2.

Factorii genetici ai climei

• Clima reflectă starea medie multianuală a valorilor
elementelor meteorologice (temperatură, precipitaţii,
vânturi, presiune atmosferică, nebulozitate, umiditate), pe
o suprafaţă întinsă.
În funcţie de mărimea acestei suprafeţe se disting:
• - zone de climă;
• - tipuri de climă;
• - etaje de climă;
• - topoclimate;
• - microclimate.
 a. Factorii radiativi
• Radiaţiile solare sunt transmise spre Pământ direct (radiaţii
termice) sau mijlocite de anumite particule (radiaţii
corpusculare).
• Aceste radiaţii au lungimi de undă diferite: radiaţii
ultraviolete, radiaţii vizibile şi radiaţii infraroşii.
• Constanta solară reprezintă cantitatea de energie solară
primită de Pământ la limita superioară a atmosferei ( 1,9
cal/cm2/min)
Radiaţii solare
- radiţia solară directă
(S), care străbate atmosfera
şi ajunge la suprafaţa
terestră; diferă în funcţie de
unghiul de incidenţă al
razelor solare, iar acesta
variază în funcţie de
anotimp şi de momentul
zilei;
Variaţia unghiului de incidenţă al
razelor solare pe Glob
- radiaţia solară difuză (D), împrăştiată neuniform de particule
foarte fine din atmosferă;
Radiaţia globală anuală este formată
de radiaţia directă şi cea difuză
variază pe Glob:
• - zona caldă: 140-180 şi peste 180 kcal/ cm²
în regiunile deşerturilor calde;
• - zona temperată: 80-140 kcal/ cm²;
• - zona rece: sub 80 kcal/ cm².
- radiaţia
reflectată (R):
atât radiaţia solară directă,
cât şi cea difuză, căzând pe
diferite suprafeţe, suferă
fenomenul de reflexie;
raportul (A = R/I · 100)
dintre radiaţia reflectată şi
cea incidentă se numeşte
albedou (zăpada reflectă
60-90%, solul 8-20 %,
nisipul 25-45%, învelişul
vegetal între 10-30%,
albedoul Pământului ca
planetă a fost apreciat la
valoarea de 39%);
- radiaţia
atmosferei (A)
reprezintă radiaţia
emisă de atmosferă,
datorită absorbţiei
selective a gazelor
componente;
- radiaţia terestră
(T): radiaţia emisă
de suprafaţa
terestră
 Bilanţul radiativ (Q)

• reprezintă diferenţa dintre

radiaţiile care încălzesc
suprafaţa terestră şi cele
care o răcesc.
• Q = (D+S+A) – (T+R)
• D- radiaţia solară difuză
• S- radiaţia solară directă
• A- radiaţia atmosferei
• T- radiaţia terestră
• R- radiaţia reflectată de
suprafaţa terestră
 b. Factorii dinamici
• Masele de aer sunt volume de aer cu dimensiuni diferite,
dar omogene prin proprietăţile dobândite pe suprafaţa de
origine ( temperatură, presiune, umiditate).
• Tipuri:
• - calde, reci;
• - oceanice, continentale;
• - polare, tropicale etc.
 Fronturile atmosferice
• sunt suprafeţe care separă două mase de aer cu proprietăţi fizice
diferite.
Tipuri:
• fronturi atmosferice reci, la contactul dintre o masă de aer rece, activă
şi o masă de aer cald, staţionară;
• fronturi atmosferice calde, la contactul dintre o masă de aer cald, activă
şi o masă de aer rece, staţionară
• Fronturi atmosferice ocluse, mixte
Front cald
 Aer cald stabil
CI

CS

AS

NS
0°C AS

ST

200 100 0 100 200 300 400 500 600

CB
CS CI
Aer cald
instabil
AS

NS

0°C

ST NS

200 100 0 100 200 300 400 500 600

Secţiune verticală printr-un front cald cu aer stabil şi instabil

Front rece
 CI

CS
Cumulonimbus

6 km

AC

NS

Aer rece
700 km
 Front oclus
Aer cald
CB

CI

Aer mai puţin rece

NS
Aer mai rece

SC / ST

Front oclus cald Front rece superior

 Presiunea aerului

• Reprezintă forţa cu care aerul

atmosferic apasă asupra
suprafeţei terestre. Se
măsoară cu barometrul şi se
exprimă în mm coloană de Hg
sau în mb.
• Anticiclon: areal cu presiune
mare;
• Ciclon: areal cu presiune
mică.
 Dinamica generală a maselor de aer

• Zonele permanente de maximă şi minimă

presiune: 4 zone de maximă presiune (2 la poli şi 2
la tropice) separate de 3 zone de minimă presiune
(la Ecuator şi la latitudini medii).
• Acestea impun deplasarea generală şi permanentă a maselor de aer din
troposferă. Forţa Coriolis abate direcţia de deplasare a maselor de aer spre
dreapta în emisfera nordică şi spre stânga în emisfera sudică.
• S-a imaginat un sistem de 6 circuite care antrenează aerul din troposferă:
masele de aer se deplasează pe orizontală la suprafaţa terestră şi în partea
superioară a troposferei şi pe verticală ascendent în zonele permanente de
minimă presiune şi descendent în zonele permanente de maximă presiune.
• Vânturile sunt deplasări pe orizontală ale maselor de aer şi se formează
datorită diferenţelor de presiune dintre acestea.
Tipuri de vânturi:
a. zonale: alizeele, vânturile de vest, vânturile polare de est;
 b. regionale şi locale:

• musonii (de vară şi de iarnă);

brizele marine
brizele montane (de culme şi de
vale)
foehn-ul
mistralul
crivăţul
- simunul în Sahara
- hamsinul în Arabia
- ciclonii tropicali sunt formaţiuni turbionare care se formează pe oceane
în zona intertropicală.
- tornadele
 III. Factorii fizico-geografici

• Poziţia geografică a
unei regiuni;
• Oceanele;
• Continentele;
Altitudinea reliefului
Dispunerea marilor unităţi de relief
• Gheţarii
• Vegetaţia
• Lacurile şi fluviile mari.

• IV. Activităţile antropice

 ELEMENTELE CLIMATICE
1. Temperatura aerului variază în funcţie de
caracteristicile bilanţului radiativ şi de
modificările acestuia, de repartiţia oceanelor
şi mărilor, de mişcările maselor de aer şi de
condiţiile locale.
Temperatura aerului variază astfel:
- latitudinal, datorită formei Pământului şi înclinării axei; s-au
format zonele de căldură (caldă, temperată şi rece)
Repartizarea mărilor şi oceanelor influenţează de asemenea
temperatura aerului, izotermele având inflexiuni în zonele de
coastă.
 - în cursul unui an, în funcţie de anotimp, datorită mişcării
de revoluţie a Pământului şi înclinării axei acestuia;
amplitudinile termice anuale sunt foarte mari în regiunile reci
şi mici în regiunea ecuatorială
 cursul unei zile (diurn), datorită
- în
mişcării de rotaţie a Pământului

• amplitudinile termice diurne au cele mai

mari valori la tropice şi scad spre latitudini
mari;
- în raport cu altitudinea, temperatura scade în medie cu 6,4°
C la 1 km; uneori pot apărea inversiuni de temperatură.
 Pot apărea inversiuni de temperatură în depresiuni : masele de aer
stagnează mai multe zile în vatra depresiunilor (datorită lipsei ventilării),
se suprarăcesc, în schimb, pe versanţii de deasupra vetrei şi mai ales pe cei
însoriţi, temperaturile sunt mai ridicate ;
- în funcţie de expoziţia versanţilor
(spre sud, nord, est sau vest)
determinând o distribuţie
neuniformă a cantităţii de energie ;
- cele mai mari contraste apar între
versanţii cu expoziţie sudică şi cei
cu expoziţie nordică : în timp ce
primii beneficiază de cea mai lungă
perioadă de strălucire a soarelui şi de
cea mai mare cantitate de energie
solară, ceilalţi dispun de cea mai
mică durată de strălucire a soarelui
şi respectiv, de radiaţie solară.
Expoziţia versanţilor: nord/sud
Temperatura medie a aerului pe Glob: 13°C
Temperatura maximă absolută a fost considerată până
în anul 2012 cea de 58,5°C, în nordul Saharei, în Libia
(Al Aziziah) înregistrată la 13 septembrie 1922; a fost
declasată de Organizația Meteorologică
Mondială (WMO) în ianuarie 2012, după ce a deținut
timp de 90 de ani recordul pentru cea mai ridicată
temperatură din lume - în prezent temperatura este
considerată a fi o eroare de înregistrare.
Cea mai mare temperatură confirmată
înregistrată pe Pământ, a fost de 54.0 °C și a
fost înregistrată la data de 20 iunie 2013, atât
în Valea Morții din California, cât și
la Mitribah, Kuweit, la 21 iulie 2016.
Temperatura minimă absolută pe Terra:
- 89.2 °C în Antarctica, la staţia Vostok, la data
de 21 iulie 1983
Temperatura de - 71.2 °C înregistrată la Oimiakon,
în Rusia, Iacuția, în 1924, a fost declarată
nevalidă.
La data de 06 februarie 1933, o temperatură de
- 67.7 °C a fost înregistrată acolo. Aceasta este cea
mai joasă temperatură înregistrată pentru orice loc
locuit permanent de pe Pământ. Este, de
asemenea, cea mai scăzută temperatură
înregistrată în emisfera nordică.
Localizarea stației Vostok
Oimiakon
• Temperaturile extreme înregistrate în
România au fost de:
• -38.5°C, la Bod (județul Brașov), pe 25
ianuarie 1942 și de
• +44.5°C la Ion Sion (județul Brăila), pe 10
august 1951.
 Norii
• Se formează în atmosferă prin condensarea
şi sublimarea vaporilor de apă în prezenţa
nucleelor de condensare.
a. În funcţie de formă
- stratiformi Tipuri de nori
- cumuliformi
b. În funcţie de
inălţimea la care se
formează
- la mari înălţimi
(cirrus,
cirrostratus,
cirrocumulus);
- la înălţimi medii
(altocumulus,
altostratus);
- la înălţimi mici
(stratus,
nimbostratus,
stratocumulus);
- nori cu o mare
dezvoltare pe
verticală (cumulus
şi cumulonimbus)
 Precipitaţiile atmosferice
- reprezintă totalitatea particulelor de apă, în
stare lichidă sau solidă, aflate în cădere
liberă şi provenind din atmosferă.
Tipuri de precipitaţii: ploaia, burniţa,
lapoviţa, ninsoarea, măzărichea, grindina.
Pe sol se formează roua, bruma, chiciura,
poleiul.
 Repartiţia precipitaţiilor medii anuale pe glob

- zona ecuatorială
2000-3000 mm/an
- regiunile musonice
valori foarte mari,
ce pot depăşi
12000 mm/an;
- la latitudini medii
unde bat vanturi
dinspre ocean,
valori mari;
- Zonele
continentale unde
bat alizeele, valori
foarte reduse, sub
300-500mm/an
- În regiunile
temperate
500-1000 mm,
variabile in fc. de
depărtarea de
ocean;
- La latitudini
temperate, în zone
bine încadrate de
munţi, valori
reduse;
- În regiunile polare
în medie
300mm/an .
 3. Climatele Terrei
• Factorii radiativi şi circulaţia generală a
atmosferei au determinat formarea tipurilor
zonale de climă.
a. Clima ecuatorială
- se extinde în medie între 5° lat. N şi S, în bazinul
Amazonului, America Centrală, bazinul fluviului
Congo, ţărmul G. Guineei, Indonezia şi Filipine.
- în zona de convergenţă
intertropicală
- temperaturi medii anuale 26-27 °C;
- amplitudini termice anuale foarte
mici;
- precipitaţii medii anuale bogate,
peste 2000 mm/an, iar în
apropierea coastelor pot depăşi
9000 mm/an (ex.
Columbia-Buenaventura);
- nebulozitatea şi umiditatea au
valori ridicate.
b. Clima tropicală cu sezoane alternante se extinde frecvent între 5-12
(15) ° lat. N şi S
b.1. Clima subecuatorială
- temperaturi ridicate (20-28°C);
- datorită migrării calmelor
ecuatoriale şi a alizeelor se
formează două anotimpuri:
- unul ploios, corespunzător verii
din emisfera respectivă, când se
formează calmele ecuatoriale;
- unul secetos, corespunzător
iernii din emisfera respectivă,
când bat vanturile alizee.
b.2. Clima musonică
- are mai mult un caracter regional;
- musonii sunt vânturi care îşi schimbă sezonier direcţia: dinspre Oceanul Indian spre
sudul şi sud-estul Asiei vara şi în sens invers iarna, datorită încălzirii inegale a masei
oceanice şi continentale într-un an;
- musonul de vară aduce ploi bogate (peste 12000 mm/an la Assam), iar musonul de iarnă
este secetos;
- diferenţele termice sunt mici între cele două sezoane (5-7°C),
- temperaturile medii sunt ridicate (20-25°C).
c. Clima tropicală aridă şi semiaridă se extinde între 15-35° lat. N şi S şi cuprinde
marile deşerturi ale lumii din Africa (Sahara, Kalahari), Asia (Peninsula Arabia,
Iran, Pakistan), America de Sud (Atacama), America de Nord (Arizona, New
Mexico, Mexicul de Nord-Vest), Australia Centrală.
• se extinde în ariile cu presiune
mare, corespunzătoare
mişcărilor descendente ale
aerului şi vânturilor alizee;
• temperaturile medii anuale sunt
ridicate (25-30°C);
• amplitudinile termice diurne
sunt mari;
• precipitaţiile sunt rare şi
neregulate (5 mm/an în Sahara,
50-150 mm/an în semideşerturi)
d. Clima subtropicală se extinde în jurul latitudinii de 40° şi este un
climat de tranziţie între zona tropicală şi cea temperată

• d.1. Clima mediteraneană

- cuprinde aria limitrofă bazinului
Mării Mediterane, California,
provincia Capului din Africa de
Sud, sud-vestul Australiei, între
30-40° lat;
- iernile sunt blânde şi ploioase,
verile sunt calde şi secetoase;
- temperaturile medii anuale sunt de
peste 15°C;
- precipitaţiile sunt cuprinse între
400 şi 800 mm.
d.2. Clima subtropicală cu ploi de vară se întâlneşte în estul continentelor între 25
şi 35° latitudine, în SE Chinei, S Japoniei, SE SUA, Argentina, N Africii, E
Australiei.

- este un climat
cald şi umed;
- precipitaţiile
ajung la
1000-1500 mm şi
cad mai ales vara,
fiind aduse de
alizee şi musoni,
care aduc aer
umed dinspre
ocean;
e. Clima temperată

• se extinde între 40-60° latitudine, unde predomină circulaţia vestică a

maselor de aer şi se caracterizează prin existenţa celor patru
anotimpuri.
 Se disting două subtipuri, cu numeroase areale de tranziţie între ele:

e.1. Clima temperat

oceanică
- este caracteristică
părţii de vest a
continentelor din
zona temperată
(Europa S.U.A.,
Chile, Noua
Zeelandă);
- iernile sunt blânde,
iar verile răcoroase;
- temperatura medie
anuală: 10-15°C;
- precipitaţiile medii
anuale: 1000 mm.
 e.2. Clima temperat-continentală se extinde din Europa de Est până în
centrul Asiei, apoi în America de Nord şi sudul Americii de Sud.
- veri călduroase şi
secetoase (temp. medii
lunare 15-20 °C), ierni
foarte reci (temperaturi
medii lunare sub 0 °C);
- precipitaţiile medii
anuale: 300-500 mm;

În centrul Asiei clima

capătă caracter arid
(deşerturile Kara Kum,
Kâzâl Kum şi cele din
China);
În estul Asiei climatul are
caracter musonic, cu
precipitaţii bogate vara
şi ierni aspre;
f. Clima subpolară se extinde între 50 şi 70 ° latitudine în N Canadei, NE
Europei şi N Asiei

- precipitaţii reduse;
- temperaturi medii anuale în jur
de 0 °C;
- amplitudini termice lunare mari;
- temperaturi minime foarte mici:
-69 °C la Verhoiansk şi -71 °C
la Oimiakon, în Siberia;
- Vara solul se dezgheaţă doar la
suprafaţă; stratul de sol veşnic
îngheţat de dedesubt se numeşte
permafrost.
g. Clima polară se extinde în Antarctica şi Groenlanda; este clima cea mai
aspră, cu temperaturi medii anuale de -30 până la -50 °C.
Clima munţilor este etajată. Etajarea depinde de poziţia lanţului muntos
într-o anumită zonă climatică, de altitudine, orientarea şi masivitatea
acestuia.
 4. EVOLUŢIA ŞI TENDINŢELE
DE EVOLUŢIE A CLIMEI
• De-a lungul erelor geologice clima a
înregistrat atât perioade de încălzire
(Jurasic), cât şi perioade de răcire
(Pleistocen), care au favorizat extinderea
gheţarilor.
În pleistocen calotele de gheaţă acopereau o mare parte din America de
Nord (până la 38°lat. N), nordul Europei (până la Alpi, Carpaţi, nordul şi
centrul Câmpiei Europei de Est), porţiuni din nordul Asiei şi sudul
Americii de Sud.
Cercetările au arătat că au existat 3-5 faze glaciare, urmate de perioade
interglaciare, când calotele de gheaţă se restrângeau şi se ridica nivelul
Oceanului Planetar.
 Încălzirea globală a climei
• În prezent se înregistrează o
perioadă de încălzire globală a
climei; o mare importanţă în
producerea acestui fenomen o
au:
a. efectul de seră, produs de
vaporii de apă, dioxidul de
carbon (CO2), gazul metan
(CH4), oxidul de azot (N2O) şi
gazele din grupa
cloro-fluoro-carbonului (ClFC);
b. reducerea stratului de ozon; principalele gaze implicate în
acest fenomen sunt cloro-fluoro-carburile (ClFC); radiaţiile
UV contribuie la separarea atomilor de Cl, care sunt
capabili să distrugă moleculele de O3.
 “Gaura” din stratul de ozon deasupra Antarcticii
• Subţierea stratului de ozon
are efecte negative asupra
sănătăţii oamenilor;
expunerea îndelungată la
radiaţiile UV scade
imunitatea organismelor,
creşte incidenţa cazurilor
de cancer de piele, de
afecţiuni ale ochilor, în
special cataracta.
c. poluarea atmosferei
- reprezintă modificarea compoziţiei chimice a atmosferei;
- poluanţii: oxidul de azot, monoxidul de carbon, dioxidul de sulf (SO2), ozonul
troposferic, pulberi de metale grele, ciment, cărbuni ş.a.
- ploile şi ceţurile acide (cu pH sub 6,5) se formează prin transformarea SO2 şi NO în acid
sulfuric (H2SO4) şi respectiv acid azotic;
- (2NO2 + H2O → HNO3 + HNO2;
- poluarea radioactivă este legată de experienţele militare nucleare şi de accidentele de la
centralele nucleare (Cernobâl 1986).
 Vremea şi prevederea ei
• Vremea este starea fizică a atmosferei într-un
anumit loc şi la un moment dat. Intervalul de timp
pentru care se defineşte vremea poate fi de oră,
câteva ore, o zi sau chiar mai multe zile (când
elementele meteorologice rămân relativ
constante).
Clima reflectă starea medie multianuală a valorilor
elementelor meteorologice (temperatură,
precipitaţii, vânturi, presiune atmosferică,
nebulozitate, umiditate), pe o suprafaţă întinsă.
 Hărţi sinoptice şi hărţi climatice

• Hărţile sinoptice redau repartiţia

spaţială a principalelor caracteristici
meteorologice ale unui teritoriu la un
moment dat.
Pe hărţile sinoptice sunt reprezentate:
- câmpul baric;
- ariile anticiclonale (M) şi ariile
ciclonale (D);
- fronturi atmosferice;
- arealele cu precipitaţii.
Se întocmesc din 6 în 6 ore pe baza datelor
înregistrate la staţiile meteorologice.
Astfel se poate urmări în spaţiu şi timp
evoluţia caracteristicilor meteorologice
şi se pot realiza prognoze pentru
intervale de 12, 24 şi 36 de ore.
• Pe hărţile climatice sunt reprezentate
valorile medii multianuale, cu ajutorul
izoliniilor: izoterme, izobare, izohiete.
Clima orizontului local
 HIDROSFERA

1. Componentele hidrosferei
• Apa se găseşte pe Terra
sub mai multe forme:
- lichidă;
- solidă;
- gazoasă;
- în compoziţia chimică a
rocilor şi în organismele
vegetale şi animale.
Circuitul apei în natură
 Distribuţia apei pe Glob

• 71% din suprafaţa Terrei este

acoperită cu apă. În ambele emisfere
predomină apa, dar cu ponderi
diferite: emisfera sudică 83% apă, iar
emisfera nordică 60,7% apă.
• Cea mai mare parte din apa oceanică
(9 zecimi) se grupează pe o jumătate
a Globului, ce are ca pol un punct la
sud-est de Noua Zeelandă şi care se
numeşte emisferă oceanică;opusul
acesteia este emisfera continentală,
cu polul pe ţărmul francez, la
vărsarea fluviului Loire.
• Unităţile geografice ale hidrosferei sunt:
- oceanele şi mările (Oceanul Planetar);
- râurile şi fluviile;
- lacurile;
- apele subterane;
- gheţarii;
- apa meteorică (existentă în atmosferă).
 2. Apele oceanice şi continentale
• Oceanul Planetar (totalitatea mărilor şi oceanelor care comunică între ele):
- are apă sărată;
- are un volum de 1340 mil Km3, reprezentând 97,1% din total;
- adâncimea medie este de 3800 m;
- adâncimea maximă este de 11033 m, în fosa Marianelor;
- este divizat în 4 bazine oceanice, fiecare înglobând un nr. mai mare sau mai mic de mări.
• Mările sunt întinderi de apă sărată mai mici decât oceanele, situate între continente,
lângă sau într-un continent şi care suportă influenţe importante din partea uscatului. Ele
au legătură cu oceanul.
• Tipuri de mări:
1. după geneză:
- mări epicontinentale, situate pe platforma continentală (Marea Baltică)
- mări tectonice, formate prin prăbuşirea unor porţiuni de uscat (Marea Roşie).
2. după poziţia geografică şi gradul de comunicare cu oceanul:
- mări continentale sau mări interioare, înconjurate de uscat, comunicând cu oceanul prin
strâmtori (Marea Baltică);
- mări mărginaşe, care comunică larg cu oceanele, fiind un fel de golfuri ale acestora
(Marea Chinei de Est, Marea Nordului, Marea Japoniei);
- mări mediterane, situate între 2 sau 3 continente: Mediterana Europeană, Mediterana
Americană, Marea Roşie, Mediterana Nordică, Marea Australo-Asiatică;
- mări semiînchise, separate de ocean prin insule sau peninsule (Marea Caraibilor);
- mări închise, care se aseamănă mai mult cu lacurile, nu au legătură cu oceanul (Marea
Caspică);
- mări deschise, au o largă legătură cu oceanul (Marea Laptev);
- mări interinsulare (Marea Java)
Proprietățile fizice
și chimice ale
apelor oceanice
1. Salinitatea
reprezintă
concentrația de
săruri (domină
clorura de sodiu)
dizolvate într-un
litru de apă și se
exprimă în grame
sau promile.
Salinitatea medie
este de 35 ‰.
Salinitatea variază în
funcție de zonele climatice
și de aportul apelor dulci.
- Este mai mică decât media în
regiunile polare 30-33 ‰
(evaporație redusă, aport de apă
dulce din topirea ghețarilor
continentali) și în zona ecuatorială
34 ‰ (precipitații bogate);
- Este mai mare decât media în
regiunile tropicale aride 39-42 ‰
(precipitații reduse, evaporație
intensă);
- Este egală cu valoarea medie 35 ‰
în zonele temperate
• Variații importante se produc în
apropierea țărmurilor, unde
salinitatea descrește din cauza
fluviilor.
• Extremele se întâlnesc în mări relativ
închise: Marea Roșie 43‰ și
Marea Baltică doar 7‰.
• Pe verticală, variațiile salinității sunt
reduse, aceasta crește odată cu
adâncimea până la 1500 m, apoi
rămâne relativ constantă.
Variația în latitudine a salinității
2. Temperatura
apelor oceanice
Temperatura apelor oceanice variază
astfel:
- cu latitudinea:
• 25- 30°C în regiunea intertropicală;
• 8-18 °C în regiunile temperate;
• 0- minus 2°C în regiunile polare.
- cu adâncimea:
• în general, temperatura apei
oceanice scade cu adâncimea, dar
există și inversiuni de temperatură în
cazul în care mările sunt separate prin
praguri, unde au loc schimburi de apă.
De exemplu, apele mai calde, dar mai
sărate ale Mării Mediterane pătrund
prin pragul Dardanele - Bosfor și ajung
pe fundul Mării Negre.
Cele mai calde ape marine sunt în
Marea Roșie și Golful Persic (peste 32°
C).
Variația temperaturii apei în
funcție de adâncime
 3. Densitatea apelor oceanice
• Variază în funcție de salinitate și
temperatură.
• Cu cât apele sunt mai sărate au densitatea
mai mare.
• Apa dulce atinge densitatea maximă la 4 °C,
și apa sărată la sub 0°C.
 4. Transparența apelor
oceanice
• Variază în funcție de limpezimea apei.
Totodată, transparența apei crește cu
salinitatea și cu temperatura, căci suspensiile
se depun mai repede.
• Se exprimă prin adâncimea până la care se
poate vedea un disc de culoare albă; această
adâncime este de 50-60 m în Marea
Sargaselor, dar numai de 6-8 m în Marea
Albă.
 5. Culoare apelor oceanice
• Depinde de gradul de transparență și de conținutul
în substanțe organice și anorganice.
• În zona intertropicală culoarea apei este albastră,
întrucât radiațiile albastre pătrund la adâncimi
mari.
• Mările în care există o mare cantitate de
fitoplancton au culoarea verzuie.
• Marea Galbenă are o mare cantitate de aluviuni
fine (loess).
 Dinamica apelor oceanice
1. Valurile sunt mișcări oscilatorii ale apei de la suprafața
oceanelor, determinate în general de vânt (valuri eoliene),
astfel apa nu se deplasează în plan orizontal.
• După încetarea vântului, continuă să se manifeste valuri
libere (hulă marină).
•La țărm, unde adâncimea apei este mică și baza valului atinge
fundul mării, apa se deplaseaza pe orizontală (se formează
valuri de tranzlație).
•Atunci când se răstoarnă valurile, se produce fenomenul de
deferlare (spargere).
•Valurile produse de cutremure sau erupții vulcanice se
numesc tsunami.
Elementele și mișcarea valurilor
 2. Mareele
• Sunt mișcări periodice de ridicare (flux) și
coborâre (reflux) a nivelului apei, datorită atracției
Soarelui, dar mai ales a Lunii, deoarece este mai
aproape de Pământ.
• Atunci când Luna se află la meridianul locului, ea
exercită atracția cea mai puternică și va face ca
suprafața oceanului să se ridice, bombându-se,
determinând un val de flux.
 Maree maxime și minime
a. Când cele două corpuri
cerești (Soarele și Luna)
se află pe același
aliniament, forța de
atracție va fi maximă (în
fazele de Lună Plină și
Lună Nouă)- MAREE
MAXIMĂ.
b. Când pozițiile celor două
corpuri cerești se vor
situa în unghiuri de 90°
(la pătrare), forța de
atracție se diminuează -
MAREE MINIMĂ.
Ora portului indică ora
producerii fluxului
într-un port.
 Golful Fundy
http://www.youtube.com/watch?v=ndTyyKHnbEc
Golful Fundy
Golful Fundy
Golful Fundy
Mont-Saint-Michel
Mont-Saint-Michel
Oi de pajiști sărate
Mont-Saint-Michel, la maree mari
Localizarea fluviului Rance,
Franța
Centrala electrică mareo-motrice
Barajul la Rance
 3. Curenții oceanici
• Reprezintă mișcări ale apelor oceanice sub acțiunea anumitor factori: vânturile, diferența de
temperatură, salinitate și nivel a apelor.
• Tipuri de curenți
• a. după factorul genetic:
① curenți formați sub acțiunea vânturilor permanente (alizeele, vânturile de vest) sau
periodice (musonii)
- de derivă, în zona de acțiune a vânturilor;
- liberi, o prelungire a curenților de derivă, în zonele unde vântul a încetat.
② curenți formați de diferențele de densitate ale maselor de apă din două bazine marine
separate printr-un prag; poartă numele de curenți de compensație.
③ curenți verticali, provocați de diferențele de densitate, temperatură, salinitate; sunt
influențați de specificul reliefului submarin.
• b. după temperatura apei
① curenți calzi: Curentul Golfului, Curentul Atlanticului de Nord, Curenții Ecuatoriali,
Curentul Braziliei etc.
② curenți reci: Curentul Labradorului, Curentul Peru, Deriva Vânturilor de Vest ș.a.
Curenți de compensație
Harta principalilor curenți
oceanici