1.

Între datorie și dragoste în opera lui Pierre Corneille

("Cidul") și Jean Racine ("Phaedra")

Când vorbim de această alăturare dintre opera lui Corneille și cea a lui
Racine, în genere ne fuge mintea către un contrast imens între realitatea activă și
ambiguitatea interioară, posibil datorită faptului că pe cât de asemănători din
punct de vedere al elementelor de compoziție și dedicați curentului clasic sunt
acești doi mari scriitori ai secolului XVII, pe atât de diferiți.
În ambele scrieri este vorba despre conflictul dintre dragoste și datorie, cât
și despre consecințele apărute în viețile personajelor în urma trăirii acestui tip de
conflict. Pe de o parte, în piesa lui Corneille, efectul este unul pe cât de tragic, pe
atât de întăritor pentru ambele convingeri, pe când în cealaltă piesă efectul este
devastator.
Ambii scriitori militează pentru a conceptualiza faptul că busola interioară
nu trebuie să fie alta decât rațiunea. În ambele piese se observă recentralizarea
conflictului dintre personaje asupra propriului lor interior, desigur, prin mijloace
diferite. Dacă la Corneille avem de-a face cu o tragedie care exaltă puterea rațiunii
și a voinței, liberul arbitru și simțul datoriei în care eroul trebuie să fie un om
excepțional care să fie poziționat într-o situație cu totul specială unde firul acțiunii
să contureze un model de moralitate interioară la nivel social, la Racine găsim la
un pol aparent opus eroina care comite în mod conștient o greșeală fatală doar
din neputința de a se elibera de ea însăși și din prea plinul remușcării pe care o
resimte.
Corneille arată o caldă înțelegere umană față de suferințele sufletului, însă
principalul scop pe care îl are este acela de a insufla spectatorilor un simț puternic
al responsabilității civice.
Racine oferă o viziune interioară asupra personajelor sale, expunând
pasiunea într-un aer incriminant și asemuind-o cu ura ca intensitate, ambele fiind
dispuse să tindă spre autodistrugere.
Așadar, chiar dacă ne referim la acești doi mari scriitori ai perioadei
clasicismului ca un duo Yin-Yang, in care Pierre Corneille este maestrul vitalității iar
Jean Racine pesimistul convins, chiar dacă nu, putem consemna mai degrabă
asemuirea interioară, de structură, a scrierilor mai sus amintite. Regăsim două
perspective ușor diferite despre pasiune, dragoste si iubire, și două procedee de
evoluție a acestora în conflict cu datoria.

2. Alegeți-vă un rol din teatrul lui Molière pe care ați dori să-l
jucați. Motivați alegerea.

Dacă mi s-ar oferi șansa de a participa la construcția unui spectacol pe baza

unui text scris de Molière, cred cu tărie că dacă mi-aș putea alege rolul pe care să-l
joc ar fi Amphytrion din piesa Amphytrion. Aș alege acest rol deoarece încercările
prin care trece personajul mi se par de o intensitate groaznică, aș putea spune,
ceea ce imi ridică o provocare imensă la orizont. Presupun in același timp că
această furie haotică în drumul spre descoperirea adevărului m-a caracterizat
odinioară, așa că pot spune că inhămarea la provocarea mai sus menționată este
bine întemeiată. În orice caz, apreciez foarte tare teatrul în versuri în special
pentru capacitatea de joc pe care o oferă actorului de a merge simultan cu
gândirea pe exterior.