1.

Cronologia
-Cronologia este ştiinţa auxiliară a istoriei care are drept obiect de

studiu datarea evenimentelor istorice în vederea stabilirii succesiunii

acestora, fixarea exactă a datei documentelor, datarea corectă a izvoarelor

istorice

-Numele provine de la

cuvintele greceşti kronos = timp şi logos = vorbire.

-Din antichitate s-a constatat pentru fixarea în timp a faptelor relatate,

datele cronologice fiind reţinute după sistemele cronologice contemporane

acelei perioade. Evul Mediu, din secolul al XV-lea, s-au ivit şi primele

preocupări de calcul cronologic, de realizare a tabelelor cronologice.

-În constituirea cronologiei ca ştiinţă un rol important l-au jucat: Gilles

Buchier prin lucrarea sa: De doctrina temporum (Anvers, 1633); Denis Perau

cu De doctrina temporum (Verona, 1734 - 1736) şi L’Art verifier les dates

(Paris, 1750).

-În secolul al XIX-lea, ca urmare a dezvoltării astronomiei, a

perfecţionării calculelor astronomice şi a celor privind calcularea timpului,

cronologia a înregistrat progrese remarcabile.

-În perioada interbelică a apărut lucrarea lui Eugene Cavaignac,

Chronologie et l’histoire mondiale (Paris, 1925), iar după al doilea război

mondial aceea a lui Paul Conderc, Le Calendrier (Paris, 1946).

În cronologia românească s-au remarcat:

Nicolae Docan cu studii referitoare la elementele cronologice din

documentele româneşti (1910), dr. V. Gheorghiu cu cercetări din domeniul

cronologiei calendaristice şi a calculului pascal (1936), Ion Ionaşcu cu

amplul şi documentatul studiu: Cronologia documentelor din Moldova şi Ţara

Românească (1956) completat de Francisc Pall cu Cronologia documentelor

privind Transilvania (sec. XI - XV) - (1956).

-Cronologia este alcătuită din două domenii distincte: a) cronologia

astronomică (matematică) şi b) cronologia istorică (tehnică).

-Cronologia astronomică are drept obiect de studiu fenomenele

astronomice care se repetă logic şi stabileşte pe bază de calcul exact

momentele fundamentale necesare pentru comportarea diferitelor sisteme

de socotire a timpului.

Cronologia istorică se ocupă de transcrierea în sistemul actual de

socotire a timpului a datelor exprimate în diferite sisteme calendaristice;

realizează cronologiile istorice naţionale, a diverselor instituţii şi a

conducătorilor acestora.

-Trecerea timpului este observanta de catre oameni prin fenomene naturale: rasarit, apus

Elemente cronologice principale: anul, luna, ziua

Celalalte elemente cronologice sunt considerate elemente secundare.

-În timp, măsurătorile au devenit tot mai precise, permiţând în 1884

împărţirea ecuatorului în 24 de zone egale, prin 24 de meridiane care

brăzdează pământul de la polul Nord la polul Sud la o distanţă de 15°.

Aceste zone constituie fusuri orare.

-În antichitate începutul zilei a variat. Astfel egiptenii, chinezii, romanii,

o anumită perioadă de timp au considerat începutul zilei la miezul nopţii;

babilonienii socoteau că ziua începe la răsăritul soarelui; arabii, evreii şi

grecii considerau că ziua începe la apusul soarelui [9] .

De-a lungul timpului, aceleaşi popoare au trecut de la un sistem la

altul, lucru care a ridicat mari probleme în datarea izvoarelor istorice.

-Sistemele calendaristice se împart în trei tipuri fundamentale:

1. calendar solar.

2. calendar lunaro-solar.

3. calendar lunar.

-Calendarul solar 13 , cel mai vechi cunoscut, se bazează pe mişcarea

aparentă a Soarelui şi a fost folosit prima dată de egipteni în anul 4241 î.Hr.

El cuprindea 12 luni de câte 30 de zile plus 5 zile care se adăugau la

sfârşitul anului (se numeau epagomene), deci 365 zile. Lunile aveau

denumiri după zeităţile cărora le erau dedicate.

-Calendarul lunaro - solar are la bază mişcarea de revoluţie a lunii şi

mişcarea aparentă a Soarelui şi are drept principiu ca întâia zi a fiecărei luni

lunare să coincidă cu apariţia lunii noi, dar, în acelaşi timp, şi fenomenele

anului solar să cadă în aceleaşi luni 14 .

A fost folosit de foarte multe popoare ale antichităţii: babilonienii,

chinezii, evreii, grecii, indienii, romanii etc. Are 12 luni care variază între 28 -

31 zile.

Calendarul lunar 15 se bazează pe fazele lunii şi este străin de mişcarea

aparentă a soarelui. A fost folosit de arabi şi de popoarele de religie

musulmană.

A fost creat în Babilon la jumătatea mileniului III î.Hr. Anul avea 12

luni, respectiv 354 zile; lunile alternau 29 cu 30 de zile.

-În Grecia la începutul mileniului I î.Hr. se folosea calendarul lunaro -

solar, fiecare provincie având propriul calendar, dar se bazau pe câteva

principii generale comune. Anul începea cu luna solstiţiului de vară şi avea

12 luni. Periodic se introducea a 13-a lună.

-În anul 46 î.Hr. la iniţiativa lui Iulius Caesar s-a trecut la alcătuirea unui

nou calendar. Grupul de astronomi din Alexandria a lucrat sub conducerea

lui Sosigene reuşind să alcătuiască un nou calendar, la baza căruia se afla

mişcarea Soarelui în timp de 1 an.

-În cronologie avem de-a face cu mai multe ere şi, după caracterul

evenimentelor care delimitează momentul fix, erele se pot împărţi în mai

multe tipuri: 1) Ere astronomice care au început în momentul când s-a

produs o nouă conjuncţie a astrelor; 2) Ere politice în care numerotarea

anilor se face pornind de la un eveniment politic important (era olimpiadelor,

era fondării Romei, era consulilor, era lui Diocletian); 3) Ere religioase legate

de diferite evenimente din viaţa întemeietorilor de noi religii. Dintre acestea

cea mai cunoscută şi cea mai folosită este era creştină care începe odată cu

naşterea lui Iisus Hristos, eveniment care s-a produs la 25 decembrie 754

de la fondarea Romei.

2.Heraldica
-Cercetătorului din domeniul ştiinţelor umaniste, pentru folosirea cât

mai exactă a izvoarelor, îi sunt necesare şi cunoştinţe de heraldică.

Din cadrul surselor istorice, această ştiinţă auxiliară utilizează peceţile,

monedele, pietrele de mormânt, monumentele de arhitectură, diplomele

etc. folosindu-se astfel şi de alte ştiinţe auxiliare ca: paleografia,

sigilografia, numismatica.

Heraldica are drept obiect stabilirea principiilor teoretice, cercetarea,

interpretarea şi evoluţia stemelor unui stat, oraş, familie, corporaţie etc.

Numele disciplinei provine din termenul latin medieval: heraldus,

héraut = crainic. Heralzii în epoca medievală duceau mesajele de război,

dar făceau şi oficiul de prezentare a luptătorilor în turniruri şi de introducere

a acestora în arenă. În sunetele de trâmbiţă sau de corn, heralzii, care

trebuiau să fie buni cunoscători a simbolurilor heraldice, făceau şi

prezentarea blazoanelor nobililor pe care-i introduceau pe câmpul de

turnir.

-Heraldica , ca ştiinţă auxiliară a istoriei, studiază aspectele teoretice

ale blazonului, dar se preocupă şi de aplicarea lor în practică, realizarea

stemelor, terminologie devenind în această situaţie artă heraldică.

Fenomenul heraldic şi, în general, manifestările heraldice sunt foarte

vechi, apărând prima oară în antichitate şi evoluând odată cu societatea

omenească

-Arta heraldică îşi are începuturile în secolul XI în Germania, la

concursurile care s-au desfăşurat la Göttingen în anul 934, unde se pare că

s-au purtat de către cavaleri bucăţi de stofă potrivite în maniera de alcătuire

ulterioară a stemelor

-Ştiinţa heraldică îşi are începuturile în Franţa. În 1416, Clément

Prinsault a pus bazele acestei discipline prin fixarea unei terminologii exacte

şi ştiinţifice care a fost apoi general acceptată. Tratatului lui Clément

Prinsault i-au urmat şi alte lucrări de heraldică, Franţa aducându-şi o

contribuţie esenţială la naşterea şi fundamentarea acestei ştiinţe auxiliare a

istoriei.

-Menţionăm printre reprezentanţi: Jérôme de Bara, Les blasons des

armoiries, Lyon, 1579, Charles Segoing, Mercure armorial enseignant les

principes et éléments du blason des armoiries, Paris, 1648.

-Bazele ştiinţei heraldice s-au pus încă din secolul al XIX-lea şi în

secolul XX. Printre lucrările cu contribuţii deosebite menţionăm câteva:

Grandmaison, Dictionnaire héraldique, Paris, 1852; Louis Douet d’Arcq,

Collection de sceaux, vol. I, Paris, 1863; G. A. Seyler, Geschichte der

Heraldik, Nürenberg, 1885-1889; Baron von Sacken, Katechismus der

Heraldik, în 8 vol., Leipzig, 1905-1920; D. L. Galbreath, Manuel du blason,

Lausanne, 1942; E. J. Jones, Medieval heraldry.

-În Ţările Române, preocupările de ordin heraldic se întâlnesc din

secolul al XVII-lea la cronicile: Grigore Ureche (1590-1647), Miron Costin

(1633-1691), Nicolae Costin (1600-1712), la Dimitrie Cantemir (1673-1723).

În lucrările acestora apărea legenda heraldică a capului de bour, a corbului,

precum şi ,,pretinsele armerii ale Daciei (doi lei afrontaţi)…

-Bazele ştiinţelor heraldice se vor pune, însă, abia în secolul al XIX-lea,

când s-au remarcat: Gh. Asachi (1788-1869) , fiul său Alexandru , Gh.

Seulescu, Mihail Kogălniceanu (1817-1891) , Cezar Bolliac (1813-

1881) , precum şi reputaţi istorici ca B. P. Hasdeu (1838-1907), V. A.

Urechia (1834-1901), D. A. Sturdza (1833-1914).

-În 1970 s-a creat Comisia de Heraldică, Genealogie şi Sigilografie pe

lângă Institutul de istorie ,,Nicolae Iorga…, unde funcţionează şi în prezent,

urmărindu-se dezvoltarea cât mai mult şi mai bine cu putinţă a acestor

ştiinţe auxiliare ale istoriei în România.

Prin participarea membrilor săi la numeroase congrese internaţionale

de specialitate, Comisia a contribuit la răspândirea, dincolo de fruntariile

naţionale, a acestor izvoare istorice româneşti, precum şi a rezultatelor

cercetării româneşti în domeniile heraldicii, generalogiei şi sigilografiei.

-Stema constituie ,,ansamblul semnelor distinctive şi simbolice care

alcătuiesc blazonul unei persoane, instituţie sau stat exprimând atributele

sale…    . O stemă trebuie să cuprindă, în principal, următoarele elemente:

scut, figuri heraldice, elemente exterioare ale scutului, incluzând cimierul,

coroana, susţinătorii, pavilionul, deviza.

De la persoane, familii, instituţii (puterea centrală, puterea

eclesiastică), blazonul a fost treptat adoptat de ţări, regiuni, cetăţi, oraşe,

asociaţii, case de comerţ, ateliere, fabrici etc..

După modul de prezentare, blazoanele pot fi simple (unul singur) şi

combinate (unul sau mai multe unite sau nu    ).

Din punct de vedere al modului cum a fost creat, există blazon de

concesie (concedat de suvernai, în forme iniţiale) şi blazon transformat,

incluzând toate adăugirile şi modificările ulterioare.

-În heraldică, blazonul este analizat ca fiind purtat de posesorul lui,

respectiv din spate.

-Scutul (cuvântul grecesc skutos = piele) este elementul principal al

blazonului sau al stemei; el este în acelaşi timp şi câmpul pe care se aşează

celelalte elemente de heraldică. Poate avea forma rotunda, patrata, ovala, dreptunghiulara, rombica. Din
punct de vedere heraldic poate fii simplu, compus, unit in jumatate parti, scut ecuson si scut stema.

-Scutul simplu sau neted este acel scut care are o suprafaţă plană,

netedă, vopsit într-o singură culoare şi nu are pe el figurată nici o piesă

heraldică.

-Scutul compus este acoperit de mai multe smalturi (culori, metale,

blănuri) şi are câmpul împărţit în mai multe partiţiuni. Scuturi unite sunt două

scuturi care îşi ating marginile.

Scut în jumătate părţi (despicat) se constituie

din unirea a două scuturi împărţite în jumătate, în lungime şi alăturate, în

aşa fel încât să se observe din fiecare câte o jumătate.

Scut-ecuson este

acela aşezat pe un scut mai mare; semnifică o concesiune făcută de un

suveran unui nobil. El se poate aşeza central, când este unul singur, sau pe

margine, când sunt mai multe scuturi-ecuson.

Câmpul scutului se împarte în

mai multe partiţiuni cu ajutorul unor linii care se numesc trăsături.

-Heraldica are la bază culorile sau smalţurile, termen care îşi are

originea în vopsirea stemelor sau blazoanelor pe mobile, pe arme, pe vase

de aur şi de argint .

Arta heraldică foloseşte 3 smalţuri desemnate prin:

1) două metale - aurul care este galben şi argintul care este alb;

2) 6 culori propriu-zise: roşu sau stacojiu, albastru sau azur, negru

(sable), verde (sinople, luat de la arborii din preajma cetăţii Sinope), purpura sau violet, portocaliu

3) două blănuri: a) hermina, numită şi cacom (albă cu pete negre), şi

contra hermina; b) sângeapul (singipie), numit şi vair, şi contra sângeapul

(contra singipie) de culoare albastră (azur) cu alb.

-Figurile heraldice se clasifică în: piese onorabile şi piese mai puţin

onorabile.

Piesele onorabile sunt cele mai vechi piese întrebuinţate pe scuturi.

Celelalte sunt piese folosite mai recent. Piesele onorabile ale scutului sunt

,,suprafeţe ale scutului, diferite ca smalţ de restul câmpului, realizate prin

trasarea unor linii drepte, oblice sau curbe… [22] . Printre cele mai folosite se
numără: şeful sau capul (o linie orizontală trasată în partea superioară a

scutului), talpa sau treimea inferioară a scutului (realizată prin trasarea unei

linii orizontale în partea inferioară a scutului), banda (realizată prin trasarea

a două linii oblice din colţul drept superior spre colţul stâng inferior), bara

(realizată prin două diagonale duse din colţul stâng superior spre colţul drept

inferior).

-Ornamentele exterioare ale stemelor

Scutul pe care se află figurile sau mobilele este ornamentat exterior

cu: coif, coroană, lambrechinuri, cimier, mantou, suporţi, tenanţi, susţinători,

deviză, insigne, strigăte.

Coiful (casca) este cel mai vechi ornament al scutului, avându-şi

originea în căştile antice, înfăţişând acoperământul cavalerilor în armură.

Coroana constituie un alt ornament al scutului. Ea este specifică

fiecărei ţări, fiecărui rang şi fiecărei perioade istorice.

Cimierul    (creştet) aşezat deasupra coifului constituie un alt

element heraldic important. Este elementul cel mai înalt dintr-o stemă.

Lambrechinele    sunt fâşii de stofă fixate sus, în spatele coifului,

atârnând de o parte şi de alta.

Suporţii şi tenanţii sunt animale naturale sau fantastice, fiinţe omeneşti, îngeri, părţi ale corpului
omenesc sau părţi din corpul animalelor fantastice: sirene, grifoni, centauri. Acestea se aşezau în părţile
laterale ale scutului cu scopul de a-l susţine.

Deviza heraldică este, de obicei, o cugetare referitoare la un

sentiment, un obiectiv anume etc., exprimată cât mai lapidar cu putinţă.

Toate elementele heraldice dintr-o stemă sunt protejate de mantou

(sau cortină).
-Iniţial, heraldica a fost un atribut al nobilimii, dar ea a constituit şi

apanajul intelectualilor, al meseriaşilor, al negustorilor.

Arta a făcut apel în mod deosebit la heraldică, găsind aici o vastă sursă de inspiraţie şi, în acelaşi timp, un
domeniu de manifestare.

Heraldica, prin izvoarele sale speciale pe care le pune la îndemâna

cercetătorilor, prin simbolistica sa, constituie un domeniu deosebit de

important pentru cunoaşterea proceselor sociale, politice, culturale ale

societăţii omneneşti.

3.Bibliologia   
-Bibliologia, fostă ştiinţă auxiliară a istoriei dar în prezent, disciplină

independentă, care se ocupă de carte şi de munca în bibliotecă. Prin

bibliologie se înţelege ,,studiul metodic, ştiinţific a tot ceea ce priveşte scrisul

de mână sau tipar, pe hârtie sau pe alt material, deci orice vehicul al gândirii

prezentat mai adesea sub forma cărţii, de la fabricarea şi condiţiile ei

materiale şi până la viaţa ei ca factor cultural, cu imensa ei influenţă asupra

individului şi a societăţii…

-Cuvintele bibliologie şi bibliotecă îşi au originea în limba greacă veche:

biblon = carte; logos = vorbire, tratare; théké = dulap, loc de păstrare a

cărţilor. Deci bibliotecă înseamnă loc de păstrare a cărţii. Spre sfârşitul

Evului Mediu, în concepţia umanistă biblioteca reprezenta triada: loc, dulap,

cărţi ; ea era un muzeu de carte, un depozit de valori spirituale.

-Părţile componente ale acestei discipline sunt:

I. Istoria cărţilor şi a bibliotecilor de la începuturi până la epoca

contemporană. Aici sunt incluse şi problemele legate de istoria scrisului, a

materialului de scris, tiparul, ilustrarea cărţilor, precum şi istoricul bibliotecilor

şi rolul lor în viaţa socială şi culturală a popoarelor.

II. Bibliografia se ocupă cu descrierea cărţilor spre a alcătui repertorii

sau cataloage de cărţi.

III. Biblioteconomia se preocupă de organizarea, catalogarea,

clasificarea şi funcţionarea bibliotecilor, inclusiv orientarea de carte,

propaganda de carte, completarea şi organizarea fondului bibliotecilor,

conservarea cărţilor.

IV. Bibliotecografia se ocupă cu descrierea bibliotecilor din punct de

vedere istoric, statistic, al construcţiei, al instalaţiilor, al îngrijirii localurilor

lor*. Bibliologia a devenit o ştiinţă în adevăratul înţeles al cuvântului la

începutul secolului al XIX-lea. Tot atunci, francezul Gabriel Peignot punea în

circulaţie, pentru prima oară, termenul de bibliologie.

Un rol deosebit de important pentru dezvoltarea studiilor bibliologice în

România l-a jucat Societatea Academică Română (1867), societate devenită

apoi Academia Română (1879).

-În 1895 s-a organizat prima Conferinţă internaţională de bibliografie la

Bruxelles. Cu această ocazie s-a hotărât crearea unui Repertoriu Bibliografic

Universal şi s-a fondat Institutul Internaţional de Bibliografie cu sediul la

Bruxelles, care funcţionează şi astăzi, cu scopul de a realiza repertoriul

menţionat. În cadrul centrului de la Bruxelles un rol, deosebit l-a jucat Paul Otlet,

căruia i-a revenit şi meritul de a califica disciplinele care se ocupau cu

studiul cărţii drept ,,ştiinţe bibliologice….

-Geneva, Paris şi Bruxelles au devenit de la începutul secolului

XX până astăzi principalele centre cu preocupări bibliologice ale Europei.

-În a doua jumătate a secolului nostru, bibliologia şi ramurile ei au

înregistrat progrese deosebite odată cu creşterea uriaşă a volumului de

informaţie, recurgându-se şi în cadrul acestei ştiinţe la cele mai moderne

metode de lucru cu cartea.

-În România primul curs de bibliologie s-a predat la Universitatea din

Cluj în 1932, curs susţinut de renumitul bibliolog Ioachim Crăciun

4.DIPLOMATICA
Stiinta auxiliara a istoriei care se ocupa cu studiul inscrisurilor cu caracter juridic.

Orice document care are un caracter juridic sau contractual este document diplomatic,inclusiv biletul de
tren,chitanta de la un bar.

Este o stiinta auxiliara a istoriei nascuta in acelasi context al polemicii dintre catolici si protestanti,si spre
deosebire de paleografie,care studiaza semnul grafic,diplomatica studiaza continutul lingvistic si
finalitatea juridica a acestuia.

Diplomatica-diplon -a indoi (gr)

Fondatorul acestei stiinte este monahul benedictin Jean Mabillon care a scris lucrarea De res
diplomatica(1681),Despre lucrul diplomaticii

-facea parte din ordinul benedictin,o ramura a acestuia numita congregatia de la Saint- Maur

-ei urmau calea deschisa de umanistii italieni din al doilea umanism(cel filologico-istoric,reprezentat de
Lorenzo Valla,Poggio Bracciolini,Flavio Biondo etc.) care in contextul asa-numitului conciliarism
(diminuarea autoritatii papilor in favoarea sinoadelor/conciliilor),incearca sa modereze si sa limiteze
puterea disretionara a papilor.

-in acest context,Lorenzo Valla,ilustru erudit care cunostea latina,greaca si ebraica,va supune unei analize
filologice cel mai important document medieval,donatia lui Constantin (constitutum Constantini)

-prin acest act fabricat undeva spre sfarsitul sec.8 d. Hr,se spunea ca imparatul Constantin dupa ce a fost
vindecat de lepra si s-a crestinat,a daruit pepi Silvestru 1 Palatul imperial de la Lateran din Roma si toate
posesiunile imperiale din Europa,dincolo de Dalmatia.Pe langa acestea,ca semnificare a autoritatii
papilor i-a daruit diadema imperiala,toga de purpura si incaltarile de purpura.
-prin utilizarea acestui document,incepand cu secolul 11,papii au revendicat si au obtinut de multe ori
autoritatea asupra imparatilor si regilor occidentali,reusind sa vasalizeze numeroase regate europene
printre care si Regatul Ungariei.

Lorenzo Valla a analizat textul donatiei lui Constantin si a constatat ca in variantele de text ale donatiei lui
Constantin sunt cuvinte care nu exista in limba latina sau greaca in uz la inceputul secolului 4 d.Hr.Acesta
a precizat ca limba folosita in document este de secol 8,si nu de secol 4,insa nu a avut consecinte in
epoca,acestea fiind declansate de reformele protestante.Polemica intre catolici si protestanti va fi
marcata la sfarsitul secolului 16 de 2 lucrari-din partea reformata apare o lucrare colectiva numita
Centuriile de la Magdeburg(o istorie a bisericii pana in secolul 13 in care biserica romana este acuzata ca
nu a urmat comandamentele biblice si a denaturat mesajul evanghelic)

-raspunsul din partea catolica va veni din partea cardinalului Cesare Baronius care va redacta Annales
eclesiasticci ,care incearca sa demonteze acuzatiile protestantilor

-pe parcursul sec 17,benedictinii vor incerca sa intelaga mai bine vechile documente,dar cu adevarat
diplomatica ia avant abia in sec 19,cand in contextul nationalismelor din Europa si a tensiunilor spre
fondarea statelor nationale se vor naste scoli de paleografie si diplomatica ce vor edita colectii menite sa
justifice parcursul istoric al entitatii pe care o reprezentau

-se naste astfel cea mai mare colectie de documente medievale care continua pana in ziua de astazi
numita “Monumenta Germaniae Historica”

-in a 2-a jumatate a sec 19,dupa cateva tentative naive se naste si prima colectie de documente privind
istoria romanilor apartinandu-i lui Eudoxiu de Hurmuzaki si Nicolae Densusianu

-astazi,principalele colectii de documente diplomatice sunt documente privind istoria romanilor,seriile A

(Tara Romaneasca) B (Moldova) C (Transilvania) in perioada stalinista,reluata in anii 70 si continua pana
in ziua de azi sub denumirea de “Documenta Romaniae Historica”.

Diplomatica cunoaste 3 tipuri de documente-publice -semi-publice -private

1.Publice-emanate de autoritatea publica prin intermediul unei cancelarii

                                -exprima o vointa suverana

                                -sunt redactate ”in publicam formam”-indica o anumita stereotipie a formularilor

intangibile

2.Semipublice-prezinta anumite caracteristici de cancelarie,dar minore-vicevoievodala,urbana

                                                  -trateaza chestiuni private sau sunt emise de autoritati minore care nu au

cancelarie(notarii)

3.Documentele- private care sunt reddactate intre privati

                                                        -se face apel la un singur scrib pentru a transcrie intelegerea

Pentru ca un document sa poata sa existe,este nevoie de 3 entitati-autorul juridic al textului(autoritatea
care emana documentul) -destinatarul textului(cel catre care este indreptata actiunea juridica)
-scribul/amanuensul (autorul material al textului)                                                                                                                   

-2 pasi-actiunea juridica propriu-zisa

                        -documentarea acesteia

-din punctul de vedere al dreptului,un document diplomatic este dispozitiv(cand emana un nou drept din
textul sau) sau probatoriu(cand justifica o speta juridica existenta)

Geneza unui document public

-un document public este emanat de o cancelarie prin intermediul mai multor etape

1.Petitio-solicitarea catre autoritate de emitere a unui document de catre cel interesat

2.Intercessio-interventia de bun augur a unor persoane proxime ale autoritatii (pilele)

3.Iussio-ordinul distribuit de autoritate pentru redactarea unui document

4.Minuta-documentul este redactat sub forma de minuta (ciorna ) supus apoi unei corecturi pentru
evidentierea eventualelor greseli/inadvertente.

Transcrierea documentului se face in limba latina in grossam literam

-de obicei,documentele privilegiale au primul rand alungit

5.Robo ratio-punerea sigiliului si expedierea documentului

Geneza documentului privat

1.Rogatio-rugamintea adresata unei autoritati minore/scrib pentru redactarea textului

2.Minuta-este prezentata ambelor parti pentru discutare si indreptare

3.Redactio in mundum-transcrierea pe curat a documentului

4.Traditio-incredintarea documentului

Partile documentului

Documentul diplomatic in extensia cea mai larga este alcatuit din 3 parti

-protocolul-partea initiala a documentului care cuprinde invocatio(mentiunea divinitatii,fie verbala -In

nominem Dei/ In nominem sancti dei trinitatis sau monograma lui Hristos),intitulatio( enuntul numelui si
a titulaturii oficiale a emitentului) , inscriptio(numele destinatarului care poate fi unul
anume/universal)salutatio(un salut de obicei crestinesc –“Mantuire pentru cel mantuitor” si aprecatio
(Amin/Felicitari)
-intre protocol si textul propriu-zis,urmeaza arenda care contine motivul principal pentru care
documentul a fost redactat,intr-un limbaj metaforic si cu aluzii biblice

-textul propriu-zis-se deschide cu notificatio(aducerea la cunostinta a continutului dispozitiv al

documentului)

                                                                  -narratio-sunt expuse circumstantele care au dus la redactarea

documentului

                                                                  -inima documentului/dispozitie-contine toti termenii actului juridic in

mod riguros impreuna cu clauzele care acompaniaza respectiva speta juridica si sanctiunile aplicate celor
care nu respecta dispozitia autoritatii -de obicei,este introdusa prin verbe la pluralul maiestatii

-escatocolul-partea concluziva a documentului care se deschide prin coroborratio (anuntul punerii

sigiliului si oferirea certificarlor de utoritate juridica si publica )

                                                                    -subscriptio-subscrierile martorilor si garantilor

                                                                    -sigiliul propriu-zis/signul notarial,data topica si cronica

    5.Arhivistica
Arhiva-archeion(loc al guvernarii) dar noua ne-a parvenit pe filiera latină (archivium)

In sensul accepțiunii de astazi a arhivei(a locului în care se gestionează documentele

diplomative),primele documente pe avem în istoria bisericii (romană, după romano-catolică) fiind cea
dintâi instituție care a păstrat documentele emise de ea fie in extenso,fie abreviate.

Cele 2 modalități primare de arhivare ale bisericii romane se numesc liber pontificalis (se păstrează
elementele tradiției liturgice și ale papilor) și liber censum (cartea proprietăților bisericii romane)

Toate documentele privind începuturile istoriei medievale românești se păstrează în Sfântul Scaun.

Modelul acesta de arhivare pe care l-am practicat biserica l-au preluat monarhiile la începutul sec 14.Si-
au dat dispoziție regii sa fie formate mici instituții care sa gestioneze in interiorul structurilor cancelariei
egale, documentele emise și să le transmită conducerii.

Arhivele au rămas în sec 16,17,18 la nivelul autorităților locale/centrale cu regim închis.Pe măsură ce
monarhiile se fiscalizează,se dezvolta conceptul de arhivă pe verticală pentru a vedea care sunt mutațiile
din interiorul proprietăților sau interiorul familiei.Din această perspectivă,izbucnirea revoluției franceze a
dat 2 lovituri (una sistemului arhivelor).Pe deoparte au fost distruse arhivele pentru a nu putea recrea
legăturile juridice.

Ulterior după stabilizarea statului francez revoluționar și transformarea lui în imperiu,s-a pus pentru
prima dată problema esențială în arhivistica,aceea a inviolabilității și respectului fondului
arhivistic.Respectarea fiecărui fond de arhivă.
Pe măsură ce se răspândește teoria arhivelor,s-a construit teoria esențiala in arhivistica și anume a celor
3 vârste ale arhivelor.Potrivit acestei teorii,arhivele sunt clasificate în

-arhive curente-documente de uz cotidian care au legătură cu afacerile derulate în exercițiul curent al

funcționării instituțiilor

-arhive de depozit-documentele care nu mai reprezintă importanță pentru derularea afacerilor

cotidiene(elemente) ale instituțiilor,dar pot fi importante pentru reconstituirea anumitor aspecte ale
instituției

-arhive istorice-documente care sunt epuizate din punctul de vedere al importanței lor pentru afacerile
in curs și memoria acestora.

Fiecare țară are o lege a arhivelor proprii prin care prevede care sunt termenele, după care o serie de
documente pot fi trecute din arhiva de depozit,în arhiva istorică.La noi in țară ,acest principiu este din
legea arhivelor din 1996, republicată în 2014,la art. 13 având următoarele prevederi:Vor putea fi date
spre studiu documentele fotografice și peliculele cinematografice după 20 de ani de la crearea
lor.Documentele scrise cu excepția actelor de stare civilă și a documentelor tehnice după 30 de ani de la
crearea lor.Documentele tehnice după 50 de ani de la crearea lor,actele de stare civilă după 100 de ani
de la crearea lor.Exceptie de la aceste reguli fac documentele bisericilor,ale Academiei Române,ale
armatei, Ministerul de externe și Serviciilor Secrete.

Cel mai important principiu al arhivelor este acela al conservării fondului arhivistic național-art.1,legea
16,1996-constituie Izvoare istorice și alcătuiesc fondul arhivistic national al României, documentele
create de-a lungul timpului de către organele de stat,organizațiile publice sau private, economice,
sociale,culturale,militare și religioase de către persoane fizice autorizate, profesioniști care își desfășoară
activitatea în baza unei legi speciale și persoane fizice

-art.2-prin documente care fac parte din fondul arhivistic national al României,se înțelege acte oficiale și
particulare, diplomatice și consulare,memorii, proclamații,chemări, afișe planuri, schițe, hărți, pelicule
cinematografice și alte asemenea mărturii,matrice sigilare, precum și înregistrări video, foto, audio și
informatice cu valoare istorică realizate în țară sau de creatori români aflați în străinătate.

Arhivistica are subdiviziuni care se ocupă cu sistemul tehnic,de conservare a arhivelor și gestionare a
documentelor :

Arhivotehnia

Arhivoeconomia

In general,ele au fost gândite că urmare a reflecției vizavi de gestiunea documentelor din secolul 20 și a
2-a parte a acestuia.Pe măsură ce știința a avansat,s-a observat că există modalități practice d a asigura
conservarea documentului de arhivă,mult mai mult decât era.Arhivotehnia stabilește care sunt limitele
de temperatura(17-18 grade) și umiditate (relativa de 45-50%)in care se păstrează documentele/care
este ph-ul (care trebuie sa fie neutru) cămășilor in care sunt introduse documentele de arhivă.
Unitatea de măsură în arhivistică este metrul liniar/km liniar care creste pe măsură ce sporește
activitatea.

Arhivoeconomia-presupune o selecție a documentelor.Nu toate documentele emise de o instituție sunt

alese pentru că unele nu au eficacitatea necesară

O altă modalitate de conservare a acestora este microfilmarea arhivelor

6.Genealogia
Stiinta auxiliara a istoriei care studiaza ,din punct de vedere istoric,legaturile familiale si care stabileste
derivatiile,descendentele,ramificatiile si extinctia familiilor si a stirpelor(neam)

Cuvantul genealogie provine din genea(gr-familie/popor) si logos

Despre genealogie gasim in biblie unde sunt alcatuite genealogii ale patriarhilor si regilor

Ba mai mult exista o practice a sacerdotilor evrei de a tine genealogii pentru a garanta perpetuarea
sacerdotiului doar in interiorul unui trib(cel al levitilor)

Practici genealogice intalnim si la egipteni,greci si romani,insa in sensul abordarii actuale,genealogia este

o stiinta care se structureaza odata cu Evul Mediu dezvoltat.Potrivit regulilor sistemului vasalic,feudul
revenea intotdeauna primogeniturii(primului nascut) ,insa pe parcursul secolelo,fie pnumite familii s-au
stins,fie au rezultat accidente care au indepartat nou nascutul de la succesiunea feudala

In consecinta,incepand cu sec 12-13,incep sa fie alcatuite in interiorul familiilor nobiliare,schite ale

evolutiei familiei pentru a evita ca feudul sa intre pe maini straine.

Pentru a feri sistemul de eventuale daune aduse de instrainarea feudului/divizarea

acestuia,primogeniture era desemnata sa preia conducera fiefului,in timp ce cadetul era indreptat spre
cariera armelor iar fiul/fiica era destinat monastiei

Cea dintai lucrare care dateaza sistemul filiatiei este Incunabulul Anonim de la Strasbourg (1446)

In genealogie,calculul duratei medii de viata se numeste generatie si corespunde vietii pamantene a lui
Iisus Hristos(30de ani),astfel ca intr-un secol intra 3 generatii .

Operatiunea elementara de calcul este asa-numitul arbore genealogic.o reconstructie ideala,tot de

inspiratie biblica a evolutiei unei familii dintr-un stramos comun.El era functional din perspectiva unei
autoreprezentari a familiei detinatoare sau a stirpei,insa nu este functional din punct de vedere
stiintific.Metodele stiintifice decupeaza o sectiune din arborele genealogic si le analizeaza din punctul de
vedere al tablelor ascendentilor si descendentilor.

Tabla ascendentilor utilizeaza metoda Sosa-Stradonitz.Prin intermediul acestei metode sunt calculate
ascendentii,utilizand progresia geometrica.Astfel,cu nr. 1 va fi notat individul aflat in cercetare
genealogica;cu nr 2 tatal sau;cu nr.3 mama sa;cu nr 4,bunicul din partea tatalui,nr5.bunica de pe tata ;cu
nr6. Bunicul de pe tata si 7 bunica de pe tata

Astfel,barbatii au mereu nr.par si femeile impar.

Metoda T’Aboville se refera la indivizii care descinda dintr-un individ comun-persoana aflata in cecrcetare
genealogic ava fi notata cu cifa 1

1.1-primul fiu

1.2-al doilea fiu

1.3-al treilea

1.4 al patrulea fiu

1.1.1 va fi primul nascut al primului sau nascut

1.1.2 va fi cel de-al doilea nascut al primului sau nascut

1.1.3 cel de-al treilea nascut al primului nascut

1.1.4 ce de-al patrulea nascut al primului nascut

1.2.1-primul fiu al celui de-al doilea nascut

1.3.1-primul nascut al celui de-al treilea nascut

1.1.1.1-primul nascut al primului nascut al primului nascut

1.2.1.1-primul nascut al primului nasccut al celui de-al doilea nascut

1.3.1.1-primul nascut al primului nascut al celui de-al treilea nascut

Genealogia nu se bazeaza pe traditia orala

Inrudirea de sange pentru persoanele care vin din partea tatalui se numeste agnatio,iar cea pe linie
maternal se numeste cognatio

Inrudirea prin alianta duce la aparitia afinilor

Documentarea lucrarilor genealogice se va face in mod cat mai intensive si extensive,incercand a se

accesa absolut toata documentatia posibila,memoria orala fiind ultima sursa la care se face apel.

Chartele,testamentele,contractele de casatorie,registrele parohiale,certificate de nastere,de

deces,livretul militar,documentele si diplomele scolare si universitare,decretele regale si presidentiale.

In cazul manastirilor,se folosesc listele de pomelnice

7.Paleografia
Stiinta auxiliara a istoriei care se ocupa cu studiul inscrisurilor pe materiale subiacent
moale(papirus,pergament si hartie)

-avand in vedere particularitatea si fragilitatea inscrisurilor pe papirus pentru analiza acestora s-a fondat
o noua stiinta,numita papirologia

Papirusul-material vegetal

Pergamentul-piele de miel/bovina

                                                -cel mai fin pergament este cel din piele de miel nenascut

Hartia-material vegetal adus din China la sfarsitul secolului 13 si care se va generaliza ca bust in secolul
16

Paleografie -palaios-vechi(gr)

                                            -graphei-a scrie

                                            -se refera la scrierile dintre secolele 5-19

-este cu predilectie atentanla caracteristicile semnului grafic si nu neaparat la text,de acesta ocupandu-se
diplomatica

-d.p.d.v al denumirii vom vorbi de paleografie latina la absolut toate tipurile de paleografie care folosesc
caracterul latin(paleografie latina de expresie franceza,de expresie maghiara,de expresie germanica)

-paleografia slava -pentru caracterul slav-limba medio-bulgara in sec 9-14

-paleografie turco-osman-pentru caracterele limbii turcesti

-paleografie ebraica-inscrierile in limba ebraica in Evul Mediu

-paleografia romano-chirilica-expresie romana a unei limbi slave

Paleografia are ca obiect de studiu,decodificarea manuscriselor din punctul de vedere al practicilor

scriiturii si al istoriei semnului grafic independent de continutul inscrisului.

Obiectul paleografiei este stabilirea genului de scriere dupa aria de utilizare-scriere de cancelarie,scriere
de livrara,scriere notariala,scriere comerciala(mercantesca) sau tipul descriere potrivit stilizarilor grafice
provinciale(merovingiana,beneventana,insulara etc.)

Inceputurile paleografiei ca stiinta auxiliara a istoriei este pusa in relatie cu polemica dintre catolici si
protestanti,nascuta in secolul 16 si continuata in 17,intrucat protestantii denuntau asa-numitele abuzuri
ale bisericii romano-catolice in Evul Mediu pentru a raspunde polemicii protestante

Nu este asa intamplator ca teremnul de paleografie este inventat de un calugar benedictin,Bernarnd de

Montfaucon care in 1708 va publica lucrarea “Paleographia graeca”.
Cele mai cunoscute centre de paleografie sunt cele de la Vatican si Toronto.

Pe masura ce a avansat stiinta paleografiei,s-au evidentiat si practicile scrierii in Evul Mediu si cel dintai
lucru bine de stiut este ca monopolul scrisului pentru aproximativ 1000 de ani a apartinut bisericii.

In general,manastirile atat din biserica romana(latina),cat si din cea

ortodoxa(greaca/constantinopolitana).

La inceput,scrisul ,in sec.5-6-7,era o practica de mortificare a simturilor si monahii scriau in genunchi

pentru a bloca fluxul sanguin in zona inferioara pentru a nu avea tentatii/pofte trupesti.Pe masura ce a
avansat tehnica scrisului si nicecsitatea comunicarii in scris ,fie la nivel aecleziastic,fie la nivelul
autoritatilor civile,s-au fondat in interiorul manastirilor/episcopiilor si altor structuri ecleziastice,asa-
numitele scriptorii (zone din interiorul manastirii care erau destinate scrisului unde modalitatea de
scriere se schimba,si pentru comoditate si pentru viteza schimbului se adopta pupitru cu scaun/fara
scaun)

Documentele erau date celor care aveau nevoie de ele pentru a justifica proprietatile s.a.m.d,insa pentru
a le feri de distrugere,le pastrau tot in biserici in sacristii (camera de langa altar in care sunt puse sfintele
daruri,obiecte liturgice etc.)

Din punctul de vedere al materialelor de scris,paleografia studiaza tipologia materialului

subiacent,instrumentele de scris si alte elemente auxiliare ale scrierii(materialul privilegiat este
pergamentul)

Pergamentul este o membrana organica de bovina,caprina,obtiunt prin prelucrarea pieilor,pentru scris

folosindu-se latura carne (partea interioara spre carne)

Hartia este realizata din materiale textile,se pun carpe din materiale naturale la macerat,se obtine o
pasta care este mai apoi turnata in recipiente speciale.In momentul fabricarii hartiei,se va pune in
interiorul paginii un model care va ramane intiparit pentru oferirea identitatea producatorului(acea urma
se numeste filigram,unul din principalele instrumente prin care putem stabili daca un document este real
sau fals)

Ca si cerneala se foloseste cea de negru de fum si de alta culoare,obtinute fie din ingrediente vegetale,fie
din ingrediente minerale.Cea mai ilsutra cerneala este cea rosie care reprezinta insemnul autoritatii.

In ceea ce priveste instrumentul de scriere,acestea au fost confectioante din materiale

vegetale ;instumentul de scriere,initial au fost confectionate din materiale vegetale(trestie),insa in Evul
Mediu s-a impus utilizarea penei de gasca(in functie de cum era taiata la varf,putea sa dea unghiul de
scriere pentru orice tip de caracter)

-cerneala era tinuta in calimara,ca sugativa se folosea nisipul (tinut in nisiparnita) pentru a avea randuri
drepte,iar pentru corecturi se folosea un cutitas
Paleografia foloseste mai multe concepte pentru a identifica calitatea,tipul si genul scrisului;primul
element pe care un paleograf trebuie sa il stie este   

1.ductul (modul in care mana conduce scrisul pe hartie)

.Monocondilul-scrierea cuvintelor legate,fara pauza intre ele

                             

Plaimpsestul-pergament razuit peste care a fost scris din nou un alt document

2.Transumptul-un document inscris in alt document cu caracter de copie legalizata

Sistemul literelor majuscule este unul bilinear (intre 2 linii sunt inscrise majusucle) in timp ce minuscula
este intr-un sistem quadriliniar in care corpul literei este inscris in sistemul bilinear,iar
hastele(prelungirile de la p sau alte litere) se scriu in cel quadrilinear pentru ca atunci cand se pun
semnele de prescurtare,sunt aruncate in interlinie.Intotdeauna in documentele cele mai importante,de
obicei documente privilegiale,primul rand va fi scris cu litere alungite .

Cele mai mari probleme le-au avut specialistii in paleografie cu documentele falsificate(este o practica
des intalnita in lumea medievala si moderna,fiind nevoie de cateva secole pentru a se putea determina si
fabrica o tehnologie de descoperire a falsurilor)

Falsurile in paleografie sunt de 3 tipuri-falsul formal

                                                                                                                                          -falsul partial

                                                                                                                                          -falsul total

Falsul formal

    -nu afecteaza continutul documentului si este o interventie ulterioara asupra documentului de natura
sa corecteze informatia deja existenta in document

Falsul partial

-este atunci cand se intervine intr-o oarecare masura in document pentru a modifica continutul
acestuia(modificarea cuvintelor,terminatiilor sau se pot adauga semnaturi)

Falsul total

-atunci cand un document contine realitati care nu au fost niciodata validate juridic(donatia lui
Constantin)

Cea mai buna modalitate de a determina un fals realizat pe hartie este analiza filigramului(marca
fabricantului)

8.Codicologia
Știință auxiliară a istoriei care studiază cartea manuscrisă legată în codex din perspectivă văzut că obiect
material.

Codex-caudex(latină)-scoarta copacului

Este o știință relativ modernă, născută în anii 40 din dorința de a studia particularitățile cărții manuscris
in mod separat de tehnica studierii cărții imprimate.Aceasta este definită în 2 sensuri-stricto
sensul(arheologia cărții)- studiază forma, suportul și procedurile tehnice care au condus la fabricarea
unei cărți manuscrise.asa numita arheologie a cărții se ocupă de fizicitatea manuscrisului și de
materialitatea acestuia.Latosensul-codicologia merge dincolo de materialitatea cărții, ocupându-se de
istoria cărții în sensul cultural,spiritual și artistic,de publicul acesta,de pasajele de proprietate și de
conservarea unui codex. din punctul de vedere al alcatuiri materiale aunicodice acesta se prezinta format
din mai multe fascicule compuse din foli de pergament sau de hartie indoite si introduse una in alta in
functie de cum se indoaie este clasificat si codicele. Cand este mare se numeste infolio, cand este indoit
este bifolio, cand sunt doua foi indoite se numeste duerno, cand sunt 3 foi indoite se numeste ternion,
cand sunt 4 se numeste paterno, cand sunt 5 foi cuinterno. Foaia se numeste carta si nu se noteaza
fiecare fata, in cazul unui codex se va nota 1 recto si 1 verso. Din punct de vedere istorico-filologic avand
in vedere ca foarte multe codexuri sunt copii ale unor biblii ce se modifica, felul in care codexul este
folosit ca model se numeste traditie. Schema grafica care pune in evidenta diferitele legaturi se numeste
stemma codicum. Tipologia codicelor este urmatoarea: Se numeste vestustissimus cel mai vechi
exemplar din codex pastrat dintr-o opera. Original este textul care a fost considerat ca fiind la baza
acestei traditii. Codicile arhetip este un codice care nu exista dar avem memoria istorica a existentei lui.
Codicele olograf este acel codice care se pare ca e scris de mana autorului. Idiograf este acel codice scris
sub supravegherea autorului. Optimus se numeste acel codex care in traditia manuscrisă este
considerata varianta cea mai buna. Miscellaneo este un codice compus din operele mai multor autori
tratand diverse argumente. Codice adespot este un codice caruia nu ii se cunoaste numele autorului.
Ametigraf este acel codice in care nu apare titlul operei. Acerfal este acel codice care nu are inceput.
Opistograf este acel codice care are texte diferite pe partea recto si verso. Deobicei insa daca nu exista
titlul autorului la inceputul cartii manoscrise el se va regasi cumva sau va putea fii dedus dupa colofon.
Este un mic inscris aflat la finalul textului in care sunt deobicei insemnarile personale ale autorului.

9.Epigrafia
este știința auxiliara a istoriei care se ocupa cu studiul inscrisurilor pe material subiacent tare. Epgirafie
vine din grecescul Epi=deasupra si graphein=a scrie. Termenul echivalent in limba latina al peigrafei este
inscriptio. Prin epigrafa sau inscriptie intelegem un text expus public spre cunostinta tuturor pe im
material non perisabil. Prin epigrafa sau inscriptie intelegem un text de natura enuntiativa, desemnativa
sau comemorativa care se distinge prin acuratete si solemnitate realizat pe un suport dur si expus lecturii
si vizualizarii publice intr-un loc deschis (strada, piata, cimitir) sau intr-un loc închis (cladire, biserica,
capela).

Intentia unui text epigraf este aceea de a aduce la cunostiinta o decizie politica. In general epigrafele
sunt realizate cu litera capitala si sunt caracterizate prin registre lingvistice particulare adaptate in functie
de continut, context si scopul comunicarii.

Traditia epigrafica este o caracteristica mai cu seama a civilizatiilor grecesti si romane unde nivelul de
alfabetizare in zonele urbane era foarte înalt si comunicarea publica se realiza prin intermediul
inscriptilor. Din pacate din lumea antica greco romana s-au descoperit aprox 300.000 de inscriptii. Se
estimeaza ca in lumea antica greco romana au existat cateva milioane de inscriptii dintre insa s-a pastrat
ca material de electie.

In principal se foloseste materialul cel mai dur si cel mai nobil, insa inscripțiile sunt intalnite si pe lemn,
sticla, metal, mozaic sau sunt realizate pe tesaturi. Cea m ai veche inscriptie care s-a pastrat cu caractere
latine este asa numita fibula prenestina. Descoperita la sfarsitul secolului 19 si autotentificata definitiv
abia in 2011. Este autentificata ca provenind din secolul 7 inainte de Hristos. Este realizata prin maniera
bustrofedica si sinistroza. Pana in 2011 cel mai vechi monument epigrafic era considerat asa numitul
Lapis Nigel, o inscriptie plasabila undeva 580-560 ihr. Pe masura ce alfabetizarea si dezvoltatea societatii
in republica romana creste numarul inscriptilor si se perfectioneaza stilul acestora. Se ajunge la un
rafinament epigrafic in momentul de maxima inflorire al imperiului in secolele 1-2 dhr cand insa sporesc
si modalitatiile de codificare in interiorul inscriptiilor. cand vorbim de codificare ne referim la tehnicile de
prescurtare ale cuvintelor valabile atat in epigrafie cat si in paleografie. Tehnicile de prescurtare sunt
urmatoarele, prin initiala sau siglă, prin suspensie si prin contractie. Acolo unde s-au operat o
prescurtare se va pune totdeauna un semn de supra scriere sau in cazul paleografiei un semn de
subscriere.

Societatea medievala,mai ales dupa penetrarea in Imperiu a populatiilor migratoare in cadrul celor 2
valuri migratoare(primul in sec.4-6-gotii,hunii,gepizii; al 2-lea din sec 8-9,pana in
sec11(normanzii,ungurii,sarazinii) devine tot mai putin alfabetizata,diluandu-se d.p.d.v cultural iar
alfabetizarea devine o competenta intalnita strict la nivelul bisercii.

O consecinta principala este ca vom intalni extrem de putine inscriptii intre sec    5-6 si 10-11.Exceptie o
face imperiul Bizantin.

-pe masura ce se produce dezvoltarea demografica si cresterea urbanismului,societatea medievala se

realfabetizeaza si timid incep sa reapara inscriptii,insa cu un caracter extrem de bine circumscris la
nivelul elitelor

-cel mai celebru monument epigrafic din sec 11 este asa-numita tapiseria de la Bayeoux,realizata intre
1066 si 1082,care are o lungime de 68,3 m si o latime de 5 0 de cm.

-tapiseria de la Bayeoux reprezinta istoria cuceririi regatului anglo-saxon de catre Wilhelm

Cuceritorul,ducele Normandiei.

-in interiorul acestei tapiserii vom vedea inscriptii care    ne povestesc cum s-a desfasurat episodul
cuceririi.

-prin umanismul literar,din dorinta de a restitui putin din gloria antichitatii societatii in care vietuiau,va
exploata in mod amatorial textul inscriptiilor care erau vizibile si le vor repropune in maniera culta
ambientului literar din epoca.
-distingem in acest sens preocupari epigrafice la Francesco Petrarca

-cel de-al doilea umanism filologico-istoric va accentua aceasta dimensiune epigrafica si o va transmite
arhitectilor,pictorilor si sculptorilor renascentisti care vor prelua modelele epigrafice antice si le vor
contextualiza in secolul al 15-lea,secolul lor.

-cele mai reprezentative cladiri care repropun inscriptii dupa model antic sunt asa-numita Casa Maniri
din Roma (1450-1460) si templul malatestian din Rimini

-incepand cu pontificatul lui Sixt al 4-lea,Roma va fi redecorata cu inscriptii atat enuntiative,cat si

rememomrative,marcand revenirea capitalei cuadrate lapidare ca principal element de decorare a
textelor din lumea oocidentala.

-pentru a capata si o dimensiune stiintifica,epigrafa va fi celebrata ca simbol al perfectiunii intr-o celebra

lucrare a unui celebru matematician (Divina proporzione) ,Luca Pacioli.

IMP NERO CAESAR AVGVSTVS DIVI CLAVDI F

GERMANICI CAESARIS N TIB CAESARIS AVG
PRON DIVI AVG ABN PONTIF MAX TRIB POTEST
XII IMP X COS IIII P P
Imp-imperator-titlu militar atribuit conducatorilor si generalilor romani victoriosi in lupta
Nero-cognomenul gintii Claudia careia ii apartine Nero
Caesar-cognomenul gintii Iulia,devenita de la Tiberiu numele gintii imperiale
Avgvstvs-titlul desemnat lui Octavian in 27 i.Hr prin care imparatul primeste un caracter sacru
Divi Clavdi F- fiul divinului Claudiu (Nero a fost adoptat de acesta)
Germanici Caesaris N- nepotul lui Germanicu Caesar (Caligula)

Tiberi Caesaris Avgvsti Pronepos-stra    nepotul lui Tiberiu

Divi Avg    Abnepos-stra-stra nepotul lui    Augustus

Trib potest-magistratura de tribun obtinuta de 12 ori

Pontifex Maximus- preot suprem

Imp x-imperator decimus-aclamat imparat de 10 ori

Cos 4-consul de 4 ori

P p -pater patriae

Aceasta este practic titulatura clasica a unui imparat roman      si este databila in 65-66 d.Hr
Epigrafia ca stiinta    se va dezvolta    gradual,incepand din epoca umanista si pana in secolul 19 cand vor
fi puse bazele marilor colectii de inscriptii care in functie de limba/caracter conserva un anumit tip de
inscriptii.

Cunoastem astfel colectia numita “CORPVS INSCRIPTIORVM GRAEcARVM” care apar incepand in anul
1285;CORPVS INSCRIPTIORVM LATINARVM-1863 pana in zilele noastre;CORPVS INSCRIPTIORVM
ETRUSCARVM-1863 pana in zilele noastre;Corpvs inscriptiorum semiticarum-1862

-in functie de particularitatea proviniciala a unei inscriptii se intocmesc colectii nationale de

inscriptii(inscriptiile Daciei romane)

10.Onomastica

Este stiinta auxiliara a istoriei care se ocupa cu studiul numelor proprii de toate tipurile, de originea
acestora si de procesele de denominare in limbile si d    ialectele lumii. Termenul de onomastica deriva
din vechiul cuvant onoma sau nomen. Onomastica se naste in jurul anului 1950 ca disciplina apartinand
lingvisticii dar in ultima jumatate de veac a fost asumata in mod deschis de istorie incat ofera repere
pretioase istoricului. In lingvistica prin nume propriu se intelege o notare specifica adoptata de o
comunitate sau de un organism admionistrativ cu scopul de a identifica si distinge o persoana, un loc, o
institutie, un eveniment, o miscare culturala, un fenomen socialc, un obiecte de studiu stiintific, o
marime fizica sau o entitate matematica. Numele propriu dat unei persoane este dat la nastere si are
functia de a indentifica respectiva persoana in interiorul nucleului familial sau in context institutional
adaugandui-se cealalta unitate a numelui. Onomastica se subdivide in urmatoarele categorii:

Toponimia care studiaza numele locurilor, originea acestora si evolutia lor. Ea contine urmatoarele
subdiviziuni: hidronimele numele cursurilor de apa, limnonimele numele de lacuri, oronimele numele
muntilor sau a altor inaltimi, coronimele numele subdiviziunilor administrative si ale strazilor.

Antroponimia care studiaza numele proprii ale persoanelor, ele se subdivid in urmatoarele categorii:
coronimele din numele unei regiuni din trecut sau din prezent cum ar fi Lapusan, Brasovean, Ardelean.
Etnonimele numele care provin din numele unui popor ungur, rus, sarbu. Fitonimele nume provenite din
numele unei plante Creanga, Mugur, Brad, Stejar. Hagionimele este categoria cea mai raspandita de
nume si sunt numele inspirate din numele sfintilor. Hidronimele nume de persoane inspirate din numele
unui curs de apa Somesan, Oltean, Siretean. Hieronimele sunt numele cu caracter mistic nu este cultivat
in onomastica romaneasca. Limnonimele nume provenit de la numele unui lac. Necronimele numele
care sunt legate de moarte groparu, secrieru, calau, mortu. Ornitonimele nume ca provin de la numele
unor pasari Cinteza, Vultur, Vrabie. Oronimele nume luate din nume de reliefuri Fagarasan, Ceahlauan.
Paleonimele numele provenite din numele vechi ale unui oras. Poleonime nume care provin de la
denumirea unui oras Blajean, Dejean. Pseudonimele sunt numele de arta, pe care persoanele din lumea
artei si le iau pentru a crea arta Tdor Arghezi, Otilia Cazimir. Tehnonimelor numele care sunt
imprumutate din numele unei profesi Lacatus, Treistaru, Paduraru. Teonimele numele unor divinitati
Afrodita, Hermes, Apolo. Zoonimele nume de persoana imprumutate din numele animalelor Lupu. In
categoria onomasticii mai exista inca o subdiviziune numie cea a apelativelor transformate in substantive
comune.

Istoria numelui in civilizatia europeana. Actualmente sistemul onomastic european are la baza asa
numitul sistem trianomina adica sistemul impus in roma republicana cam incepand cu secolul 3 i.hr
constituit din 3 unitati. Praenomen care distinge individul ca unitate de sine statatoare si este comparabil
cu prenumele nostru de astazi. Nomen care indica ginta careia ii aparti. Cognomen care indica familia
careia ii apari in interiorul gintii. Acest sistem supravietuieste pana in secolul 5 d.h cand datorita
invaziilor populatiilor migratoare sistemul administrativ roman in partea sa occidentala colapseaza iar
amestecul de populatie face ca moda germanica care avea o singura unitate sa prevaleze cea a
suprapopulatiei romanizate. Incepand cu secolul 5 d.H inregistram refluxul sistemului trianomina si
aparitia asa numitului super nomen sau signum in care denumirea fie ramane cea de stirpe latina dar cu
o singura unitate fie este de origine germanica si are o semnificatie aparte fie ulterior pe masura ce se
stabilizeaza societatea ia in consideratie elemente de natura caracteriala sau fizica. Stablizarea
demografica din secolul 11, dezvoltarea urbanismului si expansiunea comerciala vor duce la mobilitatea
indivizilor si la prezenta unor indivizi cu acelasi signum in acelasi context cultural ceea ce ar face cumva
imposibila identificarea lor in contextul dat. Incepand cu secolul 11 datorita concentrarii populatiei
incepe sa se produca o specializare antroponica prin impunerea celui de al doilea nume iar in acest caz
vorbim de revolutia antroponimica in secolul 11-15 iar in Europa orientala pana in sec 19. In acest
context biserica romana va trece la organizarea teritoriala prin infintarea parohiilor, parohilor
revenindule obligatia de a impune nume crestine celor din parohie enoriasilor. Registrul de la Oradea,
unde sunt consemnate pedepse ale judecatii lui Dumnezeu de origine pagana. Acest sistem al revolutiei
antroponimice debuteaza in Europa orientala deaba in sec 15. Biserica romana face din nou o alta
rationalizare a numelor si impune alte tehnici clericale asta si ca raspuns la faptul ca bisericile reformate
au ales sa respinga patrimoniul onomastic catolic si sa apeleze la patrimoniul onomastic
veteroterstamental. In contemoralimitate sistemul onomastic crestin cu oate ca ramane dominant este
supus unor presiuni inovatoare fie prin introducerea unor nume exotice din culturi noncrestine fie prin
utilizarea denaturari de natura ale unor substantive comune. Pentru a facilita introducerea de noi nume
in calendare atat biserica romana cat si cele ortodoxe au acceptat pe parcursul timpului introducerea in
randul sfintilor, a noi si noi personalitati care au dat exemple de conduita crestina remarcabila, astfel s-a
imbogatati stockul onomastic.
Daca citesti asta acum, mai lipsesc sigiologia si vexilologia din cate stiu eu. In plus, ne esti dator/datoare
mie si lui Denis (ca el o avut multe lectii). Mie cu bere si lui cu orice bautura non-alcoolica din moment ce
anul asta o dat-o pe sec. Distractie faina ;)