Formarea, în spaţiu, a fluxurilor turistice internaţionale

La scară globală, câteva bazine turistice emiţătoare domină fluxurile turistice

internaţionale. Astfel, principalele 10 ţări emiţătoare de turişti, împărţite între America (SUA şi
Canada), Europa (Germania, Marea Britanie, Franţa, Olanda, Italia, Belgia şi Spania) şi Asia
(Japonia), reprezintă, împreună, peste 40% din bazinele de cerere turistică la nivel mondial.
Acestea reprezintă principalele ţări bogate ale lumii.
Mai mult de jumătate dintre turiştii internaţionali au, de fapt, domiciliul în ţări
europene, ceilalţi provenind de pe continentul american (sub 20%) şi din Asia de Sud şi Pacific
(regiune ce înregistrează cele mai ridicate ritmuri de creştere ale sosirilor de turişti
internaţionali, în ultimii ani), în timp ce, împreună, Africa şi Asia de Sud abia ating 3%.
Ţările cu economie dezvoltată reprezintă atât marii emiţători de turişti, cât şi
principalele destinaţii turistice ale lumii, astfel că ambele „capete” ale fluxurilor turistice
mondiale sunt situate, în principal, în Europa şi America de Nord. De fapt, la nivel mondial,
există 3 mari bazine de destinaţie turistică sau „3 mari lacuri de vacanţă ale lumii”, cum le-a
denumit Georges Cazes22, amplasate în jurul periferiilor meridionale ale marilor regiuni
emiţătoare, care reprezintă „inima” sistemului, precum şi la frontierele destinaţiilor turistice
emergente. Cel mai important dintre acestea este bazinul euro-mediteranean, cu o concentrare
turistică mai mare pe ţărmul nordic al Mării Mediterane. Celelalte două sunt: bazinul America
de Nord – Caraibe, zonă denumită şi „Mediterana americană”23 şi bazinul Asia de Est şi Pacific.
Repartiţia fluxurilor turistice în jurul celor trei mari bazine de destinaţie evidenţiază caracterul
discontinuu al spaţiului turistic şi caracterizează, la scară mondială, inegalităţile, observabile pe
plan economic, al nivelului de dezvoltare sau al puterii de cumpărare ale diferitelor regiuni ale
lumii.
Cele trei mari bazine turistice prezintă 3 caracteristici comune24, respectiv:
- Apropierea de marile „surse de bogăţie”, ce constituie „rezervoarele” de turişti care deţin o
parte importantă a populaţiei cu putere de cumpărare suficient de mare pentru a-şi permite
consumuri turistice importante, cu caracter ludic şi recreativ, în cadrul sejururilor lor în
străinătate.

Bazinele respective suprapun două zone constituite din ţări cu niveluri de viaţă
extrem de contrastante. Astfel, cele mai vechi ţări frecventate aparţin categoriei ţărilor celor
mai bogate, în timp ce „prelungirile” lor meridionale corespund categoriei ţărilor în curs de
dezvoltare. Avantajele economice şi sociale favorizează o „glisare” a fluxurilor turistice de la un
ţărm, la altul, al Mediteranei, către graniţele Asiei de Sud – Est şi către Sudul frontierei Statelor
Unite ale Americii sau Mexicului, spre ţărmurile din America Centrală.
- Aceste fluxuri răspund unei puternice atracţii a turiştilor pentru regiunile cele mai însorite,
indiferent că este cazul unui climat mediteranean, subtropical sau tropical. În aceste locuri,
sezoanele turistice sunt mult mai etalate în timp. Fiecare dintre aceste bazine este dominat de
clientele regionale, privilegiate, ce reprezintă între 2/3 şi 3/4 din totalul turiştilor, situaţie
explicabilă prin apropierea geografică dintre locul de domiciliu şi cel de destinaţie turistică.
Deplasările respective, ce urmează aproximativ aceleaşi fuse orare, facilitează realizarea de
sejururi scurte, fără ca turiştii să sufere de neplăcerile legate de decalajele orare.
- Existenţa unor legături privilegiate, de ordin istoric, cultural, lingvistic, politic etc. Astfel,
vechile colonii au păstrat, în general, utilizarea limbilor europene, facilitând primirea
persoanelor de diferite naţionalităţi, care vorbesc aceste limbi. Circulaţia turistică este facilitată,
de asemenea, şi de procedurile de simplificare a formalităţilor vamale şi de frontieră, prin
acorduri bilaterale privind adaptarea unor măsuri comune în acest scop.

7. Formarea, în spaţiu, a fluxurilor turistice intra-regionale

Fluxurile turistice internaţionale se împart în două mari categorii, care se completează sau se
alimentează reciproc respectiv:
-Fluxuri intra-regionale (în interiorul aceloraşi regiuni turistice)
-Fluxuri inter-regionale (între marile regiuni turistice ale lumii)

De remarcat că, la nivel mondial, fluxurile intra-regionale au cea mai mare pondere în totalul
fluxurilor turistice, de cca 80%.

1) Circulaţia turistică intra-regională

Se pot distinge două categorii de fluxuri turistice intra-regionale:
– Cele create de cererea turiştilor care îşi au reşedinţa în ţări aflate în aceeaşi regiune cu ţările
vizitate (de exemplu, turiştii italieni care vizitează Spania).
– Cele create de cererea turiştilor care îşi au reşedinţa în ţări aflate în afara regiunii vizitate (de
exemplu, turiştii americani sau japonezi care vizitează, succesiv, Spania, Franţa şi Italia, ţări
aflate în aceeaşi regiune turistică, generând, astfel, un flux turistic intra-regional).
Ponderea cea mai mare o au fluxurile intra-regionale, din prima categorie menţionată mai sus.
Europa şi America de Nord deţin, împreună, peste 80% din totalul fluxurilor intra-regionale, la
nivel mondial. Statisticile arată că cca 85% din călătoriile în Europa provin tot din ţări europene

Cele mai importante fluxuri turistice intra-europene sunt următoarele:

-cel orientat pe direcţia Nord – Sud, de tip sunlust;
-cel având ca punct de pornire ţările vest-europene, cu economie dezvoltată, către destinaţii
aflate în ţările din Estul continentului, ce dispun de oferte variate (fluxuri de tip wonderlust şi
sunlust).
Mai recent, după anul 1990, a început să se dezvolte şi un flux invers, pornind din Estul
continentului, spre ţările din Vestul Europei, mai slab ca intensitate şi având ca motivaţie
dorinţa de cunoaştere, de tip wonderlust.
Motivele pentru care Europa se menţine ca lider în turismul intra-regional, sunt27 următoarele:
-Europa cuprinde un număr mare de ţări, cu potenţial turistic variat, diferit şi de mare valoare;
-Deplasarea turiştilor, dintr-o ţară în alta, se realizează pe cale terestră (rutieră şi feroviară),
ceea ce face să scadă preţul transportului, respectiv al călătoriei turistice;
-Cea mai mare parte a turismului intra-regional se realizează între ţări limitrofe;
-Apartenenţa la Uniunea Europeană şi absenţa ori simplificarea formalităţilor de trecere a
frontierei facilitează deplasările turistice.
Cea de-a doua mare destinaţie turistică a lumii, după Europa, este regiunea Asia şi Pacific, cu o
cotă de piaţă de cca 24.4%, in anul 2018, fluxurile turistice intra-regionale fiind dominate de
turiştii japonezi, care frecventează, în special, ţări învecinate: China (inclusiv Hong Kong şi
Taiwan) şi Coreea de Sud.
A treia mare destinaţie turistică a lumii este continentul american, cu o cotă de piaţă de cca
15,5%, in anul 2018, în cadrul căruia, principalele fluxuri intra-regionale se desfăşoară între SUA
şi Canada (în ambele sensuri), precum şi dintre aceste două ţări şi destinaţii din zona Mării
Caraibelor şi din America Centrală.

8. Formarea, în spaţiu, a fluxurilor turistice inter-regionale

Cele mai importante fluxuri turistice inter-regionale sunt reprezentate de călătoriile
turiştilor europeni spre America de Nord, în special din motive de afaceri, precum şi spre Asia
de Est şi Pacific, motivate, în principal, de dorinţa cunoaşterii culturii şi civilizaţiei acestor zone,
dar şi, tot mai mult, în ultimii ani, pentru turismul de tip sunlust.

Un alt flux turistic important este cel ce pleacă din America de Nord spre Europa şi spre
Orientul Îndepărtat, atât pentru turismul de afaceri, cât şi pentru cel de vacanţă. La acestea,
mai poate fi menţionat şi fluxul turiştilor europeni, spre continentul african (în special spre
câteva ţări ale Africii de Nord şi în Africa de Sud).
Continentul european se menţine, în ultimele decenii, ca prima destinaţie turistică
mondială, chiar şi în condiţiile în care au apărut noi destinaţii mondiale, ce atrag, anual, tot mai
mulţi turişti şi, astfel, îşi sporesc, continuu, cota de piaţă. Dacă în anul 1995 Europa deţinea o
pondere de două treimi din totalul turiştilor internaţionali, în prezent, ponderea este de cca 50
%, deşi, în valori absolute, numărul turiştilor care au vizitat Europa a fost în creştere, de la un
an, la altul.
Atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 au marcat începutul unei scăderi a
volumului fluxurilor turistice spre şi dinspre America de Nord, reducerea numărului turiştilor
americani înregistrând un mare declin, în toate regiunile importante, receptoare de turişti şi, în
special, în Europa, fenomen care s-a atenuat treptat, în anii următori. America de Nord şi cea de
Sud primesc, împreună, în medie, în jurul a 10 milioane de turişti pe an, din Europa, fluxurile
respective îndreptându-se, în special, spre marele bazin al ofertei de pe Coasta de Vest a SUA.
Urmează, ca pondere a destinaţiilor, Insulele Caraibe şi America Centrală. Spre această zonă se
îndreaptă turiştii din America de Nord, precum şi din Europa şi Japonia.
Din punctul de vedere al ritmului de creştere a circulaţiei turistice, cea de-a doua
regiune a lumii, ca destinaţie turistică, este continentul asiatic. Asia de Vest primeşte circa
jumătate din numărul de turişti care vizitează acest continent, iar fluxurile ce înregistrează cea
mai importantă dinamică sunt cele ale turiştilor europeni care au ca destinaţie Asia de Est şi de
Sud.
Cea de a patra destinaţie mondială regională este Africa. Spre acest continent s-au
înregistrat chiar diminuări ale fluxurilor turistice, în ultimii ani. Circa 70% din totalul numărului
de turişti veniţi în Africa se opresc în nordul continentului, majoritatea lor fiind europeni, iar,
mai recent, a crescut numărul celor ce ajung în Africa de Sud.
 9. Formarea, în timp, a fluxurilor turistice internaţionale
O caracteristică a fluxurilor turistice, în comparaţie cu celelalte componente ale
circuitului economic mondial, o constituie etalarea inegală în timp, prin sezonalitate.
Cauzele sezonalităţii turistice sunt, pe de o parte, naturale (poziţia geografică, succesiunea
anotimpurilor, condiţiile de climă, atractivitatea şi varietatea valorilor culturale, istorice, de
artă), acestea datorându-se, în principal, climei, cât şi cauze (condiţii) economico-organizatoare
şi sociale (printre care, structura anului şcolar şi universitar, regimul concediilor plătite şi durata
lor etc.).
Dimensiunile optimului sezonier pentru turism şi recreare variază, în distribuţia sa pe
glob. Astfel, este bine cunoscut exemplul Mediteranei, unde sezonul cald este lung, de peste 6
luni/an. Factorii naturali influenţează sezonalitatea fluxurilor turistice, acţionând în zona
bazinului ofertei turistice, respectiv la destinaţiile turistice29.
Sezonalitatea cea mai accentuată se înregistrează spre ţările cu industrie turistică dezvoltată,
precum Austria, Elveţia, Portugalia, Italia, Turcia etc. Dimensiunea relativă a sezonalităţii este cu
atât mai mare, cu cât valorile coeficienţilor sezonalităţii sunt mai mari, respectiv când există
diferenţe mai mari între circulaţia turistică din luna cu aflux turistic minim şi cea din luna cu
aflux turistic maxim30.
În alte ţări, printre care Germania, ţările scandinave, Japonia, Australia sau Marea
Britanie, circulaţia turistică este etalată mai uniform, pe parcursul anului, în principal datorită
ofertei turistice, care nu depinde de factorii naturali (climă, relief), fiind o ofertă specializată, în
principal, pe turismul de afaceri, de reuniuni şi de week-end.
Analizând situaţia Spaniei, putem constata o sezonalitate scăzută, în această ţară, în
pofida specificului ofertei, dependente de climă. Explicaţia constă în politica turistică adoptată
şi în eforturile conjugate, din partea autorităţilor publice şi a investitorilor din turism, care şi-au
fixat ca principal obiectiv prelungirea sezonului turistic, obiectiv pe care l-au atins. Un alt
exemplu, aparent paradoxal, ca şi în cazul Spaniei, dar situat la cealaltă extremă, este cel al
Belgiei, care înregistrează o sezonalitate deosebit de accentuată, în raport cu oferta sa turistică,
axată, în special, pe turismul de afaceri şi de congrese. Această situaţie se explică prin poziţia
geografică a Belgiei, expusă sezonalităţii manifestate în ţările vecine (Olanda, Germania şi
Franţa), spre care şi din care fluxurile turistice tranzitează această ţară, îndreptându-se spre alte
destinaţii turistice.