IANCU DE

HUNEDOARA
Proiect realizat de Groza Ioan, clasa
XII A
 Ioan de Hunedoara cunoscut și
ca Iancu de
Hunedoara (alternativ Ioan (Ion)
Huniade sau Ioan Corvin) s-a născut
în 1407 și a decedat în 11 august 1456
a fost ban al Severinului între 1438-
1441  voievod al Transilvaniei
între 1441-1446,
guvernator și regent al Ungariei
între 1446-1453 și căpitan general al
regatului între 1453-1456, mare
comandant militar, tatăl regelui Matia
Corvin.
Origini
Viitorul voievod s-a născut în jurul anului 1407 într-o familie
înnobilată în 1409, pentru merite deosebite de către Sigismund de
Luxemburg, rege al Ungariei. Tatăl lui Ioan a fost un român,
sau cuman Voicu/Voik/Vajk Corvin, "un gentilom destul de modest al
comitatului pur românesc Hunedoara", iar bunicul se numea Șerb/Csorba .
Mama lui Ioan a fost Erzsébet Morzsinai (Elisabeta de Margia), despre
care se spune că ar fi fost de origine greacă și chiar înrudită cu basileii
Bizanțului.
În favoarea originii etnice românești a voievodului există mai multe
argumente. De exemplu, până în anul 1439, Iancu este numit în documente
Ioan Românul, mai mulți cronicari ai epocii referindu-se la originea
românească a acestuia. După ce fiul său, Matei Corvin, a devenit rege,
Frederic de Habsburg i-a reproșat că nu are origini regale, ci că are un tată
român. Matei, la rândul său, când i se reproșa că nu are origini regale,
făcea trimitere la originile sale romane.
 După obiceiul epocii, Voicu a luat
numele Hunyadi (de Hunedoara), când a
primit în 1409 de la Sigismund de
Luxemburg domeniul și castelul
Hunedoarei, drept răsplată pentru faptele
sale de arme în luptele cu turcii.
Conform unei legende lansate în
secolul al XVI-lea de către Gáspár Heltai,
Ioan de Hunedoara ar fi fost fiul nelegitim
al regelui Sigismund de Luxemburg cu
nobila Erzsébet Morzsinai, având un frate
tot cu numele (Ioan) — duplicarea
numelui era un obicei când unul dintre
copii avea tatăl diferit.
ARBORE GENEALOGIC
Începuturile carierei lui Iancu de
Hunedoara
Tinerii nobili care doreau să își construiască o carieră militară
sau administrativă trebuiau să servească, în calitate de familiari,
pe lângă marii nobili ai epocii. În funcție de prestație și de durata
serviciilor, această relație de familiaritate puteau constitui o rampă
de lansare. De obicei familiarii își schimbau rar stăpânii, deoarece
fidelitatea constituia un argument în promovarea pe funcții
subordonate stăpânului.
Iancu de Hunedoara a avut o carieră atipică, în sensul că s-a
perindat în slujba mai multor nobili înainte să intre în serviciul
regelui Sigismund de Luxemburg. Începuturile carierei sale sunt
cunoscute mai degrabă din relatări ulterioare decât din izvoare
directe din perioada tinereții sale
 Iancu și-a început cariera în calitate de familiar al lui Pipo de Ozora în jurul
anilor 1420. Pipo de Ozora, italian de origine, un foarte bun comandant
militar, a câștigat încrederea regelui Sigismund în confruntările cu turcii și a
coordonat, în calitate de comite al mai multor comitate, apărarea graniței
sudice a regatului. Posibil ca de aici să fi plecat în slujba despotului sârb
Ștefan Lazarevici, unde a slujit 3-4 ani, până la moartea acestuia în 1427. A
urmat o scurtă perioadă în preama nobililor Csáki, pentru ca în jurul anului
1430 să fie familiar al lui Ștefan Ujlaki.
Cu această ocazie s-a împrietenit cu Nicolae Ujlaki, relație care a rămas
foarte strânsă până aproape de sfârșitul vieții și care a marcat evoluția sa
politică viitoare. Prin 1431 a ajuns în slujba regelui, pe care l-a însoțit, în
calitate de cavaler, în Italia. Aici a rămas până în 1434 în slujba ducelui de
Milano, Fillipo Maria Visconti, unde a acumulat noi cunoștințe în arta
militară. După 1434 a revenit în slujba regelui, sub comanda căruia participă
la ultimele lupte ale acestuia împotriva husiților. În această perioadă începe să
acumuleze primele averi în afara domeniului strămoșesc, primind ca zălog de
la rege câteva sate și târguri, care apoi i-au fost dăruite pe veci.
 După moartea regelui
Sigismund s-a aflat în slujba
nobililor Tallóci (Talovac). Frank,
fiind ban de Severin, l-a numit
locțiitor al său, adică viceban de
Severin, funcție în care luptă cu
turcii în 1438 și care îl recomandă
pentru desemnarea sa de către
regele Albert în 1439 ca titular al
demnității de ban de Severin,
poziție care îl aduce aproape de
mediul baronilor regatului.
 LUPTELE DUSE DE
IANCU DE HUNEDOARA
Bătălia de la Sântimbru-18 martie 1442
Încă din 1436, se intensifică atacurile
asupra Transilvaniei, Comitatul
Timişoarei este jefuit, fără ca
oficialităţile să întreprindă ceva pentru
a-l apăra, iar în 1438, oastea
comandată de sultanul Murad II (1421
– 1444, 1446 – 1451), pradă aproape
tot voievodatul. În aceste condiţii, la
conducerea Banatului de Severin şi a
Timişoarei este numit Iancu de
Hunedoara, devenit, din 1441, şi
voievod al Transilvaniei (1441 - 1456).
 Otomanii pătrund în Ţara Românească şi de aici, sub
comanda bey-ului de Vidin, Mezid, o mare oaste atacă
Transilvania, prin pasul Turnu, şi pradă teritoriul de sud, de la
Sibiu până pe Valea Mureşului. Iancu a proclamat mobilizarea
generală, curieri au mers în toate colţurile voievodatului
anunţând primejdia. Înainte ca oastea să fie alcătuită, Iancu iese
în faţa invadatorilor în apropiere de Alba Iulia.
Adoptă tactica ofensivă şi atacă spre Sântimbru (jud. Alba).
Otomanii contraatacă, sparg centrul oastei ardelene, şi o obligă să
se retragă şi să se refugieze în cetate. În acţiune a fost prins şi
ucis episcopul de Alba Iulia, Gheorghe Lepeş. În timp ce Iancu
aştepta întăriri, otomanii au pornit după pradă, fapt ce i-a permis
acestuia să atace şi să-i înfrângă peste numai câteva zile
Bătălia de la Sibiu-22 martie 1442
După înfrângerea oştilor lui Iancu la
Sântimbru (18 martie 1442), otomanii, conduşi
de Mezid, bey-ul Vidinului, s-au îndreptat spre
Sibiu, care era asediat, încă de la pătrunderea lor
în Transilvania.
Iancu şi-a refăcut armata cu trupe trimise din
comitatele Cluj, Turda, Târnave şi Hunedoara, la
care s-au adăugat secuii şi saşii, conduşi de
judele regal Anton Trautenberger, în total c. 10
000 de oameni. El adoptă aceeaşi tactică
ofensivă, ca şi la Sântimbru.
Pentru a produce derută în tabăra otomană,
conform cronicarilor Jan Thuroczi şi Antonio
Bonfini, voievodul schimbase hainele cu un
nobil, Simion Kamonyai. Acesta, împreună cu un
grup de 5 000 cavaleri cuirasaţi, care constituiau
cavaleria grea a voievodului şi principala lui forţă
de şoc, s-a repezit spre oastea otomană, obligând-
o să se regrupeze şi să se apere.
 Otomanii au făcut eforturi mari pentru a-l ucide pe Kamonyai, crezându-l
voievodul însuşi, drept pentru care au lăsat descoperite flancurile. În acest
moment, Iancu atacă fulgerător şi zdrobeşte cea mai mare parte a oastei otomane,
care este lovită de o ploaie de săgeţi şi ghiulele de bombardă, trase din cetate.
Mezid şi fiul său cad pe câmpul de luptă. Rămaşi fără conducător, oştenii otomani
intră în panică şi fug în dezordine. Un corp de oaste, condus de fiul fostului domn
muntean, Dan al II-lea (1420 – 1421, 1422 – 1427, 1427 – 1431), Basarab, îi
urmăreşte până la pasul Turnu şi, în timp ce încercau să treacă în Ţara
Românească, îi nimiceşte.
Iancu impune pe tronul Ţării Româneşti pe Basarab al II-lea (1442 – 1444),
care va participa alături de el la bătălia de pe râul Ialomiţa şi la Campania cea
Lungă. Otomanii au pierdut în această bătălie c. 20 000 de oameni, în timp ce în
tabăra creştină s-au înregistrat 3 000 de morţi. În iulie 1442, voievodul
Transilvaniei, îl anunţă pe regele Ungariei, Vladislav I (1440 – 1444), despre
victoria obţinută.
 Asediul Belgradului. Moartea
La 24 decembrie 1448 Iancu a ajuns la
Seghedin. Puterea sa politică era destul de
slăbită de eşecul suferit, mulţi nobili
nemaifiind de acord cu politica sa. Doi ani
de pregătire asiduă au fost irosiţi.
Înfrângerea de la Câmpia Mierlei obliga pe
europeni să stagneze orice acţiune ofensivă
împotriva turcilor şi să se concentreze pe
partea defensivă. Au urmat ani de tratative
de pace în urma cărora s-a semnat la 20
noiembrie 1451 un armistiţiu cu turcii pe
trei ani (la 29 mai 1453 turcii aveau să
zguduie Europa cucerind Constantinopolul).
 În ianuarie 1453 Iancu şi-a dat demisia din funcţia de guvernator pentru a
face loc restaurării puterii regale în Ungaria. Noul rege instalat l-a umplut de
laude şi de posesiuni, dar pe de altă parte a încercat, împreună cu partida
marilor nobili, să-l înlăture de la putere. În ultimii ani a încercat să ţină piept
turcilor şi să întărească linia Dunării. Turcii au rupt armistiţiul în 1454 şi au
asediat Semendria, dar Iancu a repurtat o nouă victorie împotriva lor la
Krusevac, unde i-a zdrobit cu desăvârşire. Miza cea mai mare era cetatea
Belgradului, pe care sultanul Mohamed al II-lea se pregătea intens să o
cucerească. La rândul lui Iancu a luat măsuri pentru întărirea ei şi a chemat
oameni de la oraşe şi sate să ia parte la război. De această dată a beneficiat şi
de un sprijin mai consistent din Apus. Asediul Belgradului a fost deosebit de
puternic. Flota cruciată a câştigat bătălia pe apă. Lupta decisivă s-a dat între
21-23 iulie. Concepţia strategică modernă a lui Iancu l-a ajutat să-l înfrângă pe
sultan în ciuda raportului de forţe defavorabil. Victoria împotriva celui care
cucerise Constantinopolul a fost răsunătoare, dar peste bucuria victoriei a
venit vestea morţii lui Iancu de Hunedoara. El a murit la 11 august 1456, răpus
de ciumă în tabăra de la Zemun. Trupul său a fost dus şi înmormântat în
catedrala catolică de la Alba Iulia, alături de mormântul fratelui său Ioan.
Omagieri
La împlinirea a 575 de ani de când Ioan de Hunedoara a
devenit voievod al Transilvaniei, Banca Națională a României a
pus în circulație, la 4 aprilie 2016, în atenția colecționarilor, o
monedă de aur și o alta de alamă, de circulație. exemplare.
 Moneda de aur are titlul de 900‰, are valoarea nominală de
100 de lei (RON), este rotundă, cu diametrul de 21 mm, are
greutatea de 6,452 g și cantul este zimțat. Întregul tiraj de 250 de
exemplare este de calitate proof.
 Moneda de alamă de circulație are valoarea nominală de 50
de bani, este rotundă, cu diametrul de 23,75 mm, are greutatea de
6,1 g, de calitate UNC (necirculată), iar cantul este inscripționat
cu textul ROMANIA, de două ori, cu câte o steluță între cuvinte.
Tirajul acestor monede este de 1.000.000 de exemplare.