- TRĂSĂTURILE GENULUI DRAMATIC –

Cuprinde opere redactate cu scopul punerii în scenă, este destinată, prin

definiţie, interpretării scenice Comunicarea presupune 3 elemente: interlocutor-
receptor; locutor-emiţător; alocutor – spectator . Operele dramatice au caracter
ficţional. Infăţişează, cu ajutorul personajelor, o întâmplare, o înlănţuire de
evenimente, provocate de o cauză anume, de variate stări conflictuale. a)
dramaturgul nu povesteşte faptele, ci le lasă să se desfăşoare în faţa
(cititorului) spectatorului; b) atitudinea, ideile şi sentimentele autorului reies
indirect, vor fi deduse de (cititor) spectator în urma (lecturii textului)
vizionării spectacolului; c) spaţiul si timpul sunt, oarecum, limitate; d) o
acţiune (afabulaţie) bine organizată, concentrată; (poate avea o singură acţiune
sau două , una principală şi alta secundară); e) autorul se manifestă direct doar
prin metatext, iar indirect prin cele expuse în indicaţii; intervenţia sa este deci
minoră; f) personajele iau aproape în totalitate locul autorului şi au rol
decisive, fiind forţele dramei: de prim-plan, de plan secund, grupuri; g)
Expoziţiunea este în afara textului artistic propriu-zis. In “O scrisoare
pierdută”, lista de personaje conţine informaţii despre locul desfăşurării
acţiunii: “în capitala unui judeţ de munte, în zilele noastre”, despre situaţia
iniţială a personajelor. 5. Presupune un text literar căruia i se adaugă elemente
de metatext (didascalii). 6. Are o anumită structură compoziţională: acte, scene,
tablouri. “O scrisoare pierduta”, comedie in 4 acte; 7. Arta teatrală are caracter
sincretic, îmbinând mai multe : a) tipuri de comunicare : - vizuală, auditivă,
paraverbală (vestimentatie, decor, machiaj etc.) nonverbală (timbrul vocii,
intonaţie, ritmul vorbirii,mimică, gestică); b) şi mai multe arte :beleristică,
muzică,designe, coregrafie, picutură, grafică I. Modul de expunere predilect este
dialogul dramatic, care presupune o succesiune de replici care se
interaconditionează semantic : interogaţia marchează declanşarea dialogului;
replicile pot fi scurte, laconice sau ceremonios ample (realizate prin alternarea
timpurilor verbale, exclamaţii, pauze în rostire). din dialog derivă şi câteva
procede artistice: apostrofa, invocaţia, interogaţia retorică; II. Dialogul
alternează cu monologul dramatic. Acesta este de 2 feluri: solilocviu (se ţine în
prezenţa sau absenţa unui personaj de care face abstracţie: scena a II- a din actul
I; monologul lui Pristanda) ; monologul propriu-zis, destinat unui personaj, cu
intenţia clară de a fi receptat ( o replică mai amplă dintr un dialog: actul I,
scena I, Pristanda îi comunică şefului său felul în care îşi împlineşte “misia” de
poliţai) . III. Monologului şi dialogului i se adaugă şi celelalte două moduri
cunoscute, descrierea şi naratiunea, moduri pe care le găsim în lista de personaje
şi în indicaţiile scenice. 1. descrierea este făcută numai de personaje; (câteva
elemente transpar uneori din metatext: vârsta, statura, vestimentaţia, aspectul
general al locului) 2. Descrierile se referă la decor, la jocurile actorilor, la
înfăţişarea fizică a personajelor: scena I, actul I…Tipatescu” “în haine de
odaie” ; IV. Esenţa unei opere dramatice este dată de conflict, care se defineşte
prin următoarele trăsături:  opoziţia între forţe ostile în planul faptelor, al
reacţiilor, al atitudinilor;  prezenţa unui obstacol între forţele opuse; 
crearea unei situaţii de criză : pierderea succesivă a scrisorii; numirea unui
deputat de la centru ;  tensiunea interioară sau manifestată face necesară
rezolvarea conflictelor ;  conflictul este susţinut şi prin tehnica suspansului,
care produce unele evenimente neaştepate, duce la răsturnari de situaţie . V. Intr-
o operă dramatică, limbajul are mai multe funcţii: 1. 2. 3. 4.
1. una referenţială sau denotativă/ cognitivă/ informationala este centrată atât pe
emiţător, cât şi pe receptor, transmiţând un mesaj fără implicaţii afective:
falsificarea alegerilor Mijloace lingvistice: persoana a treia, ton impersonal.
2.Emotivă sau expresivă este centrată pe emiţător şi transmite un mesaj subiectiv,
sentimente, judecăţi. Mijloace lingvistice:persoana I, interjecţii, exclamaţii,
adjective sau adverbe care redau judecăţi de valoare, insistenţe 3. expresiv-
poetică este centrată pe mesaj, căruia îi adaugă sensuri suplimentare Mijloace
lingvistice: figuri de stil, punctuaţie, pauze, 4.conativă sau impresivă este
centrată pe receptor şi înseamnă implicare în comunicare * de la lat.CONARE: a
întreprinde, a încerca Mijloace lingvistice: persoana a II-a, substantive şi
pronume în vocativ, imperative, interogaţii, propoziţii nominale 5. fatică ( de
verificare a contactului cu ascultătorul); este centrată pe canalul de comunicare,
emiţătorul fiind preocupat de evitarea perturbărilor; specifică dialogurilor şi
monologurilor dramatice. Mijloace lingvistice: interjecţii, construcţii incidente,
invocaţii, formule de politeţe. 6. metalingvistică este centrată pe cod Mijloace
lingvistice: explicaţii suplimentare, conectori, adverbe de probabilitate . COMEDIA
Caragiale, un clasic al literaturii române, un scriitor moralizator, este şi un
excepţional creator de oameni şi de viaţă. In acest sens , »OSP » este o comedie
realistă , de moravuri politice, ilustrând dorinţa de parvenire în timpul unei
campanii electorale pentru Camera Deputaţilor. In comediile sale, Caragiale rămâne
fidel propriei concepţii, conform căreia cuvântul este cea mai sinceră exprimare a
gândirii, riscul cel mai mare prin care se demască prostia, incultura, demagogia.
Comedia este specie a genului dramatic, în proză sau în versuri, cu o acţiune
veselă, un conflict derizoriu, un deznodământ fericit, cu un puternic sens
moralizator, deoarece: “prin râs se îndreaptă moravurile”(Moliere). Comedia
declanşează reacţii afective variate, “de la zâmbet la râsul în hohote” .
TRĂSĂTURI: I. Categoria estetică fundamentală este comicul, axat pe contrastul:
dintre aparenţă şi esenţă; dintre conţinut şi formă; dintre ceea ce spun, cred sau
fac personajele şi normele de comportament cărora li se subordonează. N.B! In “OSP”
există mai multe categorii de comic: de situaţie: - generat de pierderea şi găsirea
succesivă a unei scrisori compromiţătoare ; de caracter:- Zaharia Trahanache este
sotul înşelat de cel mai bun prieten al său ; regizoral(de intenţie):- care ţine de
capacitatea inventivă a dramaturgului, care s-a detaşat cu obiectivitate de faptele
prezentate ; al absurdului - care rezultă din tratarea stării de anormalitate ca
normalitate ; de moravuri: -care este generat de acţiunile întreprinse pentru
falsificarea alegerilor în Camera Deputaţilor ; comicul onomastic:- vezi
Trahanache, Pristanda, Catavencu ; bonom:- înţelegător faţă de situaţia unor
personaje ; de limbaj:- deţine ponderea, iar teatrul lui Caragiale este plin de
ecouri memorabile, ce trădează incultura, ticurile verbale şi esenţta personajului.
Comicul de limbaj este provocat de:  pronunţia greşită: “renumeraţie”, “famelie”,
“andresant”  etimologie populară: “capitalişti”, “scrofuloşi”  încălcarea
regulilor gramaticale şi ale logicii i. contradicţia în termeni: “după lupte
seculare, care au durat aproape 30 de ani” ii. asociaţii incompatibile: „industria
română e admirabilă, e sublimă, putem zice , dar lipseşte cu desăvârşire” iii.
nonsensul: “ din două una daţi-mi voie, ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu
se schimbe nimica…” iv. truismele: “un popor care nu merge înainte, stă pe loc” ;
expresii tautologice: “intrigi proaste”  repetiţia aproape obsedantă a unei
specificităţi de limbaj deplasează atenţia de la fondul comunicării, la forma ei.
Pentru unele personaje nu mai e important ce spun, ci cum spun. Ticurile verbale
(“ai puţintică răbdare, stimabile”, “curat-murdar”), ideile naïve evidenţiază un
fenomen de inerţie intelectuală.
 nepotrivirea rezultată din interferenta stilurilor: în finalul comediei,
Dandanache de adresează mulţimii, care-l aclamă, îin stilul lui peltic, familiar,
incoerent ; discursul se transformă îintr-o bolboroseală de întârziat mintal..
“Nimic nu arde pe ticăloşi mai mult ca râsul. Niciodată gândirea nu are alt vrăjmaş
mai cumplit decât vorba, când aceasta nu-i vorbă supusă şi credincioasă”. II.
Provoacă râsul prin prezentarea unor tipuri umane sau a unor situaţii
surprinzătoare, generatoare de comportament şi limbaj comic. a) Protagonistul
comediei este, de regulă , un om mediocru, întruchipând defecte morale menite să
stârnească râsul. El este contraexemplu uman, b) Personajul comic este tipic,
reprezentativ pentru o întreagă categorie umană de oricând şi oriunde. Tipatescu
este conducătorul orgolios, înaltul funcţionar, demnitarul; Pristanda este
funcţionarul mărunt, “omul slugarnic”; Caţavencu, ambiţiosul demagog; Farfuridi-
prostul fudul; Dandanache-prostul ticălos (despre acest personaj, autorul spunea
“că este mai prost decât Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu”).