Caracterizarea Otiliei Mărculescu

Epoca interbelică, marcata de efervescenţă creatoare, impune romanul

ca specie literară dominantă. Se înregistrează diferite tipuri de roman:
tradiţionalist, modernist, obiectiv, subiectiv, psihologic, al experienţei, realist
sau realist de factură balzaciană.

Spirit enciclopedic, G. Călinescu este scriitor total, critic şi istoric

literar. În crezul său estetic optează pentru romanul obiectiv realist, respingând
formula proustiană. El consideră clasicismul singurul mod durabil de existență.
Vizează realismul clasic, pe care, însă, îl depășește prin tehnicile moderne
inserate, prin spiritul parodic și ludic.

Romanul Enigma Otiliei ilustrează trăsăturile realismului balzacian prin

surprinderea realitaţii sociale, narator, detaliile şi descrierea cu funcţie
simbolică, galeria tipologică a personajelor, respectiv structura circulară.
Urmăreşte realitatea socială, realizând o frescă a societății, în care valorifică
tema familiei și motive precum paternitatea și moștenirea.

Naratorul este omniscient și omniprezent, relatează la persoana a III-a,

din poziție extradiegetică, cu viziune auctorială, perspectiva narativă fiind
obiectivă. Uneori, naratorul este dublat de un comentator savant precum în
descrierea străzii şi a casei din incipit, care pare să fie facută de un arhitect. În
descrierea stilului arhitectonic al caselor, privirea vine dinspre exterior spre
interior, descrierea având funcție simbolică (aspectul unei case dezvăluie
caracterul proprietarului). Detaliile prezente în portretizarea personajului devin
elemente de legătură între aspectul exterior și portretul moral. Galeria
tipologică a personajelor este de factură realistă. Astfel, Costache Giurgiuveanu
întruchipează tipul avarului, Stănică Rațiu pe cel al arivistului, iar Aglae este
“Baba absolută, fără cusur în rău”. Structura circulară este evidențiată de relația
incipit-final prin imaginea casei în care “nu locuieşte nimeni”. Cu toate acestea,
Nicolae Manolescu, în “Arca lui Noe”, consideră că este vorba despre un
“balzacianism fără Balzac”, deoarece Balzac crea viața, iar Călinescu o
comentează.

Titlul inițial, “Părinții Otiliei”, viza problema balzaciană a paternității,

iar itlul definitiv, “Enigma Otiliei”, pune în evidență eternul feminin, misterul,
inefabilul, ambiguitatea personajului.

Realismul de tip balzacian al romanului vine din tematică, având în

centru mostenirea şi paternitatea, surprinse sub forma unei fresce a burgheziei
bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, zugravită în datele ei esenţiale,
cu relaţii şi tipologii specifice. Temele şi motivele romanului au un contur
social (moştenirea, familia burgheză, parvenirea, inavuţirea, cariera), unul afect
(iubirea, prietenia, iniţierea, cuplul) şi unul psihologic (paternitatea, alienarea,
orfanul), care se întrepătrund într-un spectacol al umanităţii meşteşugit derulat
de autor.

Romanul, alcătuit din 20 de capitole, este construit pe doua planuri

narative: un plan al moștenirii şi unul al formării și maturizării lui Felix. Cele
două planuri indică 2 lumi opuse: una lacomă (clanul Tulea) și una cu
preocupări intelectuale, ilustrată de Felix. Ca moduri de expunere, se foloseşte
descrierea cu funcţie simbolică, dialogul şi naraţiunea, fiind realizată prin două
modalităţi: scena şi rezumatul.

Relația incipit-final conferă simetrie romanului prin descrierea casei și

prezența replicii “Aici nu stă nimeni”. Incipitul aduce detalii balzaciene şi
conține 3 unități. Prima unitate configurează cadrul spaţio-temporal foarte bine
precizat: Strada Antim din Bucureşti, “Într-o seară de la începutul lui iulie
1909, cu puțin înainte de orele 10”. De asemenea, introduce personajul Felix
(“un tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat în uniformă de licean”), absolvent
al liceului din Iași, căruia i se face un portret fizic și din perspectiva căruia se
descoperă strada și casa. În descrierea cu valoare de simbol a străzii și a casei,
se remarcă aspectul bizar, varietatea arhitecturii, mărimea neobișnuită a
ferestrelor în raport cu forma scundă a clădirilor, ceea ce conferă o grandoare
ridicolă prin amestecul de stiluri arhitecturale și materialul prost de construcție.
Imaginea finală a străzii este exprimată în enunțul: “o caricatură în moloz a
unei străzi italice”. Detaliile care vizează aspectul casei indică în stil balzacian
statutul și caracterul personajelor care o locuiesc: snobismul și lipsa de bun
gust. Casa lui Moș Costache, aflata în ruină, sugerează avariția, zgârcenia
personajului. Cea de-a doua unitate a incipitului, prezintă întâlnirea lui Felix cu
Costache Giurgiuveanu, căruia i se face un portret fizic cu detalii balzaciene.
Dialogul dintre cei doi evidenţiează caracterul batrânului. Teama de un intrus îl
face pe bătrân să răspundă: “Nu-nu-nu știu... nu-nu stă nimeni aici, nu
cunosc…” , replică ruptă parcă dintr-un teatru absurd, bâlbâiala fiind trăsătură
specifică unui avar. Ultima unitate a incipitului aduce întrarea lui Felix în salon
pana la fotografie.

Finalul conține, ca și incipitul, 3 unități. Explicația Otiliei pe care i-o dă

lui Felix și prin care își justifică plecarea: “o dragoste nepotrivită pentru marele
lui viitor” sugerând maturitatea opțiunii Otiliei. A doua unitate conţine
explicația lui Pascalopol într-o discuție cu Felix peste câțiva ani. Pascalopol îi
arată o fotografie în care Felix nu o recunoaște pe Otilia de odinioară. Ultima
unitate aduce imaginea străzii și a casei, în care părea că nu locuiește nimeni:
“Aici nu stă nimeni”.
 Galeria de personaje cuprinde personaje tip, dar și un personaj atipic,
Otilia. Pentru portretizarea personajelor, autorul alege tehnica balzaciană a
descrierii mediului şi fizionomiei, comportamentismul şi reflectarea poliedrică.
Personajele operei atestă apetența autorului pentru construcția de caractere,
implicând o viziune canonică de moralist.

Otilia Marculescu este o adolescentă orfană, fiica celei de-a doua soţii
decedate ale lui Costache Giughiuveanu. Studentă la conservator, înzestrată cu
un temperament de artistă, Otilia reprezintă tipul cochetei, dar întruchipează, în
egală măsură, misterul feminim. Ca instanță narativă, Otilia este un personaj
atipic, complex și tridimensional, un personaj eponim ce întruchipează drama
feminității - o problematică existențială, un element de modernitate. G.
Ibrăileanu consideră că Otilia întruchipează “fata adorabilă, inefabilă, pe care
n-o poți uita.” Ca referent uman, personajul beneficiază de un portret complex,
realizat atât prin mijloacele caracterizării directe, cât și indirecte.

Caracterizarea directă, făcută de către narator, compune un portret

marcat de frumusețe și feminitate. Naratorul consideră că Otilia are libertate în
mișcări, dar și o stăpânire desăvârșită de femeie, ilustrând complexitatea
eroinei, ființă a contradicțiilor. O prima secventa relevanta este intaiul portretul
fizic al fetei, realizat din perspectiva lui Felix: “un cap prelung şi tânăr de fată,
ăncărcat cu bucle, căzând până pe umeri”. Otilia îl surprinde ăn mod pplăcut,
mai ales că frumuseţea ei contrastează cu portretul Auricăi, iar delicateţea, cu
răutatea Aglaei: “Fata părea să aibă optsprezece-nouăsprezece ani. Faţa
măslinie, cu nasul mic şi ochii foarte albaştri, arăta foarte copilăroasă între
multele bucle şi gulerul de dantelă. Însă în trupul subţiratic (…), fără acea
slăbiciune suptă şi pătată a Aurelei.”

Caracterizarea de către alte personaje se face în oglinzi paralele, prin

tehnica reflectării poliedrice. Costache Giurgiuveanu își exprimă afecțiunea
prin apelative de tipul: “fe-fe-fetița mea”, “Otilica mea”, “Otilia mea scumpă”.
Pentru Aglae, ea este o zănatică, vicleană. O femeie făcută ca să-i distreze pe
băieții de familie bună. Tot ea îi inoculează complexul orfanului. Aurica o
crede inferioară, iar Stănică Rațiu o consideră șireată, vicleană, interesată de
avera lui Moș Costache și potrivită pentru ascensiunea lui. Pascalopol o
percepe drept o enigmă, o fată delicioasă, dar ciudată. La început, Felix o
consideră frumoasă, inteligentă, talentată, cultă, altruistă, o enigmă, zănatică,
nebunatică. În fotografia de la Pascalopol, Felix vede o femeie frumoasă, cu
linii fine, cu un aer de platitudine.

Prin procedeul autocaracterizării, eroinei îi este pusă în valoare

luciditatea şi preocuparea de a se înţelege pe sine. Mărturiseşte că este o fire
dificilă, care se plictiseşte uşor şi suferă când este contrariată. Se dovedeşte
însă matură, profundă şi analitică: “Ce sentimentală sunt!”, “Eu sunt o zăpăcită,
nu știu ce vreau!”, “Cât crezi tu că mai am eu de trăit, în înţelesul adevărat al
cuvântului?”.

Caracterizarea indirectă se realizează prin analiza mediului în care

trăiește, prin fapte, comportament, atitudine, relația cu alte personaje. O
secventa descriptiva relevanta este cea in care apare camera Otiliei, la finalul
primului capitol, moment in care Felix este invitat sa doarma acolo. Camera
pare initial o aglomeratie haotica de obiecte, a carei simbolistica se dezvaluie
treptat. Mobila veche, de lemn masiv, ii asigura “un aer batranesc si elegant”.
Masa de toaleta prevazuta “cu trei oglinzi mobile” marturiseste placerea
locatarei de a studia indelung, in vreme ce dezordinea de pe ea, ca si multimea
fardurilor, ii evoca lui Felix “o cabina de actrita”. Firea artistica a Otiliei este
vizibila in existenta unui taburet rotativ de pian, iar cartile denota preocuparile
ei culturale. Obiectele ii contureaza personalitatea, configurand un tablou
anticipativ al evolutiei sale.

In concluzie, misterul personajului feminim este conferit de trasaturile

contradictorii de artista si este sustinut prin tehnicile moderne de portretizare.
Alegerea ei din final, neexplicata de narator, mentine ambiguitatea
personajului: este interesata de averea lui Pascalopol sau capabila de sacrificiu
pentru barbatul iubit? “Enigma” Otiliei este imaginea idealizata construita de
doi barbati care o iubesc, tanarul Felix si maturul Pascalopol.