ELEMENTE DE PSIHOLOGIA

EDUCAȚIEI ȘI A DEZVOLTĂRII
-Dezvoltarea socio-umană a ființei-

Dezvoltarea socio-umană a ființei

Ființa umană este în așa fel construită încât dezvoltarea ei de profunzime se realizează
întotdeauna pe două planuri care ne definesc – cel interior, al psihicului, și cel exterior, al
socialului. Încă de la naștere se observă evoluția copilului pe aceste două paliere existențiale,
evoluție ce poate fi semnificativ îmbunătățită atunci când se cunosc principiile fundamentale
pentru această ecoluție. Mai întâi trebuie să acceptăm că ființa umană este totuși o ființă, ceea
ce înseamnă că trebuie să raportăm și comportamentele înnăscute ale animalelor la relațiile
adulți – copii. Konrad Lorenz a fost printre primii etologi care au inițiat cercetări
comportamentale despre scheme de acțiune ale copiilor mici, raportate la cercetările efectuate
asupra gâștelor și maimuțelor, animale în cazul cărora există și o structură socială. El continuă
ideile lui Peter Kropotkin, cel care susține că ajutorul mutual este o lege la fel de naturală ca și
agresivitatea reciprocă. Dezvoltarea ființei umane apare, deci, în continuarea a două
sentimente primare – iubirea și ura. Lorenz dezvoltă această viziune, susținând că orice
animal este motivat de diferite sisteme de impulsuri care se află într-o relație conflictuală
uneori, de cele mai multe ori impulsul agresiv opunându-se tendințelor spre sociabilitate, iar
Irenaus Eibl-Eibesfeldt consideră că: „Nu numai condiționarea ne programează să fim buni –
avem în noi această înclinație de a fi buni.”1. Ultimul susține că atât animalele, cât și oamenii
au capacitatea de a învăța, deci programele comportamentale s-ar putea să fie asimilate în
cursul dezvoltării ontogenetice prin autocondiționare și prin imitare, existând și posibilitatea
ca organismele să fie echipate încă de la venirea pe lume cu programe comportamentale, ceea

1
Eibl-Eibesfeldt, Irenaus, Iubire și ură – rădăcinile biologice ale valorilor morale, Editura 3, București, 1998, p.
12
ce înseamnă că respectiva programare a avut loc în cursul filogeniei. Ca argumente sunt aduse
situații de acțiune la bobocul de rață, care execută mișcările de scormonire cu ciocul prin apa
mlăștinoasă, deși în stadiul de ou a fost clocit de o găină, a fost crescut ca pui de o găină.
Niciodată nu va imita exemplul părintelui vitreg, ciugulind boabe de grâu. Puii de veveriță
născuți în condiții de laborator sunt capabili să execute secvențe de ascundere a alunelor,
vizibile în sălbăticie, fără a avea vreun exemplu. La fel, și oamenii sunt prevăzuți cu
patternuri motorii înnăscute, tipare comportamentale care se desfășoară de la sine, fără
presiunea formatoare a mediului – de exemplu, comportamentul tipic al mâniei, cu bătutul din
picior, strângerea pumnilor și privirea mânioasă.

În cazul copiilor, aceste scheme comportamentale funcționează firesc, în momentul în

care ele sunt utilizate în primul cadru social, respectiv cel al familiei, ele sunt orientate
instinctiv către primele persoane cu care vin în contact, părinții, iar existența răspunsului
scontat va duce la întărirea schemei comportamentale și construirea în mintea copilului a unui
tipar la care se va raporta în situațiile ulterioare ale existenței. De aici derivă și încercarea de
identificare a figurilor originare în orice etapă a vieții de către fostul copil, el încercând astfel
să redobândească retrăirea primelor sentimente de siguranță și bunăstare prin refacerea acelei
situații originare. Necesitatea legăturilor afective, mai ales la vertebratele superioare, oferă
siguranță. Fie pui de maimuță, fie pui de om, când este speriat se refugiază la pieptul mamei și
suge până se liniștește sau poate doar apuca sânul cu gura pentru a se liniști. E interesant că
efectul de liniștire se obține și prin folosirea de manechine, în cazul puilor de maimuță sau al
jucăriilor de pluș la puii de om, păturile flaușate sau ursuleții de pluș fiind cei care le oferă
sentimentul confortului, înainte de culcare cel mai des.

Teoria evoluționistă a atașamentului a lui John Bowlby este viabilă deci, doar în cazul
în care copilul a fost alături de mamă din primele zile ale existenței lui și aceasta a răspuns
tiparelor comportamentale în mod adecvat, ceea ce a întărit respectivul tipar comportamental
și i-a oferit copilului sentimentul de sicuranță și confort la care se va raporta pentru restul
vieții. Dacă mama nu i-a oferit răspunsurile adecvate tiparului comportamental exprimat,
atunci copilul va fi confuzionat și vor apărea probleme inerente în evoluția lui. La fel, dacă
din primele clipe ale existenței, un copil este crescut de o mamă-surogat, aceasta oferindu-i
răspunsurile scontate la tiparele comportamentale exprimate, atunci copilul își va stabili
sentimentele de siguranță și confort (etaloanele) în funcție de acele răspunsuri oferite de
mama-surogat.

În societatea actuală se pune o presiune teribilă pe aceste scheme comportamentale,

Francoise Dolto, reputat psiholog francez, considerând că :„Este adevărat că legătura mamă –
copil este experiența fundamentală care stă la baza inițierii micuțului în existența sa, dar
trebuie să spunem și că diada mamă – copil(după expresia lui Andre Berge), nu are un sens
structurant pentru copil decât dacă mama este în continuare și femeie, adică ea își păstrează și
continuă să își dezvolte preocupările pentru societatea adulților și, mai ales, atracția fizică și
emoțională pentru partenerul ei și pentru ceilalți copii. Dacă mama nu trăiește decât pentru
copilul sau copiii ei și dacă este funcția maternală (paternală, în mod similar) cea care devine
motivarea actelor și gândurilor adultului, atunci acel copil sau copii vor fi pervertiți de această
relație exclusiv duală, care face din ei fetișuri erotizate substitutive ale partenerului.”2

2
Dolto, Francoise, La difficulte de vivre, Ed. Vertiges du Nord/Carrere, Collection Le livre de poche, Paris, 1986,
pag. 134-135.