ care le consacră, deosebim termene de prescripţie
extinctivă prevăzute de Codul civil şi termene de prescripţie extinctivă
prevăzute de alte acte normative;
c) în funcţie de felul prescripţiei deosebim termene de prescripţie a dreptului la
acţiune în sens material şi termene de prescripţie a dreptului de a cere
executarea silită.
4.3.2. Termene generale de prescripţie extinctivă

Termenele generale de prescripţie sunt acelea care se aplică ori de câte ori în
domeniul de aplicare a prescripţiei extinctive nu există un termen special.
În raport de principalele acte normative, Decretul nr. 1671958 şi Codul civil
prin care se reglementează, în dreptul nostru, prescripţia extinctivă, se face
distincţie între termenele generale de prescripţie extinctivă pentru acţiunile
personale care însoţesc drepturi subiective de creanţă şi pentru acţiunile reale
prin care se urmăreşte ocrotirea unui drept real.
Termenul general de prescripţie extinctivă pentru acţiunile personale prin care
se urmăreşte valorificarea unui drept de creanţă este de 3 ani şi este prevăzut
în art. 2.517 Cod civil: „Termenul prescripției este de 3 ani, dacă legea nu
prevede un alt termen”.
El este un termen general de prescripţie extinctivă deoarece se aplică tuturor
acţiunilor personale întemeiate pe drepturi de creanţă, cu excepţia celor pentru
care legea prevede expres termene speciale.
1
Acest caracter al termenului de prescripţie rezultă din ultima parte a prevederilor art. 2500 alin. 1 ale Codului civil care
dispun că „(1) Dreptul material la acțiune, denumit în continuare drept la acțiune, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost
exercitat în termenul stabilit de lege.”, dar și din prevederile art. 2515, alin. (1) „Prescripția extinctivă este reglementată
prin lege”. Un element de noutate îl constituie posibilitatea conferită de lege părților de a modifica, în cazurile prevăzute de
lege, termenele de prescripție. Acest aspect reiese din prevederile art. 2515 Cod civil care în alin. (3) prevede: „ Cu toate
acestea, în limitele și condițiile prevăzute de lege, părțile care au capacitatea deplină de exercițiu pot, prin acord expres, să
modifice durata termenelor de prescripție sau să modifice cursul prescripției prin fixarea începutului acesteia ori prin
modificarea cauzelor legale de suspendare ori de întrerupere a acesteia, după caz.
(4) Termenele de prescripție pot fi reduse sau mărite, prin acordul expres al părților, fără însă ca noua durată a acestora să
fie mai mică de un an și nici mai mare de 10 ani, cu excepția termenelor de prescripție de 10 ani ori mai lungi, care pot fi
prelungite până la 20 de ani.
(5) Dispozițiile alin. (3) si (4) nu se aplică în cazul drepturilor la acțiune de care părțile nu pot să dispună și nici acțiunilor
derivate din contractele de adeziune, de asigurare și cele supuse legislației privind protecția consumatorului.
(6) Orice convenție sau clauză contrară dispozițiilor prezentului articol este lovită de nulitate absolută”.
Termenul general de prescripţie aplicabil acţiunilor reale prescriptibile

extinctiv este de 10 de ani şi este prevăzut în art. 2518 Cod civil.1
4.3.3. Termene speciale de prescripţie extinctivă
Termenele speciale de prescripţie extinctivă sunt acele termene care derogă de
la termenul general de prescripţie şi sunt cuprinse, fie în Codul civil, fie în legi
civile ulterioare adoptării acestui act normativ, fie în legi anterioare, în măsura
în care legea respectivă este în vigoare.
Codul civil reglementează mai multe categorii de termene speciale de
prescripţie extinctivă, după cum urmează:
Termenul de prescripție de 10 ani (art. 2518 din Codul civil) aplicabil
dreptului la acțiune privitor la:
- drepturile reale care nu sunt declarate prin lege imprescriptibile ori nu sunt
supuse altui termen de prescripție;
- repararea prejudiciului moral sau material cauzat unei persoane prin tortura
ori acte de barbarie sau, după caz, a celui cauzat prin violență ori agresiuni
sexuale comise contra unui minor sau asupra unei persoane aflate în
imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința;
- repararea prejudiciului adus mediului înconjurător.
Termenul de prescripție de 2 ani reglementat de art. 2519 din Codul civil:

„(1) Dreptul la acțiune întemeiat pe un raport de asigurare sau reasigurare se
prescrie în termen de 2 ani.
(2) De asemenea, se prescrie în termen de 2 ani dreptul la acțiune privitor la
plata remunerației cuvenite intermediarilor pentru serviciile prestate în baza
contractului de intermediere”.
Termenul de prescripție de un an prevăzut în art. 2520 din Codul civil:

„(1) Se prescrie în termen de un an dreptul la acțiune în cazul:
1. profesioniștilor din alimentația publică sau hotelierilor, pentru serviciile pe
care le prestează;
2. profesorilor, institutorilor, maeștrilor și artiștilor, pentru lecțiile date cu
ora, cu ziua sau cu luna;
3. medicilor, moașelor, asistentelor și farmaciștilor, pentru vizite, operații sau
medicamente;
4. vânzătorilor cu amanuntul, pentru plata mărfurilor vândute și a furniturilor
1
„Se prescrie în termen de 10 ani dreptul la acțiune privitor la:
1. drepturile reale care nu sunt declarate prin lege imprescriptibile ori nu sunt supuse altui termen de prescripție;
2. repararea prejudiciului moral sau material cauzat unei persoane prin tortura ori acte de barbarie sau, după caz, a celui
cauzat prin violență ori agresiuni sexuale comise contra unui minor sau asupra unei persoane aflate în imposibilitate de a se
apăra ori de a-și exprima voința;
3. repararea prejudiciului adus mediului înconjurător”.
livrate;
5. meșteșugarilor și artizanilor, pentru plata muncii lor;
6. avocaților, împotriva clienților, pentru plata onorariilor și cheltuielilor.
Termenul de prescripție se va calcula din ziua rămânerii definitive a hotărârii
sau din aceea a împăcării părților ori a revocării mandatului. În cazul
afacerilor neterminate, termenul de prescripție este de 3 ani de la data ultimei
prestații efectuate;
7. notarilor publici și executorilor judecătorești, în ceea ce privește plata
sumelor ce le sunt datorate pentru actele funcției lor. Termenul prescripției se
va socoti din ziua în care aceste sume au devenit exigibile;
8. inginerilor, arhitecților, geodezilor, contabililor și altor liber-profesioniști,
pentru plata sumelor ce li se cuvin. Termenul prescripției se va socoti din ziua
când s-a terminat lucrarea.
(2) În toate cazurile, continuarea lecțiilor, serviciilor, furniturilor, actelor sau
lucrărilor nu întrerupe prescripția pentru sumele scadente”.
Art. 2521 din Codul civil prevede alte cazuri ale termenului de prescripție de
un an:
„(1) Se prescrie prin împlinirea unui termen de un an și dreptul la acțiune
privitor la restituirea sumelor încasate din vanzarea biletelor pentru un
spectacol care nu a mai avut loc.
(2) De asemenea, dacă prin lege nu se dispune altfel, se prescrie prin
împlinirea unui termen de un an și dreptul la acțiunea izvorâtă dintr-un
contract de transport de bunuri terestru, aerian sau pe apa, îndreptată
împotriva transportatorului.
(3) În cazul prevăzut la alin. (2), termenul de prescripție este de 3 ani, atunci
când contractul de transport a fost încheiat spre a fi executat succesiv sau,
după caz, combinat, cu același mijloc de transport sau cu mijloace de
transport diferite”.
Termene speciale de prescripţie extinctivă sunt prevăzute în alte acte

normative, cum ar fi, spre exemplu: termenul de 6 luni, stabilit în art. 11 alin. 1
din Legea nr. 5542004 pentru sesizarea instanţei de judecată în vederea
anulării unui act administrativ sau termenul de 3 ani, prevăzut de art. 67 din
Legea nr. 311990 pentru restituirea dividendelor plătite cu încălcarea
prevederilor legale.
Sarcina de lucru 3
Pornind de la dispozitiile Codului civil identificați și analizați
comparativ termenele și condițiile care guvernează prescripția
extinctivă pentru acţiunea în tăgada paternității și pentru acțiunea în
stabilirea paternităţii.

4.4. Începutul cursului prescripţiei extinctive

4.4.1. Regula generală privind începutul cursului prescripţiei extinctive
Prescripţia extinctivă începe să curgă de la data când se naşte dreptul la

acţiune. Această regulă generală cu privire la începutul cursului prescripţiei
este consacrată în art. 2523 din Codul civil potrivit căruia
„ Prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau,
după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui”.
Din acest text de lege rezultă, aşadar, că prescripţia extinctivă îşi începe cursul
odată cu naşterea dreptului la acţiune. Această regulă îşi găseşte aplicarea ori
de câte ori nu se aplică o regulă specială care în funcţie de diferite situaţii ce se
întâlnesc în practică să stabilească un alt moment al începerii cursului
4.4.2. Reguli speciale privind începutul cursului prescripţiei extinctive
Dacă, principial, începerea cursului prescripţiei extinctive coincide cu
momentul naşterii dreptului la acţiune, aceasta nu înseamnă că data naşterii
dreptului la acţiune este întotdeauna determinată. Într-adevăr, există situaţii în
care cunoaşterea raportului juridic şi a subiectului pasiv necesită, uneori, un
oarecare timp, deoarece naşterea dreptului subiectiv este afectată de un termen
ori condiţie suspensivă sau descoperirea viciilor unui lucru transmis ori a unei
lucrări sau construcţii executate presupun în mod necesar trecerea unei anumite
perioade de timp.
Situaţiile pentru care au fost stabilite reguli speciale privind începutul cursului
prescripţiei extinctive sunt următoarele:
a) Pentru dreptul la acțiune ce a luat naștere ca urmare a unor obligații
contractuale de a da sau de a face, prescripţia extinctivă începe să curgă de la
data la care creanța devine exigibilă, iar debitorul este obligat să își execute
obligația (art. 2524 alin.1 din Codul Civil).1
Această regulă specială se aplică acelor raporturi juridice obligaționale care au
ca izvor actul juridic civil, momentul începerii cursului prescripţiei extinctive
fiind momentul în care obligația ajunge la scadență (devine exigibilă) și, pe
cale de consecință, debitorul este obligat să o execute.
b) Pentru dreptul subiectiv afectat de un termen suspensiv în favoarea
debitorului prescripţia începe să curgă de la data când s-a împlinit termenul,
sau de la data când se renunță la beneficiul termenului (art. 2524 alin 2 din
codul civil)2.
1
Potrivit dispoziţiilor art. 2524 alin. 1 din Codul civil, „ (1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, în cazul obligațiilor
contractuale de a da sau de a face prescripția începe să curgă de la data când obligația devine exigibilă și debitorul trebuia
astfel s-o execute.”
2
„(2) În cazul în care dreptul este afectat de un termen suspensiv, prescripția începe să curgă de la împlinirea
termenului sau, după caz, de la data renunțării la beneficiul termenului stabilit exclusiv în favoarea
creditorului”.
c) Pentru dreptul subiectiv afectat de o condiţie suspensivă, prescripţia începe

să curgă de la data când s-a împlinit condiţia (art. 2524 alin 3 din Codul civil)1.
d) În cazul unor prestații ce au fost executate în temeiul unui act juridic

anulabil sau care a fost desființat pentru cauză de ineficacitate ori pentru
rezoluțiune, prescripția dreptului la acțiune în restituirea prestațiilor începe să
curgă la data la care hotărârea prin care s-a desființat actul rămâne definitivă
sau la data la care declarația de rezoluțiune sau reziliere devine irevocabilă
(art. 2525 din Codul civil)2.
e) Art. 2526 din Codul civil reglementează începutul prescripției extinctive în

cazul dreptului la acțiunea în executarea prestațiilor succesive, astfel:
„Când este vorba de prestații succesive, prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la
data la care fiecare prestație devine exigibilă, iar dacă prestațiile alcătuiesc un tot unitar, de
la data la care ultima prestație devine exigibilă”.
f) Potrivit art. 2527 din Codul civil:
„În cazul asigurării contractuale, prescripția începe să curgă de la expirarea termenelor
prevăzute de lege ori stabilite de părți pentru plata primei de asigurare, respectiv pentru
plata indemnizației sau, după caz, a despăgubirilor datorate de asigurător”.
g) În cazul acţiunii în răspundere pentru paguba cauzată prin fapte ilicite,
prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data când păgubitul a
cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea
(art. 2528 alin. (1) din Codul civil).
Această regulă specială cu privire la momentul începerii cursului prescripţiei
extinctive se aplică și în cazul acțiunii în restituire întemeiate pe îmbogăţirea
fără justă cauză, precum şi acţiunilor asimilate acestei din urmă acţiuni cum ar
fi, gestiunea de afaceri şi plata nedatorată.
h) Prescripţia acţiunii în anularea unui act juridic începe să curgă, potrivit
dispoziţiilor art. 2529 alin. (1) din Codul civil3 din momente diferite, în funcţie
de cauza de nulitate.
Astfel, prescripţia dreptului la acţiunea în anulare a unui act juridic civil pentru
violenţă începe să curgă de la data când violenţa a încetat, fiindcă numai din
acest moment victima poate să acţioneze.
1
„(3) Dacă dreptul este afectat de o condiție suspensivă, prescripția începe să curgă de la data când s-a îndeplinit
condiția”.
2
„Prescripția dreptului la acțiune în restituirea prestațiilor făcute în temeiul unui act anulabil ori desființat pentru
rezoluțiune sau altă cauză de ineficacitate începe să curgă de la data rămânerii definitivă a hotărârii prin care s-a desființat
actul ori, după caz, de la data la care declarația de rezoluțiune sau reziliere a devenit irevocabilă”.
3
„(1) Prescripția dreptului la acțiunea în anularea unui act juridic începe să curgă:
a) în caz de violență, din ziua când aceasta a încetat;
b) în cazul dolului, din ziua când a fost descoperit;
c) în caz de eroare ori în celelalte cazuri de anulare, din ziua când cel îndreptățit, reprezentantul său legal ori cel chemat de
lege să îi încuviințeze sau să îi autorizeze actele a cunoscut cauza anulării, însă nu mai tarziu de împlinirea a 18 luni din
ziua încheierii actului juridic.
(2) În cazurile în care nulitatea relativă poate fi invocată de o terță persoană, prescripția începe să curgă, daca prin lege nu
se dispune altfel, de la data când terțul a cunoscut existența cauzei de nulitate”.
În caz de dol, prescripția dreptului la acțiune curge de la data la care acesta a

fost descoperit.
În caz de eroare precum şi în celelalte cazuri de anulare a actului juridic civil,
prescripţia începe să curgă „din ziua când cel îndreptăţit, reprezentantul său
legal ori persoana chemată de lege să-i încuviinţeze actele a cunoscut cauza
anulării, însă cel mai târziu la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului”
Din.aceste prevederi legale rezultă că în cazul violenţei și dolului prescripţia
are un singur moment al începerii cursului şi anume, încetarea violenţei,
respectiv, descoperirea dolului, pe când în cazul celorlalte cauze de nulitate
relativă sunt stabilite două momente alternative ale începerii cursului
prescripţiei extinctive, respectiv, un moment subiectiv, al cunoaşterii cauzei de
anulare şi un altul obiectiv, al expirării celor 18 luni de la încheierea actului
juridic civil.
i) Codul civil reglementează în art. 2530 dreptul la acțiunea în răspundere
pentru vicii aparente:
„(1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, prescripția dreptului la acțiune izvorât din
transmiterea unor bunuri sau executarea unor lucrări, cu vicii aparente, în cazurile în care
legea sau contractul obligă la garanție și pentru asemenea vicii, începe să curgă de la data
predării sau recepției finale a bunului ori a lucrării sau, după caz, de la data împlinirii
termenului prevăzut de lege ori stabilit prin procesul verbal de constatare a viciilor, pentru
înlăturarea de către debitor a viciilor constatate.
(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul lipsei calităților convenite ori al lipsurilor
cantitative, însă numai dacă oricare dintre aceste lipsuri puteau fi descoperite, fără
cunoștințe speciale, printr-o verificare normală”.
Din aceste prevederi rezultă că dacă prin lege sau prin contractul încheiat de
părți se prevede și obligația de garanție pentru vicii aparente, termenul de
prescripție al acțiunii în răspundere pentru astfel de vicii curge după cum
urmează:
- de la data predării sau recepției finale a bunului ori a lucrării;
- de la data împlinirii termenului prevăzut de lege ori stabilit prin procesul
verbal de constatare a viciilor, pentru înlăturarea de către debitor a viciilor
constatate.
Dispozițiile alineatului (1) al articolului 2530 se aplică și pentru situațiile care
privesc lipsa calităților sau cantităților convenite de părți, cu respectarea
condiției ca respectivele lipsuri să fi fost de așa natură încât să fi existat
posibilitatea descoperirii lor la o verificare normală.
j) Prescripţia dreptului la acţiune în cazul răspunderii pentru viciile ascunse ale
unui lucru transmis ori ale unei lucrări executate este reglementată în art. 2531
astfel:
1) în cazul unui bun transmis sau al unei lucrări executate - alin (1):
- de la data împlinirii unui an din momentul predării ori recepției finale a
bunului sau a lucrării,
- de la data descoperirii viciului în situația în care e viciul a fost descoperit mai
inainte.
2) în cazul unei construcții – alin (2):
- de la data împlinirii a 3 ani din momentul predării sau recepției finale a

construcției;
- de la data descoperirii viciului în situația în care e viciul a fost descoperit mai
inainte.
În ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune în răspunderea pentru vicii
ascunse în cazul unor lucrări curente, acesta începe să curgă în termen de o
lună pentru un bun transmis sau o lucrare executată, respectiv 3 luni pentru
situațiile care privesc lucrările curente referitoare la construcții.
Dispozițiile alineatului (1) al articolului 2531 se aplică și pentru situațiile care
privesc lipsa calităților sau cantităților convenite de părți, cu respectarea
condiției ca respectivele lipsuri să fi fost de așa natură încât să nu fi existat
posibilitatea descoperirii lor la o verificare normală.
În ceea ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune privind viciile ascunse ale
unei construcţii, aceasta începe să curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel
mai târziu de la împlinirea unui termen de 3 ani de la predare. Prin aceste
dispoziţii legale nu se aduce însă nici o atingere termenelor de garanţie legale
sau convenţionale stabilite de părţi. (Beleiu, 2006, p. 285)
Şi în această situaţie, prin lege sunt stabilite două momente alternative ale
începutului cursului prescripţiei extinctive şi anume, un moment subiectiv, data
descoperirii viciilor şi un altul obiectiv, constând în data expirării termenului
de predare de un an pentru lucruri şi lucrări şi de 3 ani pentru construcţii.
f) Alte reguli speciale privind începutul prescripţiei extinctive.
Atât Codul civil cât şi alte acte normative cuprind prevederi prin care se
stabilesc reguli speciale privind începutul cursului prescripţiei extinctive, dintre
care cele mai importante sunt următoarele:
- prescripţia dreptului la acţiune în tăgada paternităţii, începe să curgă după
cum urmează:
Tăgada paternității de către soțul mamei Art. 430 din Codul civil:
„(1) Soțul mamei poate introduce acțiunea în tăgada paternității în termen de 3 ani, care
curge fie de la data la care soțul a cunoscut că este prezumat tată al copilului, fie de la o dată
ulterioară, când a aflat că prezumția nu corespunde realității.
(2) Termenul nu curge împotriva soțului pus sub interdicție judecatorească și, chiar dacă
acțiunea nu a fost pornită de tutore, ea poate fi introdusă de soț în termen de 3 ani de la data
ridicării interdicției.
(3) Daca soțul a murit înainte de împlinirea termenul menționat la alin. (1), fără a porni
acțiunea, aceasta poate fi pornită de către moștenitori în termen de un an de la data
decesului”.
Tăgada paternității de către mama Art. 431 alin. (1) din Codul civil:
„(1) Acțiunea în tăgada paternității poate fi pornită de către mamă în termen de 3 ani de la
data nașterii copilului”.
Tăgada paternității de către pretinsul tată biologic Art. 432 din Codul
civil:
„(1) Acțiunea în tăgada paternității introdusă de către cel care se pretinde tată biologic
poate fi admisă numai dacă acesta face dovada paternității sale față de copil.

(2) Dreptul la acțiune nu se prescrie în timpul vieții tatălui biologic. Dacă acesta a decedat,
acțiunea poate fi formulată de moștenitorii săi în termen de cel mult un an de la data
decesului”.
Tăgada paternității de către copil și de către moștenitori Art. 433 din
Codul civil:
„(1) Acțiunea în tăgada paternității se pornește de copil, în timpul minorității sale, prin
reprezentantul său legal.
(2) Dreptul la acțiune nu se prescrie în timpul vieții copilului”.
- prescripţia dreptului la opţiune succesorală începe să curgă, potrivit Art.
1.103 din Codul civil:
„(1) Dreptul de opțiune succesorală se exercită în termen de un an de la data deschiderii
moștenirii.
(2) Termenul de opțiune curge:
a) de la data nașterii celui chemat la moștenire, dacă nașterea s-a produs după deschiderea
moștenirii;
b) de la data înregistrării morții în registrul de stare civilă, dacă înregistrarea se face în
temeiul unei hotărâri judecatorești de declarare a morții celui care lasă moștenirea, afară
numai dacă succesibilul a cunoscut faptul morții sau hotărârea de declarare a morții la o
dată anterioară, caz în care termenul curge de la această din urmă dată;
c) de la data la care legatarul a cunoscut sau trebuia să cunoască legatul sau, dacă
testamentul cuprinzând acest legat este descoperit după deschiderea moștenirii;
d) de la data la care succesibilul a cunoscut sau trebuia să cunoască legătura de rudenie pe
care se întemeiază vocația sa la moștenire, dacă această dată este ulterioară deschiderii
moștenirii”.
- prescripţia acţiunilor posesorii, prevăzută de art 951 din Codul civil:
„(1) În caz de tulburare ori de deposedare, pașnică sau violentă, acțiunea se introduce în
termenul de prescripție de un an de la data tulburării sau deposedării.
(2) Dacă tulburarea ori deposedarea este violentă, acțiunea poate fi introdusă și de cel care
exercită o posesie viciată, indiferent de durata posesiei sale”.
Sarcina de lucru 4
La 17.04.1998, reclamantul M.N. a solicitat instanţei să se constate că
nu el este tatăl copilului născut la 29 octombrie 1986. În fapt,
reclamantul a arătat că a aflat că nu el este tatăl copilului născut la 3
luni şi 7 zile de la încheierea căsătoriei cu pârâta abia în urmă cu 2 luni,
când, cu ocazia despărţirii în fapt de acesta, i-a comunicat numele
tatălui adevărat al minorei.
Este introdusă în termen acţiunea?

4.5. Suspendarea prescripţiei extinctive
În perioada termenului de prescripţie se pot ivi anumite situaţii ori împrejurări

de natură să-l pună în imposibilitate pe titularul dreptului să-şi valorifice, fie
personal, fie prin reprezentare, dreptul la acţiune în sens material în termenul
stabilit de lege. Pentru a asigura titularului dreptului integralitatea termenelor
de prescripţie, legiuitorul a reglementat suspendarea prescripţiei extinctive.
Suspendarea prescripţiei extinctive constă în oprirea, de drept, a curgerii
termenului de prescripţie, pe timpul cât durează situaţiile ori împrejurările,
limitativ prevăzute de lege, care îl pun în imposibilitatea de a acţiona pe
titularul dreptului la acţiune (Beleiu, 2006, p. 289) (Boroi & Stănciulescu,
Drept civil, 2006, p. 158).
Cazurile generale de suspendare a cursului prescripţiei extinctive sunt expres
şi limitativ prevăzute în art. 2532 din Codul civil. Ele sunt de strictă
interpretare şi aplicare şi produc efecte de drept (ope legis), instanţa de
judecată putând doar să constate producerea lor.
În conformitate cu prevederile art. 2532 din Codul civil, cursul prescripţiei se
suspendă:
1. între soți, cât timp durează căsătoria și nu sunt separați în fapt;
2. între părinți, tutore sau curator și cei lipsiți de capacitate de exercițiu sau cu
capacitate de exercițiu restrânsă ori între curatori și cei pe care îi reprezintă,
cât timp durează ocrotirea și socotelile nu au fost date și aprobate;
3. între orice persoană care, în temeiul legii, al unei hotărâri judecatorești sau
al unui act juridic, administrează bunurile altora și cei ale căror bunuri sunt
astfel administrate, cât timp administrarea nu a încetat și socotelile nu au fost
date și aprobate;
4. în cazul celui lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu
restrânsă, cât timp nu are reprezentant sau ocrotitor legal, în afară de cazurile
în care există o dispoziție legală contrară;
5. cât timp debitorul, în mod deliberat, ascunde creditorului existența datoriei
sau exigibilitatea acesteia;
6. pe întreaga durată a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale
amiabilă a neînțelegerilor dintre părți, însă numai dacă acestea au fost ținute
în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de prescripție;
7. în cazul în care cel îndreptățit la acțiune trebuie sau poate, potrivit legii ori
contractului, să folosească o anumită procedură prealabilă, cum sunt
reclamația administrativă, încercarea de împăcare sau altele asemenea, cât
timp nu a cunoscut și nici nu trebuia să cunoască rezultatul acelei proceduri,
însă nu mai mult de 3 luni de la declanșarea procedurii, dacă prin lege sau
contract nu s-a stabilit un alt termen;
8. în cazul în care titularul dreptului sau cel care l-a încălcat face parte din
forțele armate ale României, cât timp acestea se află în stare de mobilizare sau

de război. Sunt avute în vedere și persoanele civile care se găsesc în forțele

armate pentru rațiuni de serviciu impuse de necesitatile războiului;
9. în cazul în care cel împotriva căruia curge sau ar urma să curgă prescripția
este împiedicat de un caz de forță majoră să facă acte de întrerupere, cât timp
nu a încetat aceasta împiedicare; forța majoră, când este temporară, nu
constituie o cauză de suspendare a prescripției decât dacă survine în ultimele 6
luni înainte de expirarea termenului de prescripție;
10. în alte cazuri prevăzute de lege.
În legătură cu aceste cauze de suspendare se impun a fi făcute unele precizări.

Astfel, forţa majoră se admite a fi un eveniment imprevizibil şi insurmontabil,
cum ar fi un cutremur de pământ, o inundaţie etc.1 Pentru a fi o cauză de
suspendare a prescripţiei extinctive, forţa majoră trebuie să se refere la titularul
dreptului la acţiune, împiedicându-l să formuleze cerere de chemare în
judecată. Cât priveşte cea de a opta cauză de suspendare a prescripţiei, ea
priveşte atât pe creditor, cât şi pe debitor care trebuie să se afle în rândul
forţelor armate, iar acestea să fie puse pe picior de război.
În conformitate cu prevederile art. 2534 alin. (1) din Codul civil:
„ (1) De la data când cauza de suspendare a încetat, prescripția își reia cursul, socotindu-se
pentru împlinirea termenului și timpul scurs înainte de suspendare.”
Aceasta înseamnă că suspendarea prescripţiei are ca efect general înlăturarea
din termenul de prescripţie a perioadei de timp cât a durat cauza de suspendare.
După încetarea cauzei de suspendare, prescripţia extinctivă îşi reia cursul,
socotindu-se în termenul de prescripţie şi perioada de timp scursă înainte de
intervenirea cauzei de suspendare. Cu alte cuvinte, suspendarea prescripţiei
extinctive produce ca efect general oprirea cursului prescripţiei pe toată
perioada cât a durat cauza de suspendare. Această perioadă de timp nu este
luată în calculul termenului de prescripţie.
Pentru ca titularului dreptului la acţiune să i se dea posibilitatea să aibă la
îndemână timpul necesar pentru introducerea acţiunii şi procurării dovezilor de
care înţelege să se folosească pentru dovedirea dreptului său, în alin. (2) al art.
2534 din Codul civil s-a prevăzut că:
„ (2) Prescripția nu se va împlini mai înainte de expirarea unui termen de 6 luni de la data
când suspendarea a încetat, cu excepția prescripțiilor de 6 luni sau mai scurte, care nu se vor
împlini decât după expirarea unui termen de o lună de la încetarea suspendării.”
Acest efect al suspendării prescripţiei extinctive a fost denumit în literatura de
specialitate ca efect special, el producându-se numai în cazurile prevăzute
expres de textul de lege.
Efectul special al suspendării prescripţiei constă, în realitate, în prelungirea
termenului de prescripţie cu 6 luni pentru prescripţiile mai mari de 6 luni dacă
a apărut cauza de suspendare în ultimele 6 luni ale termenului de prescripţie.
Aşa, spre exemplu, dacă termenul de prescripţie este de un an şi până la
1
Trib. Supr., Secţ. civi., dec. nr. 18601986 în C.D. 1986, p. 47.
intervenirea cauzei de suspendare s-au scurs 11 luni, prescripţia nu se va

împlini decât după trecerea unui termen de 5 luni de la încetarea cauzei de
suspendare. Pentru prescripţiile mai mici de 6 luni, termenul de prescripţie se
prelungeşte cu o lună, indiferent când a intervenit cauza de suspendare.
Sarcina de lucru 5
Identificați și analizați cauzele de suspendare a prescripției extinctive.
4.6. Întreruperea prescripţie extinctive
Cursul prescripţiei extinctive poate fi modificat nu numai prin suspendare, ci şi

prin întrerupere.
Prin întreruperea prescripţiei se înţelege înlăturarea din termenul de
prescripţie a perioadei scurse până la intervenirea cauzei de întrerupere.
(Beleiu, 2006, p. 296)
Întreruperea prescripţiei extinctive se justifică, aşa cum rezultă din cauzele de
întrerupere, pe împrejurări care ţin de încetarea stării de pasivitate a titularului
dreptului la acţiune, precum şi pe încetarea împotrivirii debitorului, împrejurări
ce au loc în cursul prescripţiei.
Cazurile de întrerupere a prescripţiei extinctive sunt prevăzute în art. 2537 din
Codul civil potrivit căruia prescripţia se întrerupe:
1. printr-un act voluntar de executare sau prin recunoașterea, în orice alt mod,
a dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia
curge prescripția;
2. prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare, prin
înscrierea creanței la masa credală în cadrul procedurii insolvenței, prin
depunerea cererii de intervenție în cadrul urmăririi silite pornite de alți
creditori ori prin invocarea, pe cale de excepție, a dreptului a cărui acțiune se
prescrie;
3. prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în fața
instanței de judecată până la începerea cercetării judecatorești; în cazul în
care despăgubirile se acordă, potrivit legii, din oficiu, începerea urmăririi
penale întrerupe cursul prescripției, chiar dacă nu a avut loc constituirea ca
parte civilă;
4. prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripția este pus în
întârziere;
5. în alte cazuri prevăzute de lege.

Aceste prevederi legale impun unele precizări privind cauzele de întrerupere a

Pentru a produce efectele întreruperii prescripţiei prevăzute de lege,
recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie trebuie să fie neechivocă.
Recunoaşterea obligaţiei de către debitor nu este supusă nici unei formalităţi,
ea putând fi făcută expres (o scrisoare, o cerere etc.) sau tacit (plata dobânzilor
care semnifică existenţa datoriei). Chemarea în judecată a debitorului de către
creditor are ca efect întreruperea prescripţiei
„chiar dacă sesizarea a fost făcută la un organ de jurisdicție ori de urmărire
penală necompetent sau chiar dacă este nulă pentru lipsă de formă” (art. 2539
alin. (1).
Prescripția nu este întreruptă dacă:
- cel ce a introdus cererea a renunțat la ea;
- cererea a fost respinsă; anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă
definitivă (art. 2539 alin. (2));
- hotărârea judecătorească sau arbitrală și-a pierdut puterea executorie prin
împlinirea termenului de prescripție a dreptului de a obține executarea silită.(
(art. 2539 alin. (3))
„Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de
respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripția este
considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu
condiția însă ca noua cerere să fie admisă”. (art. 2539 alin. (2))
Potrivit art. 2540 din Codul civil,
„Prescripția este întreruptă prin punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge
prescripția numai dacă aceasta este urmată de chemarea lui în judecată în termen de 6 luni
de la data punerii în întârziere”.
Efectele întreruperii prescripţiei extinctive sunt prevăzute în art.2541 din
Codul civil potrivit căruia:
„(1) Întreruperea șterge prescripția începută înainte de a se fi ivit cauza de întrerupere.
(2) După întrerupere începe să curgă o nouă prescripție.
(3) Dacă întreruperea prescripției a avut loc prin recunoașterea dreptului de către cel în
folosul căruia curgea, va începe să curgă o nouă prescripție de același fel.
(4) În cazul în care prescripția a fost întreruptă printr-o cerere de chemare în judecată ori de
arbitrare, noua prescripție a dreptului de a obține executarea silită nu va începe să curgă cât
timp hotărârea de admitere a acțiunii nu a rămas definitivă.
(5) Dacă întreruperea rezultă din intervenția făcută în procedura insolvenței sau a urmăririi
silite, prescripția va reîncepe să curgă de la data la care exista din nou posibilitatea legală de
valorificare a creanței rămase neacoperite.
(6) În cazul în care prescripția a fost întreruptă potrivit art. 2.537 pct. 3, întreruperea
operează până la comunicarea ordonanței de clasare, a ordonanței de suspendare a
urmăririi penale ori a hotărârii de suspendare a judecății sau până la pronunțarea hotărârii
definitive a instanței penale. Dacă repararea pagubei se acordă, potrivit legii, din oficiu,
întreruperea operează până la data când cel împotriva căruia a început să curgă prescripția
a cunoscut sau trebuia să cunoască hotărârea definitivă a instanței penale prin care ar fi
trebuit să se stabilească despăgubirea”.
Din aceste prevederi legale rezultă că întreruperea prescripţiei are ca efect, în

primul rând, că timpul ce s-a scurs de la începerea cursului prescripţiei şi până
la intervenirea cauzei de întrerupere nu intră în calculul termenului de
prescripţie şi, în al doilea rând, după încetarea cauzei de întrerupere începe să
curgă un nou termen de prescripţie, fie din ziua următoare datei recunoaşterii,
fie de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti.
Noua prescripţie care începe să curgă după încetarea cauzei de întrerupere este
de aceeaşi natură ca cea anterioară, adică de aceeaşi durată.
4.7. Repunerea în termenul de prescripţie extinctivă
În conformitate cu prevederile art. 2522 din Codul civil:

„(1) Cel care, din motive temeinice, nu și-a exercitat în termen dreptul la acțiune supus
prescripției poate cere organului de jurisdicție competent repunerea în termen și judecarea
cauzei.
(2) Repunerea în termen nu poate fi dispusă decât dacă partea și-a exercitat dreptul la
acțiune înainte de împlinirea unui termen de 30 de zile, socotit din ziua în care a cunoscut sau
trebuia să cunoască încetarea motivelor care au justificat depășirea termenului de
prescripție.”
Din aceste prevederi legale rezultă că repunerea în termenul de prescripţie se
înfăţişează ca fiind beneficiul pe care legea îl acordă titularului dreptului la
acţiune care, din motive temeinic justificate, nu a putut formula acţiune în
justiţie în termenul de prescripţie, astfel că organul de jurisdicție competent
este îndreptăţită să soluţioneze în fond, cererea de chemare în judecată, deşi a
fost introdusă după împlinirea termenului de prescripţie. (Beleiu, 2006, p. 302)
În lege sunt prevăzute uneori cazuri speciale de repunere în termenul de
prescripţie.
Astfel în art. 13 din Legea nr. 181991 modificată și completată privind fondul
funciar1 s-a prevăzut că:
„ (2) Moștenitorii care nu-și pot dovedi această calitate, întrucât terenurile nu s-au găsit în
circuitul civil, sunt socotiți repuși în drept în termenul de acceptare cu privire la cota ce li se
cuvine din terenurile ce au aparținut autorului lor. Ei sunt considerați că au acceptat
moștenirea prin cererea pe care o fac comisiei”.
Tot astfel, prin art. 5 alin. 4 din Legea nr. 1121995 cu modificările ulterioare
pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe,
trecute în proprietatea statului2 s-a dispus că:
„moştenitorii, în sensul prezentei legi, sunt socotiţi de drept acceptanţii succesiunii de la data
depunerii cererii prevăzute în art. 14”
pentru restituirea în natură a apartamentelor intrate în proprietatea statului ca
efect al naţionalizării ori în alt mod sau, după caz, acordarea de despăgubiri.
1
Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 5 ianuarie 1998.
2
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 29 noiembrie 1995.
Spre deosebire de suspendarea sau întreruperea prescripţiei, unde prin lege sunt
expres şi limitativ prevăzute cazurile în care acestea intervin, la repunerea în
termenul de prescripţie asemenea situaţii nu sunt prevăzute de lege, ele fiind
lăsate la aprecierea instanţelor de judecată care, de la caz la caz, pot să dispună
repunerea în termenul de prescripţie dacă apreciază că sunt motive temeinic
justificate pentru aceasta.
În literatura de specialitate şi practica judecătorească1 s-a considerat că
repunerea în termenul de prescripţie exclude forţa majoră care constituie cauză
de suspendare, precum şi orice culpă din partea titularului dreptului la acţiune
pentru depăşirea termenului de prescripţie. În literatura de specialitate, într-o
formulare sintetică, dar suficient de sugestivă s-a arătat că „Repunerea în
termen este o noţiune care exclude şi forţa majoră şi culpa. Domeniul ei începe
unde încetează culpa iar aceasta încetează unde începe forţa majoră”.
În practica judecătorească au fost considerate ca fiind temeinic justificate,
următoarele cauze ce justifică repunerea în termenul de prescripţie:
- existenţa unor împrejurări speciale în care s-a găsit moştenitorul (era stabilit
în străinătate), care l-au împiedicat să afle despre deschiderea unei succesiuni
la care era chemat2;
- spitalizarea repetată ori îndelungată; cunoaşterea unor fapte stabilite de
organele de urmărire penală, după împlinirea termenului de prescripţie;
- părăsirea minorului3 etc.
Potrivit dispoziţiilor alin. 2 al art. 2522 din Codul civil cererea de repunere în
termen va putea fi făcută numai în termen de 30 de zile de la încetarea cauzei
care justifică depăşirea termenului de prescripţie. Termenul de 30 de zile
pentru repunerea în termen se referă nu numai repunerea în termen la cerere, ci
şi la acordarea din oficiu a repunerii în termenul de prescripţie. Deşi textul de
lege nu menţionează, în literatura de specialitate s-a precizat că în termenul de
30 de zile trebuie soluţionată cererea de repunere în termenul de prescripţie şi
introdusă şi cererea de chemare în judecată pentru judecarea în fond a pricinii.
(Beleiu, 2006, p. 346) Ambele pretenţii pot fi formulate într-o singură cerere
sau separat. Indiferent cum sunt formulate aceste cereri mai întâi se
soluţionează cererea de repunere în termenul de prescripţie şi numai după
aceea se trece, dacă este cazul, la judecarea în fond a pricinii. Admiterea cererii
de repunere în termen nu înseamnă şi admiterea în fond a acţiunii.
Repunerea în termenul de prescripţie are ca principal efect că prescripţia este
socotită neîmplinită deşi termenul a expirat. (Boroi & Stănciulescu, Drept civil,
2006, p. 169)
1
Trib. Supr., Secţ. civ., dec. nr. 1441973 în C.D. 1973, p. 181.
2
Plen. Trib. Supr., Dec. de îndrumare nr. 71963 în C.D. 1963, p. 15.
3
Trib. Supr., Secţ. civ., dec. nr. 14651968 în RRD nr. 31969, p. 170.
Sarcina de lucru 6
Ce înțelegeți prin «cauze temeinic justificate» care ar putea antrena
repunerea în termenul de prescripție?
4.8. Împlinirea (calculul) prescripţiei extinctive
Împlinirea prescripţiei înseamnă determinarea momentului la care expiră

termenul de prescripţie extinctivă.
Pentru stabilirea acestui moment, de regulă, este necesar să se facă un calcul ce
presupune cunoaşterea următoarelor elemente:
a) termenul de prescripţie extinctivă aplicabil în cazul dat;
b) începutul acestui termen;
c) dacă în cursul prescripţiei a intervenit ori nu, vreo cauză de întrerupere sau
suspendare a prescripţiei;
d) regulile de calcul a termenului de prescripţie.
Regulile de calcul al termenului de prescripţie extinctivă sunt cuprinse în
Codul civil şi în Codul de procedură civilă.
Codul civil în art.2516 reglementează domeniul de aplicare al prescripției
extinctive, astfel:
„(1) Dispozițiile prezentului titlu constituie dreptul comun în materia prescripției extinctive.
(2) Prescripția dreptului de a obține executarea silită a unei hotărâri judecătorești sau
arbitrale ori a altui titlu executoriu este supusă dispozițiilor Codului de procedură civilă,
afară de cazul în care acestea din urmă ar fi neîndestulătoare”.
Modul de calcul al termenului de prescripţie extinctivă stabilit în zile,
săptămâni, luni sau ani se face potrivit dispoziţiilor art. 2552 și art. 2553 din
Codul civil. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 2552 din Codul civil:
(1) Când termenul este stabilit pe săptămâni, luni sau ani, el se împlinește în ziua
corespunzătoare din ultima săptămână ori lună sau din ultimul an.
(2) Dacă ultima lună nu are o zi corespunzătoare celei în care termenul a început să curgă,
termenul se împlinește în ultima zi a acestei luni.
(3) Mijlocul lunii se socotește a cincisprezecea zi.
(4) Dacă termenul este stabilit pe o lună și jumătate sau pe mai multe luni și jumătate, cele 15
zile se vor socoti la sfarșitul termenului”.

Spre exemplu, termenul de 3 ani început la 21 ianuarie 1994 se va împlini la 21

ianuarie 1997.
Dacă termenul de prescripţie este stabilit în zile se vor aplica dispoziţiile art.
2553 C. civ. potrivit căruia:
„ (1) Când termenul se stabilește pe zile, nu se ia în calcul prima și ultima zi a termenului.
(2) Termenul se va împlini la ora 24,00 a ultimei zile.
(3) Cu toate acestea, dacă este vorba de un act ce trebuie îndeplinit într-un loc de muncă,
termenul se va împlini la ora la care încetează programul normal de lucru. Dispozițiile art.
2.556 rămân aplicabile.”
Dacă termenul de prescripţie este stabilit în ore se vor aplica dispoziţiile art.
2555 din Codul civil:
„Când termenul se stabilește pe ore, nu se iau în calcul prima și ultima oră a termenului”.
Rezumat
Prescripţia extinctivă poate fi definită ca fiind stingerea dreptului la acţiune în
sens material, neexercitat în termenul prevăzut de lege. Domeniul principal de
aplicare a prescripţiei extinctive îl constituie drepturile de creanţă, indiferent
de izvorul lor. Prin termen de prescripţie extinctivă se înţelege intervalul de
timp stabilit de lege înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acţiune în sens
material, sub sancţiunea pierderii acelui drept. Prin întreruperea prescripţiei se
înţelege înlăturarea din termenul de prescripţie a perioadei scurse până la
intervenirea cauzei de întrerupere. Suspendarea prescripţiei extinctive constă
în oprirea, de drept, a curgerii termenului de prescripţie, pe timpul cât durează
situaţiile ori împrejurările, limitativ prevăzute de lege, care îl pun în
imposibilitatea de a acţiona pe titularul dreptului la acţiune. Repunerea în
termenul de prescripţie se înfăţişează ca fiind beneficiul pe care legea îl
acordă titularului dreptului la acţiune care, din motive temeinic justificate, nu
a putut formula acţiune în justiţie în termenul de prescripţie, astfel că organul
jurisdicțional competent este îndreptăţit să soluţioneze în fond, cererea de
chemare în judecată, deşi a fost introdusă după împlinirea termenului de
prescripţie. Împlinirea prescripţiei înseamnă determinarea momentului la care
expiră termenul de prescripţie extinctivă.

1) Normele care reglementează prescripţia extinctivă:
a) au caracter imperativ;
b) pot fi înlăturate prin dispoziţii de voinţă contrare ale părţilor actului
juridic civil;
c) pot fi invocate de părţile interesate, dar nu pot fi aplicate din oficiu de
către instanţă.
2) Termenul de prescripţie pentru acţiunile posesorii începe să curgă:

a) de la data primului act prin care posesia a fost tulburată;
b) de la data ultimului act prin care posesia a fost tulburată;
c) de la data când posesorul a cunoscut sau trebuia să cunoască tulburarea şi
pe cel care răspunde de ea.
3) Cursul prescripţiei se suspendă:

a) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată;
b) între soţi în timpul căsătoriei;
c) cât timp persoana cu capacitate de exerciţiu deplină are reprezentant
legal.
4) Efectul repunerii în termen constă în:

a) reluarea cursului prescripţiei;
b) soluţionarea acţiunii pe fond, deşi termenul de prescripţie a expirat;
c) socotirea prescripţiei ca neîmplinită.
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare din Unitatea I

1. b; 2. c; 3. a; 4. c; 5. a
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare din Unitatea II

1. b; 2. b; 3. a; 4. c, 5. b.
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare din Unitatea III

1. a; 2. a, b, c; 3. b; 4. c, 5.c.
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare din Unitatea IV

1. a; 2. a; 3. b; 4. c

Lucrare de verificare aferentă capitolelor 1 şi 2

1. Eroarea – viciu de consimţământ.
2. Defineşte prescripţia extinctivă şi prezintă termenele generale şi speciale de
prescripţie extinctivă.
Nota bene. Lucrarea va fi transmisă tutorelui în termen de 7 zile de la data

anunţului de executare a ei, iar rezultatul evaluării îţi va fi comunicat prin
acesta sau prin platforma eLearning.
Subiectele dreptului civil. Ediţia a VIII-a. Bucureşti: Universul Juridic, pp.
236-310.
Boroi, Gabriel (2010). Drept civil. Partea generală. Persoanele. Ediţia 4,
Bucureşti: Hamangiu, pp. 281-345.
Lupulescu, D. (2000). Drept civil. Introducere în dreptul civil. Galaţi: s.e., pp.
183-214.
Puşcă, Andy (2010). Drept civil. Partea generală, Bucureşti: Pro Universitaria,
pp. 128-157.

Bibliografie de elaborare a cursului

Andrei, P. P., & Apetrei, I. (1998). Drept civil Partea generală. Persoanele. Iași: Editura
Ankarom.
Beleiu, Gheorghe (2003). Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului
civil. Ediţia a VIII-a. Bucureşti: Universul Juridic.
Beleiu, Gheorghe (2006). Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului
civil. Ediţia a X-a, revăzută şi adăugită de Marian Nicolae şi Petrică Truşcă. Bucureşti:
Universul Juridic.
Boroi, Gabriel (2003). Drept civil. Partea generală. Persoanele. Bucureşti: All Beck.
Boroi, Gabriel (2010). Drept civil. Partea generală. Persoanele. Ediţia 4, Bucureşti:
Hamangiu.
Boroi, G.; Stănciulescu, L.; Almășaa, A.; Pădurariu, I. (2008). Drept civil. Curs selectiv
pentru licență. Teste grilă. Ediția a IV-a revizuită și actualizată. București: Hamangiu.
Chelaru, Eugen (2007). Drept civil. Partea generală. Bucureşti: C. H. Beck.
Dogaru, Ion; Sevastian, Cercel (2007). Drept civil. Partea generală. Bucureşti: C. H. Beck.
Dogaru, I.; Popa, Nicolae et all. (2008). Bazele dreptului civil. Vol. I. Teoria generală.
București: C.H. Beck.
Hamangiu, C.; Rosetti–Bălănescu, I.; Băicoianu, Al. (1996). Tratat de drept civil român, vol.
I, Bucureşti: All Beck.
Lupulescu, D. (1973). Dreptul de proprietate comună pe cote-părţi şi aplicaţiile sale practice.
Bucureşti: Editura Ştiinţifică.
Micescu, Istrate (2000). Curs de drept civil, Bucureşti: All Beck.
Nicolae, Marian (2004). Prescripția extinctivă. București: Rosetti.
Pop, T. (1994). Drept civil român. București: Lumina Lex.
Puşcă, Andy (2010). Drept civil. Partea generală, Bucureşti: Pro Universitaria.
Stătescu, Constantin; Bârsan, Corneliu (1998). Tratat de drept civil. Teoria generală a
obligaţiilor. Bucureşti: All Educational.
Turianu, C. (2005). Curs de drept civil. Partea generală. Bucureşti: Editura Universitară.
Ungureanu, Ovidiu (2007). Drept civil. Introducere. Ediția a 8-a. București: C.H. Beck.
Ungureanu, O., & Jugastru, C. (2003). Drept civil. Persoanele. București: Rosetti.
Urs, Iosif R. (2001). Drept civil român. Teoria generală. Bucureşti: Oscar Print.
Zlătescu, Victor Dan (2000). Tratat elementar de drept civil român, Teoria generală. Vol. I.
Bucureşti: Editura Calistrat Hogaş.

Cursuri Civil

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cursuri Civil

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA „DANUBIUS“ DIN GALAŢI

DREPT CIVIL. PARTEA GENERALĂ

1. Caracterizare generală a dreptului civil

2. Raportul juridic civil

3. Actul juridic civil

Drept civil. Partea generală 3

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

Drept civil. Partea generală 4

Competenţele pe care le vei dobândi sunt următoarele:

• definirea şi identificarea normelor şi izvoarelor de drept civil;

Conţinutul este structurat în următoarele unităţi de învăţare:

Drept civil. Partea generală 6

1.2. Normele juridice de drept civil 15

Obiectivele specifice unităţii de învăţare

• să expui principiile dreptului civil român;

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 5 ore

Drept civil. Partea generală 7

1.1. Noţiunea şi principiile dreptului civil

Drept civil. Partea generală 8

Dreptul public dă expresie intereselor generale, pe când cel privat, celor

Drept civil. Partea generală 10

1.1.2. Noţiunea de drept civil

- teoria generală a obligaţiilor;

1.1.3. Principiile dreptului civil

Drept civil. Partea generală 12

A) Principiile fundamentale ale dreptului român sunt idei de bazbază ce se

B) Principiile fundamentale ale dreptului civil sunt acele idei călă

Art. 562 în alin (3) prevede că:

Drept civil. Partea generală 14

1.2. Normele juridice de drept civil

lăsând la aprecierea părţilor să aleagă conduita pe care doresc să o urmeze din

Drept civil. Partea generală 16

1.2.2. Normele juridice – izvoare ale dreptului civil

Drept civil. Partea generală 17

1.2.2. Normele juridice – izvoare ale dreptului civil

Drept civil. Partea generală 17

În cadrul legilor, principalul izvor al dreptului civil îl constituie Codul civil,

În principiu, obiceiul nu este izvor de drept. El devine izvor de drept numai în

1.2.3. Aplicarea normelor juridice civile

Drept civil. Partea generală 20

Aplicarea legii civile în spaţiu

Drept civil. Partea generală 21

1.2.4. Interpretarea normelor de drept civil

normei juridice, atunci când norma juridică

Interpretarea oficială şi interpretarea neoficial

cazurile în care textele de lege cuprind formulări clare, ori enumerări

de uno, negat de altero).

2) Legea civilăă intră

3) Legea civilăă nouă

4) Sunt izvoare ale dreptului civil:

Drept civil. Partea generală 26

5) Are caracter general obligatoriu:

Drept civil. Partea generală 27

2.2. Elementele raportului juridic civil 30

Obiectivele specifice unităţii de învăţare

• să evidențiezi caracterele raportului juridic civil;

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 6 ore

2.1. Noţiunea şi caracterele raportului juridic civil

2.1.2. Caracterele raportului juridic civil

2.2. Elementele raportului juridic civil

La raporturile juridice ce au în conţinutul lor drepturi relative, precum

În cadrul raporturilor conjuncte, drepturile şi obligaţiile părţilor se împart în

Capacitatea de folosinţă este deci aptitudinea care conferă persoanelor

exerciţiu alienaţii şi debilii mintali puşi sub interdicţie judecătorească. Actele