BIOMECANICA IMPLANTARA IN ACORD CU FUNCTIA OCLUZALA

Finalitatea implantării constă în restabilirea funcţiilor masticatorii, fonetice,

fizionomice şi de deglutiţie a unei edentatii prin realizarea unui substitut protetic menţinut de
unul sau mai multe implante .
Caracteristicile biomecanice ale implantelor şi protezelor retenţionate pe implante sunt
determinate de modelul forţelor ocluzale aplicate la nivelul supraprotezei implantare şi
transmise osului alveolar. Modalitatea de transmitere a fortelor reprezintă cheia esenţială care
impune succesul implantar, precum şi viabilitatea în timp a implantului.
Forţele ocluzale nefavorabile reprezintă cauza fracturii şi a rezorbţiei osoase
periiplantare.
Caracteristicile biomecanice ale complexului implanto-protetic depind de :
1. caracteristicile proprii ale implantelor osteointegrate
2. alegerea corectă a I în funcţie de os şi de tipul de încărcătură ocluzală
3. poziţia, orientarea I
4. construcţia proetică şi conceptele ocluzale aplicate în restaurare

În acest context, alegerea sistemului, a protocolului chirurgical şi a principiilor ocluzale

aplicate de clinician au o influienţă atât indirectă cât şi directă imediat asupra intensităţii şi
distribuţiei forţelor ocluzale transmise implantului şi osului suport.

1. SPECIFICITATEA IMPLANTULUI.
Compoziţia aliajelor, precum şi diversitatea formelor şi dimensiunilor corpului
implantului creează noi performanţe biomecanicecare pot diferenţia sensibil faţă de rădăcinile
dentare naturale.
A. PROPRIOCEPŢIA
Absenţa mecanoreceptorilor parodontali reduce capacitea proprioceptivă a implantelor,
nepermiţând mecanismelor adaptative ale SNC de a se manifesta cu aceeaşi eficienţă asupra
protezelor implantare comparativ cu dintele natural. Aceste mecanisme permit reglarea
contactelor dento-dentare prin adaptarea contracţiilor musculare, şi creează necesitatea reflexă
de evitare a suprasolicitării nefiziologice a dintelui natural. Aceşti mecanoreceptori intervin în
adaptarea şi reluarea funcţiilor SS şi în cazul prezenţelor contactelor premature, a
malocluziilor. Ţinând cont de conceptele ocluziei habituale protezarea pe implantre riscă să
prezinte necoordonarea funcţiilior SS antrenând riscul eşecului implantar prin
microtraumatisme repetate. Persistenţa contactelor ocluzale exagerate şi neconcordanţa dintre
pilieri şi suprastructura protetică reprezintă 2 factori responsabili de resorbţia osoasa şi eşecul
mecanicii implantare.

1
Fig. 6.2

B. AMORTIZAREA ŞOCURILOR

Acest fenomen este agravat de mobilitatea redusa a implantului în absenţa parodonţiului.

Ligamentul parodontal coferă mobilitatea fiziologică a dintelui natural.
Mobilitatea clinică depinde de morfotipul şi patologia odontală.

Fig.6.3. Absenţa mecanoreceptorilor parodontali reduce semnificativ capacitatea de

detecţie interdentară fină

2
Fig.6.4. a,b Mobilitatea clinică medie a unui implant este semnificativ mai mică decât
mobilitatea fiziologică medie a unui dinte natural

În plus, comportamentul vâsco-elastic al ligamentului parodontal permite un răspuns

în doi timpi la acţiunea forţelor masticatorii. În prima fază forţa de intensitate redusă provoacă
deolasări mai mult sau mai puţin importante, în limitele mobilităţii clinice a dintelui. În cea de
a adoua fază forţa se transmite direct asupra osului provocând mici deplasări.
Acest răspuns în doi timpi permite:
- amortizarea încărcăturii ocluzale funcţinale sau nefuncţionale;
- o mai bună repartiţie a forţelor transversale. În cazul în care forţele sunt aplicate lateral pe un
dinte, forma conică şi orientarea rădăcinilor, datorită prezenţei ligamentului parodontal şi a
mobilităţii fiziologice, permite deplasarea centrului de rotaţie spre apex şi disiparea forţelor
de-a lungul crestelor alveolare.
În cazul unui implant sub acţiunea forţelor ocluzale se obţine un răspuns liniar direct ,
ca în cazul fazei a doua a răspunsului dat de un dinte la solicitări.
Diferenţa dintre forţele necesare deplasării este considerabilă. O forţă de 1 N
determină deplasarea laterală a unui dinte de 50µm. Pentrua realiza aceeaşi deplasare în cazul
unui implant este necesară o forţă de 20 ori mai mare. În acelaşi context, mobilitatea dentară
indusă de o suprasarcină este rar reversibilă. Mobilitate redusă este regăsita la forma cilindrică
a implantului, unde are loc deplasarea centrului de rotaţie spre col, putându-se fractura
implantul sau putând apărea resorbţia osoasă la nivelul colului.

3
Fig. 6.5 a,b

În acelaşi timp, implantele conice, având o formă asemănătoare rădăcinilor dentare

permit disiparea foratelor laterale mult asemănător dinţilor naturali.

Fig. 6.6 a,b

Dacă dinţii vecini naturali prezintă o mobilitate clinică redusă echilibrarea implantelor
posterioare este mult facilitată. În această situaţie contactele în intercuspidare maximă sunt
mult mai reduse la nivelul protezei implantare comparativ cu cele la nivelul dinţlor naturali.

ESENTIAL, PUNCTE CHEIE

- absenţă mecanoreceptorilor reduce capacitatea de percepţie a malocluziei
- mobilitatea redusa a I amplifică malocluzia
- forţele axiale sunt mult mai bine absorbite de I decât cele transversale

4
 2. CRITERII DE ALEGERE A IMPLANTELOR

De-a lungul evoluţiei sistemelor implantare experienţa clinică a vlidat numeroase indicatii
implantare : sectorul lateral maxilar cu sau fără elevare de sinus, sectorul lateral mandibular,
situsurile postextracţionale. Au fost abandonate formele clindrice impactate, dezvoltându-se
implantele conice.

Caracteristicile unui implant polivalent trebie să îndeplinească condiţii precise :

- fără compromis d.p.d.v parodontal, estetic şi funcţional
- tehnica implantară simplă
- polivalentă în utilizare: - pentru toate tipurile de os (de la I-IV)
- pentru toate sectoarele , Şi toate situaţiile clinice

A. COMPONENTELE
Implantele de prima generaţie cu diametrul de 3,25mm-
4mm şi componenetele lor protetice erau realizate din Ti
pur grad 1. Calitatea mecanică mediocră a metalului
conferea o bună rezistenţă la forţele axiale, dar fragilitate la
cele paraaxiale.

Fig.6.7b

Modificarea aportului de metal, trecind de la TI grad 1 la Ti GRAD 4 Şi introducerea aliajului

de Ti au îmbunătăţit performanţele mecanice ale implantelor. În paralel , introducerea
implantelor de diamentru mai mare cu componenetele protetice adaptate au îmbunătăţit
semnificativ rezistenţa la forţele transversale. Soliditatea şi coeziunea dintre implant şi pilier
au fost în continuare ameliorate prin introducerea conexiunilor interne lungi. Conexiunile
hexagonale clasice prezentau o rezistenţă mediocră la forţele laterale şi tendinţă la
desşurubare.

Stabilitatea, imobilitatea şi soliditatea unui aaimplant depinde de :

- calitatea osului
- dependenţa dintre dimensiunea implantului şi tipul de os
- corespondenţa dintre implant şi forma preparaţiei situsului receptor, funcţie
de densitatea osoasă

Implant cu diametrul de 3,7mm – os cu densitate scăzută terminaţia preparării este cilindrică

cu d= 2,8mmm
- os dens tp etajată d= 3,4 / 2,8

Implant cu diametrul de 4,8mm – os cu dens scazuta tp cilindrică d=3,5

- os dens tp etajata 4,2 /3,8

NUMĂRUL DE IMPLANTE

Există o corelaţie între forţele aplicate la nivelul F ocluzale şi arhitectura rădăcinilor

radiculare. Este un raport echilibrat între suprafaţa ocluzală şi suprafaţa portantă osoasă care
poate servi drept model în implantologie.

5
Fig 6.25.a,b

Calitatea osului suport

În cazul unui os de calitate mediocră la maxilar, primul molar cu 3 rădăcini conferă o
suprafată portantă mare (480mm2), în timp ce la mandibulă într-un os cu o caliatate mecanică
mai bună, primul molar cu 2 rădăcini paralele are o suprafată de 380mm2.

Fig.6.26.

CRITERII DE ALEGERE A NUMĂRULUI DE IMPLANTE ŞI SUPRAFAŢA

PORTANTĂ ÎN CAZUL IMPLANTĂRII ÎN SITUSULUL POSTEXTRACŢIONAL
Suprafaţa radiculară rezultată în urma extracţiei dentare creează o suprafata portantă
implantară ideală . Valoareasuprafeţei portante ideale este adaptată pentru a creea o suprafaţă
portantă implantară optimă în funcţie de tipul de os, tipul de implant, tipul de protezare.

6
Fig.6.26.

Fig.6.27.

7
Fig.6.28. a,b
Fig.6.29
Fig.6.30.

8
CRITERII DE ALEGERE A NUMĂRULUI DE IMPLANTE ŞI CALITATEA OSULUI

În cazul unui os cu densitate buna, cu sprijin pe corticala osoasă, suprafaţă portantă poate fi
micşorată fără riscuri.
În cazul unui os cu densitate medie, fără sprijin la nivelul corticalelor suprafaţa portantă
implantară va fi mărită, utilizându-se un implant clasic cu spire mici.
În cazul unui os spongios de calitate mediocră,sau regenerat recent cu grefă osoasă

Fig.6.31

3. POZIŢIA ŞI ORIENTAREA IMPLANTULUI

Cheia unei reuşite implantare pe termen lung dpdv estetic si functional depinde de;
- diagnostic si plan de tratament corect
- o buna gestiune a tesuturilor dure si moi inaintea chirurgiei implantare
- pozitia si orientarea precisă a implanturilor in functie de parametri biomecanici si
estetici
- o buna gestiune estetica a restauratiei (profil de emergenta contur gingival)
- gestiunea ocluziei
În prezenţa unei resorbţii osoase alveolare verticale/ sau centripete, estetica şi exigentele
biomecanice nu pot coexista in acelaşi timp. Dar, rezultatele estetice nu pot fi obţinute în
detrimentul distribuţiei forţelor ocluzale.

A. CONSIDERENTE BIOLOGICE

Implantarea unui singur dinte maxilar in zona anterioara este o provocare deoarce se gaseste
intr-o zona estetică sensibilă. Implantul poate fi situat în situsul odentic dintelui natural,
conferind naturalete, fiind o ideală replică a dintelui absent. Dar, după extracţia dintelui
frontal, osul alveolar este situat într-o poziţie spre apical şi spre palatinal. Acest fenomen
complică soluţia implantară, cum ar fi implantul angular, conferind estetică şi funcţionalitate
ocluzală fără augmentarea crestei alvelare, sau tisulare.

9
Fig.6.35
Fig. 6.34

Poziţia tridimensională optimă este esenţială pentru estetică şi sănătate parodontală.

Pentruprevenirea resorbţiei osoase este necesra respectarea unei distanţe de 3-3,5 mm între
implante. Pentru înlocuirea a 2 incisivi centrali aceasta distanţa poate fi de 4,5mm. În funcţie
de resorbţia osoasa această distanţa poate fi mai mica sau se poate augmenta diametrul
implantelor. Distanţa minimă care trebuie respectată între dinte şi implant este de 1,5mm.
Spaţiul minim necesar amplasării unui implant între 2 dinţi este de 3mm plus diametrul
implantului.
În absenta resorbtiei osoase distanta optimă intre implante este usoar de respectat.
Această distanţă măsurată între punctele de foraj este de 7mm pentru un implant de 3,4-
4mm.Este de 8mm pentru un implant de 4,8-5mm.

Fig.6.36.a,b

10
 Dacă resorbţia centripetă este importantă curbura arcadei este diminuată. Spaţiul
interimplantar optim nu permite amplasarea a câte un implant pentru fiecare dinte lipsă. Se va
augmenta Inălţimea spaţilului osos printr-o grefă, precum şi reducând angulaţia vestibulo-
orală a implantelor. În acest caz vor fi micşorate şi numărul implantelor.

Fig.6.37 În cazul unei arcade foarte resorbitese vor amplasa 2 implante pentru substituirea a 3
dinţi, permiţând păstrarea unei distanţe suficiente între implante şi între elementele ododntale.

Elementele esenţiale ale esteticii maxilare anterioare sunt : prezenţa papilei interdentare şi
profilul de emergenţă al implantului.

Vertical, punctul de contact între un dinte natural şi proteza pe implante este 4,5mm, funcţie
de osul alveolar interproximal.
Punctul de contact intre 2 restaurai pe implante 3,5 mmde osul crestal.
Profilul de emergenţă – spaţiu armonioss între implant şi diametrul de reconstrucţie implanto-
purtată, care caută să reproducă forma emergenţei cervicale a dintelui de înlocuit.
Crearea unui profil de emergenţă depinde depinde de :
- topografia osoasă
- poziţia tridimensională a implantului şi angulaţia sa
- localizarea apicală a implantului
- diametrul implantului
- anatomia gingiei periimplantare

B. POZIŢIONAREA IMPLANTELOR ÎN SECTORUL ESTETIC

1. AMPLASAREA ORIZONTALĂ, MEZIO-DISTALĂ ŞI VESTIBULO-ORALĂ

Riscul de apariţie a resorbţiei osoase creşte în cazul în care distanţa dintre 2 implante scade.
Distanţa minimă între 2 I sau cu dinţii vecini trebuie respectată în scopul scăderii riscului de
apariţie a resorbţiei osoase. Această distanţă orizontală la nivelul osului=
- 1,5 pina la 2 mm între I şi dintele adiacent
- 3 pina la 3,5 între 2 I

11
Poziţionarea vestibulo-orală este foarte dificilă. Se pune accentul pe prezervarea feţei
vestibulare a I in aceasta zonă, precum şi a unui volum osos corespunzător a corticalei, asemă
nător cu cea în cazul dinţilor naturali.
O inclinare prea vestibulară a I este o eroare ireversibilă, ce determină o resorbţie a
corticalei externe, şi în consecinţă o recesiune gingivală, determinând o coroană clinică
alungită şi o aplicare nefavorabilă a forţei de incizie.

O înclinare prea palatinală a I, orientarea forţelor cluzale este bună, dar se va realiza un
subcontur protetic acoperind crestele alveolare pentru eviatrea unei coroane prea scurte.
În cazul utilizării unui implant cilindric axa forajului iniţial corespunde cu axa finală a
implantului.

În cazul utilizării unui implant conic axa forajului iniţial coincide cu poziţia şi orientarea
finală căutată pentru I

2. POZIŢIONAREA VERTICALĂ
În scopul obţinerii unui profil de emergenţă continuu şi armonic, în cazul unui I cilindric
diferenţa de diametre între I şi dintele protetic este compensată de prepararea unui pat osos
care să stabilizeze I. Profilul de emergenţă a I depinde de diametrul său şi de poziţia sa
mai mult sau mai puţin apicală. Pentru acelaşi diametru de I trebuie introdus mai lejer I
unui incisiv central comparativ cu a unui incisiv lateral; diametrul cornar al ic fiind mai
mare decit al il armonia profilului de emergenţă necesitând mai multă atenţie.

12
 Pentru un I conic este identic . Pentru un I aplicat într-un timp chirurgical cilindric sau
conic trebuie ţinut cont de înăltimea şi diametrul colului evazat transgingival, în funcţie de
biotipul parodontal pentru poziţionarea I vertical.

În cazul unui biotip mediu, poziţia corono-apicală a platoului a I trebuie plasată astfel:
- 2mm sub linia amelo-cemetară, în cazul în care nu este recesiune gingivală
- 3mm sub gingia marginală a dinţilor adiacenţi fără recesiune

C. POZIŢIONAREA IMPLANTELOR ÎN ZONA POSTERIOARĂ

Forţele masticatorii din zona laterală sunt axiale şi

transversale. Ansamblul os-implant rezistă mult mai bine la
forţele axiale, iar forţele laterala sunt disipate mult mai uşor în
cazul rădăcinilor dentare naturale. În cazul unui I posterior,
pentru a avea o orientare şi poziţionare corespunzătoare, trebuie
ca rezultanta forţelor ocluzale să fie orientată de-a lungul axului
I .(componenta orizontală depinde de dimensiunea fetei ocluzale,
iar componenta verticală este determinată de raportul coroană
clinică-implant).

 Pentru a ţine cont de aceste recomandări în cazul

unei restaurări unitare- axele implantelor se vor orienta corespunzător cu axele
dinţilor ce vor fi amplasaţi la nivelul implantelor, şi în raport cu dinţii adiacenţi
şi antagonişti.

13
  În cazul unei restaurări complete axele implantelor trebuie să fie în general
paralele din motive tehnice. Este o condiţie de echilibru şi de repartizare
uniformă a forţelor functionale.

În cazul implantării directe într-un situs postextracţional este necesar amplasarea unui implant
corespunzator molarului ce urmează a fi protezat. Obţinerea unei stabilitaţi primare net
superioare se obţine plasând 2 implante în alveola postextracţională, comparativ cu plasarea
unui singur I cu diametru mărit. În acest caz trebuie asigurat un spaţiu interproximal superior
de 12,5mm. Pentru ameliorarea rezistenţei la forţele transversale masticatoruii implantele
trebuie să indeplinească condiţiile:
- decalajul în plan frontal pentru a fi situate sub cuspizii principali în timpul
ciclului masticator
- orientarea asemănătoare cu a dinţilor naturali

14
Poziţionarea optimă a implantelor la nivelul 16, 46. Decalajul
frontal su cuspizii de sprijin şi ghidaj permite controlul forţelor
masticatorii.

15
 5. PROTEZA PE IMPLANTE ŞI OCLUZIA FUNCŢIONALĂ

A. CONCEPŢIA PROTETICĂ

Într-un os cu densitate favorabilă, dacă suprafaţa portantă osteointegrată este satisfăcătoare în

suprafaţă, poziţie, orientare şi număr de implante, proteza pe implante poate fi realizată fără
restricţii. În acest caz, suprafaţa ocluzală a protezei implantare seamănă cu cea a dinţilor
naturali cu reglajele funcţionale corespunzătoare..
\

a) 2 implante 4,8x14mm sunt amplasate in dreptul 13, 14, cu o

protezare imediată provizorie; sp corespunzatoare, os de buna
calitate
c) imagine clinica- dezocluzia caninului in miscarea de lateralitate
d) masticatie echilibrata

Adaptarea secundară a suprafeţei de ocluzale asigura osteintegrarea în timpul exercitării

funcţiilor.

16
Prepararea dinţilor antagonişti protezei implantare prin adiţie/ coronoplastii
Controlul ocluzal după 3 ani de la implantare

Anatomia feţelor ocluzale facilitează deplasarea laterală a alimentelor. În cazul unui sinus
maxilar procident, zona care nu poate fi implantata, pentru restabilirea contactelor dento-
dentare la nivelul molarului 1 se va amplasa un implant tuberozitar şi unul în zona premolara,
solidarizate printr-o bară. Datorită forţelor ocluzale mari din această zonă, şi pentru a nu
suprasolicita implantele molarul 1 este sub forma de corp de punte, reducerea la minim a
morfologiei corpului de punte de la molarul 2 si molarul 3.

17
 ETAPELE CLINICE DE
ECHILIBRARE FUNCTIONALA
MASTICATORIE

A,b,c, simularea miscarii de lateralitate

dreaptainterferenţa în lateralitate este
evidenta la 15, îndepărtându-se prin
frezaj. În analiza ocluzala clasica
echilibrul este finalizat

d.

e. simularea masticatiei determină efectiv

apariţia unei necoordonări ale ghidajului
funcţional în masticaţie

f,g,h etapele succesive prin sistracţie

h ghidajul funcţional masticator este

echilibrat şi atraumatic

Avantajele lucrarilor protetice dento-implanto-purtate

- ameliorarea forţei ocluzale prin participarea proprioceptorilor desmodontali
- permite creşterea suprafeţei portante ca urmare a limitării anatomice
- permite un control mai bun a repartizării forţelor transversale posterioare
- scade riscul fracturării componenetelro implantare în cazul în care raportul
axial proteză/implant osteo-integrat este defavorabil

18
- facilitează echilibrul şi stabilitatea ocluziei în timp
- obţien o stabilizare in 3 planuri prin asocierea dinţilor anteriori şi posteriori
în aceeaşi restauraţie
-

19