Rolul tinerilor in apararea vietii

Ortodoxia învaţă că viaţa este un dar de la Dumnezeu, ca urmare a iubirii Sale. De

aceea, viaţa umană trebuie preţuită, conservată şi ocrotită, ca expresia cea mai sublimă a
activităţii creatoare a lui Dumnezeu, Care ne-a dat viaţă nu doar pentru o existenţă biologică,
ci pentru veşnicie. Dumnezeu este singurul Care hotărăşte totul în ce priveşte viaţa fiecăruia. De
aceea, noi trebuie să respectăm viaţa semenului ca pe propria noastră viaţă. Însă, mai mult decât
asta, fiecare din noi avem datoria de a evita tot ceea ce ne-ar putea primejdui sau distruge propria
noastră viaţă.
Păcatele împotriva vieţii sunt multe, începând cu violenţa şi terminând
cu eutanasia sau suicidul.
Violenţa poate fi verbală, adică ţipete, înjurături, sau fizică, prin bătăi, lovituri cauzatoare de
răni sau chiar de moarte, fiind generată de cele mai multe ori de mânie necontrolabilă. De aceea,
Sfânta Scriptură ne îndeamnă la o viaţă liniştită: Fericiţi cei blânzi că aceia vor moşteni
pământul (Mt. 5, 5). Violenţa are efecte grave atât asupra trupului, dar şi asupra psihicului
tânărului, acesta putându-şi pierde încet stima de sine sau poate prezenta tulburări de integrare
socială.
În faţa violenţei, tinerii au mai multe posibilităţi: fuga, apelarea la autorităţi, ajutorul străin, dar şi
propriile puteri. Un aspect important este încercarea de a evita motivul violenţei, printr-un
comportament controlat şi stăpânire de sine.
          SINUCIDEREA, una dintre cele mai mari plăgi ale societăţii, se defineşte prin
curmarea conştientă şi voluntară, directă şi arbitrară a propriei vieţi. În afară de
nebunie, deznădejdea este cea care duce la sinucidere. Ea înseamnă pierderea încrederii în
bunătatea şi milostivirea lui Dumnezeu, cauzele fiind necredinţa, mândria, frica şi mai ales lipsa
unui duhovnic bun.
Dacă alte păcate lasă posibilitatea pocăinţei, sinuciderea desfiinţează pentru totdeauna o astfel de
posibilitate, cel ce apelează la ea aruncându-se definitiv în suferinţa veşnică.
Sfânta Scriptură ne oferă exemple care îndeamnă împotriva sinuciderii! „Şi deşteptându-se
temnicerul şi văzând deschise uşile temniţei, scoţând sabia, voia să se omoare, socotind că cei
închişi au fugit. Iar Pavel a strigat cu glas mare, zicând: Să nu-ţi faci nici un rău, că toţi suntem
aici (Fapte 16, 27-28); Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni şi ştiţi că orice ucigaş
de oameni nu are viaţă veşnică, dăinuitoare în El (I In. 3, 15); Să nu ucizi! (Ieş. 20, 13).
Biserica condamnă deci sinuciderea pentru că este crimă împotriva omului, a societăţii şi a lui
Dumnezeu, Care ne-a dăruit viaţa. Împotriva păcatului deznădejdii şi a gândului sinuciderii,
Biserica propune rugăciunea stăruitoare, spovedania şi împărtăşirea cu Sfintele Taine.
          Un alt mare păcat este EUTANASIA, adică metoda de provocare rapidă şi fără durere
a unei morţi imediate, pentru bolnavii incurabili, cu scopul de a le curma suferinţa.
          Potrivit creştinismului, viaţa este un dar al lui Dumnezeu. Existenţa şi libertatea omului se
leagă în primul rând de Dumnezeu, apoi de părinţii săi şi de mediul înconjurător. Hotărârea de a
muri nu ne aparţine, deci, nouă, ci Domnului, Care are absolută suveranitate asupra vieţii
noastre.
Intervenţia cu brutalitate în încetarea vieţii celui suferind, având ca pretext mila sau
compătimirea lui, are la bază o înţelegere strict pământească a vieţii umane, fiind deci imorală.
Mântuitorul Hristos ne-a învăţat că nici cele mai grele suferinţe nu îndreptăţesc distrugerea vieţii,
căci orice clipă a ei, chiar dacă pare fără sens, preţuieşte foarte mult, sub aspectul moral, pentru
viaţa de dincolo, putând prilejui creştinului aflat în suferinţă căinţă pentru păcatele sale.
          Dacă cei ce administrează eutanasia sunt ucigaşi, cei ce-şi dau acordul de a fi eutanasiaţi,
dacă sunt în deplinătatea facultăţilor mintale, sunt sinucigaşi.
Această concepţie este o pervertire a sensului suferinţei. Pierzând sensul transcendent al fiinţei
umane, omul modern nu mai este capabil să recunoască valoarea inviolabilă a propriei vieţi,
ajungând astfel în situaţia de a propune eliberarea de viaţă ca şi cum ea ar fi un simplu
obiect. Adevăratul creştin trebuie să înţeleagă că suferinţa poate duce la smerenie, la pocăinţă, la
curăţare de patimi, adică la luarea crucii şi urmarea lui Hristos, către propria suferinţă şi moarte.
          În cazul bolilor incurabile, Biserica recomandă folosirea tuturor mijloacelor în vederea
uşurării durerii provocate de boală: administrarea Sfintelor Taine, consiliere duhovnicească,
rugăciune, tratament medical etc.
        Demnitatea omului constă în faptul că el este coroana creaţiei, chipul lui Dumnezeu (Fac. 1,
26). Potrivit acestei demnităţi, omul este dator să lupte împotriva patimilor din el, care nu fac
altceva decât să degradeze această demnitate.
          Din nefericire, ispitele vieţii pun în faţa tinerilor posibilitatea desfrânării, a dezmăţului, a
laxismului, a delăsării. Faţă în faţă cu aceste realităţi, tinerii trebuie să ia atitudine, necedând în
faţa plăcerilor pătimaşe, pentru că riscă astfel să devină robii acestora, ruinându-şi atât sănătatea
fizică cât şi pe cea şi psihică şi nimicind astfel chipul lui Dumnezeu din fiecare dintre ei.
          Dar demnitatea umană este astăzi atacată şi de nenumărate practici făcute în numele
ştiinţei, ca de exemplu ingineria genetică, ce are scopul de a manipula viaţa umană. Clonarea ar
anula individualitatea şi specificul persoanei umane, iar ingineria genetică transformă embrionul
uman într-un simplu material folosit la diferite experimente.
         Tânărul poate şi trebuie să fie atent la toate aceste plăgi ale societăţii, luptând împotriva lor
prin rugăciune, sfaturile prietenilor şi mai ales ale duhovnicului, dar şi prin propriile sale puteri şi
convingeri.