REFERAT „ REGIMURILE POLITICE DEMOCRATICE DIN SECOLUL XX”

Democraţia ca regim politic a apărut în antichitate, în oraşul-stat Atena (secolul VI î. Hr) şi se baza pe participarea tuturor
cetăţenilor la votarea legilor şi alegerea în "funcţii publice prin tragere la sorţi. Acest tip de democraţie s-a numit democraţie
directă pentru ca toţi cetăţenii participau direct la actul de guvernare. Democraţia modernă presupune participarea la actul de
guvernare prin reprezentanţi aleşi prin vot universal, de aceea se şi numeşte democraţie reprezentativă.

Democrația liberală reprezintă formula de democrație avansată caracterizată prin echilibrul constituțional

dintre valoarea fundamentală a democrației (în speță, egalitatea) și cea a liberalismului (libertatea). Ea este
caracterizată prin libertatea cuvântului, libertatea presei, libertatea religiei, stat laic, egalitate în fața legii, stat de
drept, alegeri libere, economie de piață, toleranță față de minorități și cooperare internațională.
Exagerarea ideii de egalitate conduce spre egalitarism, în defavoarea drepturilor individuale, iar accentuarea
libertăților poate determina individualismul sau anarhia. Ideea de democrație liberală constă în echilibrarea raportului
dintre valorile colective (egalitatea) și cele individuale (libertatea). Liberalizarea economică și cea politică sunt
fenomene de anvergură globală ce depășesc influența partidelor politice liberale, dovadă și faptul că democrația
liberală este comună țărilor occidentale unde partidele liberale fie nu există, fie au un capital politic minor (Marea
Britanie, Germania).
Cea mai veche democraţie modernă a fost S.U.A., unde votul universal s-a introdus treptat în toate statele în
secolul XIX. Majoritatea statelor europene care avuseseră regimuri politice liberale în secolul al XIX-lea (adică
regimuri care respectau drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi separaţia puterilor în stat), devin, după 1918, state
democratice, prin introducerea dreptului de vot universal, mai întâi pentru bărbaţi, apoi, treptat şi pentru femei.
Statele democratice reprezentative au fost S.U.A., Marea Britanie şi Franţa, care au impus modelele lor politice
majorităţii statelor europene. Modelul politic englez şi american presupune existenţa a două partide politice care
alternează la guvernare (sistem bipartidist): Partidul Democrat şi Partidul Republican în S.U.A., Partidul Conservator
şi Partidul Laburist (o variantă a socialismului) în Marea Britanie. Modelul francez presupune existenţa mai multor
partide politice care participă la guvernare prin realizarea unor coaliţii de dreapta sau stânga (pentru că, de regulă,
nici un partid nu câştigă peste 50% din voturi ca să realizeze guvern singur). O altă caracteristică a democraţiei
interbelice o reprezintă alăturarea partidelor socialiste la sistemul democratic. Socialiştii au acceptat proprietatea
privată şi pluripartidismul. Din rândul lor s-au desprins comuniştii care doreau desfiinţarea proprietăţii private şi
instaurarea dictaturii proletariatului, după modelul socialismului marxist, ce se va numi de aici înainte simplu,
comunism. Partidele socialiste fac presiuni pentru realizarea de către guverne a unor reforme care să asigure
protecţie socială: acordarea de ajutoare de şomaj, de pensii, concedii plătite, creşterea salariilor etc. Uneori ajung ele
la guvernare şi impun măsuri de protecţie socială.

Din punct de vedere economic asistăm la o creştere constantă a productivităţii şi a bunăstării populaţiei până în
1929. Prosperitatea în ţările occidentale se observă, în anii '20, din numărul mare de aparate casnice pe care le
cumpără populaţia, din faptul că mulţi cetăţeni îşi permit să-şi petreacă timpul liber sau concediul în locuri de vacanţă.
Pentru acestea, mulţi dintre ei iau credite de la bănci, fapt ce va avea în timp consecinţe nefaste. Criza
democraţiilor în perioada interbelică (1929-1938).În perioada 1929-1933 statele democratice se confruntă cu cea
mai gravă criză economică a secolului XX, care se manifestă prin: inflaţie (devalorizarea monedelor), creşterea
preţurilor la anumite produse şi scăderea preţurilor la altele, falimentul multor bănci şi întreprinderi dar şi a fermierilor,
şomaj. Guvernele democratice se văd atunci silite să renunţe la politica liberală tradiţională, care presupunea ca
statul să nu intervină prea mult în viaţa socială şi economică. Cele mai importante măsuri împotriva crizei au fost
luate în S.U.A., unde preşedintele Franklin Roosevelt a lansat o politică economică numită New Deal (Noul Curs):
statul a fixat limite ale preţurilor la produsele de bază, a început o serie de lucrări publice pentru a angaja şomerii, a
ajutat financiar câteva bănci pentru a-şi putea relua activitatea, a acordat credite fermierilor. Această criză economică
a avut consecinţe importante pe plan politic în multe state europene: partidele democratice au pierdut încrederea
populaţiei, partidele extremiste, mai ales cele de extremă dreaptă, după modelul fascist sau nazist,  încep să câştige
un rol politic important. România a devenit stat democratic în 1918, prin introducerea dreptului de vot universal. În

1
 REFERAT „ REGIMURILE POLITICE DEMOCRATICE DIN SECOLUL XX”
1919 au loc primele alegeri conform votului universal. Consecinţele noului tip de scrutin au fost dispariţia Partidului
Conservator (partidul marilor proprietari funciari), care se aflase până atunci la guvernare în alternanţă cu liberalii, şi
apariţia a numeroase partide mici. 

Un rol fundamental în consolidarea regimului democratic l-a avut schimbarea constituţiei liberale din 1866, cu
o constituţie democratică, în 1923. Noua constituţie prevedea egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii fără
deosebire de origine etnică, limbă şi religie. Alte drepturi şi libertăţi prevăzute în constituţie erau: libertatea persoanei,
libertatea întrunirilor şi asocierilor, libertatea presei, inviolabilitatea domiciliului, inviolabilitatea proprietăţii, libertatea
învăţământului. Ca şi în constituţia din 1866, şi în cea din 1923 era menţionat principiul separaţiei puterilor în stat:
puterea legislativă era deţinută de Parlament şi rege, puterea executivă de rege şi guvern şi puterea judecătorească
de instituţii judecătoreşti.
 
Principalele partide politice în perioada interbelică au fost Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional
Ţărănesc deoarece ele s-au aflat mai mult timp la guvernare. Alături de ele au existat şi alte partide. Partidul
Poporului, condus de mareşalul Alexandru Averescu, a fost la guvernare în 1920-1921, 1926-1927, dar în spatele
său s-au aflat totdeauna liberalii. Partidul Socialist  a fost înfiinţat în 1893, fiind de mai multe ori reorganizat, de-a
lungul existenţei sale schimbându-şi şi numele (un alt nume pe care l-a avut a fost Partidul Social
Democrat). Minorităţile naţionale maghiarii, evreii, saşii, secuii aveau şi ei propriile lor partide. 
În România au existat şi partide extremiste. Partidul Comunist a fost înfiinţat în 1921 dar a fost interzis prin lege în
1924 datorită faptului că programul său prevedea desfiinţarea României Mari. Acest partid a acţionat în ilegalitate,
avea sub 1000 de membrii, iar activitatea sa era controlată direct de Stalin. În 1927 a fost creat partidul de extremă
dreaptă Legiunea Arhanghelului Mihail (numit şi Garda de Fier), condus de Corneliu Zelea Codreanu. El a fost
interzis în 1933 şi apoi a apărut cu numele de Partidul Totul Pentru Ţară. Caracteristicile regimului politic totalitar:

 controlul total al statului asupra economiei, culturii şi societăţii în general;

 nerespectarea principiului separaţiei puterilor în stat; 
 existenţa unui singur partid politic, cu un lider dominator;
 nerespectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti;
 existenţa unei poliţii politice care reprimă orice protest împotriva regimului;
 realizarea unei intense propagande care promovează ideologia partidului unic şi o imagine înfrumuseţată a
realizărilor regimului şi ale liderului său.

Regimurile politice totalitare au apărut în secolul XX şi au fost de două tipuri: regimuri de extremă stângă (comuniste)
şi de extremă dreaptă (fasciste). Regimurile de extremă stângă au avut ca ideologie marxismul, pe care l-au
interpretat abuziv. Principala caracteristică a lor a fost desfiinţarea proprietăţii private, prin trecerea industriei, băncilor
şi terenurilor agricole în proprietatea statului. Regimurile de extremă dreaptă au avut ca ideologie naţionalismul
extremist care promova dragostea faţă de propriul poporul şi ura faţă de alte naţionalităţi. 

1a. Rusia în 1917*.  Rusia era un imperiu uriaş (170 milioane locuitori) în care un sfert din
populaţie era de altă etnie decât rusă (polonezi, finlandezi, români etc.), datorită  politicii de
cucerire dusă de ţari. Ţarul Nicolae al II-lea conducea autoritar, fără a ţine seamă de constituţie şi
de parlamentul numit Dumă. În februarie 1917 a avut loc o revoluţie condusă de burghezie şi de
nobilimea reformatoare în urma căreia s-a instaurat un regim politic liberal. Puterea a fost preluată
de un guvern provizoriu şi de nişte adunări ale muncitorilor şi soldaţilor, numite soviete, aflate în
principalele oraşe ale Rusiei. Ţarul a abdicat şi Rusia a devenit republică.

2b. Partidul comunist rus (creat în 1903), numit şi Partidul bolşevic, condus de Vladimir Ilici Lenin a ajuns la putere
prin revoluţia din 25 octombrie 1917. Bolşevicii au înlăturat guvernul liberal şi au  instaurat un guvern al lui Lenin; la
scurt timp, comuniştii şi-au impus controlul în rândul tuturor sovietelor (parlamentelor regionale). Succesul lor a fost
determinat de faptul că regimul liberal instaurat prin revoluţia din februarie 1917 nu a reuşit să rezolve problemele
economice ale populaţiei. Din 1922 Rusia s-a numit U.R.S.S. (Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste). 

 
Caracteristicile ideologiei comuniste:
Regimul comunist rus s-a bazat pe ideologia socialismului a lui Karl Marx (elaborată după 1848), reluată de Lenin în
mai multe scrieri ale sale. Principalele idei preluate din ideologia marxistă au fost:

2
 REFERAT „ REGIMURILE POLITICE DEMOCRATICE DIN SECOLUL XX”
 Lupta de clasă, concept folosit pentru a explica evoluţia istorică a omenirii. Marx considera că în toate
epocile istorice au existat două clase sociale antagonice (opuse): deţinătorii mijloacelor şi forţelor de
producţie, numiţi de Marx asupritori, şi cei ce muncesc, numiţi asupriţi. Între asupritori şi asupriţi a existat o
luptă permanentă, luptă de clasă. În secolul XIX cele două clase sociale erau burghezia şi muncitorimea
(proletariatul). În Rusia, unde industria era mai puţin dezvoltată, comuniştii au considerat că din rândul
asupritorilor fac parte şi nobilii şi ţăranii înstăriţi (numiţi culaci).
 O societate cu adevărat dreaptă nu se poate realiza atâta vreme cât există marea proprietate
privată. Pentru a face o lume mai bună, Marx a propus  trecerea proprietăţii private la stat, astfel încât să nu
mai existe bogaţi şi săraci, deci să se creeze o societate fără clase.
 Realizarea unei societăţi egalitare (comuniste) nu se poate face decât prin preluarea puterii de către clasa
muncitoare (proletariat) prin revoluţie. Astfel se va instaura o dictatură a proletariatului, care va trece averile
celor bogaţi (mijloacele de producţie) în proprietatea statului. Marx considera această dictatură ca fiind
legitimă deoarece este dreptul celor ce muncesc să conducă doar ei.
 Ateismul, negarea existenţei oricărei divinităţi. Marx considera că în toate timpurile religia a fost folosită de
categoriile bogate pentru a-i asupri şi a-i minţi pe cei săraci. El a numit religia opiul popoarelor.

Aceste idei ale lui Marx, promovate de către Lenin, au legitimat măsurile dure luate de toate regimurile comuniste
împotriva elitelor economice şi culturale ale societăţii pe motiv că fac parte din clasa asupritorilor şi că sunt duşmani
ai poporului (prin popor înţelegeau muncitorii şi ţăranii săraci). Practici totalitare în perioade regimului lui Lenin
(1917-1924)

 a fost creată poliţia politică, Ceka, pentru a-i urmări pe cei care erau consideraţi duşmanii poporului, Familia
ţarului a fost executată (în total 11 persoane). 
 libertatea presei a fost desfiinţată;
 băncile şi fabricile au fost trecute în proprietatea statului;
 ţăranii trebuia să dea la stat surplusul lor de cereale. Cei care refuzau, erau executaţi;
 toate instituţiile erau controlate de membrii partidului comunist.

a.2. Regimul totalitar comunist condus de Stalin (1924-1953)

 În 1922 Lenin s-a îmbolnăvit (paralizează parţial). La vârful partidului a apărut un conflict pentru putere între mai
mulţi membrii, care este câştigat de Iosif Vissarionovici Stalin, un om foarte ambiţios, abil şi viclean. Stalin, proclamat
Secretar General al Partidului  Comunist, a instaurat un regim de  teroare nemaiîntâlnit. 
 
Practici totalitare staliniste:
Teroarea practicată cu ajutorul poliţiei politice N.K.V.D. (apoi K.G.B.), condusă de Beria, l-a ajutat pe Stalin să
elimine toţi adversarii politici şi posibilii adversari. El a extins represiunea asupra tuturor locuitorilor care erau bănuiţi
de nesupunere faţă de regimul comunist. Tuturor li se făcea un proces sumar în care erau acuzaţi de trădare şi în
care nu aveau nicio şansă să se apere (nu aveau nici dreptul la un avocat), apoi erau condamnaţi la moarte sau
muncă silnică. Această acţiune de eliminare a persoanelor nedorite a fost numită epurare. Ca urmare a epurărilor, au
fost executaţi din ordinul lui Stalin 70% dintre membrii comitetului central al partidului (aproape 100 de persoane),
80% dintre ofiţerii superiori ai armatei, iar din rândul populaţiei se apreciază că numai în anul 1934 au fost executate
1 milion de persoane. Până în 1937, 18 milioane de persoane au fost transportate în lagăre, 10 milioane murind
acolo. Reprimarea a continuat până la moartea lui Stalin, victimele totale fiind de 17,5 milioane de morţi.
 
Controlul riguros al statului asupra economiei.

 În perioada 1928-1933 s-a realizat colectivizarea forţată în agricultură, pământul fiind trecut în

proprietatea statului. El era muncit în comun de ţărani în cooperative numite colhozuri. Cei care se opuneau
colectivizării erau executaţi împreună cu familiile lor. Victimele colectivizării au fost cam 4 milioane de morţi.

 În industrie, s-au introdus planurile cincinale, nişte planuri care fixau cât va trebui să fie producţia
pentru următorii 5 ani pentru fiecare ramură industrială. În întreprinderile unde nu se îndeplinea planul, cei
găsiţi vinovaţi erau acuzaţi de sabotaj (împiedicarea intenţionată a activităţilor economice), putând fi chiar
executaţi. U.R.S.S. a ajuns, totuşi, să fie a treia mare putere economică a lumii în urma industrializării
forţate. 

3
 REFERAT „ REGIMURILE POLITICE DEMOCRATICE DIN SECOLUL XX”
Organizarea politică fără respectarea principiului separaţiei puterilor în stat. Statul era condus de un guvern şi
de o adunare numită Sovietul Suprem al U.R.S.S., alcătuită din reprezentanţii tuturor republicilor sovietice, care
avea atribuţii legislative şi judecătoreşti. Stalin era Secretar general al Partidului, dar, de fapt el era  singurul
conducător. Orice funcţionar public trebuia să facă parte din Partidul comunist. Ocupanţii funcţiilor înalte în partid şi în
stat au alcătuit nomenclatura, care era de fapt o clasă de privilegiaţi pentru că aceştia beneficiau de diverse favoruri
economice şi sociale.

 
Propaganda de partid. Cultul personalităţii. În toate instituţiile statului şi în mijloacele de comunicare în masă
(presa, radioul, cinematograful, televiziunea) existau membrii de partid care aveau grijă de glorificarea partidului şi a
lui Stalin. Propaganda arăta realizările partidului mult înfrumuseţate, îl prezenta pe Stalin ca pe un tată iubitor care
veghează la bunul mers al societăţii. Pentru el se organizau serbări oficiale, se puneau statui în pieţele marilor oraşe,
se făceau afişe care îl prezentau ca pe un erou popular. Această propaganda a fost atât de eficientă încât chiar şi
astăzi o parte a populaţiei Rusiei îl consideră pe Stalin un erou civilizator.

b. Regimul totalitar fascist din Italia (1922-1943)

Italia după Război*. Naşterea fascismului*. 
Italienii au fost nemulţumiţi de tratatele de pace de la Paris de după Primul război mondial deoarece nu au primit
nişte teritorii din fostul Imperiu austro-ungar, pe care aliaţii le-au dat Iugoslaviei. În plus, imediat după război Italia s-a
confruntat cu o gravă criză economică. Muncitorii au făcut greve de proporţii nemaivăzute până atunci. Partidul
socialist (o variantă mai blândă a comunismului) câştiga din ce în ce mai mulţi adepţi. În acest context a
apărut Partidul Naţional Fascist, de extremă dreaptă, creat în 1921 de ziaristul Benito Mussolini. Anterior apăruseră
Brigăzile fasciste, grupuri de tineri (mulţi erau ofiţeri şi studenţi), conduse tot de Mussolini, care se remarcaseră prin
agresarea socialiştilor şi muncitorilor grevişti, pe care îi băteau, îi torturau (de exemplu îi forţau să bea litri de ulei de
ricin) şi chiar îi omorau. Membrii partidului aveau ca uniformă cămaşa neagră. Principiul de bază al oricărui fascist
era supunerea totală faţă de liderul partidului, Mussolini, căruia i se spunea „Il Duce”. Fasciştii nu s-au ocupat de
elaborarea unei ideologii, declarându-se chiar anti-ideologici, fiind de principiu că faptele sunt mai importante decât
vorbele. Totuşi se pot stabili câteva principii generale ale gândirii lor politice.