In gradina Getsimani

Vasile Voiculescu

In Epoca interbelica, caracteriyata prin efervescenta creatoare, s-au remarcta doua

directii: traditionalismul si modernismul. Traditionalismul apara traditia de
posibilitatea degradarii. Traditia este privita drept un cumul de valori consacrate, in
care se incadreaza: folclorul ca depozitar al datinilor cu valori estetice, istoria
consacrata in mit, pamantul romanesc cu specific national, satul romanesc aflat in
contradictie cu orasul, privit ca un loc artificial, rescpectiv ortodoxismul.
Traditionalismul acumuleaza toate influentele literare din perioada interbelica si
cunoaste doua doctrine: samatorismul si poporanismul. Directia traditionalista este
promovata de revista “Viata romaneasca” (1920), la Iasi, sub conducerea lui Garabet
Ibraileanu. Zece ani mai tarziu, revista se muta la Bucuresti sub indrumarea lui
George Calinescu si a lui Mihai Ralea.
O tendinta exagerata a esteticii traditionaliste este ilustrata de revista “Gandirea”
(1920) aparuta la Cluj sub mana lui Cezar Petrescu care declara in primul numar al
revistei ca va apara “sufletul romanesc” si “romanismul” de orice influenta
occidentala ce este incompatibila cu spiritualitatea romaneasca. Doi ani mai tarziu,
revista se muta la Bucuresti, condusa de Vasile Voiculescu, Ion Pillat si Nichifor
Crainic. Nichifor Crainic respinge occidentalizarea si neaga orice posibilitate
creatoare a poporului nostru. Asadar, revista “Gandirea” contureaza un traditionalism
spiritualizat, cu baza religioasa.
Poet, prozator si dramaturg, Vasile Voiculescu scrie in perioada interbelica dar si
dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial si este modern prin sonete, fantastic si realist
prin proza si dramaturgie si traditionalist prin poezia religioasa.
Poezia “In gradina Ghetsimani” este publicata in anul 1921, in volumul
“Parga” ce deschide etapa propriu-zisa a liricii lui Vasile Voiculescu. Poezia
surprinde ultimele clipe de libertate ale lui Iisus, care, conform evangheliilor, se afla
in Gradina Ghetsimani, pentru a I se adresa lui Dumnezeu si a il implora sa ii dea taria
morala de a “bea paharul intreg” al suferintei si amaraciunii. Poezia se incadreaza
directiei traditionaliste prin sursa de inspiratie, tema religioasa abordata, limajul
poetic si prozodia traditionalista.
Titlul indica un topos biblic care la nivel denotativ denumeste locul unde se
presu maslinele, iar l anivel conotativ, face referire la un spatiu sacru, al rugaciunii si
al reculegerii, dar si al ispitelor.
Tema religioasa abordata, lupta cu destinul, inscrie textul in estetica
traditionalista. Astfel, ruga biblica de pe Muntele Maslinilor capata conotatii atat in
plan religios, cat si morl. In sens crestin, este ilustrata lupta lui Iisus cu ispitele
diavolului si victoria sa impotriva indoielii de sine, respectiv supunerea deplina in fata
voii Tatalui Ceresc, singurul capabil de a hotari soarta Fiului Sau si al omenirii. In
sens etic, este surprinsa incercarea de ii convinge pe ucenicii sai ca spiritul uman
trebuie sa ramana neadormit si se cuvine sa vegheze asupra patimilor proprii.
Poemul voiculescian evoca lupta Mantuitorului cu propria-i soartasi temerea
lui fireasca, umana in fata “paharului intreg” , suferinta omeneasca.
Structurata in patru catrene, poezia “In gradina Ghetsimani” ilustreaza
lirismul obiectiv prin lipsa marcilor lexico-gramaticale ale eului liric. Textul este
impartit in doua planuri lirice: unul care urmareste zbuciumul interior al lui Iisus si
unul ce contureaza un cadru exterior ce potenteaza drama.
Incipitul “Iisus lupta cu soarta si nu primea paharul” sugereaza omul aflat
intr-o lupta permanenta cu soarta sa, refuzul intr-un moment de ezitare si introduce
metafora “paharului” ce insumeaza toata pacatele omenirii izbavite prin jertfa
Christica.
Prima secventa (strofa intai) surprinde un moment de slabiciune umana, de
impotrivire, de zbucium launtric: “Cazut pe branci in iarba, se-mpotrivea intruna”.
Astfel, se evidentieaza natura duala a lui Iisus ca Fiu al Omului, a carei suferinta
atinge cote maxime, si ca Fiu al Domnului.
Comparatia “chipu-i alb ca varul” ce sugereaza surgintea divina completeaza
epitetul metaforic “sudori de sange”. Structura astfel antinomica, dar complementara,
evidentieaza drept sursa de inspiratie Evanghelia lui Luca ce pune in evidenta
omenescul fiintei Christice in: “Sudoarea lui s-a facut ca picaturi de sange ce picurau
pe pamant”.
Ultimul vers din aceasta secventa este “Si-amarnica-i strigare starnea in slavi
furtuna” viseaza cotele maxime ale suferintei Fiului Omului si capacitatea lui Iisus de
la intra in comuniune cu cosmosul.
Relevanta in aceasta secventa este structura din ultimul vers “amarnica-i
strigare”, un epitet ininversiunea cariua I se asocieaza o hiperbola. Asadar, in prima
secventa, accentul cade pe calitatea duala a lui Iisus- spirit divin inchis intr-un trup
uman ghidat de spaime.
Strofele a doua si a treia se concentreaza in secventa a doua ce dezvolta
tragedia Fiului Omulu. Discursul liric se organizeaa in jurul metaforei “grozava cupa”
ce sugereaza jertfa, sacrificiul ce conduce la iertarea pacatelor omenirii, sugestie a
unui destin implacabil, harazit de Dumnezeu si asumat prin misiune.
Intelegerea acestei misiuni si bucuria jertfei este exprimata metaforic in
versul “Si-o sete sta sufletul sa-i arda”. Insa in urmatorul vers, “Dar nu voia s-atinga
infama bautura” se ilustreaza frica omului in fata mortii. Dramatismul este sugerat de
imaginile vizuale si metaforele ce sugereaza moartea trupului si viata vesnica a
sufletului.
Ultima secventa, strofa a patra, contine cadrul exterior al naturii ce
potenteaza tragismul. Imaginea premonitorie a mortii este sugestiva: “Treceau bata de
aripi prin vraistea gradinii”, iar ultimul vers al poeziei exprima ideea mortii, a jertfei
lui Iisus: “Si ulii de seara dau roate dupa jertfa”.
Asadar, imaginea iconica a lui Iisus, drama interioara generata de dualitatea
tragica a fiintei Christice este relevata la toate nivelurile limbajului poeziei. Astfel, la
nivel exical, se remarca campul semantic al mortii si al vietii. La nivel morfosintactic,
verbele la timup imprfect (lupta, se-mpotrivea, nu primea) vizeaza aspectul durativ al
suferintei si trimit la timpurile biblice.
Conjuctia advertiva “dar” delimiteaza cele doua ipostaze ale lui Iisus: Fiu al
Domnului acceptand jerta si Fiu al Omului, temandu-se de moarte. Adverbul
“deasupra” trimite la spatiul celest in care este proiectata suferinta Christica. La nivel
stilistico-semantic, poezia esre o concentrare de procedee artistice ce sustin si
plasticizeaza tematica textului.
In concluzie, poezia ilustreaza traditionalismul prin tematica, sursa de
inspiratie, limbaj poetic si prozodie traditionalista.