MICROECONOMIE NOTE de curs 2

INTRODUCERE IN TEORIA CONSUMATORULUI: ANALIZA

COMPORTAMENTULUI CONSUMATORULUI

Constrângerile bugetare ale consumatorilor

Finalitatea activităţii economice este satisfacerea nevoilor, respectiv consumul. În spiritul

acestei axiome, proiectarea activităţii de producţie, deciziile şi acţiunile întreprinzătorilor au ca
referinţă nevoile de consum, preferinţele şi comportamentul consumatorului, în întâmpinarea
cărora trebuie să vină bunurile oferite de producător. Satisfacerea oricărei nevoi se face prin
consumul de bunuri.
Bunul reprezintă orice element al realităţii apt să satisfacă o nevoie, indiferent de forma
lui de existenţă, de natura nevoii satisfăcute, precum şi de modul în care este procurat de către
consumator.
După provenienţa lor, bunurile se clasifică în bunuri libere şi bunuri economice.
Bunurile libere sunt toate elementele realităţii care în condiţii date de loc şi timp, sunt virtual
nelimitate în raport cu nevoile (sunt abundente faţă de nevoi). Bunurile economice au drept
caracteristică definitorie raritatea, respectiv insuficienţa lor în raport cu nevoile, în condiţii date
de loc şi timp.
După cum rezultă din procesul de producţie, se disting bunuri principale (sunt bunuri ce
rezultă în mod prioritar dintr-un proces de producţie) şi bunuri derivate (sunt bunurile ce rezultă
în mod inevitabil pe lângă bunul principal).
În funcţie de gradul de prelucrare se disting bunuri primare (sunt cele preluate direct din
natură şi asupra cărora nu s-a acţionat), bunuri intermediare (sunt cele aflate în diferite stadii
de prelucrare) şi bunuri finale (cele destinate consumului final).
După destinaţie, avem bunuri de consum (satisfactori) şi bunuri de producţie
(prodfactori).
După modul în care circulă de la producător la consumator, se disting bunuri economice
marfare sau comerciale şi bunuri economice nemarfare sau necomerciale (sunt bunurile care
ajung la consumator în mod gratuit).
După modul de utilizare se disting bunuri complementare şi bunuri substituibile.
Bunurile complementare sunt caracterizate prin faptul că nu-şi pot manifesta utilitatea
independent unele de altele. Bunurile substituibile sunt bunurile care în anumite limite se pot
înlocui unele cu altele, având caracteristici şi utilităţi similare.
După importanţa lor în consum, avem bunuri indiferente – în cazul în care un anumit
bun nu este dorit de către consumator, bunuri inferioare – sunt cele al căror consum scade atunci
când veniturile cresc şi invers, şi bunuri normale, repsectiv bunuri a căror cerere de consum
creşte sau scade pe măsura sporirii veniturilor. La rândul lor, bunurile normale se împart în alte
două categorii, şi anume : bunuri prioritare, adică bunuri a căror cerere creşte mai încet decât
cresc veniturile şi bunuri superioare sau de lux, respectiv bunuri faţă de care cererea se
manifestă cu intensitate ce sporeşte pe măsură ce cresc veniturile.
Indiferent de natura lor, pentru a satisface o nevoie, bunurile trebuie să aibă utilitate
economică, adică să se bucure de aprecierea consumatorilor.

Din punct de vedere tehnic, utilitatea reprezintă capacitatea unui bun de a satisface o
nevoie, capacitate ce decurge şi se exprimă prin trăsăturile şi caracteristicile intrinseci ale fiecărui

1
MICROECONOMIE NOTE de curs 2

bun sau categorie de bunuri. Sensul economic al utilităţii include şi raportarea la o nevoie, la o
trebuinţă a consumatorului. Noţiunea de utilitate nu trebuie confundată cu noţiunea de valoare.
Astfel, utilitatea este o valoare cu un sens limitat la activitatea practică ce concură la definirea
valorii unui bun, care depinde în egală măsură şi de cantitatea în care se găseşte la un moment
dat.

Măsurarea utilităţii economice se realizează în două modalităţi :

 măsurare cardinală – presupune ca un consumator dat să acorde fiecărui bun o utilitate mai
mare sau mai mică, exprimată printr-un număr de unităţi de utilitate;
 măsurare ordinală – presupune aşezarea diferitelor bunuri într-o anumită ordine în funcţie
de preferinţele consumatorilor.

Aprecierea utilităţii economice are un caracter individual, subiectiv, ea fiind diferită de la un

individ la altul. Astfel, un bun poate avea utilitate economică pentru un individ, dar nu are pentru
altul. Ea depinde de raportul pe care fiecare îl stabileşte între proprietăţile bunului respectiv şi
intensitatea nevoilor sale. Acest raport este diferenţiat de nivelul de cultură, gradul de informare,
aspiraţiile şi preferinţele fiecăruia, dar şi de cantităţile de bunurile la care el are acces.

Există mai multe tipuri de utilităţi, şi anume :

 utilitate individuală sau unitară – reprezintă satisfacţia pe care o aduce o doză dintr-un bun
consumat de către individ, respectiv acel segment al unei nevoi umane care poate fi acoperit,
satisfăcut sau stins prin consumarea unei cantităţi date dintr-un bun;
 utilitate totală – reprezintă satisfacţia resimţită în urma consumului a unor cantităţi succesive
dintr-un bun într-o perioadă dată;
 utilitate marginală – reprezintă variaţia utilităţii totale ce rezultă prin creşterea cu o unitate a
cantităţii consumate dintr-un anumit bun.

Pe baza comportamentului individual, se poate aprecia că utilitatea adiţională pe care

consumatorul o conferă fiecărei unităţi suplimentare dintr-o mulţime de bunuri omogene la care
are acces, este pozitivă, dar descrescătoare. Legea utilităţii marginale descrescânde, formulată
pentru prima dată de către H. H. Gössen, în 1854, precizează „când cantitatea consumată dintr-
un bun creşte, utilitatea marginală a bunului tinde să se diminueze”. Ca atare, consumând
continuu un anumit bun, se atinge la un moment dat, un prag de saturaţie, dincolo de care, dacă
totuşi consumul continuă să crească peste acest prag, există riscul să apară o zonă de insatisfacţie.
Punctul de saturaţie este atins atunci când utilitatea marginală devine zero, respectiv atunci când
sporirea cantităţii consumate nu mai aduce satisfacţie.

Funcţia obiectiv a consumatorului are în vedere maximizarea gradului de satisfacţie,

respectiv a utilităţii totale scontate a se obţine prin consumul unui bun la un moment dat.
Consumatorul este unul din personajele centrale în teoria economică, exclusiv preocupat
de a găsi cea mai bună cale de a-şi cheltui bugetul limitat. A admite că există o cale optimă de a-
şi cheltui venitul, înseamnă de fapt a admite existenţa preferinţelor diverse ale consumatorului în
ceea ce priveşte variantele de consum posibile.
Orice consumator întâmpină anumite restricţii bugetare, deoarece el nu poate cheltui, pe
termen lung, mai mult decât venitul de care dispune. Această restricţie bugetară este reprezentată
analitic prin ecuaţia bugetară, iar grafic prin dreapta bugetului.
Constrângerea bugetară/restricţia de buget reprezintă suma totală de bani disponibilă
pentru satisfacerea nevoilor de consum în condiţiile unui anumit nivel al preţurilor, exprimată
prin inegalitatea :

2
MICROECONOMIE NOTE de curs 2

unde
m – venitul disponibil al consumatorului, respectiv suma de bani alocată pentru achiziţionarea de
bunuri şi servicii;
x1, x2 – cantităţile consumate din două bunuri;
p1, p2 – preţurile bunurilor, care se consideră predeterminate pentru consumator.
Dreapta bugetului reprezintă ansamblul seturilor sau combinaţiilor de consum (x 1, x2)
care costă exact valoarea „m” a venitului.
Panta dreptei bugetului (-p1/p2) are o semnificaţie economică aparte. Ea măsoară
raportul în care piaţa, prin condiţiile de preţ, permite schimbul unui bun cu altul, în procesul
consumului. Panta dreptei bugetului măsoară, de asemenea, costul de oportunitate al consumului
bunului x1 (primul bun).
Setul bugetar este aria descrisă de toate perechile sau seturile de bunuri ce pot fi
achiziţionate în anumite condiţii de preţ şi de venit. Din punct de vedere grafic, setul bugetar,
reprezentat de ansamblul posibilităţilor de consum ce se încadrează în bugetul considerat, acoperă
spaţiul dintre dreapta bugetului şi axele de coordonate.

x2

Dreapta
bbugetului
0
Set
bbbugetar
x1

unde: Restricţia de buget

- intersecţia dreptei bugetului cu abscisa permite determinarea cantităţii maxime procurate

din bunul x1 prin cheltuirea integrală a venitului pentru consumul acestui bun.
- analog, intersecţia dreptei bugetare cu ordonata permite determinarea cantităţii maxime
procurate din bunul x2 în urma cheltuirii integrale a venitului pentru consumul acestui bun.

3
MICROECONOMIE NOTE de curs 2

Modificările dreptei bugetului şi ale setului bugetar pot fi de două feluri: modificări
generate de schimbarea venitului consumatorului şi modificări generate de evoluţia preţurilor
bunurilor. Modificările generate de schimbarea venitului consumatorului reliefează două situaţii
şi anume :
a) creşterea venitului va îndepărta, faţă de originea axelor de coordonate, dreapta bugetului,
în condiţiile în care panta acesteia rămâne neschimbată, iar setul bugetar se va mări ca
arie. Dacă noulx2venit va fi m’ (m’>m), setul bugetar va arăta astfel (figura a) :

0 x1

Modificarea dreptei bugetului ca urmare a creşterii venitului

b) în mod analog, o reducere a venitului (m’’, m’’<m), va deplasa dreapta bugetului spre
originea axelor, iar setul bugetar se va diminua (figura b) :
x2

0 x1

Modificarea dreptei bugetului ca urmare a reducerii venitului

Modificările generate de evoluţia preţurilor bunurilor (p 1, p2) conduce la următoarele două situaţii
:
a) creşterea preţului bunului x1, în condiţiile menţinerii constante a venitului şi a preţului
bunului x2, va genera
x2 reducerea cantităţii maxime din bunul x 1(m/p1), creşterea pantei
(p1/p2), precum şi reducerea setului bugetar

0 x1 4

Modificarea dreptei bugetului ca urmare a creşterii preţului

bunului x
MICROECONOMIE NOTE de curs 2

b) creşterea simultană a preţurilor celor două bunuri (de exemplu, dublarea acestora) : p’ 1=
2p1 şi p’2 = 2p2, va menţine panta dreptei bugetului la aceeaşi valoare :

, dar va reduce suprafaţa setului bugetar;

x2

0 x1

Modificarea dreptei bugetului ca urmare a creşterii simultane a

preţurilor

Cronologic, două tipuri de abordări au marcat analiza preferinţelor consumatorului. Prima

datează de la finele secolului 19 şi a fost dezvoltată de trei economişti : englezul Jevons,
austriacul Menger şi francezul Walras. Ei au plecat de la premisa conform căreia consumatorul
este capabil să asocieze oricărei combinaţii de bunuri un număr reprezentând gradul de satisfacţie
asociat consumului respectivelor bunuri. Această abordare corespunde teoriei cardinale a utilităţii,
care consideră utilitatea asociată oricărui bun ca fiind perfect măsurabilă, cuantificabilă. De
menţionat faptul că, utilitatea cardinală este folosită numai pentru a exprima fenomenele din
punct de vedere teoretic, în vederea unei înţelegeri mai bune a comportamentului consumatorului.
A doua abordare, de dată mai recentă, a fost realizată de Pareto, apoi de Slutsky şi Hicks.
Ei au pornit de la premisa că utilitatea nu poate fi exact măsurată, dat fiind caracterul eminamente
subiectiv al aprecierii gradului de satisfacţie adus de consumul unui bun. Această abordare
corespunde teoriei utilităţii ordinale, conform căreia numai consumatorul poate ordona seturile de
consum între ele, funcţie de intensitatea nevoii resimţite pentru fiecare dintre acestea.
În ambele variante putem analiza preferinţele consumatorului în relaţie cu gradul de
utilitate în consum. Altfel spus, modalitatea optimă de consum este aceea în care venitul este
cheltuit pe combinaţia de bunuri ce aduce cel mai înalt grad de satisfacţie consumatorului.
Ordonarea preferinţelor consumatorului are în vedere construirea unor programe de
consum sau de achiziţii. Programul de consum desemnează diferitele combinaţii de bunuri de la
care consumatorul urmăreşte să obţină o anumită utilitate agregată. Aceste programe de consum
se află sub incidenţa a numeroşi factori ce exprimă obiceiurile, gusturile şi preferinţele
consumatorilor.

5
MICROECONOMIE NOTE de curs 2

Utilitatea este obiectivul urmărit de orice consumator, iar alternativele şi restricţiile

bugetare cu care acesta se confruntă constituie argumente pentru fundamentarea alegerii raţionale
a acestuia. A fi raţional, în acest sens, înseamnă a-ţi stabili anumite obiective şi apoi a acţiona
sistematic pentru a le atinge, date fiind alternativele pe care le ai la dispoziţie şi constrângerile
cărora trebuie să te supui.
Teoria economică nu afirmă însă că oamenii se comportă raţional întotdeauna. Ei nu-şi
formulează scopuri clare în permanenţă sau pot depune eforturi susţinute pentru a face o alegere.
În trecut, utilitatea era definită drept un indicator al bunăstării personale, o măsură numerică a
fericirii personale. Astăzi, în teoria economică, utilitatea a fost formulată în termenii preferinţelor
consumatorului, ca fiind o modalitate de descriere a preferinţelor acestuia.
Important este dacă un set de consum are o utilitate mai mare decât altul, din punct de
vedere al consumatorului, şi nu cu cât este mai mare utilitatea unuia faţă de a celuilalt set de
consum.
În acest sens, funcţia de utilitate este definită ca fiind un mod de alocare a unui număr
fiecărui set de consum astfel încât seturilor mai preferate în consum li se alocă numere mai mari
decât celor mai puţin preferate. Descrierea grafică a preferinţelor consumatorului este dată de
curbele de indiferenţă. Determinarea grafică a curbei de indiferenţă presupune unirea tuturor
punctelor ce corespund seturilor de consum între care consumatorul este indiferent, adică cele
care îi conferă acestuia acelaşi grad de satisfacţie. În general, cu ajutorul funcţiilor de utilitate,
determinarea grafică a curbelor de indiferenţă devine un proces simplu.
Curbele de indiferenţă sunt instrumente utilizate pentru a descrie preferinţele
consumatorilor. Aceste curbe prezintă anumite proprietăţi şi anume :
 două curbe de indiferenţă nu se pot intersecta deoarece toate combinaţiile între care
consumatorul este indiferent se află pe o singură curbă de indiferenţă;
 curbele de indiferenţă sunt descrescătoare;
 panta curbei de indiferenţă este rata marginală de substituţie; prin rata marginală de
substituţie vom înţelege preţul la care un consumator este dispus să substituie un bun cu altul;
 curbele de indiferenţă sunt convexe, adică rata marginală de substituţie este descrescătoare;
Curbele de indiferenţă pot îmbrăca şi forme particulare. Astfel, dacă bunurile sunt perfect
substituibile (a), curbele de indiferenţă iau forma unor drepte paralele, de pantă negativă şi egală
cu proporţia în care se substituie bunurile unul altuia.
Existenţa unor bunuri de tipul creioanelor albastre şi roşii este un exemplu de bunuri
perfect substituibile pentru un consumator interesat de creioane, în general, şi nu de culoarea lor.
Dacă bunurile sunt perfect complementare (b), adică bunuri care se consumă totdeauna
împreună în proporţii fixe, curbele de indiferenţă îmbracă o formă aparte. Cazul cel mai simplu
este cel al pantofilor. Nu puteţi purta pantoful stâng decât împreună cu cel drept. Să presupunem
că aveţi trei perechi de pantofi, deci coşul este (3,3); cineva vă va aduce un pantof drept foarte
frumos, iar coşul devine (4,3). Dar pantoful nu vă este folositor, deci sunteţi indiferent faţă de
poziţia iniţială. Curbele de indiferenţă au următoarea alură :

x2 x2

0 0
x1 x1
a). Curba de indiferenţă pentru bunurile b). Curba de indiferenţă pentru bunurile
perfect substituibile perfect complementare
6
MICROECONOMIE NOTE de curs 2

În cazul pantofilor, proporţia este de 1/1, dar sunt şi cazuri de proporţii fixe : 1/2, 2/3 etc.
Corespunzător existenţei bunurilor neutre (c), adică acelor care nu aduc nici un spor de
utilitate consumatorului prin consumul lor (acele bunuri pentru care consumatorul este indiferent
dacă le consumă sau nu), curba de indiferenţă este o dreaptă :

x2

0
x1
c). Curba de indiferenţă pentru
bunurile neutre
x1 – bun necesar (ciuperci);
x2 – bun neutru (caşcaval).

Exemplu : cazul unui consumator căruia îi place pizza cu ciuperci, dar îi este indiferent
cât caşcaval are aceasta.
Funcţia de utilitate asociată preferinţelor pentru bunuri substituibile este de forma :
U(x1,x2) = αx1+ βx2 , α, β > 0

Dacă α = β = 1, atunci bunurile sunt considerate perfect substituibile.

În general, preferinţele pentru bunurile complementare pot fi reprezentate printr-o funcţie

de utilitate, de forma :

U(x1, x2) = min(αx1, βx2)

unde α , β > 0 , unde α şi β sunt proporţiile în care sunt consumate, împreună, bunurile.
Dacă α = β = 1, atunci bunurile sunt perfect complementare.
În general, consumatorul poate înlocui un program de consum cu altul, aflat în zona
posibilităţilor, care răspunde mai bine preferinţelor şi dorinţelor sale. Posibilităţile şi condiţiile de
înlocuire se exprimă prin rata marginală de substituţie, considerată condiţie de optim sau de
echilibru.
Rata marginală de substituţie reprezintă cantitatea dintr-un bun economic la care
consumatorul este dispus să renunţe în schimbul procurării unei cantităţi suplimentare dintr-un alt
bun, astfel încât să fie posibilă menţinerea aceluiaşi nivel de satisfacţie.
Ea măsoară proporţia în care consumatorul schimbă un bun cu altul, în procesul
schimbului, fără a-şi afecta gradul de satisfacţie. Din punct de vedere grafic, rata marginală de
substituţie reprezintă panta curbei de indiferenţă.

7
MICROECONOMIE NOTE de curs 2

De fapt:

Optimul consumatorului desemnează cea mai bună structură a consumului pe care o

persoană o poate realiza în condiţii de preţ şi de venit date, astfel încât să-şi maximizeze
satisfacţia.
Setul optim de consum este punctul de tangenţă dintre linia bugetului şi curba de
indiferenţă. Din punct de vedere economic, condiţia de tangenţă dintre linia bugetului şi curba de
indiferenţă presupune ca rata marginală de substituţie dintre bunurile consumate să fie egală cu
rata de schimb a bunurilor pe piaţă, adică :

x2
Dreapta
bugetului

set optim de
consum
Curba de
indiferenţă

0 x1

Reprezentarea grafică a
optimului consumatorului
Cu alte cuvinte, dacă punctul în care rata schimbului la care consumatorul poate înlocui
un bun cu altul, în condiţiile unei curbe de indiferenţă ce-i reprezintă preferinţele, corespunde
ratei la care piaţa, prin condiţiile de preţ, permite efectuarea acestui schimb, atunci putem afirma
că punctul respectiv reprezintă alegerea optimă a consumatorului.