154 Simona Frolu

Simona Frolu
linie
Securitatea judiciară în paradigma securității naționale

SECURITATEA JUDICIARĂ ÎN PARADIGMA

SECURITĂȚII NAȚIONALE

*
dr. SIMONA FROLU
Procuror – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

ABSTRACT

In this article the author defines the judicial security and analyzes its role
within the national security system, but also the relations between the judiciary
system and the national security system.

Key words: judiciary system; judicial security; national security; national security
system.

1. Scurte considerații introductive. Analiza problematicii invocate în titlu

comportă două premiere: pe de o parte, cel puțin din câte cunoaștem, angajează o
temă nesupusă exigenței teoretice – securitatea judiciară – și, pe de altă parte,
impune atenției critice o realitate a cărei evidență informală este de necontestat,
anume manifestarea securității judiciare în angrenajul sistemic al securității
naționale. În logica demersului nostru, spre a înțelege esențial teza asumată, am
considerat că este necesar să îl preliminăm prin relevarea evoluției normative în
problematica securității naționale și prin caracterizarea conceptuală a fenomenului,
sens în care vom proceda în continuare.

2. Evoluții în problematica securității naționale. Începutul acestui secol este,

fără îndoială, purtătorul activ al multor provocări, una dintre acestea, regăsindu-se,
poate, în toate, fiind securitatea. România nu face excepție, dimpotrivă. Pentru a
înțelege situarea acestei problematici referitoare la securitatea națională în politica
postdecembristă a statului român, este necesară sublinierea evoluției sale
instituționale și conceptuale.
Cu privire la abordarea strategică a securității naționale, în materie de
legislație lucrurile nu au fost deplin clare dintru început. Constatăm că în însăși
legea de înființare a Consiliului Suprem de Apărare a Țării (C.S.A.T.)1, în sfera
atribuțiilor acestuia era menționată obligația de a „propune, spre aprobare,
parlamentului concepția fundamentală de apărare a țării”2. Așadar, nimic despre
*
e-mail: frolusimona@gmail.com
1
Legea nr. 39/1990 privind înființarea, organizarea și funcționarea C.S.A.T., publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 142 din 13 decembrie 1990. A fost abrogată în temeiul
art. 14 din Legea nr. 415/2002 privind organizarea și funcționarea C.S.A.T., publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 10 iulie 2002, cu modificările și completările ulterioare.
2
Ibidem, art. 2 pct. A. lit. a).
Securitatea judiciară în paradigma securității naționale 155
linie
ceea ce însemna securitatea națională, scuzabil dacă luăm în considerare faptul că,
în acel moment, România încă era tributară paradigmei geostrategice a „războiului
rece”, centrată pe teza „apărării țării de către întregul popor”.
Cea dintâi clarificare, incompletă însă, cu privire la necesitatea unei viziuni
strategice asupra securității naționale se produce în anul 1998, când, printr-o
ordonanță guvernamentală, se apreciază că „Strategia de securitate națională a
României (s.n. – S.F.) este documentul de bază care fundamentează planificarea
apărării la nivel național. Președintele României, în termen de cel mult trei luni de
la învestitură, prezintă Parlamentului Strategia de securitate națională a României.
(...).”3 În temeiul acesteia, la sfârșitul anului 2001 este promovată Strategia de
securitate națională a României4, primul document din istoria posttotalitară a
societății românești, substituit integral și explicit acestei condiții. Constatăm că,
într-o anume didactică a necesității naționale, nevoia planificării apărării naționale
a impus apariția strategiei naționale de securitate, fără de care planificarea apărării
nu ar fi fost posibilă.
Un alt moment în direcția clarificării, legitimată legislativ, privind temeiul, de
data aceasta al filosofiei apărării naționale, are loc în anul 2004 când se apreciază că
„Strategia națională de apărare a României (s.n. – S.F.) este documentul de bază
care fundamentează planificarea apărării la nivel național. Președintele României,
în termen de cel mult 6 luni de la data depunerii jurământului, prezintă Strategia
națională de apărare Parlamentului, care o dezbate și o aprobă, prin hotărâre, în
cadrul unei ședințe comune.”5 De această dată, realizăm că fundamentul planificării
apărării naționale este strategia națională de apărare. Incoerența subiectivă cu
privire la înțelegerea instituțională și filosofică a celor două problematici reflectate
de strategii distincte, securitatea națională și apărarea țării, constatăm, continuă.
Mai constatăm că, după cum vom vedea în continuare, deși, legislativ, se face
vorbire despre ea, în cele din urmă, ca document distinct, strategia națională de
securitate a României este oarecum, să zicem, încă în așteptare.
Ne asumăm și întemeiem această apreciere pe faptul că, deși responsabilitatea
propunerii/elaborării de către C.S.A.T. a „strategiei de securitate națională a
României” și a „strategiei militare a României” este reglementată și instituită în
anul 20026 și amendată în anul 2008, stipulându-se obligația C.S.A.T. de promovare
a „strategiei de securitate națională a României și a strategiei naționale de apărare

3
A se vedea art. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 52/1998 privind planificarea apărării naționale
a României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 25 octombrie 2000.
Ordonanța Guvernului nr. 52/1998 a fost abrogată în temeiul art. 14 din Legea nr. 473/2004 privind
planificarea apărării, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1052 din 12 noiembrie
2004.
4
A fost adoptată prin Hotărârea nr. 36/2001 în ședința comună a Camerei Deputaților și
Senatului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 822 din 20 decembrie 2001.
5
A se vedea art. 5 alin. (1) din Legea nr. 473/2004. Această lege a fost abrogată în temeiul
art. 19 din Legea nr. 203/2015 privind planificarea apărării, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 555 din 27 iulie 2015.
6
A se vedea art. 4 lit. a) pct. 1 din Legea nr. 415 din 27 iunie 2002.
156 Simona Frolu
linie
a țării”7, indecizia materializării teoretice, din perspectiva abordării strategice, a
diviziunii conceptuale a celor două realități naționale este evidentă. Reconsiderată în
anul 2015, Legea planificării apărării8 reiterează legislativ întocmai documentul care
stă la baza planificării apărării, cu excepția unui detaliu, respectiv în locul
„României” apare „țării”. Totuși „amendamentul” din 2008 este important nu
numai pentru faptul că se operează distincția dintre două documente fundamentale,
ci mai cu seamă pentru faptul că, în filosofia geopolitică a statului român, se
realizează separarea reală a două realități: apărarea națională și securitatea
națională.
Cu toate acestea, deși este omniprezentă în discursurile curente ale celor mai
importante funcții în stat, deși o regăsim în prim-planul documentelor de linie ale
statului, deși i se atribuie, conceptual și structural, calitatea unui sistem de sine
stătător9, strategia securității naționale așteaptă revenirea, fără niciun fel de
ambiguități, în statutul său teoretic și, implicit, intrarea în rostul normativ al teoriei
și practicii geopolitice autohtone.
Practic, constatăm că, în procesualitatea socială, strategia securității naționale
are drept fundament legislativ responsabilitatea, oarecum ambiguă, a C.S.A.T. de a-i
„propune promovarea” (presupunem că în Parlamentul României) și dreptul
președintelui României de a adresa „Parlamentului mesaje cu privire la principalele
probleme politice ale națiunii”10. Deducem, așadar, că strategia securității
naționale este promovată ca mesaj al președintelui României, caz în care nu ne
putem reprima întrebarea: Cine o elaborează?
În întâmpinarea și sprijinul problematicii de fond a articolului, cu privire la
componența nominală raportată la cele două legi de referință privind existența
instituției, constatăm cooptarea neechivocă în C.S.A.T. a ministrului finanțelor
publice și a ministrului justiției, alte două nominalizări rezultând din
metamorfozarea pragmatică a două responsabilități, cea de „ministrul de stat
însărcinat cu activitatea industrială și comercială” în cea atribuită „ministrului
industriei și resurselor”, iar cea îndeplinită inițial de șeful Departamentului de
analiză politică al Președinției României”, „consilierului prezidențial pentru
securitate națională”. Am recurs la aceste precizări, nu întâmplător. Am evidențiat
prin doar două repere, unul legislativ, celălalt conceptual, caracterul instituțional
flexibil al C.S.A.T., atât în ceea ce privește propria sa organizare, cât și capacitatea
de a se adapta constructiv și oportun provocărilor specifice exigențelor naționale,
precum și celor ale realității din proximitatea geostrategică a României.

7
A se vedea articolul unic din Legea nr. 141 din 10 iulie 2008 pentru modificarea art. 4 lit. a)
pct. 1 din Legea nr. 415/2002 privind organizarea și funcționarea C.S.A.T., publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 533 din 15 iulie 2008.
8
A se vedea Legea nr. 203/2015.
9
Ghidul Strategiei naționale de apărare a țării pentru perioada 2015–2019, cap. 2, fig. 3,
p. 15, disponibil la adresa: http://www.presidency.ro/files/userfiles/Ghid_SNApT_2015–2019_AP.pdf,
accesată la 8 octombrie 2016.
10
A se vedea art. 88 din Constituția României, republicată (http://www.constitutiaromaniei.ro/,
accesat la 8 octombrie 2016).
Securitatea judiciară în paradigma securității naționale 157
linie

3. Securitatea națională. Abordări conceptuale. Problematica securității

naționale, în forma extinsă a manifestării sale sistemice, a fost supusă unui larg
evantai de definiri, în fiecare dintre acestea autorul încercând să esențializeze cât
mai concret această realitate.
Considerăm că punctul de plecare în conturarea conceptuală a securității
naționale îl constituie aprecierea de largă înțelegere potrivit căreia starea naturală de
securitate rezidă în „faptul de a fi la adăpost de orice pericol, sentimentul de
încredere și de liniște pe care îl dă cuiva absența oricărui pericol”11. Așadar,
definiția cea mai simplă, dar, în același timp, vom constata, esența oricărei abordări
referitoare la securitate.
Din literatura de specialitate, remarcăm aprecierea de ordin conceptual potrivit
căreia, ca interes concret definit al societății, „securitatea națională reprezintă
starea, concepția generală a statului român, în temeiul căreia sunt definite,
proiectate, promovate și apărate interesele naționale prin intermediul instituțiilor
abilitate constituțional acestui scop, angajând vectorial, în modalități specifice
fiecăreia dintre ele, integralitatea resurselor disponibile la un moment dat, spre a
asigura prezervarea intereselor naționale în condițiile înfruntării oricărui tip de
agresiune, pericol, amenințare, risc sau provocare”12.
Dezvoltăm aria de interpretare și de înțelegere a conceptului relativ la
securitate, în general, și la securitatea națională, în special, evidențiind unele opinii
semnificative pentru obiectivul propus. Astfel, reținem opinia potrivit căreia
„Securitatea, în sens obiectiv, înseamnă lipsa amenințărilor la adresa valorilor, iar
în sens subiectiv absența temerii că aceste valori vor fi atacate.”13 Într-o altă
viziune, „Securitatea este abilitatea unei națiuni de a-și proteja valorile interne de
amenințări externe”14, în același sens operând și afirmația potrivit căreia
„Securitatea este capacitatea unei națiuni de a promova cu succes interesele sale
naționale.”15 Admitem în pledoaria noastră și conceptul prin care „Securitatea
reprezintă prezervarea, în condiții acceptabile de evoluție, a patternurilor
tradiționale de limbă, cultură, asociere și identitate națională, religioasă și de
obiceiuri”16. Remarcăm, pe un anume palier al rezonanței sociale, și definiția prin
care securitatea națională este asociată conceptual contextului general în care
exprimă „starea națiunii, a comunităților sociale, a cetățenilor și a statului,

11
DEX, Editura Academiei R.S.R., București, 1977, p. 847.
12
C. Petrache, Apărarea și securitatea națională în paradigma integrării europene și
euroatlantice. Reflecții conceptuale, în volumul „Apărare și securitate națională”, Editura Universității
Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2006, p. 14.
13
A. Wolfers, National Security as an Ambiguous Symbol, Political Science Quarterly,
December 1952, p. 481.
14
D. L. Sills, International Encyclopedia of the Social Sciences, New York, Macmillan, 1968,
p. 537.
15
P. Hartland-Thunberg, Government Support for Export: Second Best Alternative, 1982, p. 35.
16
Ole Waever, B. Buzzan, Jaap de Wilde, Security. A New Framework For Analysis, Lynne
Rienner Publishers, New York, 1998.
158 Simona Frolu
linie
fundamentată pe prosperitate economică, legalitate, echilibru și stabilitate
socio-politică, exprimată prin ordinea de drept (s.n. – S.F.) și asigurată prin acțiuni
de natură economică, politică, socială, juridică, militară, informațională și de altă
natură, în scopul exercitării neîngrădite a drepturilor și libertăților cetățenești,
manifestarea deplină a libertății de decizie și de acțiune a statului, a atributelor sale
fundamentale și a calității de subiect de drept internațional”17. Sau, „securitatea
este asigurarea bunăstării viitoare”18. Admitem, în context, și definiția potrivit
căreia securitatea națională rezidă în „Starea individuală ori colectivă a persoanei,
comunității, națiunii și a diferitelor organizări sociale locale, internaționale sau
supranaționale, în absența riscurilor, amenințărilor, pericolelor, sfidărilor și
agresiunilor nonmilitare la adresa valorilor și intereselor naționale, comune ori
colective, și garantarea că acestea nu vor fi în nicio situație periclitate.”19
Nu în cele din urmă, apelăm la conceptul formalizat printr-un document oficial
care introduce în sintagma definirii atributul extinsă, așadar, securitate națională
extinsă, prin care se înțelege „starea de normalitate a națiunii, asigurată prin
protejarea și promovarea principiilor constituționale, a stabilității sociale,
economice și politice, menținerii ordinii de drept, precum și prin exercitarea
drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor”20.
Fără a intra metodic în analiza lor conceptuală, considerând că diferențele
dintre acestea nu sunt fundamentale, ci, mai degrabă, de ordin stilistic, determinate
de tendința de a surprinde esențialul, din perspectiva definițiilor invocate securității
naționale îi sunt proprii, în general, caracteristici, precum: este un obiectiv
eminamente social, particularizat în ultimă instanță prin exigențele de securitate ale
cetățenilor, beneficiarii nominali ai securității naționale; este un proces care,
proactiv, dar și reactiv dacă este necesar, antrenează în mod organizat toate resursele
națiunii, de orice fel ar fi acestea, ceea ce induce raționamentul că, sistemic, nu-i
poate fi disociată niciuna din capabilitățile vitale ale statului; raportându-se plenar la
cetățean și decurgând din nevoia de protecție concretă a societății, securitatea
națională devine, implicit, vector al apărării ordinii de drept, în temeiul și cu toate
consecințele constituționale ale acestei responsabilități. Referitor la ultima definiție,
considerăm că extinderea, ca urmare a evoluției realității geostrategice și
geopolitice, a amenințărilor, riscurilor și vulnerabilităților la adresa securității
naționale este un proces nu doar inevitabil, ci și în continuă dezvoltare. Iată de ce,
întrebând retoric ce atribute va mai primi securitatea națională ca urmare a
extinderii acestora, opinăm că simpla menționare, susținută de eventuala
reconsiderare ca atare a structurii conceptului, este suficientă.

17
Doctrina națională a informațiilor pentru securitate, disponibilă la adresa
http://www.sri.ro/doctrina-nationala-a-informatiilor-pentru-securitate.html, accesată la 8 octombrie
2016.
18
L. Martin, apud B. Buzzan în Popoarele, statele și teama, ediția a II-a, Editura Cartier,
Chișinău, 2000, p. 28.
19
C. Moștoflei, P. Duțu, A. Sarcinschi, Studii de securitate, vol. 2, Editura Universității
Naționale de Apărare, București, 2005, p. 37.
20
Ghidul Strategiei naționale de apărare a țării pentru perioada 2015–2019, p. 7.
Securitatea judiciară în paradigma securității naționale 159
linie
Conchidem, subliniind că din argumentele conceptuale prin care am definit
securitatea națională rezultă că fundamentele acesteia sunt: apărarea națională;
siguranța națională și ordinea de drept. Sublinierea nu este întâmplătoare. Semnifică
prezența constantă a securității judiciare în construcția și existența sistemică a
securității naționale.

4. Securitatea judiciară. Conceptul și fizionomia. Oarecum împotriva

metodologiei care consacră drumul spre concept, inițiem analiza paternității
sistemice a securității naționale asupra securității judiciare, invocând frontal
conceptul de securitate judiciară21. Analiza amplă a determinărilor și provocărilor
care impun conceptul în spațiul doctrinar a condus la considerentul care ne
îndreptățește afirmația potrivit căreia securitatea judiciară este un ansamblu
procesual de norme juridice, reguli și principii cu ajutorul cărora, în consens
constituțional cu interesele generale ale societății și în temeiul indestructibil al
legalității, sunt apărate ordinea de drept și drepturile și libertățile cetățenilor,
generând starea de încredere, stabilă și durabilă, specifică absenței oricărui pericol
specific.
Relevarea conținutului conceptual al securității naționale denotă o realitate
care nu poate fi nicidecum contrazisă sau evitată, respectiv larga reprezentare socială
a componentelor sale subsistemice, implicit a securității judiciare, în continuare
referindu-ne exclusiv la componenta subsistemică aflată în exercițiul constituțional
al Ministerului Public.
Spre a înțelege securitatea judiciară din perspectiva reprezentării sociale, ne
raportăm la una din cele mai teoretizate și accesate definiții, potrivit căreia
„reprezentările sociale constituie un sistem de valori, idei și practici cu o funcție
dublă: în primul rând (s.n. – S.F.), stabilește o ordine, ce le permite indivizilor să se
orienteze în lumea materială și socială și să o stăpânească; în al doilea rând (s.n. –
S.F.), permite desfășurarea comunicării între membrii unei comunități, prin
furnizarea unui cod al schimbului social și a unui cod pentru numirea și clasificarea
diverselor aspecte ale lumii și ale istoriei individuale și de grup”22. Nu intrăm
detaliat în problematica reprezentării sociale a securității judiciare, o asemenea
abordare presupunând angajamente specifice în psihologia câmpului social. Nu
acesta este scopul demersului de față. Subliniem, doar, parafrazând autorul citat, că
reprezentarea socială a securității judiciare este definită de sistemul de valori,
noțiuni și practici care oferă membrilor unei comunități mijloace concrete de
conduită în mediul social, astfel încât convingerea că drepturile și libertățile lor
sunt deplin respectate să fie dominantă și să aibă atributul încrederii generale.
Bunăoară, ca reprezentare socială, securitatea judiciară este, pe de o parte, produsul
valorilor, ideilor și practicilor care guvernează, din perspectiva dezirabilă a

21
Este vorba, în fapt, de o „jumătate de concept”, cel referitor la (sub)sistemul „Apărarea
ordinii de drept”, chestiune pe care o vom explica, spre a nu crea confuzii.
22
S. Moscovici, Fenomenul reprezentărilor sociale, în „Psihologia câmpului social.
Reprezentările sociale”, coord. A. Neculau, Editura Polirom, Iași, p. 19.
160 Simona Frolu
linie
comunității, acțiunea socială, și, pe de altă parte, ea însăși este producător al unor
asemenea valori, angajate în ocrotirea socială a tuturor celorlalte.
Așadar, afirmând teza reprezentării sociale a securității judiciare, admitem,
implicit, faptul că securitatea judiciară este o valoare socială. Mai mult, este o
valoare și din perspectiva determinării sale genetice, în sensul că „dreptul este o
știință normativă (...) indisolubil legată de un sistem de valori sociale care impun,
amendează și redimensionează norme juridice”23.
Definirea securității judiciare, ca valoare socială, își găsește concret motivarea
în faptul constituțional, sens în care admitem că securitatea judiciară este relația
socială care exprimă fără echivoc importanța acordată ordinii de drept, drepturilor și
libertăților cetățenilor, în deplin consens cu trebuințele sociale majore ale
comunității și idealurile acesteia.
Până în prezent, literatura de specialitate a consacrat o atenție marginală, cel
mai adesea doar enunțiativă, subiectul reprezentându-l securitatea juridică.
Inevitabil, se pune întrebarea dacă există vreo legătură între securitatea juridică și
securitatea judiciară. Răspunsul este fără niciun fel de echivoc, da!, în sensul că
securitatea judiciară este continuarea securității juridice în praxisul social.
Concret, juridicul impune norma, iar judiciarul acționează, după caz, fie pentru
apărarea sau sancționarea încălcării sale, fie pentru respectarea acesteia.
Revenind la concept, este semnificativ că fundamentul operațional al
securității judiciare îl constituie apărarea ordinii de drept24 care: „presupune (s.n. –
S.F.) asigurarea prin intermediul normelor juridice a condițiilor pentru
desfășurarea normală a tuturor activităților sociale” (...) „se statornicește (s.n. –
S.F.) în relațiile sociale ca urmare a respectării stricte a legilor de către cetățeni și
de către organele de stat, constituind (s.n. – S.F.) o valoare socială fundamentală
apărată de legea penală (...) și include (s.n. – S.F.) în conținutul său și valorile
sociale care sunt ocrotite prin norma juridică penală”25. În contextul organic al
ordinii de drept, astfel definită, regăsim, implicit, valorile în care consistă securitatea
națională. Luând în seamă diferențele de natură conceptuală, care, deloc paradoxal,
ne consolidează demersul, aducem securitatea judiciară mai aproape de scopul
nostru, invocând legiferarea conceptuală a siguranței naționale a României, prin care
„se înțelege starea de legalitate, de echilibru și de stabilitate socială, economică și
politică necesară (s.n. – S.F.) existenței și dezvoltării statului național român, ca stat
suveran, unitar, independent și indivizibil, menținerii ordinii de drept (s.n. – S.F.),
precum și climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăților și
îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, potrivit principiilor și normelor

23
L. Barac, Elemente de teoria dreptului, ediția 2, Editura C.H. Beck, București, 2009, p. 16.
24
A se vedea art. 4 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu modificările și completările
ulterioare.
25
Dicționar juridic, legeaz.net/dictionar-juridic/ordine-de-drept (accesat la 8 octombrie 2016).
Securitatea judiciară în paradigma securității naționale 161
linie
democratice statornicite prin Constituție”26. În același context normativ, constatăm
că printre organele de stat cu atribuții în domeniul siguranței naționale este desemnat
și „Ministerul Justiției, prin structurile interne specializate”27. Această clarificare a
corpului legiuitor pune pregnant și distinct în evidență atributul constituțional
fundamental al Ministerului Public, și anume acela de apărare a ordinii de drept
[art. 131 alin. (1) din Constituția României, republicată], consolidându-i convingător
personalitatea instituțională.

5. Securitatea judiciară. Principii și funcții. Principiul el însuși, definit prin

absența oricărei vulnerabilități care să îi compromită eficiența socială, securitatea
judiciară exprimă preocuparea instituțională și instituționalizată a dreptului de a
evita potențiala sa insecuritate în spațiul judiciar. Din perspectiva generalizării
valorilor care guvernează afirmarea sa, obiectivată social, analizând spectrul
doctrinar al condiției juridice, apreciem că securității judiciare îi sunt, esențial,
proprii principiile: legalității, cu accent pe conținutul legalității trimiterii sau
netrimiterii în judecată; imparțialității și independenței funcționale; consolidării
încrederii în sistemul judiciar; eficienței procedurale; competenței profesionale;
noncontradictorialității în procesul integral al urmăririi penale; discreției depline a
procedurilor aferente urmăririi penale; preponderenței efective a formei scrise, în
instrumentarea cauzelor penale; subordonării ierarhice în efectuarea actelor de
urmărire penală, ca măsură complementară a asigurării calității acțiunii penale,
inclusiv a securității judiciare; apărării ordinii de drept, cu respectarea neabătută a
drepturilor și a libertăților fundamentale ale cetățeanului, în rezolvarea cauzei
penale. Acestora, în determinarea operațională nemijlocită a raporturilor cu sistemul
național de securitate, le adăugăm principiul rigorii în planul respectării normelor
juridice relative la cercetarea/urmărirea penală a faptelor care constituie riscuri,
provocări, amenințări sau pericole la adresa securității naționale, cel al acțiunii
preventive în combaterea criminalității la adresa securității naționale, esențial prin
descurajarea sistematică a faptelor cu consecințe în vulnerabilizarea sistemică a
securității naționale și principiul caracterului și afirmării unitare a politicii penale
a statului, cu privire la incriminarea faptelor care pun în pericol securitatea
națională.
Tot acest ansamblu principial care personalizează securitatea judiciară este
operaționalizat de triunghiulara funcțiilor judiciare, care, în fond, alimentează
capacitatea sistemului judiciar de a-și optimiza propria sa securitate, pe tot atâtea
dimensiuni. Din această perspectivă, potențialul specific al securității judiciare este
marcat, pe de o parte, de funcția specifică propriei sale condiții, respectiv funcția de
urmărire penală [art. 3 alin. (1) lit. a) C.pr.pen.], centrată, în principal, pe relevarea
riguroasă a temeiniciei trimiterii în judecată, cu accent, deopotrivă, distinct, pe
investigarea faptei și investigarea persoanei, și, pe de altă parte, de două funcții
26
A se vedea art. 1 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României, republicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 18 martie 2014, cu modificările și completările
ulterioare.
27
Ibidem, art. 6.
162 Simona Frolu
linie
generate și aplicate de componenta judiciară a puterii judecătorești. Avem în vedere
funcția de dispoziție asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei în
faza de urmărire penală – exercitată de către judecătorul de drepturi și libertăți
[art. 3 alin. (1) lit. b) și alin. (5) C.pr.pen.] care are obligația de a autoriza actele și
măsurile care restrâng drepturile și libertățile fundamentale ale persoanei, și funcția
de verificare a legalității trimiterii sau netrimiterii în judecată, caz în care
judecătorul de cameră preliminară are obligația să verifice și să certifice legalitatea
trimiterii în judecată, a administrării probelor și a efectuării actelor procesuale,
precum și a legalității soluțiilor de netrimitere în judecată [art. 3 alin. (1) lit. c) și
art. 54 C.pr.pen.].
Iată, fără a fi un paradox, este legiferat dreptul instituționalizat al instanței de a
supraveghea legalitatea preliminară a procedurilor judiciare, contribuind, implicit, la
consolidarea securității judiciare. Mai mult, autentice garanții ale sănătății și
eficienței sistemice a securității judiciare, funcțiile judiciare au o valoare
operațională ce rezidă în exercitarea separată a acestora.

6. Dimensiunile operaționale ale securității judiciare. Raportându-ne

referențial la definițiile care conceptualizează condiția și faptul securității naționale,
deducem nemijlocit care sunt dimensiunile operaționale ale securității judiciare.
Perspectiva teoretică astfel asumată configurează, în spectrul operațional, în
principal, următoarele dimensiuni ale securității judiciare: economică (incluzând
sectorul financiar-bancar, resursele energetice, sectorul industrial, agricultura,
comerțul și sectorul alimentar); politico-administrativă, în sensul responsabilității de
a reacționa la faptele care pun în pericol stabilitatea sistemului constituțional și a
statului de drept; ecologică, realizând prevenirea catastrofelor cu determinare umană
și gestionarea specifică a urmărilor celor naturale; informatică, reflectată în
protejarea proactivă a sistemelor informatice și a căilor de comunicații;
informațională, prin care se realizează preventiv starea de protecție a necesităților de
informare a individului, societății și statului, cu scopul de a permite asigurarea
satisfacerii acestora în consens cu ansamblul intereselor naționale ale României,
independent de natura provocărilor și caracterul amenințărilor externe; sănătate și
consum, ce vizează protecția generală a sănătății populației și ocrotirea potențialului
demografic național; cultural-educațională, cu accent pe protejarea valorilor
naționale ale culturii și prevenirea subminării mediului cultural-spiritual național;
militară – specifică stărilor de lucruri din organismul militar.
Relevarea dimensiunilor sociale în care se manifestă acțiunea judiciară
specifică Ministerului Public evidențiază omniprezența acesteia, proactivă și
reactivă, pe toată cuprinderea și pe toată verticala societății. Aceasta deoarece, nu
este un truism, societatea nu numai că nu poate evolua, dar nu poate exista fără
conectarea tuturor componentelor sale la rigorile juridice ale unui sistem coerent de
norme care să îi asigure coeziunea și valorificarea creatoare a potențialului de care
dispune, sistem aflat în permanentă monitorizare, evaluare socială și protecție prin
acțiunea sistemului judiciar. De asemenea, dimensiunile operaționale ale securității
judiciare configurează subsistemele sistemului național de securitate, impunându-se
Securitatea judiciară în paradigma securității naționale 163
linie
ca parte a acestuia. Nu în ultimul rând, orizontul social în care acționează sistemul
judiciar contribuie la definirea și consacrarea securității judiciare prin atributele
definitorii pe care aceasta le dobândește în practica socială, semnificative fiind cele
care evidențiază: larga credibilitate publică și instituțională; puternicul efect
descurajator asupra/în spațiul infracțional care, direct sau indirect, vulnerabilizează
securitatea națională; natura eminamente socială a tehnicii judiciare.

7. Raporturile dintre sistemul judiciar și sistemul național de securitate.

Parcursul teoretic prin care am accesat aspectele nodale ale problematicii asumate
reliefează faptul că securitatea, neafiliată vreunei sintagme care să îi confere o
localizare sau un specific anume, constituie un obiectiv operațional, tratat tutelar la
nivelul tuturor statelor, mai cu seamă al celor democratice, și, evident, al instituțiilor
abilitate să o asigure. În formele sale curente exprimate în organica societății,
securitatea națională este invocată în toate componentele vitale ale acesteia, context
în care identificăm: securitatea demografică, securitatea culturală, securitatea
cetățeanului, securitatea socială, securitatea tehnică/tehnologică, securitatea
economică, securitatea financiară, securitatea sănătății publice, securitatea
educațională, securitatea juridică și, scop al pledoariei noastre, securitatea
judiciară. Nu în ultimul rând, întrupându-le deopotrivă, securitatea națională este
centrată operațional pe apărarea națională, ordine publică și siguranță națională. În
mod firesc, între aceste componente se manifestă intercondiționări, unele cu caracter
reciproc, dar singura care este în relație nemijlocită cu fiecare din
componentele/subsistemele sistemului național de securitate este subsistemul
Ordine de drept, pus în operă de către Ministerul Public, prin procurori care
efectuează sau supraveghează activitatea de urmărire penală.
Definirea din perspectivă sistemică a securității naționale limpezește calea
demersului nostru. Recurgem, în acest sens, la două definiri conceptuale ale
sistemului național de securitate, cea de-a doua fiind o dezvoltare, peste timp, a celei
dintâi. Admitem, de pildă, că „Sistemul securității naționale se definește prin
ansamblul mijloacelor, reglementărilor și instituțiilor statului român, care au rolul
de a realiza, proteja și afirma interesele fundamentale ale României”28; după cum,
potrivit unei abordări strategice de dată recentă, „Sistemul național de securitate
este definit de ansamblul organelor legislative, executive și judecătorești, a
instituțiilor, organismelor economice, organizațiilor neguvernamentale și
cetățenilor care, potrivit legii sau liber consimțit, își asumă obligații sau manifestă
preocupări și inițiative civice în legătură cu realizarea, protejarea ori afirmarea
valorilor și intereselor de securitate.”29
Deși ambele definiții sunt subsumate aceluiași scop, incoerența în configurarea
sintagmei de reprezentare – sistemul securității naționale și/sau sistemul național de

28
Strategia de securitate națională a României (anexa 1) adoptată prin Hotărârea nr. 36/2001 (a
se vedea și nota de subsol nr. 4).
29
Ghidul Strategiei naționale de apărare a țării pentru perioada 2015–2019, cit. supra, p. 10.
164 Simona Frolu
linie
securitate pentru care optăm noi înșine – este tranșată prin reconsiderarea
conținutului conceptual al celei dintâi30.
Asumarea conceptului, în configurarea sa explicită din Strategia națională de
apărare, determină deslușit responsabilitățile sistemului național de securitate și
implicit ale sistemului judiciar, ca parte a acestuia. Perspectiva relațională este mai
mult decât clară, funcția dominantă a sistemului judiciar constând în asigurarea
securității judiciare a sistemului național de securitate. Pertinența afirmației rezidă,
pe de o parte, în natura și nivelul de manifestare ale complexului de amenințări,
riscuri și vulnerabilități31 care pun în pericol edificiul statal al securității naționale,
și, pe de altă parte, în răspunsul securității judiciare la acțiunile efective ale acestor
amenințări, riscuri și vulnerabilități, sens în care avem în vedere: amenințările
definite prin acțiunile cu caracter destabilizator, perpetuarea conflictelor înghețate
din proximitatea României, distorsiunile de pe piețele energetice, amenințările
cibernetice, terorismul, proliferarea armelor de distrugere în masă și a vectorilor
purtători, acțiunile informative ostile; riscurile reprezentate de instabilitatea
regională, nerealizarea obiectivelor de dezvoltare a României, tendințele negative
din spectrul social, criminalitatea transfrontalieră, radicalizarea entităților
extremiste, traficul ilegal de armament convențional, confruntările militare de joasă
intensitate, pandemiile, dezastrele ecologice, fluxurile migratorii; vulnerabilitățile,
generate, în principal, de incapacitatea administrației publice centrale și locale de a
implementa politicile publice naționale și unionale, precaritatea utilizării resurselor,
generalizarea corupției, excluziunea și polarizarea socială, declinul demografic,
sărăcia, migrația forței de muncă specializate, fragilitatea societății civile și a
spiritului civic. Relevarea acestora nu este nicidecum întâmplătoare. Precum
subliniam, dau nota apartenenței indestructibile a sistemului judiciar la corpul
sistemic al securității naționale, prin angajarea neechivocă a securității judiciare.
Mai mult decât atât, majoritatea infracțiunilor care, direct sau indirect,
afectează, potrivit Codului penal, domeniile economic, financiar-bancar, cultural,
sănătatea populației, educație și cultură ș.a., în fapt subsisteme ale sistemului
național de securitate, constituie autentice acte de subminare/vulnerabilizare a
securității naționale.

Demersul de față a încercat să evidențieze că, istoric vorbind, documentele

strategice ale statului român, ne referim îndeosebi la cel mai recent – Strategia

30
„Sistemul securității naționale reprezintă ansamblul autorităților publice cu statut
autonom, precum și alte instituții învestite legal să desfășoare activități de informații,
contrainformații și de securitate”, sistem compus din serviciile de informații interne, externe și
militare (S.R.I,. S.I.E., D.G.I.A.), serviciile de securitate (S.P.P. și S.T.S.) și structurile departamentale
de informații și protecție (D.G.I.P.I.). Conform https://studiidesecuritate.wordpress.com/2011/08/11/
evolutia-conceptelor-de-securitate/, accesat la 8 octombrie 2016.
31
Strategia Națională de Apărare a Țării pentru perioada 2015–2019, cap. III, disponibilă la
adresa http://www.presidency.ro, accesată la data de 8 octombrie 2016.
Securitatea judiciară în paradigma securității naționale 165
linie
Națională de Apărare a Țării pentru perioada 2015 – 2019 –, evidențiază coerent și
convingător ansamblul de pericole, riscuri, amenințări, provocări și vulnerabilități
care afectează securitatea națională, singura instituție implicată în asigurarea
reactivă, dar și proactivă a consolidării judiciare a securității naționale fiind
Ministerul Public. Din perspectiva afirmată în enunțul precedent, raportarea
strategică neîncetată a prerogativelor Ministerului Public atât la starea și condiția
securității naționale, în definirea ei sistemică, cât și la nevoia indispensabilă a
asigurării securității judiciare nominale a tuturor subsistemelor sistemului social
reclamă conceptualizarea acestei realități, în fapt, constituționale, ceea ce, ca prim
pas, am întreprins în articolul de față. „În acest scop, dezvoltarea unor sisteme
adecvate de descoperire în timp oportun a pericolelor, riscurilor și amenințărilor, în
perspectiva prevenirii producerii lor, prin utilizarea combinată atât a mijloacelor
militare, cât și a instrumentelor civile, este obligatorie”32, context în care instituția
judiciară a Ordinii de drept are un rol primordial.

8. Concluzii. Ministerul Public, prin atributele definitorii ale securității

judiciare, are rolul cel mai important și prezența cea mai activă în descoperirea,
sancționarea, combaterea, dar și în prevenirea faptelor care pot aduce atingere sau
pot pune în pericol starea și condiția securității naționale. Este motivul pentru care
considerăm că definirea asumată, cu maximă convingere teoretică, a rolului
Ministerului Public în paradigma operațională a securității naționale este nu numai
necesară, ci, chiar, imperativă, acestui comandament aparținând demersul de față.
De asemenea, în scopul instituționalizării în Strategia formării continue a
magistraților, apreciem că ar fi consistent benefică Ministerului Public angajarea
demersurilor în vederea asimilării de către Institutul Național al Magistraturii, în
planul de învățământ, a unei discipline de sine stătătoare, posibil a fi denumită
„Securitatea juridică/judiciară în sistemul național de securitate”.
Volens-nolens, deși nu ne-am propus ca acest demers să se constituie într-o
pledoarie pentru o temă față de care raportările de până acum sunt oarecum timide și
nehotărâte, logica discursului reclamă luarea analitică în considerare a unei posibile
prezențe a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție în Consiliul Suprem de Apărare a Țării. Dacă da, apreciez că în
argumentarea necesității apartenenței formale a procurorului general în structura
C.S.A.T. – „organizator și coordonator unitar al activităților care privesc apărarea
țării și securitatea națională”33 –, este imperativ să avem, fundamental, în atenție
două aspecte care, în fapt, se și produc, respectiv: primul, necesitatea asigurării
securității judiciare a tuturor subsistemelor sistemului social global, fiecare dintre
acestea operând determinări, directe sau indirecte, asupra sistemului propriu-zis al
securității naționale; al doilea, structura, ca atare, a sistemului național de securitate
include nemijlocit cele mai importante subsisteme ale sistemului social global.
Relativ la acest subiect, este vehiculată, într-o abordare de o anume superficialitate,

32
Ibidem, pct. 71, p. 18.
33
A se vedea art. 119 din Constituția României, republicată.
166 Simona Frolu
linie
ideea că prezența simultană în C.S.A.T. a ministrului justiției și a procurorului
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ar fi redundantă.
Nu ne propunem, pentru acum cel puțin, dezvoltarea temei. Însă, în opinia noastră,
această invocare este falsă, fie și numai pentru faptul că ministrul justiției are
responsabilități politice executive, iar procurorul general responsabilități „tehnice”
netransferabile. În acest sens, prezența simultană în C.S.A.T. a ministrului apărării
naționale și a șefului Statului Major General (S.M.G.) constituie un exemplu
ineluctabil.
Pentru a descătușa energiile tăcute ale Ministerului Public, de care este atât de
multă nevoie în prezent, poate mai mult ca oricând până acum, spre crearea unui
climat de încredere constructivă, dominat de virtuți creatoare, mi se pare inspirat să
reamintesc una din observațiile lui Hegel: „Oamenii fără de cultură se complac în
raționamente și în critici, căci este ușor să găsești de criticat, mai greu însă să
recunoști binele și necesitatea internă a acestuia. Cultura începătoare pleacă
întotdeauna de la critică, cea desăvârșită însă vede în fiecare lucru ceea ce este
pozitiv.”34

34
G.W.F. Hegel, Principiile filozofiei dreptului, Editura IRI, București, 1996, p. 253.
Reproduced with permission of the copyright owner. Further reproduction prohibited without
permission.